Înregistrări istorice

Interviu cu Aurel Stroe

realizat în februarie 1974 de scriitorul Adrian Georgescu

- preluat din fonoteca Societăţii Române de Radiodifuziune -

„Marea problemă care se punea compozitorilor generaţiei mele a fost aceea a măsurării forţei de creaţie umană exercitată pe domeniul muzicii.”

 Aurel Stroe

Adrian Georgescu: Maestre Aurel Stroe, dintre zecile de incertitudini care, bănuiesc, v-au dominat începuturile, pe care o consideraţi şi astăzi actuală? Şi, poate, legat de acest răspuns, definiţi, în accepţia dumneavoastră, semnificaţia contemporană a noţiunii de „tradiţie creatoare”.

Aurel Stroe: Spre deosebire de componistica din epocile anterioare, există o tendinţă în secolul nostru ca fiecare compozitor să-şi formeze un limbaj personal cât mai puţin apropiat de limbajele confraţilor săi. Dacă examinăm, însă, problema astfel pusă, vedem că ea nu e suficient de consistentă, limbajul fiind, totuşi, pe de-o parte, mijlocul de comunicare al artistului cu ceilalţi oameni şi, pe de altă parte, un mijloc de sondare în adâncurile puterii de cunoaştere prin muzică. De aceea – de acest lucru ne dăm seama din ce în ce mai mult în ultima vreme – apar o serie de obiective a căror încălcare prejudiciază procesul comunicării. Aceste date obiective sunt de mai multe feluri: aş menţiona nişte legi mai profunde şi uneori ascunse ale alcătuirii sonore pe care le-aş numi barierele imposibilităţilor componistice şi, pe de altă parte, tot nişte bariere pe care le pune puterea de înţelegere a ascultătorului. Muzicienii din ultimele decenii şi-au concentrat de multe ori activitatea în punctele unde aceste bariere coborau. Domeniul este deosebit de interesant, dar, din naşterea unor anumite legi de creaţie (nu mă refer la obiceiurile muzicale care au căpătat un caracter de tabu) s-a ajuns la un anume subiectivism care duce în mod evident la o scădere a puterii de comunicare.

Marea problemă care s-a pus în faţa compozitorilor generaţiei mele – cred că a fost aceea a măsurării forţei de creaţie umană exercitată pe acest teren. De la un timp, însă, au intrat factori noi în joc, cum ar fi cercetarea legilor obiective pe care le impun barierele amintite. Sigur că acest lucru implică o cunoaştere teoretică mai aprofundată a ceea ce aş numi fundamentele muzicii şi că necesită un anumit timp. Revenind la întrebarea al cărei răspuns l-am ocolit până acum, incertitudinea care m-a frământat întotdeauna şi continuă să mă frământe este aceea a dozării între elementul subiectiv care apare în orice creaţie şi acela al barierelor obiective care, pentru un creator, rămân, prin însăşi natura actului de creaţie, foarte greu de determinat. De fapt, ele nu sunt definitive, pentru că orice act de creaţie mai profundă reuşeşte să le deplaseze. Deşi ele există în permanenţă, printr-o interpretare creatoare pot fi deplasate, dar efectele asupra gradului de comunicabilitate a muzicii rezultate trebuie să fie bine gândite de către compozitor.

Adrian Georgescu: Nu ştiu de ce se consideră că viaţa unui creator, odată intrată pe făgaşul muncii, nu poate cunoaşte accidentul, întâmplarea nefericită. Ce înseamnă pentru dumneavoastră neliniştea zvâcnindă, arzătoare, îndoiala şi satisfacţia aceluia care a izbutit să-şi afle exprimarea cea mai apropiată de adevărul său?

Aurel Stroe: Consider că, făcând incursiuni în domenii necunoscute, pot surveni „accidente” în orice moment, fiindcă domeniile sunt încă opace. De aici inegalităţile care se observă în opera creatorilor celor mai puternici. Dar şi din accidente, un artist autentic învaţă. Este suficient să amintesc un compozitor ca Beethoven, a cărui evoluţie creatoare a traversat multe accidente. Marile sale sinteze, cum ar fi, de pildă, Cvartetul în do diez minor, opus 131, ne apar ca învingerea unor dificultăţi majore care s-au manifestat câteodată şi sub forma unor eşecuri. Compozitorii care ocolesc necunoscutul, „increatul”, pentru a-şi netezi drumul, mi se par a fi neinteresanţi.

Adrian Georgescu: Muzica se poate contura asemenea unui sistem filosofic, mă refer la unitate, echilibru şi forţă expresivă generalizatoare?

Aurel Stroe: Personal cred că o operă de artă ascunde în ea o realitate complexă care nu se dezvăluie dintr-o dată. Un prim contact cu o operă muzicală se face prin audierea integrală a acesteia, dar nu este decât un prim contact. Pătrunderea mai adânc necesită un aparat analitic mai dezvoltat care să dezvăluie adâncurile, adică, aşa cum s-a spus, micro-celulele reprezentative ale acestei opere. Mă voi limita a aminti Divina Comedie a lui Dante; citirea ei dintr-o răsuflare este utilă, dar la fel de utilă este şi recitirea ei, eventual împreună cu studii de natură filologică, istorică şi, de ce nu, filosofică. Cred că o pătrundere de această natură în miezul  operelor majore ale muzicii se impune. Un fenomen cultural poate fi cercetat din mai multe puncte de vedere utilizând diferite discipline ştiinţifice pentru a-l înţelege deplin, de ce n-am proceda aşa şi cu un fenomen autentic de creaţie umană, cum este cel muzical? În plus, nu consider muzica a fi o grădină închisă, dătătoare de bucurii celor care se claustrează deliberat în ea. Ceea ce contează în ultimă instanţă cred că e o anumită generare de sensuri care se produc în perimetru închis, dar care trebuie să fie extrapolate, cu tot specificul lor, în alte domenii de activitate umană şi, în acest sens, socotesc că tentativa compozitorilor din secolul nostru de a bate la porţile filosofiei este legitimă. De ce fizicieni ca Einstein sau Heisenberg să mediteze la nivelul unei gândiri mai generale, la rodul muncii lor de fizicieni, şi un compozitor să nu facă acest lucru?

Adrian Georgescu: Muzica dumneavoastră este o prezenţă inconfundabilă în componistica românească contemporană. Din păcate, mulţi compozitori nu reuşesc aceasta. Mă refer mai ales la compozitorii care sunt confundabili între ei ca stil, ca manieră. Care credeţi că este explicaţia acestui fenomen?

Aurel Stroe: Desigur că nu este soluţia cea mai comodă aceea de a gândi şi a te exprima într-un mod inconfundabil. Dar e o dificultate care aparţine acestei activităţi umane. Un compozitor care se reduce la alţi doi-trei compozitori nu poate interesa, oricât de strălucitor ar fi meşteşugul său.

Adrian Georgescu: Experimentul, inovaţia, sunt tentaţii cărora li se rezistă anevoie. Care este importanţa experimentului în peisajul muzicii româneşti contemporane? Dar pe planul creaţiei dumneavoastră?

Aurel Stroe: Pentru a descoperi zone noi, este nevoie de experiment. Sunt convins că nu a existat un artist autentic care să nu experimenteze. Experimentele pot să reuşească sau nu, important este să ştii să le foloseşti în lucrările de sinteză care capătă strălucirea durabilităţii.

Adrian Georgescu: Fiecărui artist îi rezistă câteva zone pe care îşi propune să le abordeze la maturitate, târziu, cât mai târziu. În cazul dumneavoastră, despre ce este vorba?

Aurel Stroe: Au existat întotdeauna zone care mi-au rezistat şi, parcă, cu cât trece timpul, se ivesc tot mai multe astfel de zone. Dacă considerăm maturitatea ca având o omnipotenţă creatoare, mă consider încă foarte departe de ea. Cred că însuşirea unor anumite experienţe care-ţi dau arme mai sigure în lupta cu necunoscutul se adună cu anii. La fiecare nouă cotitură te pândeşte imprevizibilul. De aceea aş spune că există un fel de dialectică între perfecţionarea uneltelor cu care ataci necunoscutul, care cresc cu experienţa şi necunoscutul apare ca inepuizabil, cu cât activitatea acumulată este mai mare.

Adrian Georgescu: Inspiraţia nu înlătură tenacitatea, precum nici munca asiduă nu e contrară inspiraţiei. În jurul acestei chestiuni încă se mai poartă discuţii.

Aurel Stroe: Probabil că, la fiecare compozitor, acest aspect capătă nuanţe diferite. Sunt convins că inspiraţia apare în toiul muncii.

Adrian Georgescu: Această convorbire ocoleşte programatic referiri directe la opera dumneavoastră, fiindcă ea e îndeobşte cunoscută şi îndelung dezbătută. Aşadar, invitându-vă la confidenţă, o întrebare care se pune în astfel de ocazii: ce aţi fi vrut să faceţi şi, dintr-o pricină sau alta, nu aţi izbutit?

Aurel Stroe: Într-un sens, Picasso avea dreptate când spunea că nu face ceea ce vrea, ci ceea ce găseşte. Mă simt deseori ca un cercetător care nu descoperă ceea ce-şi propune dinainte să descopere, ci ceea ce găseşte, singura lui dorinţă fiind aceea de a asigura un demers cât mai corect al cercetărilor sale. Acest lucru, bineînţeles, nu însemnează că nu ar exista o intenţionalitate artistică, dar aceasta nu e decât un cadru în care se petrece munca de creaţie, rezultatul, opera finită, fiind întotdeauna un fel de epifanie în sensul joyce-ian al cuvântului.

Adrian Georgescu: Sunt mulţi care nu iau în considerare experienţa celorlalţi oameni, socotind că o vor avea pe a lor, mai satisfăcătoare, mai încărcată de sensuri…

Aurel Stroe: Nu văd nici un artist care să creeze ex nihilo, oricât de mare ar fi puterea lui creatoare. S-au făcut experienţe de compoziţie muzicală „amnezică”. De pildă, compoziţiile fără reguli ale lui Xenakis, dar şi acestea utilizau sunete muzicale, instrumente, o anumită notaţie, care s-au născut din experienţa multor generaţii ce l-au precedat pe compozitorul amintit. Privită chiar din punctul de vedere cel mai riguros şi acceptând situarea la graniţele muzicii, respingerea experienţei celorlalţi semeni mi se pare nefondată. Asimilarea experienţei celorlalţi mi se pare obligatorie. Important este să găseşti semnificaţii noi şi să nu respingi uneltele care-ţi pot fi trebuincioase într-un anumit moment, pentru simplul fapt că ele au fost utilizate şi de alţii.

Adrian Georgescu: De la cine aţi învăţat tot ceea ce este considerat a fi învăţătura unui om, a unui creator?

Aurel Stroe: O experienţă îndelungată este o învăţătură pe care ţi-o însuşeşti de la foarte multe surse şi extrem de eteroclite: înveţi de la diverse tradiţii culturale care cuprind şi muzici, înveţi de la realitatea înconjurătoare, înveţi de la natură etc. Însă toate aceste date atât de eterogene nu le poţi asimila decât prin intermediul muncii tale de zi cu zi. Şi mai e ceva: înveţi după modul tău de a fi, căci ai nişte structuri proprii care asimilează ceea ce e străin, exact cum un organism asimilează hrana, transformând-o în substanţe proprii structurii sale de asimilare.

Adrian Georgescu: Sunteţi sensibil influenţelor pe care le socotiţi potrivite?

Aurel Stroe: În consecinţă, sunt sensibil influenţelor pe care le socotesc potrivite.

Adrian Georgescu: Există, după părerea dumneavoastră, o zonă de conexiune între arte, altfel spus, se află structuri muzicale autonome?

Aurel Stroe: Cred că în stadiul cercetărilor actuale răspunsul e greu de dat. Sigur că muzica se percepe, şi acest lucru s-a observat demult, în mod diferit faţă de alte arte, desfăşurarea ei în timp fiind deosebiră de cea a artelor plastice şi tipul ei de semantică fiind diferit de cel al poeziei, de exemplu. Din observaţiile mele de până acum, aş putea spune că, la nivelul „structurilor profunde”, există o bază comună de comunicare între arte. Şi, ca să dau un exemplu foarte simplu: toată estetica clasică consideră ca un precept obligatoriu variaţia în unitate. În ultima vreme au început să fie cercetate cu o atenţie sporită şi se pare că pune în evidenţă existenţa unor invarianţi faţă de tipul de artă în care se efectuează. Asemenea invarianţi cred că stau la baza colaborării între arte care, până acum, ne apărea doar ca o realitate empirică pe care nu ne-o putem explica decât foarte lacunar. Opera, spectacolele de sunet şi lumină, cinematograful, teatrul instrumental al lui Mauricio Cagal pot fi, cred, deplin înţelese punând astfel problema. Dar existenţa acestor invarianţi impune şi nişte restricţii. Nu orice împerechere a artelor duce la efecte bune. Lipsa de gust a melodramelor nu face decât să traducă nişte incompatibilităţi la nivel profund. Şi, desigur, perspectiva de investigaţie este larg deschisă, dar ea trebuie secundată de o cercetare teoretică mai precisă. Şi, încă o dată, aici apare paradoxul creaţiei artistice care poate deplasa orice interdicţie, fără însă a o aboli.

Adrian Georgescu

Abstract

 The musical language is something that each composer tries to innovate. Unlike the other epochs in the history of music, in present times each composer tries to be unique. But this is not a valid point of view, as the musical language is a means of communication with the listeners and also a modality of diving into the depth of knowledge. The process of communication need not be obstructed, because this situation creates a distance between the creator and a public. Aurel Stroe explains the way his musical language is both innovative and accessible, by presenting a detailed scheme of his Quartets and the functions of his musical language in other chamber works as well.