Faptul că recunoscuse în Enescu pe maestrul suprem,  nu reducea vizita la Bruxelles pentru a-l întâlni pe Ysaye pe care-l privea ca pe un supraom.E adevărat că măreţia lui Ysaye, despre care ştia numai din auzite, constituia pentru el o atracţie mai mică decât cea a măreţiei lui Enescu,  pe care îl văzuse şi auzise.

Cu vioara lângă el, un Guarneri,  Ysaye îl puse pe Yehudi să cânte prima mişcare din Simfonia spaniolă iar el, în acest timp, ciupea coardele cu atâta îndemânare, în cât crea iluzia unui acompaniament orchestral, oprindu-se doar spre a-i observa mâinile cu atenţie. Închipuiţi-vă uimirea lui Menuhin când i s-a cerut să cânte un arpegiu în La major, în patru octave. ”Bâjbâiam cu degetele pe tastieră ca un orbete”. „Ai face bine să cânţi game şi arpegii, Yehudi”. Dacă nu a fost capabil să accepte sfatul lui Ysaye şi oferta lui de a-i da lecţii, s-a datorat temperamentului său şi faptului că a învăţa după o metodă impusă nu era în firea sa. Astfel calea pe care a urmat-o a fost una inspirată, trasată de profesori inspiraţi, prin capacitatea de a recunoaşte măreţia şi de a fi capabil să-i răspundă.

Întors la Paris, s-a dus la un concert să îl asculte şi să îl cunoască pe Enescu. După concert, s-a dus în camera artiştilor şi a aşteptat până când acesta s-a eliberat de mulţimea strânsă în jurul lui, spunându-i: ”Doresc să studiez cu Dumneavoastră”

Convesaţia decurgând cam aşa:

- Cred că este vreo greşeală la mijloc.Nu dau lecţii particulare.

- Dar trebuie neapărat să studiez cu dumneavoastră. Vă rog lăsaţi-mă să vă cânt.

- E imposibil, dragă copile, plec mâine la Paris.

Presat de situaţie Enescu cedă.  Ajuns la Paris, pe Rue de Clichy, a doua zi dimineaţă, la ora şase, Menuhin se ducea la prima lecţie. Enescu nu îi era doar profesor ci şi mâna providenţei care avea să-l sprijine, inspiraţia care l-a ridicat de pe pământ, ceea ce Ysaye,  nu ar fi putut niciodată să-i dea, aşa cum reiese din propriile-i mărturisiri)

„Niciun act de măiestrie nu m-a impresionat mai mult decât unul petrecut pe când eram la o lecţie, ne spune tânărul violonist. Ne-am trezit cu Maurice Ravel dând buzna, în mână cu o sonată pentru pian şi vioară pe care abia o terminase de scris. Cu Ravel la pian, Enescu a cântat la prima vedere dificila lucrare, apoi a sugerat să o reia, ceea ce au şi făcut, dar de astă dată punând partitura de o parte, a cântat întreaga sonată din memorie.

Ce tour de force. „Sunt un fiu al gliei într-o ţară de legendă”, declară Enescu, iar pentru elevul său, el va rămâne întotdeauna, Absolutul.

 Dr. Vasile Menzel