Arhivele lunare: februarie 2010

Feb25

Numărul 3, 25 februarie 2010

Posted on by
Numărul 3, 25 februarie 2010

Sumar

Veronica Anghelescu: Cătălin Creţu şi metamorfozele spectrale

Constantin Nicolau: Convorbiri cu Sorin Romanescu

Adrian Georgescu: Înregistrări istorice – Convorbiri cu Aurel Stroe

Cătălin Creţu şi metamorfozele spectrale

Cătălin Creţu a reprezentat, până nu demult, o prezenţă discretă în peisajul muzical contemporan românesc. Absolvent al unei Facultăţi cu profil tehnic, în Petroşani, s-a dedicat ulterior studiului muzicii, urmând cursurile Facultăţii de Muzică din cadrul Universităţii de Vest Timişoara şi cursurile Facultăţii de Compoziţie muzicală, Muzicologie şi Pedagogie din cadrul Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti. A studiat compoziţia cu prof. univ. dr. Adrian Iorgulescu (1996-1998) şi prof. univ. dr. Dan Dediu (1998-2001). Între 2001 şi 2002 a urmat un Master în Compoziţie şi Management Cultural la clasa profesorului Peter Michael Hamel şi un al doilea Master, în Compoziţie multimedia, între 2005-2008, la clasa profesorului Georg Hajdu, ambele la Hamburg. A obţinut titlul de Doctor în muzică la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, sub îndrumarea  prof. univ. dr. Octavian Nemescu.

 Am luat contact cu muzica lui Cătălin Creţu, pentru prima dată, în anul 2009, cu ocazia Festivalului Meridian – Zilele SNR-SIMC. Pe 10 decembrie îşi prezenta lucrarea Lüneburg Soundscape în cadrul unui concert de muzică electroacustică la Aula Palatului Cantacuzino. Cătălin Creţu a fost unul dintre cei care au ales să îşi ilustreze muzica prin intermediul unui videoclip.

Aceeaşi lucrare, Lüneburg Soundscape, a fost prezentată, ulterior, în cadrul unui concert mai amplu dedicat creaţiei compozitorului Cătălin Creţu, la Studioul de Operă al Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti, pe 19 decembrie 2009. Cu această ocazie, au putut fi audiate / vizionate şi lucrările Lüneburg Etüde, The dark side of the XII, Mixtures spectrales, Die Metamorphose von Bruder Jakob şi Entfremdetes Ich oder die Anatomie des Schattens. Concertul a beneficiat de prezenţa unor foarte talentaţi instrumentişti care au îmbogăţit mediile electronice prin aportul instrumental live – Laura Buruiană (violoncel, viola da gamba) şi Axia Marinescu (clavecin), precum şi de light-design-ul lui Dan Bujor. Organizatorii evenimentului au avut ideea deosebit de interesantă de a insera anumite intermezzo-uri între piesele electroacustice, intermezzo-uri reprezentate de lucrări consacrate ale lui Johann Sebastian Bach şi Marin Marais.

 Termenul de muzică electroacustică defineşte un domeniu foarte vast. Peste tot în lume pot fi găsite centre de cercetare în domeniul compoziţiei electroacustice şi multimedia – faze fireşti în evoluţia muzicii, în deplină concordanţă cu progresul tehnologic al societăţii contemporane. Există, de asemenea, numeroase conferinţe şi festivaluri care prezintă muzica electroacustică, notabile fiind International Computer Music Conference, International Conference on New Interfaces for Musical Expression, Bourges International Electroacustic Music Festival (Bourges, France) şi Ars Electronica Festival (Linz, Austria). Un număr de asociaţii naţionale promovează această formă de manifestare artistică, printre care Canadian Electroacustic Community (CEC) în Canada, Society for Electro-Acustic Music in the United States (SEAMUS) Australasian Computer Music Association in Australia and New Zealand şi Sonic Arts Network în Anglia. În România, SNR-SIMC (Secţiunea Naţională Română a Societăţii Internaţionale de Muzică Contemporană) este principalul promotor al muzicii electroacustice şi al fenomenelor artistice multimedia.

Cătălin Creţu se numără printre vocile cele mai ferme din muzica electroacustică românească. Având solide studii în domeniu şi beneficiind de experienţa acumulată la Hamburg, el reuşeşte să creeze o muzică în care sunetul şi imaginea se află într-o simbioză perfectă. Cu deosebire lucrarea Lüneburg Soundscape a impresionat atât publicul prezent la concertul din cadrul Festivalului Meridian, cât şi pe cel prezent în Studioul de Operă al Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti. Fără a exagera, pot spune că a devenit un „hit” al muzicii electroacustice româneşti. Acest lucru se datorează faptul că, în plan sonor, lucrarea, deşi pornind de la o idee componistică simplă (generarea electroacustică a unor intervale, pornind de la un sunet fundamental, ajungând până la mixturi) ajunge la un rezultat complex, pe care, personal, l-am perceput în primul rând, emoţional. Este ştiut faptul că anumite intervale pot influenţa într-un fel sau altul psihicul uman (efectul „liniştitor” al octavei sau cvintei, efectul opus generat de secunda mică sau de cvarta mărită – anumite intervale fiind folosite chiar şi în music therapy pentru corectarea anumitor procese neuropatologice) Nu cred că aceasta este miza muzicii electroacustice sau a celei spectrale, dar anumite lucrări ajung, poate involuntar, la această miză. Cu alte cuvinte, emoţionează. În peisajul componistic actual, aceasta este o calitate rară.

Lüneburg Soundscape nu este numai sunet, ci şi imagine. Aşa cum afirmă şi compozitorul ei (în cuvântul introductiv  înainte de audierea / vizionarea ei în cadrul concertului din Festivalul Meridian), videoclipul a fost realizat ulterior scrierii muzicii. Despre tehnica realizării acestui videoclip ne va vorbi însuşi autorul, în interviul ce urmează acestor cuvinte. Doresc să evidenţiez faptul că acest videoclip este de o frumuseţe picturală, ca în filmele lui Andrei Tarkovski sau Peter Greenaway: fiecare cadru este o pictură în sine. În cazul lui Cătălin Creţu, „tablourile” sunt non-figurative, având un colorit pe alocuri impresionist, contururi incerte, dar care nu agresează privirea. Întreaga lucrare are ceva oniric: acele peisaje şi sunete din vis pe care nu le poţi identifica şi povesti la trezire, dar care îţi rămân adânc întipărite în memoria afectivă şi care îţi provoacă aceeaşi emoţie puternică atunci când ţi le reaminteşti.  

Un aspect interesant pentru mine ca spectator a fost reprezentat de asocierea părţii sonore cu acele sunete care, îmi imaginez, iau naştere la mişcarea plăcilor tectonice, anumite elemente din videoclip întărindu-mi această percepţie, iar videoclipul, la modul global, mi-a sugerat o anume regiune din Franţa – pe care am vizitat-o acum câţiva ani – renumită pentru un aspect climatic inedit legat de flux şi reflux – Mont Saint Michel, care se află în Normandia. Compozitorul mi-a mărturisit, într-adevăr, că imaginile pentru videoclip au fost filmate în Normandia.

 Compozitorul Cătălin Creţu a avut amabilitatea de a ne răspunde la câteva întrebări, pentru o mai bună conturare a imaginii personalităţii sale artistice.

Îi dorim mult succes în cariera sa muzicală!

Veronica Anghelescu: Ştiu că, înainte de a studia muzica, ai absolvit o Facultate cu profil tehnic. Cum ai ajuns să studiezi muzica?

Cătălin Creţu: Am început studiul pianului în clasa întâi la Petroşani. Am urmat  timp de opt ani cursurile  Şcolii de muzică în paralel cu cele ale Şcolii generale. Apoi am urmat un liceu tehnic şi o facultate cu profil tehnic. Studiul temeinic al muzicii l-am (re)început după absolvirea liceului, experimentând muzici rock şi jazz ce m-au îndrumat înspre muzica cultă.

 Veronica Anghelescu: Care a fost personalitatea care a marcat gândirea ta muzicală?

Cătălin Creţu: Au fost mai multe. Pe lângă profesorii mei, m-au marcat – pe rând – personalităţile unor muzicieni vestiţi: Keith Emerson, Keith Jarret, McCoy Tyner, Anton Bruckner, Bela Bartok, Dmitri Sostakovici, Witold Lutoslawski, Gyorgy Ligeti.

 Veronica Anghelescu: Care a fost tematica lucrării tale de doctorat? Cum a fost colaborarea cu Maestrul Octavian Nemescu? Ce elemente de noutate a adus cercetarea ta în spaţiul muzical românesc?

Cătălin Creţu: Titlul tezei mele este „Alchimie urbană – o compoziţie multimedia pentru soprană, ansamblu instrumental, sunete preînregistrate, live electronics, video şi live video (lucrare cu implicaţii minimale, spectrale şi arhetipale)”. Am abordat aspecte diverse ale compoziţiei asistate de computer, muzica electronică, implicaţiile noilor tehnologii în creaţia muzicală precum şi fenomenele multimedia din perspectivă muzicală, elemente de noutate în spaţiul românesc. Colaborarea cu Maestrul Octavian Nemescu a fost una benefică având în vedere faptul că dumnealui a fost unul dintre pionierii muzicii electronice din România.

 Veronica Anghelescu: Ştiu că ai o mare afinitate cu muzica electronică. Cum ai ajuns să scrii lucrări pentru instrumente şi live electronics?

Cătălin Creţu: Preocupările mele de muzică electronică au debutat la Hamburg în 2001. Acolo am avut ocazia să lucrez într-un studio profesionist, să cunosc sintetizatoare din toate generaţiile şi să lucrez cu softuri dedicate muzicii electronice. Pasul înspre live electronics a fost unul firesc, la aceasta contribuind şi preocuparea mea permanentă pentru cunoaşterea noilor tehnologii dedicate fenomenelor muzicale.

 Veronica Anghelescu: Prin ce se deosebeşte un concert live electronics de unul „tradiţional”? Este muzica electronică mai aproape de omul contemporan, mai „consonantă” cu realitatea actuală?

Cătălin Creţu: Originalitatea evenimentelor artistice cu implicaţii live electronics constă în faptul că interpretul cântă acompaniat de sine însuşi. Avem de a face aşadar cu un nou tip de interacţiune: omul în dialog cu sinele, dialogul facilitat de mediul electronic deschizând calea unor noi lumi sonore.

Muzica electronică este doar un alt mijloc. Ea poate fi la fel plină sau lipsită de conţinut precum muzicile realizate cu mijloace clasice. Ţine de talentul și pregătirea compozitorului să îmbrace faptul sonor într-un veşmânt sau altul.

Veronica Anghelescu: În ce proiecte muzicale / culturale eşti implicat în prezent?

Cătălin Creţu: În prezent mă ocup de organizarea unui ansamblu de muzică electroacustică, coordonez un proiect multimedia realizat de tineri compozitori de la UNMB şi regizori de la UNATC, proiect ce va fi prezentat în Săptămâna Internaţională a Muzicii contemporane, iar în plan componistic lucrez la o piesă pentru flaut, violoncel  şi live electronics, lucrare ce va fi prezentată în cadrul aceluiaşi festival.

Veronica Anghelescu: Cum ai realizat lucrarea Lüneburg Soundscape, prezentată în cadrul Festivalului de Muzică Contemporană „Meridian” 2009, şi care a generat atâtea interpretări şi discuţii? Crezi că adaosul video îmbogăţeşte substanţa muzicală a lucrării?

Cătălin Creţu: Am realizat compoziţia electronică Lűneburg Soundscape în anul 2007 în Studioul de muzică electronică din Lűneburg şi am prezentat-o în primă audiţie la Hochschule fűr Musik und Theater Hamburg în acelaşi an. Sunetele electronice au fost generate cu ajutorul sintetizatorului analogic Synthi 100 produs de firma EMS Rehberg (vezi fig.). Acesta este prevăzut cu un număr de nouă oscilatoare, şase pentru sunete sinus/dinte de fierăstrău şi trei pentru semnale de tip triunghi/dreptunghi, bănci de filtre, diverse potenţiometre rotative de control şi două panouri matriciale orizontale (60×60) pentru dirijarea semnalului audio.

Ideea de bază a lucrării a fost aceea de a crea structuri complexe bazate pe suprapuneri de intervale muzicale. În urma unor experimente am ales să folosesc doar sunete de tip sinus şi triunghi, care prin superpoziţionare alcătuiesc sonorităţi mai “blânde”. Iniţial am realizat un sunet foarte echilibrat de 71.5 Hz cu ajutorul tuturor celor nouă oscilatoare, prin simpla manipulare a potenţiometrelor shape ataşate acestora reuşind să obţin omogenitatea şi culoarea dorită. Pornind de la sunetul produs anterior am trecut la generarea unor intervale simple (secunde, terţe, cvarte, cvinte) care prin suprapunere au dat ulterior rezultate din ce în ce mai complexe (mixturi).

Partea video am realizat-o în Normandia în 2009. Cu siguranţă că lucrarea este mult îmbogăţită, îngemănarea celor două medii fiind una organică prin influenţarea sensibilă a vizualului de către muzică.

(vezi: http://www.catalincretu.ro/ lucrări/video/Lűneburg Soundscape)

Veronica Anghelescu: Care crezi că va fi evoluţia muzicii contemporane româneşti şi ce am putea face, cu toţii, pentru a promova valorile muzicii româneşti?

Cătălin Creţu: Având în vedere imensa falie dintre generaţii, cred că unica şansă de supravieţuire a muzicii contemporane româneşti este încurajarea tinerilor muzicieni. Ei pot fi stimulaţi  prin programarea în concerte şi recitaluri, acordarea de comenzi – pentru tineri compozitori – şi burse de excelenţă pentru interpreţi Aviz instituţiilor abilitate.

Veronica Anghelescu

Abstract

 Cătăţin Creţu is a Romanian composer of electronic music. After completing his music studies in Romania, at the Bucharest Conservatory of Music, he traveled to Germany where he specialized in the field of electronic music. Having returned to Romania, he continued his research work at the Conservatory, under the supervising of Octavian Nemescu, achieving his PhD Diploma and starting a series of musical experiments that drew the attention of both public and music critics. He is one of the few experts in electronic music in Romania, leading an important role in the organizing of concerts of this type and with a rich activity in research and composition.

Feb25

Convorbiri cu Sorin Romanescu

Posted on by
Convorbiri cu Sorin Romanescu

 

       Luni, 22 februarie, 2010. Ce e pe ordinea de zi? Hmm, răsfoiesc filele agendei…Aiurea, agendă! Parcă aş putea uita că astăzi vine Sorin Romanescu  pentru un interviu pe care i l-am solicitat. De trei zile mă tot gândesc, mă întreb cum va fi…. Oare va veni cu vreuna dintre chitarele sale?

     Am noroc: aflu că vine de la studio, direct la mine. Are cu el două dintre chitarele sale, două Moffa, concepute anume pentru el; le-a botezat “Lorraine” şi “Maestro”, una dintre ele e acordată cu o cvartă mai jos (chitară-bariton), apropiindu-se astfel de bogăţia in armonice a basului. Nu. Nu poate fi vorba să le ating, nicicum să le sun in vreun fel. Îmi reprim din start orice apucătura de chitarist. Doar vine Sorin Romanescu!

     O persoană firavă şi un pic nesigură coboară din maşină, după ce a trebuit convinsă că da, e ok. s-o parcheze acolo, in faţa porţilor. Aflu din start ca iar i-au ridicat-o, nenorociţii, pentru că o lăsase in oraş unde găsise şi el loc; nu injură, doar fierbe, la foc mitel. Când coboară, realizez că e chiar înalt, aşa cum îl ştiam eu de pe vremea când mi-a oferit câteva lecţii de chitară la Şcoala de Arte, doar că mai slab şi ceva mai”lunar”(oare pentru echilibrare o purta numele “Sorin”?) decât era în reprezentarea mea. Uităm să dăm mâna, amândoi socotim o prioritate cele două instrumente de pe bancheta din spate, din care nu-mi dă nici unul să-l duc…

     Îl invit într-o cameră cu instrumente muzicale, pe care o gratulează cu un epitet de cum o vede şi nu-i ia mult până să probeze una din chitarele mele. Ştiu ce face. S-a dus in recunoaştere. Chitara ca scut, ca refugiu, ca reper invariabil. Ca formulă de salut, ca împrietenire, ca vorbire. Vreo 10 minute, cât îmi trebuie mie pentru a cabla sculele de înregistrat într-o incintă  mai mare, mai puţin “presantă” asupra oaspetelui meu, acesta e în lumea lui, cântând…

     Mergem dincolo, unde îl aşteaptă câteva staţii de amplificare pentru chitarele sale. Apreciază sunetul uneia dintre ele, iar eu sunt gata să i-o dau acasă, încântat fiind de ceea ce-mi auzeau urechile. Exemplul 1.

      Începem şi vorbim despre distors, despre cât de mult folosesc unii (afară de faptul că ţin la maxim butonul de volum); îi spun că e printre puţinele persoane care nu-s “insane”, dintre cei care cântă pe acea staţie.

 -Problema ştii care e? Eu am început cu clasic (imediat exemplifică cu începutul unui preludiu de Bach) şi din cauza asta eu nu am distorsul în sange, îl folosesc doar pentru culoare şi foarte rar.

 - Tu pui in cuvinte muzica? Sau asociezi muzica versurilor?

-Nu, niciodată. Uite, e foarte interesant, apropos de relaţia cuvânt-muzică: eu nu pot sa reţin versurile muzicilor cu versuri. Deci niciodată n-am putut sa fac o legătură între muzică si vers.  Nu pot sa înteleg cum reţin unii instant si muzica si versurile, deodată…

 -Cum au fost începuturile tale chitaristice?

- În clasa a unsprezecea am pus prima oară o chitară în mâini. Şi de-aici sărim la anul 5 de Politehnică, an în care am cerut dosarul, înainte de finalizarea studiilor. Se uita secretara siderată la mine şi-mi spunea că dacă vreau să fac o copie după diploma de bac, nu trebuia să iau tot dosarul. “Nu, doamnă, eu vreau să-mi iau dosarul cu totul, ce nu întelegeţi?”- i-am raspuns. De-atunci, din anul 5 de…nimic, am rămas doar cu chitara în mâini… Iar etapa folk am sărit-o. Am încercat să cânt doar folkul altora, gen “Andrii Popa, cel vestit”; uite, ţin minte cum a insistat tata să-mi iau chitara de ziua bunicii şi să-i cânt…I-am cântat, ce era sa fac? “Puştoaico, tu ai sânge de viperă”…Se uita săraca la mine…

 Toate aceste vorbe erau presărate, răsfirate printre lungi momente de improvizaţie. Desigur, eu nu mă prind că improviza (aşa cânta de bine) şi-l întreb:”Astea-s ultimele tale creaţii?” Ceva n-a sunat bine în felul în care m-am exprimat. Ar trebui să renunţ la a ma simţi copleşit de ceea ce auzeam, muzical vorbind, dacă nu voiam să lungesc şi mai mult senzaţia de stânjeneală.

     După ce isprăveste de cântat câteva acorduri din “Puştoaico…”(la cererea mea, dar adaptat la o manieră mai elaborată de execuţie decât originalul, pe care nimeni nu-l mai ştie), îl întreb:

 -Dar cu imnul României ce-ai avut?

 Link

Îmi răspunde că a fost o reacţie la o emisiune extrem de proastă, pe care o văzuse la un post TV., chiar de 1Decembrie; tema emisiunii fusese imnul României, pe care l-au trecut prin toate genurile posibile, ajungând şi la alte genuri…(îi este jenă si să spună că l-au şi manelizat). S-a întrebat dacă sub formă de baladă nu s-ar putea cânta. Aşa a aparut. Ni-l cântă din amintire. În minor. Contrar unor exemple anterioare – ne exemplificase mai devreme cum poate lăsa nerezolvate unele disonanţe, fapt care antrenează ascultătorul să participe, rezolvând el insuşi, în mintea lui, mai departe-, observ că imnul a fost “rezolvat”. Profit de ocazie şi-l întreb despre statutul lui de muzician in România, despre banii pe care reuşeşte sa-i câştige cu greu, îl întreb dacă are speranţa că îi va fi bine aici, vreau sa aflu dacă traiul lui are…rezolvare!

 -Dar ce-nseamnă “statut de muzician” în România? Banii mei (o paranteza muzicală hilară, cu acest refren, cântat ca la nuntă,  ceea ce-mi aminteşte de perioada în care invitatul meu chiar cânta la nunţi, pentru a-şi strânge bani pentru instrumente), banii mei, când nu sunt cheltuiţi pe mâncare, chiar se duc toţi pe instrumente… Adică e foarte aiurea, apropos de statut, că eu mă comport ca şi cum aş avea statutul pe care îl ai tu, probabil, în minte, într-o ţară în care muzica pe care o cânt eu şi încă câţiva ca mine, nu-şi are locul. Mă lupt să fiu ok. şi să-mi păstrez echilibrul…

-Şi părinţii tăi ce cred?

-Parintii au reusit să se obişnuiască să îmbraţişeze ideea că eu am vrut să fac muzică şi am reuşit, de unde ei ma voiau inginer…

 Îl întreb, schimbând firul discuţiei, ce inseamnă o abordare geometrică a grifului chitarei. Îmi răspunde precum bănuiam:

-Păi înseamnă relaţii între sunete, pe care le-am descoperit: teoretic, dacă mi-aş pierde auzul (batem în lemn), eu cred c-aş putea cânta în continuare -nu la aceleaşi standarde, totuşi-, calculând relaţiile între sunete, cuantificabile geometric. Aşa arată o cvintă, aşa arată o octavă, aşa arată o disonanţă, aşa- o consonanţă, îmi spune, exemplificând pe chitara. Aflu că în prezent lucreaza la scordaturi (variante diferite de acordaj) şi-mi exemplifică, cântând după ce răsuceşte de cheiţe, aducând astfel relaţii noi între sunetele corzilor. Exemplul 2.

Domne, Jazz!

 -Ce şanse are un om obişnuit (nici chitarist, poate nici muzician) care vine să te asculte o dată la unul dintre concertele tale? Ce şanse are să te înţeleagă pe tine, să-i placă şi să revină?

- Foarte mari! Pentru că sunt lucruri extrem de accesibile, adică nu dau numai untură de peşte şi ulei de ricin. Din păcate sunt asociat cu ăla care canta Jazz, “lasă-l pe-ăsta”, zice prejudecata colectiva. Lumea asociază Jazz-ul cu ceva inaccesibil, imposibil, din start. Domne, Jazz! (mâna lui exemplifică printr-un acord straniu).  Imposibil. Disonant. Nu se poate aşa ceva. Ce-i asta?

 

Întru totul, despre improvizaţie

 - Sorin, ce este improvizaţia pentru tine?

-Păi, uite… de exemplu…un dialog pe marginea unui subiect, într-o limbă pe care o stăpânesc toţi cei care stau de vorbă. Asta-i improvizaţia! Nu? E…

- “Nu se poate improviza într-o limbă pe care n-o cunoşti?” s-a bulucit întrebarea mea la fel cum, neastâmpărat, şi gândul…

-Nu! Pentru că improvizaţia e de fapt, un dialog între doi sau mai mulţi oameni.

- Când spui asta, te gândeşti la un dialog liber, nu?… ori dacă vorbeşti într-o limbă pe care n-o stăpâneşti…

-Poţi folosi body language. Da! Te poţi folosi şi de treaba asta… şi ar fi cumva, o situaţie similară unei improvizaţii, pe care cineva o încearcă fără să stăpânească limba. Şi atunci, face body language cu instrumentul. E un fel de body language.

 - Dacă n-ai şti chitară…?(am lasat în suspensie restul întrebării)

-Aş învăţa alt instrument! (mi-a răspuns cu vocaţia clară a dialogului şi a necesităţii de a te putea exprima).

- Ce ţi-ar plăcea, sau mai degrabă, la ce intrument ţi-ar fi plăcut să cânţi?

-Pian aş fi vrut să fac. Dar… era mult prea mult, adică a fost deja mult, pentru ai mei, şi o chitară. Îţi dai seama…pianul! (fără să realizeze, poate, îşi acompania gândurile cu chitara, însă într-o manieră…pianistică). Mi-ar fi plăcut, pian sau baterie… sau poate saxofon. Da, da, da… pian sau baterie. Da, în ordinea asta. Şi, de fapt mi-am ales instrumentul cel mai “popular” pe glob (râde). Sunt miliarde… sunt mai mulţi chitarişti decât locuitori pe planetă. Aşa cred. Aşa… am senzaţia! Chitara e uşor de transportat la aniversări, la focuri de tabără. E şi acustică, e şi electrică, şi-n toate felurile posibile…

 - Există un fel de misticism al chitarei, un fel de dincolo al ei?

Cred că da, pentru că altfel, n-ar exista în atâtea forme…

 -“Dacă ar fi să intri în rai… “(Sorin cu chitara în mână execută arpegii frânte, urcătoare… uimitor! Oare omul acesta îşi dă seama că imediat ce gândeşte o posibilitate, o noţiune, o şi cântă?!?)- îl provoc iarăşi, văzând cât de pătimaş este-, “crezi c-ar fi chitare pe-acolo?”

-Mi-aş dori să fie. Ar fi foarte nasol dacă n-aş găsi pe-acolo o chitară. Vezi!? Am presupus deja că mă duc în rai (râde şi continuă să realizeze arpegii ascendente, descendente, într-un ritm alert).

Mi-e tot mai clar că nu e genul de om care să construiască  fraze lungi, dantelate în expresie, contorte în sens, nu este genul care să-ţi scrie singur articolul. Sorin Romanescu este un om al dialogului nesfârşit, însă în spaţiul tuturor posibilităţilor, în “Fantazia” interioară a muzicii, în care te invită cu obstinaţie, ducându-te pe un teren familiar lui, nu pentru a te învinge, ci  pentru că acolo dispune de mijloacele necesare pentru a te face…să vezi, să auzi, să simţi. E un traducător al formelor, fără a fi un trădator al conţinuturilor. E un mediant, făra a fi medium (sunt sigur că i-ar înflori zâmbetul – şi ce frumos zâmbeşte, pâna la capat, adica până la…urechi, asemeni unui copil-, la auzul unei astfel de titulaturi…)

Asa că, fiind un improvizator, are nevoie să fie provocat sistematic. O fac:

-Dacă ar fi să împărţim oamenii în două categorii, pe de o parte categoria omului foarte organizat, care ştie de mic ce urmează să facă în viaţă, traseul său e clar, şi-l stabileste voluntar şi tine de el cu dinţii, să zicem, îşi propune să ajungă ministru de externe, diplomat, judecător ş.a.m.d (în ciuda “indiciilor” cu care viaţa îl poate întâmpina, “indicii” care l-ar ghida, poate, spre un alt punct, pe o alta traiectorie) şi , pe de altă parte, categoria fiinţelor care (şi aici a fost evocată imaginea gametului bărbătesc) care…

-Încă mai caută! (intervine el, usor amuzat)

-Da, încă mai caută -zic, rămânând uşor descumpănit de francheţea interpelării, ca şi de frusteţea cu care am evocat imagini ce frizeaza absurdul, dar “merg la tintă”-,  ei bine…

-În care ma aflu eu? (ma ajuta el)

- Mi-e clar în care te afli! (Sorin râde)

-Deci aşa, după cum arăt, cam ce-ai zice că sunt? (râde)

-“Prim-ministru al chitării, aş putea spune!”…şi adaug intrebarea pe care am pregătit-o atâta :“Tu, Sorin, ce cauţi?” Simţind încărcătura momentului, adaug: “Oricum, ceea ce cauţi tu, la modul absolut, chiar daca ştii, n-o sa vrei, poate, să pui în cuvinte…”(sunt un pic ocolitor-răscolitor în întrebare, ştiu, văd în ochii lui, simt şi într-ai mei – şi nu trebuie să fi chitarist pentru asta; pluteste in aer ceva care, dac-ar trece in acest text, l-ar face expresiv, grăitor, poate un pic sfâşietor, dar sigur, mai adevarat…) Evită răspunsul, sau, mai degrabă, nodul din gât.

-Te-am nimerit: cauti…ceva!

-Da. Dar nu-mi dau seama ce anume…(încearcă să toarne în cupa cuvântului ceva din inefabilul său şi-apoi işi dă cu părerea despre cocktailul obţinut, dar nu privindu-l în lumina soarelui, ci…ascultându-şi întunericul lunar al pieptului)…Însă ştiu exact că vreau să rezonez în anumite direcţii care sunt de bine, de frumos, de echilibru, de…Nu ştiu dacă un ţel punctiform, precis, există cu adevărat pentru oricine. E o prostie chestia asta. Ok şi ajungi la punctul acela: Şi?… Mi se pare o prostie să reduci absolut toate posibilităţile alea… la un singur punct. Pe care ştii că îl atingi şi ştii cu aproximaţie şi când îl atingi, că alegerile sunt la dată fixă. Ăsta-i pericolul targetului, pentru că se spune că dorinţele chiar se îndeplinesc. Da! Ok. Şi?… Trebuie să ai tot timpul back-up de dorinţe, nu? Sau cum?… Prefer să mă deplasez, decât să… prefer să mă deplasez! (rog cititorul să-şi amintească: vorbim, întru totul, despre…improvizaţie!)

 -Ce relaţie ai cu “dincolo”, cu spaţiul extra-mundan, să-i spunem? Ai ceva… de dincolo?

-Eu nu ştiu cum e dincolo. Nu ştiu dacă am ceva de dincolo (a reînceput să-şi treacă mâinile peste corzi, ele ştiu ceva, apar trei acorduri, arpegiate). Încerc să fiu aici, tocmai asta-i chestia. Prefer să mă mişc într-o vecinătate care să nu se ducă până dincolo. E mult mai interesant şi am şanse mai mari să-mi găsesc un echilibru în felul ăsta, decât să mă duc prea departe într-o zonă pe care n-o controlez, n-o ştiu. Şi, apropos de căutări… ca să-ţi răspund până la urmă, nu vreau să-mi definesc ceva foarte clar în căutări. Vreau doar să am o anumită zonă în care disonanţele să se rezolve frumos… Nu cred într-o realitate fără disonanţe, asta-i clar, dar caut ca acele disonanţe să se rezolve în sensul binelui, echilibrului, frumosului. Nici prea multe disonanţe nerezolvate nu-s bune, nici prea multe consonanţe, iarăşi nu-s în regulă. Până la urmă, contrastele ne mişcă, asta e! Şi muzica, tot de contraste e mişcată.

     Îi propun să ilustreze o strofă dintr-o poezie de-a lui Nichita Stănescu -care m-a mişcat, în zilele astea- şi  care ar putea argumenta nevoia de improvizaţie:

 

Nimic nu rămâne el însuşi mai mult 

decât o foarte singură dată.

Nu sunt vinovat că trăiesc

într-o lume întruna schimbată.”

 -Improvizaţie? întreb

-Hmm…să vedem! (răspunde cu o voce caldă şi începe iar să facă ceea ce ştie el mai bine: improvizaţie!)

Exemplul 3

   Ca un făcut, îi sună telefonul… ca şi cum sunetul lui ilustra cu exactitate ultimele două versuri…Comenteaza:

-Nu sunt vinovat! (ne amuzăm).

 Cântă, cântă, apoi, exteriorizându-si concluziile unui dialog interior, incepe sa vorbeasca din nou:

-Da, deci… e vorba de un limbaj, apropos de improvizaţie. Am ales un limbaj care e bazat pe chestii măsurabile în timp, nu convenţional, dar are nişte rigori, nişte legi, dacă vrei…

- Pe care te-ai hotărât să le încalci, totuşi…

-Mda! Parţial, dar am ţinut cont de…

- Ca şi cum, dacă înteleg eu bine… Mă căsătoresc cu una, deşi ştiu sigur că o voi înşela! (vorbeam, desigur, despre idei muzicale…)

-Sau mă căsătoresc cu una, dar nu ştiu dacă o voi înşela sau nu, pentru că… crede-mă, chiar nu ştii. Eu cred foarte mult în imaginaţia vieţii şi a hazardului şi uneori am îndoieli şi faţă de mine însumi. Şi nu pot spune cu tărie asta. Nu! Cine ştie cum ajung într-o situaţie din asta penibilă, în care chiar…sau nu neapărat penibilă, poate frumoasă, poate la fel de frumoasă ca în clipa în care am decis să mă însor cu ea, sau poate mai frumoasă? Este entropie, fizică cuantică, mii de miliarde de posibilităţi, care nu mă sperie. E chiar “mişto”. Asta înseamnă că sunt viu şi am şanse.

 - Şi nu eşti încremenit în proiect?

-Da, nu e bine să fi încremenit în proiect, dar e bine să fi încremenit în propriile date care te definesc. Ca să poţi fi găsibil, identificabil, recognoscibil: “Google it!” (râde).  În muzică îndrăznesc să fac lucruri pe care… sincer să fiu, în viaţă n-aş avea curaj să le fac. Cred că ăsta-i singurul motiv pentru care sunt norocos şi nu acela care mi-a fost invocat de multe ori: “Hai, măi, tu eşti norocos, că faci muzică!”. Nu! Norocul meu este că pot face în muzică ceea ce nu pot face în viaţă. Nu e numai defulare, simt că am un curaj pe care nu-l pot avea în viaţa reală…

 - Când ai venit, te-am văzut destul de nesigur, nervos şi frustrat. Mi-ai mărturisit apoi, că ţi-au ridicat maşina. Ce zici? Le-ai da un pic de distors sau ce ai face în acest caz?

-Bine… le-aş băga distorsul la căşti, dat la maximum, asta pe de-o parte…

- Ai curajul să faci asta?

-Muzical? Da! Adică am cântat cu distorsul la Ateneu, în faţa unor oficialităţi…multe. Dar, oricum, eram îmbrăcat în frac şi cu papion şi am cântat cu distors, muzică contemporană (si răspunde unui semn de-al meu care îl invită să definească conceptul), adică…o muzică ce se desfăşoară în zilele noastre, e muzica din timpul vieţii mele.

- De ce se încearcă definiţii mai complicate, care au “darul” de a îndepărta publicul, de ce se vorbeşte în termeni abracadabranţi despre fenomen?

-În sinea mea, oricum, cred că unii oameni se apucă să critice artele pentru că nu pot ajunge artişti. Sunt foarte puţine excepţii. E clar că au “un drag” de arta respectivă, sunt în preajma ei cum pot şi ăsta e, cumva, singurul vârf la care ajung. Mai neplăcut este că, neavând exercitiul şi, cum să zic, acea Nirvana muzicală, la un moment dat, nu sunt obiectivi în ceea ce scriu despre arta respectivă. Adică, pot desfiinţa nişte valori sau pot creea pseudo-valori, pentru simplul motiv că au o patalama de aşa-zişi “specialisti”. Nu generalizez, dar uneori li se dă o autoritate în mod nedrept, sistemul le dă puterea de a desfiinţa sau de a ridica…

     Îmi amintesc de vorbele pe care le-a pus Creangă în gura tălâmbului său personaj:”Doamne, dacă eşti cu adevărat Dumnezeu, cum zici, rogu-te blagosloveşte-mi turbinca asta, că ori pe cine-oi vrea eu, să-l vâr într-însa; şi-apoi să nu poată ieşi de-aici fără învoirea mea.” Îmi amintesc cât de infrigurat povestea Sorin despre profesorul de la Conservator care îi dadea dictat muzical -din propriile lui solfegii, unele cât se poate de aiuristice, de aberante- şi cum n-a vrut cu nici un chip să găseasca o comună măsura cu studentul -pe atunci dispus să se pună la punct cu o materie pe care nu a studiat-o deloc, spre deosebire de colegii lui, absolvenţi de şcoli de muzică, trecuti prin multe meditaţii-, student care, la un moment dat îi “ştirbise din cultul personalităţii doar o fărâma, lucru suficient pentru ca să atragă 3(trei) repetentii, în trei ani succesivi… Doamne! Şi pe mine mă ia cu frig şi mă apucă revolta, mai ales că-l ştiu pe Sorin, cât de înzestrat e la teorie muzicala…Cine are în mâini cuţitul, nu taie numai pâine…

 - De câte ori atingi Nirvana muzicală, într-un an?

-Farte rar! Uite, anul ăsta, pot să zic că ultima dată s-a întâmplat chiar acum câteva zile. Am avut un concert la Art Jazz Club. În concert,  alături de un baterist bulgar, cu Cătălin Milea, cu care am fost la studio azi, cu un trompetist (toţi trei locuiesc în Olanda) şi cu un basist din România… Vreau să zic că… au fost nişte momente de Nirvana în acel concert!

 - Cum te manifeşti, în astfel de stări?

-Zâmbesc… Şi ţin ochii închişi. Uneori am şi de unul singur, stările astea. Ştii, orice ai crede în momentul ăsta, dar e foarte adevărat: nu cânt pentru public! (o expresie extraordinară pe faţa lui, ah! Am ratat un moment de Nirvana…fotografică…cele mai bune poze rămân nefăcute). Deci, mobilul pentru care fac muzică, nu este acela de a o împărtăşi. Este vorba doar de nevoia de a cânta, pur şi simplu. Şi eu de la asta am pornit.Ştiu clar că de la asta am pornit şi mi-a rămas treaba asta.

 - Ai evoluat atât de mult pe cât ţi-ai fi dorit din momentul în care te-ai apucat de muzică?

-Nu! Dar nu ştiu cum m-aş fi dezvoltat dacă aş fi avut direcţia pe care mi-o doream. Le spuneam părinţilor mei, când m-au dat la şcoalăţ că “eu vreau să trăiesc din muzică”. Habar n-aveam ce însemnă chestia asta, dar aşa simţeam. Mai târziu, în mintea mea a fost să fac Şcoala de Muzică, Conservatorul etc. Dar ulterior, din cauza eşecurilor privind Conservatorul şi cariera de absolvent, probabil chestia asta mi-a deschis nişte drumuri. Şi, da, m-a măcinat chestia asta şi încă mă macină, pentru că eu nu am un Profesor. Toţi muzicienii vorbesc,invariabil, de un Maestru, de o figură marcantă din viaţa lor profesională, la care se referă, fie că e profesorul de instrument, fie că e…Mie mi-e greu să identific acest om… Nu e vorba de modele, ci de Maestru, pe care-l întâlneşti şi cu care ai contact şi-ţi spune o fraza care-ţi schimbă viaţa, sau ceva în tine se mişcă.

 - Zi-mi, te rog, o frază care ţi-a schimbat viaţa, chiar dacă nu ai auzit-o de la maestrul tău.

(Sorin cântă la chitară acorduri diminuate, stranii)

-M-ai lovit, cu asta! (trage de timp). Trebuie s-o inventez, că n-o ştiu! Aaa…Aaa (caută…găseşte!). Fraza care mi-a schimbat viaţa, la modul cel mai real, a fost: “Mamă, eu mă las de Politehnică!”, în `90.

- Cine-a vorbit atunci, nu era oare… Maestrul interior?

-Deci, în primul rând, a vorbit ăla pe care maică-mea nu-l cunoştea, asta-i clar! Dar se prea poate să fi fost Maestrul interior, habar n-am! Ce să zic? Acest Maestru interior mi-a dat foarte multe frustrări, pentru că dacă, într-adevăr, există şi mă ghidează, o face într-un fel foarte ocolitor. Nu-mi spune direct… Nu.

-“ I trust I make myself obscure”!

-Da! ştiu că nu e un maestru rău intenţionat, dar foloseşte uneori nu tertipuri… mă testează, probabil. Nu-mi spune lucrurile clar…Uite, mă trezesc tânjind în continuare după acest maestru, deşi e clar că eu sunt (Eu Sunt!) Şi, apropos de căutari, încă nu pot să-l accept, nu am curajul să-l accept, mai ales muzical. Uite, ca o măsură a ceea ce-ţi spun, eu încă mai caut cărţi, materiale de pe internet; primul lucru pe care-l caut când ies în străinătate, întâi e  magazinul de instrumente şi în egală măsură, biblioteca de cărţi muzicale şi-mi iau CĂRŢI, descarc de pe internet,  tot timpul caut!

 - Cât studiezi pe zi?

-La început, pâna să fac trecerea de la clasic la jazz -am avut ceva performanţe în clasic, am obţinut premiul întâi la Sinaia, la muzică de camera-, nu concepeam să nu fiu în preajma chitarei.

- Eu personal… ştiu ce-nseamnă două-trei ore de studiu la chitară pe zi… bănuiesc că studiezi mai mult de doua ore…

-Am avut perioade în care am studiat şi 9 ore. Bine, cu mâinile aproape înţepenite. Aş fi putut să mi le distrug, de la crampe, însă organismul ştie întotdeauna să compenseze… am fost ferit de leziuni. La un moment dat, am fost plecat într-o vacanţă şi n-am putut să-mi iau chitara. N-am avut-o timp de două săptămâni şi am suferit cumplit: Două săptămâni! După o perioada de câtiva ani de zile în care nu a trecut măcar o zi în care să nu cânt la ea… Mi-am dat seama, peste ani, că e un exerciţiu foarte bun: să abandonezi, să uiti… Am o chitară acustică şi… când plec din Bucureşti de sărbători…clar… o iau cu mine!

 - Cum salvezi ideile?

-Nu le salvez, nu mă consider…(râde)… compozitor! Am vrut să fac la un moment dat, corectura asta. Ce înseamnă să fi compozitor? Înseamnă să laşi partituri… nişte cărţi muzicale. Eu am înregistrări. Alea sunt partiturile mele.

 -Poţi să reproduci ce-ai salvat, poţi efectiv să treci a doua oară prin acelaşi loc?

-Nu pot! Eu sunt improvizator. L-am abandonat pe Bach, nu mai am exerciţiul partiturilor exacte. Când am văzut că se pot crea cuvinte muzicale şi altfel decât alea scrise, că pot să le rostesc eu pe-ale mele, atunci am trecut de la clasic la jazz.

 -Nu ai fost nesigur?

-Ba da! Multă vreme. Cu atât mai mult cu cât n-am avut maestru. Am avut senzaţia că ceea ce cânt sună rău…

 - Dar profesorii tăi?

-Profesorul Sihota, de la Şcoala Populară de Artă, cum se chema atunci, a fost primul meu profesor, apoi Marius Pop, care m-a dus către jazz. Dediu, Dan Dediu de compoziţie, care chiar e un geniu, fară nici o exagerare. Când l-am auzit cântând la pian, mi-a părut rău că nu am făcut pian.

 - După?

( Un flageolet emis la sfârşitul unei fraze muzicale îmi răspunde, în locul lui Sorin:” nada!”)

 -Asta e! Şi mi-am dat seama, cu mare tristeţe că informaţiile cele mai grele, din care mă hrănesc şi acum, nu le-am luat din Conservator! Conservatorul din Bucureşti este şcoala care îndepărtează în mod sistematic oamenii de muzică. Asta pot spune. Dac-aş avea curajul să fac ceva, aş avea curajul să scriu pe o pancarda chestia asta şi s-o pun în faţa Conservatorului. Deci, dacă Conservatorul din Bucureşti face ceva pentru studenţi, atunci în mod cert îi îndepărtează de muzică.

 - Care sunt dedesubturile?

Financiare!Ah, nu ştiu care sunt dedesubturile. Ştiu care sunt lucrurile care se văd. Şi anume, “profesoara respectabilă” dând buzna în sala de jazz şi strigând: “ – Terminaţi cu această muzică de bordel!” . Cam asta e! Nu-i dau numele. Eh, aşa este susţinută o parte a muzicii în Conservator…

 - Exmatricularea ta a fost de pomină? A fost memorabilă? A însemnat o lecţie?

-Pentru mine a fost un moment memorabil. Ştii ce este mai interesant? Faptul că, sunt compozitori din Uniunea Compozitorilor, care mă întâlnesc prin concerte de contemporan şi mi se adresează ca unui coleg de breaslă… Apropos de surprizele şi hazardul vieţii!… Am fost exmatriculat pentru că nu puteam să scriu dictat…

Mie, unuia, îmi este clar: acestui om îi dictează doar sufletul, bunul simţ, vecinătăţile, spiritual! Onoare pentru mine că mi-a trecut pragul! Şi-i mulţumesc că mi-a acordat şansa de a-l intervieva…

 

Constantin Nicolau

Notă. La următorul update al site-ului, pe 10 martie 2010, vor fi disponibile şi exemplele video cuprinzând materiale inedite cu Sorin Romanescu.

Abstract

The article presents a dialogue about improvisation in music and about the non-resistance in front of strength and intelligence of life, with a guitar-player that started late but became so involved in his musical art that he dedicated all his time to it, giving up a promising career in engineering. After notable successes in the field of classical guitar, he abandons it, choosing the improvising genre, enriching his instruments collection, his mood and his sound collection. He is an adventurer, a searcher of that terra incognita inside the sound, non-conformist, spiritual and…alive: Sorin Romanescu!

Feb25

Înregistrări istorice

Posted on by
Înregistrări istorice

Interviu cu Aurel Stroe

realizat în februarie 1974 de scriitorul Adrian Georgescu

- preluat din fonoteca Societăţii Române de Radiodifuziune -

 

„Marea problemă care se punea compozitorilor generaţiei mele a fost aceea a măsurării forţei de creaţie umană exercitată pe domeniul muzicii.”

 Aurel Stroe

Adrian Georgescu: Maestre Aurel Stroe, dintre zecile de incertitudini care, bănuiesc, v-au dominat începuturile, pe care o consideraţi şi astăzi actuală? Şi, poate, legat de acest răspuns, definiţi, în accepţia dumneavoastră, semnificaţia contemporană a noţiunii de „tradiţie creatoare”.

Aurel Stroe: Spre deosebire de componistica din epocile anterioare, există o tendinţă în secolul nostru ca fiecare compozitor să-şi formeze un limbaj personal cât mai puţin apropiat de limbajele confraţilor săi. Dacă examinăm, însă, problema astfel pusă, vedem că ea nu e suficient de consistentă, limbajul fiind, totuşi, pe de-o parte, mijlocul de comunicare al artistului cu ceilalţi oameni şi, pe de altă parte, un mijloc de sondare în adâncurile puterii de cunoaştere prin muzică. De aceea – de acest lucru ne dăm seama din ce în ce mai mult în ultima vreme – apar o serie de obiective a căror încălcare prejudiciază procesul comunicării. Aceste date obiective sunt de mai multe feluri: aş menţiona nişte legi mai profunde şi uneori ascunse ale alcătuirii sonore pe care le-aş numi barierele imposibilităţilor componistice şi, pe de altă parte, tot nişte bariere pe care le pune puterea de înţelegere a ascultătorului. Muzicienii din ultimele decenii şi-au concentrat de multe ori activitatea în punctele unde aceste bariere coborau. Domeniul este deosebit de interesant, dar, din naşterea unor anumite legi de creaţie (nu mă refer la obiceiurile muzicale care au căpătat un caracter de tabu) s-a ajuns la un anume subiectivism care duce în mod evident la o scădere a puterii de comunicare.

Marea problemă care s-a pus în faţa compozitorilor generaţiei mele – cred că a fost aceea a măsurării forţei de creaţie umană exercitată pe acest teren. De la un timp, însă, au intrat factori noi în joc, cum ar fi cercetarea legilor obiective pe care le impun barierele amintite. Sigur că acest lucru implică o cunoaştere teoretică mai aprofundată a ceea ce aş numi fundamentele muzicii şi că necesită un anumit timp. Revenind la întrebarea al cărei răspuns l-am ocolit până acum, incertitudinea care m-a frământat întotdeauna şi continuă să mă frământe este aceea a dozării între elementul subiectiv care apare în orice creaţie şi acela al barierelor obiective care, pentru un creator, rămân, prin însăşi natura actului de creaţie, foarte greu de determinat. De fapt, ele nu sunt definitive, pentru că orice act de creaţie mai profundă reuşeşte să le deplaseze. Deşi ele există în permanenţă, printr-o interpretare creatoare pot fi deplasate, dar efectele asupra gradului de comunicabilitate a muzicii rezultate trebuie să fie bine gândite de către compozitor.

Adrian Georgescu: Nu ştiu de ce se consideră că viaţa unui creator, odată intrată pe făgaşul muncii, nu poate cunoaşte accidentul, întâmplarea nefericită. Ce înseamnă pentru dumneavoastră neliniştea zvâcnindă, arzătoare, îndoiala şi satisfacţia aceluia care a izbutit să-şi afle exprimarea cea mai apropiată de adevărul său?

Aurel Stroe: Consider că, făcând incursiuni în domenii necunoscute, pot surveni „accidente” în orice moment, fiindcă domeniile sunt încă opace. De aici inegalităţile care se observă în opera creatorilor celor mai puternici. Dar şi din accidente, un artist autentic învaţă. Este suficient să amintesc un compozitor ca Beethoven, a cărui evoluţie creatoare a traversat multe accidente. Marile sale sinteze, cum ar fi, de pildă, Cvartetul în do diez minor, opus 131, ne apar ca învingerea unor dificultăţi majore care s-au manifestat câteodată şi sub forma unor eşecuri. Compozitorii care ocolesc necunoscutul, „increatul”, pentru a-şi netezi drumul, mi se par a fi neinteresanţi.

Adrian Georgescu: Muzica se poate contura asemenea unui sistem filosofic, mă refer la unitate, echilibru şi forţă expresivă generalizatoare?

Aurel Stroe: Personal cred că o operă de artă ascunde în ea o realitate complexă care nu se dezvăluie dintr-o dată. Un prim contact cu o operă muzicală se face prin audierea integrală a acesteia, dar nu este decât un prim contact. Pătrunderea mai adânc necesită un aparat analitic mai dezvoltat care să dezvăluie adâncurile, adică, aşa cum s-a spus, micro-celulele reprezentative ale acestei opere. Mă voi limita a aminti Divina Comedie a lui Dante; citirea ei dintr-o răsuflare este utilă, dar la fel de utilă este şi recitirea ei, eventual împreună cu studii de natură filologică, istorică şi, de ce nu, filosofică. Cred că o pătrundere de această natură în miezul  operelor majore ale muzicii se impune. Un fenomen cultural poate fi cercetat din mai multe puncte de vedere utilizând diferite discipline ştiinţifice pentru a-l înţelege deplin, de ce n-am proceda aşa şi cu un fenomen autentic de creaţie umană, cum este cel muzical? În plus, nu consider muzica a fi o grădină închisă, dătătoare de bucurii celor care se claustrează deliberat în ea. Ceea ce contează în ultimă instanţă cred că e o anumită generare de sensuri care se produc în perimetru închis, dar care trebuie să fie extrapolate, cu tot specificul lor, în alte domenii de activitate umană şi, în acest sens, socotesc că tentativa compozitorilor din secolul nostru de a bate la porţile filosofiei este legitimă. De ce fizicieni ca Einstein sau Heisenberg să mediteze la nivelul unei gândiri mai generale, la rodul muncii lor de fizicieni, şi un compozitor să nu facă acest lucru?

Adrian Georgescu: Muzica dumneavoastră este o prezenţă inconfundabilă în componistica românească contemporană. Din păcate, mulţi compozitori nu reuşesc aceasta. Mă refer mai ales la compozitorii care sunt confundabili între ei ca stil, ca manieră. Care credeţi că este explicaţia acestui fenomen?

Aurel Stroe: Desigur că nu este soluţia cea mai comodă aceea de a gândi şi a te exprima într-un mod inconfundabil. Dar e o dificultate care aparţine acestei activităţi umane. Un compozitor care se reduce la alţi doi-trei compozitori nu poate interesa, oricât de strălucitor ar fi meşteşugul său.

Adrian Georgescu: Experimentul, inovaţia, sunt tentaţii cărora li se rezistă anevoie. Care este importanţa experimentului în peisajul muzicii româneşti contemporane? Dar pe planul creaţiei dumneavoastră?

Aurel Stroe: Pentru a descoperi zone noi, este nevoie de experiment. Sunt convins că nu a existat un artist autentic care să nu experimenteze. Experimentele pot să reuşească sau nu, important este să ştii să le foloseşti în lucrările de sinteză care capătă strălucirea durabilităţii.

Adrian Georgescu: Fiecărui artist îi rezistă câteva zone pe care îşi propune să le abordeze la maturitate, târziu, cât mai târziu. În cazul dumneavoastră, despre ce este vorba?

Aurel Stroe: Au existat întotdeauna zone care mi-au rezistat şi, parcă, cu cât trece timpul, se ivesc tot mai multe astfel de zone. Dacă considerăm maturitatea ca având o omnipotenţă creatoare, mă consider încă foarte departe de ea. Cred că însuşirea unor anumite experienţe care-ţi dau arme mai sigure în lupta cu necunoscutul se adună cu anii. La fiecare nouă cotitură te pândeşte imprevizibilul. De aceea aş spune că există un fel de dialectică între perfecţionarea uneltelor cu care ataci necunoscutul, care cresc cu experienţa şi necunoscutul apare ca inepuizabil, cu cât activitatea acumulată este mai mare.

Adrian Georgescu: Inspiraţia nu înlătură tenacitatea, precum nici munca asiduă nu e contrară inspiraţiei. În jurul acestei chestiuni încă se mai poartă discuţii.

Aurel Stroe: Probabil că, la fiecare compozitor, acest aspect capătă nuanţe diferite. Sunt convins că inspiraţia apare în toiul muncii.

Adrian Georgescu: Această convorbire ocoleşte programatic referiri directe la opera dumneavoastră, fiindcă ea e îndeobşte cunoscută şi îndelung dezbătută. Aşadar, invitându-vă la confidenţă, o întrebare care se pune în astfel de ocazii: ce aţi fi vrut să faceţi şi, dintr-o pricină sau alta, nu aţi izbutit?

Aurel Stroe: Într-un sens, Picasso avea dreptate când spunea că nu face ceea ce vrea, ci ceea ce găseşte. Mă simt deseori ca un cercetător care nu descoperă ceea ce-şi propune dinainte să descopere, ci ceea ce găseşte, singura lui dorinţă fiind aceea de a asigura un demers cât mai corect al cercetărilor sale. Acest lucru, bineînţeles, nu însemnează că nu ar exista o intenţionalitate artistică, dar aceasta nu e decât un cadru în care se petrece munca de creaţie, rezultatul, opera finită, fiind întotdeauna un fel de epifanie în sensul joyce-ian al cuvântului.

Adrian Georgescu: Sunt mulţi care nu iau în considerare experienţa celorlalţi oameni, socotind că o vor avea pe a lor, mai satisfăcătoare, mai încărcată de sensuri…

Aurel Stroe: Nu văd nici un artist care să creeze ex nihilo, oricât de mare ar fi puterea lui creatoare. S-au făcut experienţe de compoziţie muzicală „amnezică”. De pildă, compoziţiile fără reguli ale lui Xenakis, dar şi acestea utilizau sunete muzicale, instrumente, o anumită notaţie, care s-au născut din experienţa multor generaţii ce l-au precedat pe compozitorul amintit. Privită chiar din punctul de vedere cel mai riguros şi acceptând situarea la graniţele muzicii, respingerea experienţei celorlalţi semeni mi se pare nefondată. Asimilarea experienţei celorlalţi mi se pare obligatorie. Important este să găseşti semnificaţii noi şi să nu respingi uneltele care-ţi pot fi trebuincioase într-un anumit moment, pentru simplul fapt că ele au fost utilizate şi de alţii.

Adrian Georgescu: De la cine aţi învăţat tot ceea ce este considerat a fi învăţătura unui om, a unui creator?

Aurel Stroe: O experienţă îndelungată este o învăţătură pe care ţi-o însuşeşti de la foarte multe surse şi extrem de eteroclite: înveţi de la diverse tradiţii culturale care cuprind şi muzici, înveţi de la realitatea înconjurătoare, înveţi de la natură etc. Însă toate aceste date atât de eterogene nu le poţi asimila decât prin intermediul muncii tale de zi cu zi. Şi mai e ceva: înveţi după modul tău de a fi, căci ai nişte structuri proprii care asimilează ceea ce e străin, exact cum un organism asimilează hrana, transformând-o în substanţe proprii structurii sale de asimilare.

Adrian Georgescu: Sunteţi sensibil influenţelor pe care le socotiţi potrivite?

Aurel Stroe: În consecinţă, sunt sensibil influenţelor pe care le socotesc potrivite.

Adrian Georgescu: Există, după părerea dumneavoastră, o zonă de conexiune între arte, altfel spus, se află structuri muzicale autonome?

Aurel Stroe: Cred că în stadiul cercetărilor actuale răspunsul e greu de dat. Sigur că muzica se percepe, şi acest lucru s-a observat demult, în mod diferit faţă de alte arte, desfăşurarea ei în timp fiind deosebiră de cea a artelor plastice şi tipul ei de semantică fiind diferit de cel al poeziei, de exemplu. Din observaţiile mele de până acum, aş putea spune că, la nivelul „structurilor profunde”, există o bază comună de comunicare între arte. Şi, ca să dau un exemplu foarte simplu: toată estetica clasică consideră ca un precept obligatoriu variaţia în unitate. În ultima vreme au început să fie cercetate cu o atenţie sporită şi se pare că pune în evidenţă existenţa unor invarianţi faţă de tipul de artă în care se efectuează. Asemenea invarianţi cred că stau la baza colaborării între arte care, până acum, ne apărea doar ca o realitate empirică pe care nu ne-o putem explica decât foarte lacunar. Opera, spectacolele de sunet şi lumină, cinematograful, teatrul instrumental al lui Mauricio Cagal pot fi, cred, deplin înţelese punând astfel problema. Dar existenţa acestor invarianţi impune şi nişte restricţii. Nu orice împerechere a artelor duce la efecte bune. Lipsa de gust a melodramelor nu face decât să traducă nişte incompatibilităţi la nivel profund. Şi, desigur, perspectiva de investigaţie este larg deschisă, dar ea trebuie secundată de o cercetare teoretică mai precisă. Şi, încă o dată, aici apare paradoxul creaţiei artistice care poate deplasa orice interdicţie, fără însă a o aboli.

Adrian Georgescu

Abstract

 The musical language is something that each composer tries to innovate. Unlike the other epochs in the history of music, in present times each composer tries to be unique. But this is not a valid point of view, as the musical language is a means of communication with the listeners and also a modality of diving into the depth of knowledge. The process of communication need not be obstructed, because this situation creates a distance between the creator and a public. Aurel Stroe explains the way his musical language is both innovative and accessible, by presenting a detailed scheme of his Quartets and the functions of his musical language in other chamber works as well.

Feb18

Invitatie la Cenaclul SNR-Simc

Posted on by
Invitatie la Cenaclul SNR-Simc

Luni, 22 februarie 2010, ora 18,00, la sediul SNR-Simc din incinta Palatului Cantacuzino, se va desfăşura o nouă ediţie a Cenaclurilor SNR-SIMC – cenacluri care, de-a lungul timpului, au adus în atenţia publicului românesc aspecte inedite ale vieţii muzicale din ţară şi de peste hotare. De data aceasta, va fi prezentată creaţia unuia dintre cei mai importanţi compozitori români, profesor al multora dintre compozitorii contemporani – Aurel Stroe – de curând dispărut dintre noi.

Vor participa Petruţa Măniuţ şi Octavia Dinulescu. Intrarea este liberă. Sediul SNR-Simc se află în incinta Palatului Cantacuzino, Calea Victoriei 141, sector 1, Bucureşti.

Ulterior, vom publica un rezumat al prezentărilor şi convorbirilor ce se vor desfăşura în cadrul cenaclului, precum şi scurte fragmente video şi audio.

Pentru mai multe informaţii legate de eveniment, puteţi contacta organizatorii la una din adresele de email indicate pe afişul de prezentare, preluat de pe site-ul SNR-SIMC (Secţiunea Naţională Română a Societăţii Internaţionale de Muzică Contemporană).