Arhivele lunare: mai 2010

Numărul 9, 25 mai 2010: Poeţi-compozitori, compozitori-poeţi

Numărul 9, 25 mai 2010: Poeţi-compozitori, compozitori-poeţi

Table of Contents

Editorial

Festivalul Internaţional SIMN 2010

Poeţi-compozitori, compozitori-poeţi – anchetă a revistei No14 Plus Minus

George Balint: PoezieMuzică

Iulia Cibişescu-Duran: Poezia este o completare a muzicii

Nicolae Coman via Mirela Zafiri

Vasile Menzel: Pictez muzică şi desenez poezie

Raul Passos: La forme poétique et la poésie de la forme

Valentin Petculescu: De la stare la idee

Despina Petecel Theodoru: Voinţă şi pasiune creatoare

Adrian Georgescu: Jin Wang, un poem al extazului

George Anca: Ilinca a ales taina

George Anca: Bardo by Veronica Anghelescu

George Anca la Melbourne

Simpozionul Internaţional “Experimentul în muzică”

Ave!

 

Editorial

Mă gândesc, adesea, cât de greu este, de fapt, să te ridici în picioare şi să îţi susţii un punct de vedere în care crezi cu toată fiinţa. A rosti adevărul cu voce tare, indiferent de substanţa sa, dezlănţuie întotdeauna energii nebănuite. Îndoiala – dacă adevărul meu îi va deranja pe alţii? Teama – dacă voi pierde respectul celorlalţi, prin cuvintele pe care le voi fi rostind? Durerea – văzând cum faptul de a rosti adevărul şi faptul de a fi loial unor principii duc la declanşarea unui mic război. Îmi doresc să mai exist, încă, martiri, sau măcar să putem contacta, fie şi prin mijloace supranaturale, un astfel de spirit înalt şi să îl întrebăm cum e când crezi în ceva atât de mult (ceva / Dumnezeu / absolutul / arta / ştiinţa / faptul că pământul e rotund / orice!) încât eşti în stare să mori fericit, strigând că acela este adevărul.  Aceasta este atitudinea pe care mi-aş dori să o avem cu toţii astăzi, atunci când vine vorba de muzica contemporană. Să putem să ardem pe altarul ei în cel mai ne-poetic mod, avem curajul să ţipăm şi să pornim un război împotriva detractorilor (în urmă cu doar câteva ore, citeam un articol într-un ziar în care  un important critic român spunea că George Enescu este „depăşit”, nu mai este „la modă” şi ar trebui să scăpăm de el. Furie!)

Aceste sentimente – devotamentul total şi loialitatea – aceste atitudini, în acelaşi timp – i le datorez Maestrului meu, profesorul de compoziţie şi polifonie Sorin Lerescu. Îmi îngădui să scriu aceste cuvinte în prezentul Editorial deoarece, începând de acum două săptămâni, nu mai sunt studentă la compoziţie, ci (aproape) absolventă. Nu cred că pot găsi cu exactitate cuvintele care să descrie  recunoştinţa mea, ca discipol, faţă de cel care mi-a îndrumat fiecare pas pe drumul compoziţiei. Citeam din Biografia lui George Enescu acum câteva zile, un pasaj în care Yehudi Menuhin spunea: „Pentru mine, George Enescu este absolutul”. Eu nu sunt, nici într-un caz, Yehudi Menuhin, dar cuvintele sale descriu foarte bine esenţa a ceea ce încerc să exprim.

Timp de trei ani, am studiat polifonie şi compoziţie cu Sorin Lerescu. Nu sunt, fireşte, singurele lucruri pe care le-am învăţat de la domnia-sa. Sunt atâtea altele, aproape imposibil de menţionat aici (şi nu din pricină de lipsă a spaţiului editorial ci din cauza fragilităţii înseşi a memoriei acelor momente). Am studiat Beethoven, Mozart, Messiaen, muzică contemporană, operă, armonie modală, orchestraţie, istoria muzicii, estetică, filozofie, multe lucruri tehnice (inclusiv legate de computer, şi asta în ciuda vastelor mele cunoştinţe de Linux, care s-au dovedit inutile atunci când a venit vorba de tehnoredactarea unei partituri) şi atâtea altele. Nu voi uita niciodată primul meu contact cu muzica lui Olivier Messiaen (o piesă din ciclul Vingt Regards sur l’Enfant Jesus, intitulată Noel) când, în stare de „şoc”, l-am întrebat pe Maestrul meu dacă este sigur că acea muzică există cu adevărat, sau totul se întâmplă doar în închipuirea mea. După aceasta, am ascultat cu fervoare tot ceea ce Messiaen a scris vreodată.

N-am să dezvălui aici metoda sa de predare a disciplinei compoziţiei. Este un secret ce va trebui descoperit de viitorii discipoli. Vreau doar să spun că darul de a preda compoziţia este unul rar. Este ceva atât de inefabil şi de greu de încadrat între barierele (inutile) ale unui plan de lecţie, încât mă gândesc că este ca şi cum cineva ar încerca să te înveţe cum să faci ca să îţi crească şase perechi de aripi. Sorin Lerescu m-a învăţat cum.

L-am cunoscut pe Sorin Lerescu atunci când am ascultat pentru prima oară lucrarea sa, Piano Canto pentru pian şi voce (vocea pianistului). Despre această lucrare voi scrie curând, şi voi adăuga şi fragmente video. Şocul contactului meu cu această muzică a fost atât de uriaş, încât am ştiut, chiar de atunci, că aceasta era Fiinţa de la care urma să învăţ compoziţie. Îmi amintesc cuvintele colegului şi prietenului meu brazilian, Raul Passos, care a avut aceeaşi revelaţie ascultând câteva din lucrările lui Sorin Lerescu pe Internet şi care a decis să vină în România pentru a studia compoziţia cu domnia-sa. Există ceva, nu magic, ci puternic, adânc, delicat şi fragil, frumos, complicat şi, în acelaşi timp, simplu ca lumina pură, în muzica şi în personalitatea sa. De aceea este capabil să re-creeze minţile discipolilor săi, de aceea este creatorul unei noi şcoli de compoziţie şi a unei noi generaţii. Aş muri pentru muzică, pentru că Sorin Lerescu m-a învăţat cum să trăiesc pentru ea, în ea, în interiorul inimii ei uriaşe.

*

I am often thinking of how difficult it actually is to stand up and affirm a point of view in which you believe. Speaking the truth out loud, no matter of its substance, always unleashes energies. The doubt – what if my truth will upset some people. The fear – what if I lose the respect of others by stating such words. The grief – of actually seeing how speaking the truth and being loyal to your beliefs often turns into a vendetta. I wish martyrs still existed, or at least I wish we could contact such a spirit and ask him for an interview for our Journal here. I would ask them how is it like to believe so much in something (idea / God / absolute / art / science / anything!) that you could actually be happy to die for. This is the attitude I wish we could all have today, when it comes to contemporary music. To burn on its Altair in the most un-poetical way, to scream and to start a war against its detractors (in the last few hours I read an article of a Romanian critic saying that George Enescu is “outdated”, “not-fashionable”, something we should get rid of. Rage!)

This attitude of total dedication and loyalty is something I learned from my Master and Composition Teacher, Sorin Lerescu. I allow myself the writing of such words in this editorial, as, starting two weeks ago, I no longer am a student of the composition class, but (almost) a graduate. There are simply no words to describe the gratitude that fills my spirit, as the spirit of any disciple for his master. I was reading from George Enescu’s Biography a few days ago, a passage in which his renowned disciple, Sir Yehudi Menuhin, was saying: “For me, George Enescu is the absolute” I am no Yehudi Menuhin, but his words are very much the essence of what I am trying to express.

For three years, I have studied polyphony and composition with Sorin Lerescu. These are not the only things I have learned from him. There are so many others, almost impossible to list here (and not because of the lack of editorial space, but because of the fragility itself of the emotional memory of such moments). I have studied Beethoven, Messiaen, Mozart, contemporary music, opera, modal harmony, orchestration, music history, aesthetics, philosophy, lots of technical things (computer related, despite of my vast knowledge of Linux, which proved rather useless when it came to music editing) and so much more. I can never forget the first contact with Messiaen’s music (a piece from Vingt Regards sur l’enfant Jesus, named Noel) when, in a total astonishment, I asked my Master: are you sure that this music actually exists? Afterwards, I have greedily listened to all that Messiaen had ever composed. I wouldn’t reveal here any of his teaching method. There are secrets that the future disciples will have to learn for themselves. I am only saying that the gift of teaching music composition is rare. It is like one would try to teach you how to grow yourself six pairs of wings. He has taught me that.

I have first known Sorin Lerescu by listening to his Piano-Canto, a work for piano, involving voice (the voice of the piano player). I am planning to write about this work, sometime soon, with video examples. The shock of the contact with this music was so immense, that I knew that very moment that the man who would teach me music composition was the author of this work himself. I remember the words of my colleague and friend from Brazil, Raul Passos, who had the same revelation by listening to Sorin Lerescu’s works over the internet and decided to come to Romania to study composition with him. There is something, not magic, but strong and powerful, delicate and fragile, beautiful and simple like the pure light, in his music and in his personality. This is why he is a creator of minds, the creator of a new school of composition and of a new generation. I would die for music, because Sorin Lerescu has taught me how to live for it and inside it, in its very heart.

Veronica Anghelescu

 

Festivalul Internaţional SIMN 2010

Festivalul Internaţional SIMN 2010

Se deschide a 20-a editie a Festivalului Saptamana Internationala a Muzicii Noi. Doua Deschideri. Doua Povesti. In 23 Mai la Palatul Mogosoaia expozitia cu obiecte si artisti de Raluca Ghideanu ofera o excursie muzicala intr-un decor superb. In 24 Mai, in curtea Palatului Cantacuzino a crescut Magiclandul….spatiul care implineste visele artistilor si ale publicului iubitor de experiente originale, curajoase.

Se intampla…..Continua…..Sala Radio, Universitatea Nationala de Muzica, Palatul Cantacuzino, AFI Palace Cotroceni si Muzeul de Geologie sunt gazdele noastre, ale voastre….Jucam Jocul Creativitatii pana la sfarsitul lunii mai !

 

 

Fotografii de Alina Manole, de la conferinţa de presă SIMN 2010, sambata, 22 mai 2010, Aula Palatului Cantacuzino

Poeţi-compozitori, compozitori-poeţi

Poeţi-compozitori, compozitori-poeţi

Anchetă realizată de No14 Plus Minus – Contemporary Music Journal

În peisajul artei contemporane româneşti, există mulţi creatori care „evadează” din domeniul lor predilect, aventurându-se şi pe tărâmurile altor arte. Cunosc mulţi actori-poeţi, regizori-actori, scriitori-compozitori, actori-scriitori, pictori-scriitori. Cunosc, chiar, câţiva artişti care practică aproape toate artele. Mi-am pus adesea întrebarea – ce îi face pe unii artişti să „migreze” dintr-un teritoriu în altul? Să fie, oare, faptul că domeniul în care s-au încadrat dintru început nu le mai este suficient pentru a-şi comunica ideile creatoare? Sau faptul că talentul creator se orientează instinctiv către un teritoriu interdisciplinar? Poate că unii creatori au nevoie de culoare şi cuvânt, sau de sunet şi imagine, sau de rostire şi metaforă.

Consider că, în cazul compozitorilor, acest fapt – al orientării către alte teritorii artistice – cu deosebire către cel al poeziei – este unul interesant, dat fiind că, prin muzică (aceasta beneficiind şi de zonele vocal-instrumentale unde cuvântul se poate manifesta după bunul plac al compozitorului), creatorul se poate afirma pe sine deplin. Cu toate acesta, unii dintre compozitorii români contemporani scriu poezie, independent de muzică, fără a realiza interferenţe între cele două arte, fără a translata poezia în lied, ci păstrând independenţa celor două zone, ca două aripi ale sufletului, care nu se ating, dar care sunt necesare, amândouă, zborului. Alţii, dimpotrivă, împrumută muzicii substanţa poetică. Sunt perspective interesante, care merită sondate.

În numărul acesta, i-am invitat pe compozitorii Iulia Cibişescu-Duran, Raul Passos, Nicolae Coman (via Mirela Zafiri), Vasile Menzel, Valentin Petculescu şi George Balint să îşi expună ideile cu privire la acest fapt.

Veronica Anghelescu

George Balint: PoezieMuzică

George Balint: PoezieMuzică

Poemul meu

…, pus în cuvinte, sună astfel

încât orice asemănare cu gândirea filozofică

este pur întâmplătoare.

De fapt, dacă acuzaţi stări de sistem

sau greaţă de incoerenţă

sau mai ştiu eu ce, din cauza acestui text,

apăsaţi butonul „delete” şi, pe dată,

totul se va şterge în virtual;

absolut totul, până la ultimul bit. 

Iată, aşadar, poemul meu:

          Corpul este dat să se întindă în Timp, ca Lume;

          Sufletul este pus să se doruie în Mişcare, ca Fiinţă;

          Cugetul este predat să se conceapă în Idee, ca Raţiune;

          Conştiinţa este depusă să se contemple în Sine, ca Sens;

          Inima este dăruită să se necontenească în Creaţie, ca Iubire…

                    Toate acestea sunt rosturi ale fiirii ce suntem.

          Lumea, ca realitate; Fiinţa, ca viaţă;

          Raţiunea, ca logos; Sensul, ca finalitate;

          Iubirea, ca armonie…

                    Toate acestea sunt substanţe ale firii ce suntem.

          Întinderea, spaţializându-se în dimensiune; Doruirea, închipuindu-se în contur;

          Conceptualizarea, întregindu-se în proporţie; Contemplarea, centrându-se în pătrundere;

          Necontenirea, armonizând în deschidere…

                    Sunt toate acestea moduri ale faptului că suntem.  

          Corpul lăsat (sau poate uitat), Sufletul trimis (sau poate exilat),

          Cugetul proiectat (sau poate încremenit), Conştiinţa păstrată (sau poate ascunsă),

          Inima împărtăşită (sau poate sfâşiată)…

                    Nu sunt toate nişte atribute ale substanţelor din care suntem?

          Dar Timpul, cel neantic-fărămiţător; dar Mişcarea, cea îndepărtător-rătăcitoare;

          Dar Ideea, cea abstract-înnumărătoare; dar Sinele, cel avid-cuprinzător;

          Dar însăşi Creaţia, cea imemorial-izvorâtoare…

                    Nu sunt ele câmpuri ale puterii, întru care şi suntem?

          Da, totul ce ne este şi dintru care suntem, ca mereu fiind

          în imuabilul Unu, şi care, totuşi transcende sieşi:

          din doi, din trei, din patru, din cinci…

 Acesta a fost poemul meu.

Pe cât de curând ?!

Draga Veronica, ce puteam spune în contextul temei din acest articol, mai adecvat decât tocmai ţi-am scris mai sus? Muzica şi poezia sunt terminale sau, mai bine zis, orizonturi ultime ale sublimării sufletului şi cugetului. Compozitorii muzicalizează poetizând, iar poeţii ritmează muzicalizând. Când pare să se vadă doar una, cealaltă îi este alături, în umbră, precum perechea de două feţe ale aceluiaşi lucru. Pe muchie, rulează, cicclic-necontenit, fiinţa. Ca persoană, ca stare de graţie, ca revelaţie inspirativă, ca fiecare în altfelul său. Aşa se face că, atunci când scriu muzică, pornesc de la un vers, propriu sau însuşit, pe care-l tot rostesc până ce cuvintelor li se topesc consoanele în vocale, pînă ce pauzele dintre ele devin intervale intonaţionale, în cele din urmă versul acela ajungând să fie o melodie, simplă, lesne de pus în voce. Abia apoi încep să compun. La sfârşit, după ce muzica va fi încetat, sper să survină celuilalt înţelesul. Nu despre mine şi nu despre muzica mea, ci despre el însuşi, ca valoare de sens. E tot ce pot sa-mi doresc pentru el, dinspre poeticitatea muzicii mele, dinspre muzicalitatea poemelor mele, dinspre gându-mi…

 18 mai 2010

Lucrarea Întru sine (2004) – poem pentru mezzo-soprană şi ansamblu instrumental pe texte de Sf. Augustin, solistă Adriana Alexandru, ansamblul “Profil”, dirijor Tiberiu Soare (cu permisiunea autorului)


George Balint

Iulia Cibişescu-Duran: Poezia este o completare a muzicii

Iulia Cibişescu-Duran: Poezia este o completare a muzicii

Am început să scriu poezie în 1992, când am debutat cu un grupaj de versuri în revista „Luceafărul” din Bucureşti.

Îmi place în mod deosebit să creez, atât poezie, cât şi muzică. Limbajul este altul, procesul de creaţie, în sine, este acelaşi. La fel de mult trebuie să te dăruieşti pentru un sunet şi pentru un cuvânt. De fapt, poezia este o completare şi o întregire a muzicii. Sau muzica este o continuare spre absolut a lumii metaforei. Cele două arte se întrepătrund şi se completează. Se doresc una pe cealaltă.

A crea este, poate, cea mai extraordinară eliberare şi aventură a omului.

Cosmarul

Sa cobori in labirint

Fara intoarcere

Printre statui albe de ceara

Imobile

Mergand pe strazi intortocheate

Fara nume

Ce nu duc

Decat in alte strazi

Fara nume,

Alergand pe trotuare gemene

Fara iesire

Ce dau in alte trotuare

Fara iesire,

Ocolind case tacute

Incadrate de stalpi grosi

Impasibili,

Strigand dupa cineva

Care nu este

Pe strazile fara nume

Drapate cu trotuare immobile

Printre statui albe de ceara

Strigand dupa cineva

Pe strazi intortochiate

Alergand pe trotuare

Fara iesire

Strigand dupa cineva

Pe trotuare

Fara iesire

Strigand

Fara iesire

Strigand.

 

*

Rosu si verde

Si va veni

O primavera

De clopote

Inalta

Zgariind

Ametitor de rosu

In vena gandului-

Captivul ierbii

Zare de tulpini

Amare

In pulberi

Uitate

 

Si voi culege rodii

Pe terase de ploi

Mirosind a verde

Pamant

Cu tigrii in el

Inhamati

La cursa timpului

Prabusiti in coloane

De picuri-

Amintiri.

Pustiiri…

 

Si vei veni

Din adancul pamantului

Prin furtuni descant

In scaparari de nud

Sa te rastignesti

La mine

Pe cruce

Blandeti de sange

Atarnandu-ti pe buze

Si-ti voi bate

Spini in maini

Curatitori

De moarte pacate

Si te voi iubi viu

Asa cum vei fi cantec

Pierdut in gand

De patimi.

Rascolitor adanc.

 

Primavara in clopote

Pustiire

Prabusindu-se peste

Cer de pamant.

 *

 

Marul

Tandrete sfasietoare

In marul Evei

Asteptandu-si

Pacatosul.

 

Iulia Cibişescu-Duran: Fragment din Suita pentru vioară şi pian. Interpretează: Iulia Cibişescu-Duran (pian), Eugen Cibişescu-Duran (vioară)


Iulia Cibişescu-Duran: Sonata pentru vioară şi pian, partea I. Interpretează: Iulia Cibişescu-Duran (pian), Eugen Cibişescu-Duran (vioară)


Iulia Cibişescu-Duran