Operă de Aurel Stroe după tragedia lui Eschil

Un spectacol al Filarmonicii Banatul

Aurel Stroe (1932-2008) este unul dintre cei mai controversaţi compozitori români, autorul unor lucrări surprinzătoare, de o mare complexitate, care au suscitat încă de timpuriu interesul muzicologilor. Din generaţia Marbé-Niculescu-Olah-Stroe, Aurel Stroe este compozitorul a cărui creaţie a generat, în mod sigur, numărul cel mai mare de analize muzicologice, iar de la moartea sa până în prezent au fost constant organizate simpozioane şi conferinţe ce gravitează în jurul operei sale şi, în acelaşi timp, au fost elaborate valoroase studii doctorale.

Aurel Stroe considera muzica drept un mediu prin care se exprima gândirea, se formulau în primul rând, idei, nu emoţii. Prin idei, compozitorul înţelegea principii, procese şi forţe, deci nu orice fel de idei. A fost influenţat într-un grad foarte înalt de ştiinţele exacte, cu deosebire de fizică (Ilya Prigogine), matematică (René Thom şi Alexander Grothendieck) şi, de asemenea, de către filosofie (Parmenide, Heidegger) – aşadar, discipline care permit analogii cu muzica (a se vedea caietul-program al spectacolului, cu note de Dan Dediu)

Articole dedicate creaţiei lui Aurel Stroe au fost deseori publicate in Revista noastră, recomandându-vă să revedeţi, cu această ocazie, articolele semnate Despina Petecel Theodoru şi Petruţa Măniuţ.

Opera Orestia II – Choephorele este partea a doua a trilogiei elaborate de compozitor între 1973-1988 – intitulată Trilogia Cetăţii Închise, fiind, aşadar, încadrată de Agamemnon – Orestia I şi de Eumenidele – Orestia III.

Subiectul tragediei este necesar a fi cunoscut, lucru indispensabil pentru o corectă receptare a creaţiei lui Aurel Stroe. Partea întâi a tragediei, Agamemnon, prezintă întoarcerea acasă a lui Agamemnon, odată cu încheierea Războiului Troian. Este aşteptat, acasă, de Clitemnestra, care plănuieşte să îl ucidă, pe de-o parte ca răzbunare pentru sacrificiul fiicei lor, Ifigenia (episod excepţional redat de piesa lui Euripide, Ifigenia în Aulis) şi, pe de altă parte, deoarece era implicată într-o relaţie adulterină cu Egist, vărul lui Agamemnon, şi care îşi dorea să obţină tronul. Agamemnon este înţelat şi ucis, împreună cu prezicătoarea Cassandra. Piesa se încheie în lamentaţiile corului care anunţă posibilitatea răzbunării din partea lui Oreste, fiul lui Agamemnon.

Partea a doua, Choephorele – relatează reîntâlnirea dintre copiii lui Agamemnon – Electra şi Oreste, planurile lor de răzbunare şi îndeplinirea acestora. Oreste o ucide pe Clitemnestra, ca răzbunare pentru că l-a omorât pe Agamemnon într-un chip mişelesc. Imediat ce răzbunarea este împlinită, Agamemnon este asaltat de Erinii, zeiţele răzbunării patricidului şi matricidului. Corul concluzionează că moartea Clitemnestrei nu a încheiat tragica şi însângerata istorie, ci aceasta va continua la nesfârşit, pentru că nicio crimă nu poate rămâne nepedepsită. Titlul, Choephorele, semnifică grupul de femei sclave care o însoţesc pe Electra la mormântul tatălui ei, Agamemnon, purtând ofrande simbolice pentru cel mort.

Partea a treia, Eumenidele, este dedicată judecării faptelor lui Oreste de către un tribunal celest. Oreste, Apollo şi Eriniilese prezintă în faţa zeiţei Pallas-Athena, zeiţa dreptăţii, şi a unui juriu constituit din atenieni. Apollo o convinge pe Athena că, într-un mariaj, bărbatul este mai important decât femeia, arătând că Athena însăşi fusese născută din Zeus, neavând o mamă. Athena votează în favoarea lui Oreste şi le convinge pe Erinii să îl ierte, la rândul lor, transformându-le pe acestea, din zeităţi ale răzbunării, în zeităţi ale păcii şi iertării, care urmau, în viitor, să protejeze oraşul Atena, şi le schimbă numele în Eumenide. Zeiţa Athena concluzionează că mila trebuie întotdeauna să câştige în faţa cruzimii.

Spectacolul prezentat la Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti, Orestia II – Choephorele – reprezintă o producţie a Filarmonicii Banatul Timişoara – căreia, de asemenea, Revista noastră i-a dedicat un amplu articol în numărul precedent. A fost înfiinţată în anul 1947, desfăşurând o activitate bogată şi diversă, cu stagiuni bogate în concerte din repertoriul internaţional dar în lucrări româneşti; spectacolele Filarmonicii Banatul se desfăşoară atât în cadrul elegantei săli de spectacole de la Capitol, cât şi în aer liber, în spaţii neconvenţionale, în parcuri, pe şantiere, în pădure, pe malul râului – spectacole care se bucură de o largă audienţă.

Dirijorul Orestiei prezentate la Universitatea Naţională de Muzică în seara zilei de 5 octombrie 2010, Radu Popa (n. 1969) este dirijor permanent al Filarmonicii Banatul Timişoara; a absolvit Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti, cu o dublă specializare, în compoziţie (clasa Adrian Iorgulescu) şi dirijat orchestră (clasa Ludovic Bács). Este invitat permanent al Filarmonicilor George Enescu Bucureşti, Transilvania Cluj-Napoca, al Orchestrei Naţionale Radio. Radu Popa a întreprins turnee de concerte în Coreea de Sud, alături de orchestra Filarmonicii Transilvania din Cluj-Napoca în 2001, cu orchestra Filarmonicii Giurgiu în 2002 şi cu orchestra Filarmonicii Janaček din Cehia în 2003. În cadrul Festivalului George Enescu, dirijează Orchestra Filarmonicii Trasilvania Cluj-Napoca (2007) şi Orchestra Filarmonicii Banatul Timişoara (2009).

Spectacolul prezentat la Sala de Operă a UNMB a fost regizat de Ioana Sarah Stoianov, scenografia fiind realizată de Albert Alpar. Soliştii, Jean-Kristof Bouton (Oreste), Antonela Bîrnat (Clitemnestra), Mihaela Mladin Işpan (Electra), Iulian Ioan Iosip (Egist) şi Ovidiu Cozma (Pilade) merită felicitaţi pentru interpretarea unei partituri extrem de complicate, cu salturi melodice, apogiaturi şi melisme de un grad foarte ridicat de dificultate. Partitura are şi pasaje preluate din folclorul indian, românesc, mongol, precum şi elemente de teatru instrumental, trombonul fiind un personaj de sine stătător, prezent în permanenţă pe scenă, spre deosebire de toate celelalte instrumente. Surprinzătoare este prezenţa clavecinului, a cărui culoare timbrală este în discordanţă cu tot restul ansamblului, creând o stare de tensiune, o atmosferă stranie, ca amintirea sau presentimentul unei alte lumi. Imaginea scenică a fost constituită pornind de la un decor minimal, colorată de lumini sugerând rapidele schimbări de stări de spirit ale personajelor, dar şi de costumele Choephorelor, cu un design inspirat; (nu la fel de reuşite au fost costumele celorlalte personaje). Acest peisaj ar fi putut fi completat de o mişcare scenică pe potriva unei ample desfăşurări tragice, în schimb aceasta a fost statică, personajele schimbându-şi doar rareori poziţia. Scena uciderii lui Egist este plasată off-stage, încleştarea dintre Oreste şi Egist fiind proiectată pe perete printr-un joc de umbre, un moment dinamic, cu o mare încărcătură dramatică, în contrast cu nemişcarea care a guvernat întreaga montare.

Am apreciat promptitudinea şi precizia actului dirijoral, precum şi profesionalismul celor 9 instrumentişti – Mircea Neamţ (trombon), Voichiţa Popa Bulc (oboi), Lucian Petrila (vioară), Iuliana Ambăruş (violă), Gabriela Bokor (violoncel), Sorin Dogariu (clavecin), Sorin Petrescu (orgă), Doru Roman şi Nicolae Coman (percuţie) şi a celor 6 „choephore” – Daniela Lelea, Oana Fărcaş, Lavinia Ionescu, Cosmina Şerban şi Adelina Costăngioară – care au avut, de asemenea, o partitură vocală dificilă, şi care au oferită o interpretare corectă, sensibilă, care ar fi avut mult de câştigat dacă i s-ar fi adăugat şi o notă de dramatism.

Per ansamblu, însă, Orestia II – Choephorele este o reuşită pentru arealul nostru muzical, opere româneşti montându-se extrem de rar, şi suntem datori să protejăm şi să promovăm muzica marilor noştri compozitori. Am fost impresionaţi să constatăm că un public extrem de numeros a fost prezent la acest eveniment, şi sperăm ca toate concertele de muzică contemporană, indiferent de genul în care se încadrează, să se bucure de un astfel de public, dornic să asculte lucrări contemporane.

   Veronica Anghelescu