Festivalul Ţintea Muzicală ediţia a III-a

22-25 iulie 2011, Ţintea, judeţul Prahova

Seminarul de muzică contemporană aşa cum a fost el

Partea I

Ca şi anul trecut, Ţintea Muzicală 2011 a dedicat o zi discuţiilor pe marginea lucrărilor compozitorilor invitaţi, lucrări compuse de această dată special pentru acest festival şi audiate în concert în interpretarea de excepţie a Trio-ului Alto. Seminarul din 25 iulie, purtând titlul Ideile sunete şi beneficiind de un moderator cu experienţă şi fină intuiţie în persoana muzicologului Ruxandra Arzoiu, i-a avut ca participanţi activi atât pe compozitorii Christian Alexandru Petrescu, Dana Cristina Probst, Adina Sibianu, Adina Dumitrescu, George Balint, Sebastian Dumitrescu şi Nicolae Teodoreanu, cât şi pe doi dintre membrii Trio-ului Alto – saxofonistul Daniel Kientzy şi violista Cornelia Petroiu. Alături de aceştia, muzicologul german Adalbert Grote a completat tabloul unei întâlniri efervescente în care întrebări, răspunsuri, replici de multe ori nerăbdătoare s-au încrucişat alert trecând pe neobservate de la limba română la cea engleză, de la franceză la germană.

Dorind să prezint cât mai obiectiv acest moment deosebit petrecut în casa familiei noastre am apelat la înregistrarea făcută atunci – în speranţa că această quasi transcriere a intervenţiilor noastre va reuşi să pună în lumină verva, spontaneitatea care au guvernat discuţiile seminarului.

S-ar putea ca receptarea acestor rânduri să echivaleze pe alocuri cu raportarea la o improvizaţie… Selecţia ideilor – unele dintre ele doar atinse în fuga proprie dialogului – îi rămâne aşadar cititorului.

Ruxandra: Am ascultat ieri compozitori din generaţii diferite, cu limbaje diferite…poate că vom afla în urma acestor discuţii ce-i apropie, ce-i desparte şi cum au pornit ei de la acest punct comun care este Trio-ul Alto.

Trio-ul Alto este de fapt un atelier de creaţie. Lucrările prezentate în ediţia de anul acesta a festivalului Ţintea Muzicală sunt creaţii de ultimă oră care le-au fost dedicate. Sigur că un astfel de concert de prime audiţii nu constituie o excepţie pentru Daniel Kientzy, Cornelia Petroiu şi Mihail Vîrtosu.

…dar să le aflăm părerea:

Cornelia: Trio-ul nostru a fost înfiinţat PENTRU muzica contemporană şi în special pentru muzica contemporană românească. Concertul de ieri nu a constituit o excepţie. El s-a înscris într-un ritm de lucru cu care noi suntem obişnuiţi. Deşi timpul de pregătire acum a fost scurt, am dedicat, totuşi, fiecărei lucrări câte o zi de repetiţii.

Ruxandra: Dar lucrul cu compozitorii l-aţi avut?

Cornelia: Da, ca întotdeauna, compozitorii ne-au dat tot sprijinul.

Ruxandra: A fost o piesă mai solicitantă decât alta?

Daniel: Desigur că atunci când sunt mai multe note de cântat pe unitatea de timp şi când sunt multe salturi este mai dificil – din punctul acesta de vedere piesa Danei a fost mai solicitantă – dar să nu uităm că muzica contemporană este muzica pe care noi DORIM să o cântăm, este MUZICA NOASTRĂ.

Pe de altă parte noi nu avem idei preconcepute, nu avem trucuri sau o manieră prestabilită de interpretare; ne lăsăm conduşi de ideea lucrării şi nu de ideile noastre. În fond fiecare compozitor ne conduce către o altă lume. Mai mult chiar, în prezent, fiecare lucrare din creaţia unui compozitor se conturează ca o lume proprie. Iar aici am avut de a face şi cu compozitori diferiţi, dar şi cu lucrări NOI ale acestor compozitori.

Adalbert: Dacă-mi permiteţi, aş avea o întrebare generală pentru interpreţi. M-ar interesa să aflu mai multe despre momentul când puteţi vorbi despre formarea unei imagini a lucrării pe care o aveţi de cântat – o imagine interioară a muzicii care vă stă în faţă sub forma unei partituri şi pe care începeţi să o lucraţi; şi dacă acest moment diferă de la o lucrare clasică la una contemporană.

Daniel: Pentru mine este dificil să vorbesc despre diferenţele acestea pentru că este foarte mult timp de când nu am mai cântat o lucrare clasică. În orice caz, chiar dacă am de cântat un Mozart sau un Beethoven pe care nu îl cunosc, eu ştiu cum sună Mozart sau Beethoven, ştiu la ce să mă aştept. E ca şi cum aş revedea după mulţi ani un prieten din copilărie. Pe când cazul unei lucrări contemporane poate fi comparat cu a face cunştinţă cu o persoană absolut nouă. „Prietenul” îl cunosc, l-am „analizat”, l-am „ascultat” de mii de ori. O lucrare nouă mi se dezvăluie ACUM. Este o lume în sine pe care o descopăr cu fiecare nouă interpretare iar asta găsesc că este minunat!

Adalbert: Această „descoperire” se întâmplă şi în cazul muzicii clasice?

Daniel: În muzica clasică este dificil să mai descoperi încă, pentru că ea este deja prea bine  cunoscută.

            Trebuie adăugat un lucru în ceea ce priveşte interpretarea muzicii: muzica contemporană nu beneficiază de o interpretare. Muzica clasică ARE o interpretare, dar cea contemporană nu. De aici faptul că pentru o lucrare contemporană nu există un mod anume de interpretare. Există numai raportul dintre cel care o cântă şi lucrare. Şi fiecare interpret va adapta lucrarea in funcţie de ceea ce este el, de mentalitatea, de posibilităţile lui.

Cornelia: Eu cânt, de exemplu, şi muzică clasică, romantică, şi muzică nouă… Să luăm o sonată de Brahms – ar fi obositor să o cânt de fiecare dată la fel, m-aş plictisi. Dar ar mai fi ceva de spus: din momentul în care am intrat în universul muzicii contemporane, mi-a fost mult mai simplu să mă orientez în muzica clasică pentru că în muzica clasică lucrurile sunt mai puţin complicate, sunt mai clare.

Christian: N-aş spune neapărat că muzica clasică ar fi mai puţin complicată…Este vorba despre altceva. Din momentul în care te-ai deschis şi către muzica contemporană deja priveşti şi sub un alt unghi decât cel sub care ai privit până în momentul respectiv muzica clasică. Imaginaţia ta e mai bogată şi ea îţi permite să vezi detalii în muzica barocă, romantică, clasică, pe care viziunea anterioară nu-ţi permitea să le observi.

Nucu: Cred că întrebarea pe care a pus-o Adalbert este foarte interesantă. Deci pentru muzica clasică imaginea muzicală preexistă. Pentru muzica contemporană ea nu există dinainte. Ea apare la un anumit moment. Cred că există formaţii care pur şi simpu dau drumul la muzică şi văd ce se întâmplă acolo sau poate nici nu ajung să-şi construiască o imagine muzicală. După părerea mea nu aşa se întâmplă în cazul Trio-ului Alto. Pentru că Trio-ul Alto îşi formează o imagine, adică lucrează în această direcţie. Acum, când survine acest moment? Este înainte, când vezi partitura, este în momentul în care începi să exersezi?  – când exersezi singur, când exersezi împreună cu ceilalţi? Când apare el? Şi cum se ajunge la acest „acum am înţeles, acum am o direcţie”… ?

Sebastian: Aţi amintit mai înainte că aţi dedicat câte o zi fiecărei piese. Când apare imaginea piesei? Când încep lucrurile să se strângă, să se adune?

Cornelia: După ce se aşează un pic piesa. De aceea noi suntem stresaţi când primim lucrările în ultimul moment.

Sebastian: Deci vorbiţi despre o imagine a piesei abia după un anumit timp. În consecinţă, piesele care sunt studiate într-o singură sesiune, într-o singură zi, nu au timp să se aşeze…

 

 

Ruxandra: Să încercăm acum să vorbim despre muzica propriu-zisă. Eu am făcut o încercare de sistematizare şi v-aş propune să vorbim pe grupuri de lucrări: am avut două lucrări pentru violă solo, am avut trei pentru trio, o lucrare pentru saxofon solo şi una pentru violă şi pian. Putem discuta comparativ, poate că e mai incitant. Să luăm, de exemplu, cele două lucrări pentru violă solo: cea a Adinei Dumitrescu – Geografii amestecate şi cea a lui George Balint – Da Viola.

Eu voi lansa o idee, o impresie de ascultător şi aş propune ca autorii să intervină abia la sfârşit.

Din punctul meu de vedere, eu am simţit un etos folcloric şi-ntr-una, şi-n cealaltă – sigur, de abordare diferită: un nivel poetic, aşa, grosso modo privind, în piesa lui George şi unul teluric în piesa Adinei…

Christian: …după starea lor

George: …poziţii compensatorii

Ruxandra: …acum, pe cea a lui George o văd aşa, cu o curbă aproape vocală, curba

unui cânt, pe când pe cea a Adinei, dacă e să fac nişte comparaţii grosiere, mult mai lineară, asta nepresupunând că nu există reliefuri. Ce părere aveţi?

(Adina aşează partitura ei şi a lui George pe pupitre, astfel încât ea să poată fi urmărită de cât mai mulţi dintre noi).

Adina D.:  E bine aşa, se vede ce este scris?

Otto: Ce înseamnă asta că „este scris”?! Muzica este pentru ureche, nu pentru citit!

George: Asta e discutabil, Otto, dacă e numai pentru ureche…

Christian: Nu, dar te poţi înşela, pentru că ai de-a face cu un alt simţ. Faptul că vezi, că te uiţi, îţi poate înşela auzul…

Adina Dumitrescu – Geografii amestecate, pag.1

 

Christian: De ce i-ai spus Geografii amestecate?

Adina D: Pentru că este vorba de un ritm obţinut oarecum dintr-un aksak, să zicem românesc, şi o melodie finlandeză – melodia unui cântec popular finlandez.

Christian: Mergi pe nişte chestiuni arhetipale?

Adina D.: E discutabil cu arhetipurile.

Christian: … care sunt comune celor două… (dacă sunt)?

Adina D.: Nu, nu sunt comune, ele se întâlnesc, dar iniţial ele nu sunt comune.

Christian: Dar cum se întâlnesc?

Adina D.: Aşa cum s-au întâlnit în muzică.

Christian: Bine, dar cum s-au întâlnit conceptual?

Adina D.: Am spus că noi vorbim la sfârşit. Hai să vedem ce spune fiecare mai întâi. Eu nu vreau să explic acum. Propunerea Ruxandrei a fost foarte bună. Spune tu, Christian, tu cum ai perceput?

Christian: Nu ştiu dacă chestiunile subiective ne ajută. Pentru că fiecare are modul său propriu de a percepe lucrurile, un mod care poate să nu fie împărtăşit de altcineva. Trăirea este ceva subiectiv şi nu este obiectivabilă.

Adina D.: Dar nici nu avem pretenţia să o obiectivăm.

Christian: Pentru că poţi să asculţi o lucrare într-o stare de maximă deschidere şi să ai o impresie, şi să asculţi o lucrare într-o stare medie, şi atunci să ai o altă impresie şi să asculţi o lucrare când eşti obosit şi n-ai chef s-asculţi! Şi-atunci te pătrunde, sau nu te pătrunde! Are forţă, sau nu!

Maria: Mie mi-a plăcut piesa foarte mult.Eu am crezut că titlul se referă la cele mai multe nivele ale piesei, respectiv ritmul de la început,  care se suprapune cu bătăile din picior, cu vocea, cu „ş”-urile…

Dana: Tu ai crezut că astea sunt planurile care se amestecă.

Maria: Da, şi ele se întâlnesc, se amestecă.

Sebastian: Când s-au amestecat planurile?

Maria: Mi s-a părut, de exemplu, că ritmul s-a transformat puţin spre sfârşit, ducând spre melodia finlandeză. Şi mi s-a părut că finalul găsit de Adina este un final foarte precis.

George: Aş spune şi eu două vorbe. Într-adevăr, cum spunea şi Ruxandra, este o lucrare care mizează pe teluric, mizează pe virtuozitatea şi spectaculozitatea execuţiei. Interpretul trebuie să convingă însă şi printr-o anume, să spunem, erudiţie semantică (poate că mă exprim puţin prea pretenţios). În orice caz, este o lucrare de care merită să te laşi prins.

Dana: Ca ascultător?

George: Da, ca ascultător. Şi dacă te laşi prins, în mod sigur ai o satisfacţie, ai un sentiment de ajungere. E o lucrare care este bine proporţionată, care stă în picioare din punctul de vedere al gândirii componistice.

Christian: Dar de ce vorbeşti aşa?

George: Eu nu pot să vorbesc decât cum vorbesc! (Râsete!) Pentru că suntem oameni de construcţii diferite! Pe fiecare formaţia profesională îl DEformează şi îl formează într-o anumită direcţie…şi la urma urmei noi verbalizăm acum, iar când verbalizăm, căutăm să proiectăm nişte înţelesuri…e necesară verbalizarea!

Christian: Ai încercat vreodată să te pui în locul spectatorului, fără să fii tu, cel care ştii atâtea?

George: Dar de ce? Am făcut şcoală ca să mă pun în locul spectatorului incult?! Pe mine nu mă interesează asta!

Adina: Am deviat discuţia.

Ruxandra: Am deviat…

Adalbert: Am înţeles că vorbim despre impresiile lăsate de piesă în rândul ascultătorilor. Dar eu aş fi interesat să ştiu care au fost intenţiile compozitorului. Eu am detectat legături cu folclorul în această lucrare, dar nu am putut să discern: este acesta folclor finlandez sau folclor românesc? Iar al doilea gând pe care l-am avut a fost că poate acest aspect face parte tocmai din intenţia piesei.

Adina D.: Înainte de a lua cuvântul aş vrea să o rog pe Cornelia să cânte un mic fragment.

Adina Dumitrescu – Geografii amestecate, pag.4-5

 

Adina D.: Am dorit să ascultăm fragmentul acesta pentru că aici este evident că cele două entităţi se întâlnesc – entitatea ritmică cu cea melodică.

Dana: Ritmul e românesc şi melodia e finlandeză?

Adina: Ei, nu! Nu putem spune că ritmul e românesc. E o amintire, o senzaţie.

Dana: Eu ştiam de această piesă, dar nu-mi mai aminteam exact cum este construită. Rămăsesem cu ideea care iată, este falsă, că finalul este o melodie românească. Iar ieri, când am auzit lucrarea, am ascultat-o fiind convinsă de această provenienţă. Şi pot spune că am acceptat-o fără vreun dubiu.

Ruxandra: Ai luat-o ca atare.

Dana: Da, deci nu trebuie neapărat căutat un spaţiu de provenienţă concret.

Adalbert: Piesa aceasta se leagă cumva de situaţia ta: a fi acasă în România sau a fi acasă în Finlanda?

Adina D.: Nu. În niciun caz. E adevărat că atunci când am scris piesa eram în Finlanda, dar acest lucru nu are importanţă. Ideea a fost să scriu o lucrare pentru Cornelia, o lucrare ce trebuie să fie şi jucată, nu numai cântată! Am indicat aceasta prin subtitlul piesei: „one man show”. Iar dacă melodia este înr-adevăr o melodie finlandeză – de fapt este vorba numai de un început de melodie, ritmul românesc nu este luat din nicio culegere.

Nucu: Pe mine mă interesează mai puţin care sunt sursele folclorice. Ci mai degrabă maniera de abordare. Piesa Adinei mi-a amintit de o piesă a Danei, Zicala dobei, în care se întâmplă ceva destul de rar în muzica contemporană: acolo instrumentistul cântă pe un instrument cult, însă cu o sonoritate – deci nu mai e vorba de intonaţii folclorice, ritm, etc. – o sonoritate care vine din zona muzicilor tradiţionale. Aceasta este un lucru foarte greu de realizat şi se bazează, sigur, şi pe concursul interpretului.

Ruxandra: Vă propun acum să ne orientăm către piesa lui George Balint – Da Viola care este cu totul altceva. L-aş invita mai întâi chiar pe el să ne spună câteva cuvinte, stimulându-ne în felul acesta şi pe noi.

                  George, ţie îţi este mai uşor să translatezi acum în zona ta.

 

George: Bine, ca să stimulez dialogul, aş spune ceva care pleacă din afara acestei lucrări.

               În concepţia mea actul de a compune este tot o formă de interpretare, şi nu una de creaţie, creaţia ţinând de resortul divinităţii – respectiv al creatorului care pleacă de la nimic şi în mod miraculos generează ceva. Noi, compozitorii, nu plecăm de la nimic. Plecăm de la foarte multe date care există: plecăm de la tradişie, plecăm de la imaginaţie, plecăm de la impulsivitatea propriei personalităţi, plecăm de la firea faptului că suntem, deci plecăm dintr-un dat existenţial şi dintr-un dat cultural deopotrivă. Ca atare suntem compozitori – interpreţi. Nu intru acum într-o discuţie avansată pe tema asta…

Christian: …provocatoare!

George: Tocmai de aceea previn şi nu deschid o polemică, dar asta e poziţia mea.

               Ce face însă, generic vorbind, un interpret? Un interpret abordează un obiect al interpretării sale. Iar acestui obiect îi sunt atribuite calităţi ale fiinţei. În felul acesta obiectul capătă un orizont ontologic. Care este de fapt calitatea fundamentală a fiinţei? Calitatea fundamentală a fiinţei este aceea de a trăi, respectiv de a fiinţa, la modul cel mai simplu. Aceasta înseamnă că ea este în aici şi acum, este într-o stare de prezenţă. Prin actul său de INTERPRETARE COMPONISTICĂ, repet, compozitorul, într-un fel magic dacă vreţi, încearcă să genereze o fiinţă sau ceva care să aibe atributele fiinţei. Punctul acesta de vedere este valabil la mine în tot ceea ce fac – toate lucrările le abordez din această perspectivă, probând eu însumi permanent în ce măsură sunt ele în stare să trăiască în raport cu mine. Deci dacă eu sunt capabil SĂ LOCUIESC ÎN ELE într-un mod fiinţabil.

Există un lucru pe care eu l-am învăţat de la maestrul meu, Ştefan Niculescu: asemenea unui medic care descoperind un medicament îl probează mai întâi pe el însuşi, compozitorul trebuie să probeze şi să vadă dacă fiecare notă pusă de el pe hârtie rezistă. Dacă ajungi la acea şlefuire care presupune că toate notele lucrării respective rezistă, atunci ea poate fi dată lumii, poate să iasă din atelierul personal.

Cam asta era ceea ce vroiam să spun la modul general.

Acum, despre lucrare poate că e mai bine să vorbiţi voi şi, dacă e necesar, mai adaug şi eu câte ceva.

Dana: Sentimentul pe care l-am avut când am ascultat a fost exact cum ai spus tu – sentimentul unei naşteri uşoare, care s-a petrecut cumva fără intervenţia ta. Tu erai numai acolo.

George: Da, e corect, de acord.

Christian: Dar vă contraziceţi! „S-a născut fără intervenţia lui, dar el era acolo!” Dacă era      acolo, cum s-a născut fără intervenţia lui?!

George: E o relaţie de prezenţă…

Adina D.: Ăsta e idealul unui compozitor, la urma urmei… ca lucrarea să se nască, să meargă…

George: … să meargă în absenţa ta …în absenţa a ce de la tine? În absenţa motricităţii tale, dar, în schimb, în efortul de prezenţă pe care-l investeşti şi care e tainic. El nu poate fi relelvat. Dar se simte, cum bine a spus…

Christian: Şi asta nu înseamnă creaţie?

Bogdan Dumitrescu: E creaţie, dar nu a compozitorului.

George: E în proximitatea creţiei, este coparticipare la un act creator care este în continuitate şi care ne transcende – nu este ipostaziabil.

Christian: Nu ştiu dacă Dumnezeu ne-a creat, a creat sau n-a creat…

George: Actul creator nu este ipostaziabil, el este în continuitatea sa absolută.

Ioana Teodoreanu: Aş propune să vorbim în engleză, am vorbi puţin mai concis, probabil.    (Râsete)

Dana: Dar înţelegerea a fost ca fiecare să vorbească în limba lui maternă…

Christian: Mai bine aşa!

Dana: …pentru că se exprimă mai bine.

George: În cazul unei limbi străine expresia verbalizării ar deveni reducţionistă…

Christian: Ştii că una dintre chestiunile fundamentale…

Ioana: Mi s-a părut că George a fost destul de convingător, acum noi încercăm numai să tragem o conluzie.

Christian: …diferenţa dintre budism şi creştinism este că: creştinismul spune că lumea a fost creată, iar budiştii spun: „Nu, lumea nu a fost creată, ea există dintotdeauna.” Problema creaţiei este o problemă a fiecărui moment. O plantă care se naşte, creează!

Daniel: Ceea ce noi suntem, nu este o creaţie, ci o interpretare. În tot ceea ce este viu există multe posibilităţi care la un moment dat îşi găsesc exprimarea – în funcţie de respectivul moment, în funcţie de conjunctură.

George: Toată discuţia s-a îndreptat acum spre un nivel filozofic. Eu am vrut numai să-mi exprim o părere personală în raport cu actul acesta al compoziţiei muzicale. Referindu-mă acum direct la lucrare, pot să spun că ea merge într-adevăr pe un etos folcloric, merge pe ideea unui fel de ţipuritură, de strigătură din nordul ţării, dar fără să fie documentată în mod strict, ci, hai să spunem, la nivel retoric.

George Balint – Da Viola, pag.1

Adina D.: Aş vrea să spun numai două vorbe. Am ascultat în ultimul timp două lucrări ale lui George: una în mai – lucrarea pentru solişti, cor şi orchestră – şi această lucrare. Din punctul de vedere al aparatului sunt total diferite, dar amândouă sunt foarte „George Balint” – lucrarea pentru violă solo fiind mult mai abstractă, iar cealaltă mai materială…

Christian: Dar, …nu ştiu, nu mi se pare… e o trăire foarte intensă…pentru că vorbeam mai devreme de trăire…Lucrarea lui George este foarte intensă, foarte tumultoasă, dar în nişte limite, sigur, care ţin de liric, de meditativ.

Adina D.: …abstract în sensul mai puţin rostit

Ruxandra: Lucrarea mi s-a părut că ajunge foarte repede atât la ascultător, cât şi la interpret. Este ca o haină care se potriveşte din primul moment. O simţi, mergi cu ea de la început până la sfârşit.

Cornelia: Este foarte impetuoasă lucrarea lui George.

Dana: Nu mi se pare deloc impetuoasă.

Cornelia: Foarte impeuoasă acolo unde trebuie să fie impetuoasă – este vorba despre partea de mijloc, pentru că după aceea se linişteşte şi devine meditativă.

Adalbert: Nu am vrut să întrerup fluxul discuţiei de la început. Aş avea o întrebare pentru compozitor. După părerea mea structura acestei piese este foarte transparentă: ai anumite intervale cu care lucrezi, ai tritonul ca un interval dominant, apoi ai acele formule ritmice rapide în secunde şi terţe… Aş dori să aflu mai multe despre cum se intergrează procesul de gândire a materialului cu care lucrezi, care este un proces raţional după părerea mea, în întreg procesul creator despre care vorbeai mai devreme.

George: Voi explica pe scurt de unde vine această transparenţă, această lectură uşoară a piesei. Pentru că eu nu sunt violist. Din această cauză eu trebuie să abordez totul dintr-o perspectivă mai raţională. Fie sinonimez atributele instrumentului cu ceea ce aduce vocea şi-l aproximez în zona de virtualitate vocală (asta mă poate ajuta), fie gândesc efectiv ca un compozitor care are oarece experienţă în ceea ce priveşte analiza şi abordarea structurală a muzicii, şi-atunci îmi definesc nişte obiecte cu care încep să contruiesc probându-mi. Singura mea posibilitate de a proba este să-mi vocalizez eu însumi. Deci ne-simţind, ne-având virtualitatea instrumentului dincolo de aspectul lui timbral – atenţie, timbrul este un aspect! – nu am imaginea interioară a gestului, ceea ce e foarte important. De exemplu, Enescu de-asta scria formidabil pentru vioară, pentru că era un violonist pur-sânge. N-aş putea niciodată ajunge la performanţa de a scrie pentru vioară la nivelul acesta. Aş putea, eventual, scrie aşa pentru pian. Pentru că m-am format ca pianist. Dar pentru orice alt instrument mi-e mult mai greu. Nu acelaşi lucru se întâmplă în cazul vocii, pentru că vocea ne este la îndemână tuturor.

               Revin la comparaţia cu lucrarea pentru solişti, cor şi orchestă pe texte de Bacovia. Cum spunea Dana după concertul din mai, acea lucrare venea pe un orizont al meu de aşteptare, era în siajul a ceea ce gândeam eu de multă vreme; pe când aici a fost vorba pur şi simplu de o solicitare a Corneliei. Din aceste motive punctul de plecare este mai academic, mai puţin intuitiv, mai puţin empiric şi mai degrabă raţional…

George Balint – Da Viola, pag. 2

 Dana Cristina Probst