http://no14plusminus.ro/2011/05/25/jazzul-ca-simbioza-muzicala/

http://no14plusminus.ro/2011/06/25/jazzul-ca-simbioza-muzicala-ii/

http://no14plusminus.ro/2011/08/10/jazz-ul-ca-simbioza-muzicala-iii/

Perioada Cool Jazz , eliminarea falselor„graniţe” culturale (1)

 

După ce în primele trei episoade ale serialului “Jazzul ca simbioză muzicală” am vorbit despre sinteza muzicală pe care o realizează jazzul încă de la începuturile sale  (în stilurile Ragtime, Swing, Bop) voi aloca acum două episoade stilului Cool Jazz. Cu siguranţă că cei care au urmărit acest serial se vor întreba de ce mai mult spaţiu de reflecţie acordat acestei perioade a jazzului !?  Răspunsul se află chiar în titlu. În această perioadă,atât muzicienii negri cât şi cei albi se eliberează de tabuu-rile şi ideile preconcepute, ţelul comun fiind desăvârşirea noului limbaj muzical al secolului XX, jazzul. Muzicienii de jazz care, după cum am arătat în episoadele anterioare, erau educaţi pe principiile culte ale muzicii, încep să elimine falsele graniţe între jazz şi muzica europeană cultă prin exemplul propriu. Abordarea jazzului ţinând cont de minimele principii ale artei interpretative europene (acordajul şi intonaţia corecte, atenţia acordată emisiei sunetului, perfecţionarea tehnicii instrumentale /vocale, frazarea corectă după principiul retoricii etc.) face ca jazzul modern să fie o muzică cultă, ducerea în derizoriu fiind “păcatul” muzicianului nepregătit îndeajuns…    La fel ca în celelalte  arte, la baza artei muzicale  stă categoria estetică cunoscută sub denumirea de “frumos”. Jazzul nu face abatere de la această “regulă”. “Frumosul” estetic se manifestă în muzică prin echilibru, proporţie, sentimentul împlinirii şi al păcii interioare, dacă ne raportăm la partea subiectivă a percepţiei artei. Dimpotrivă, “Urâtul” ca şi categorie estetică este manifestarea “Urii”, care este sentimental opus “Iubirii” ca simţământ altruist. “Urâtul” se manifestă în muzică prin dezechilibru, disproporţie, agresivitate, care probabil că este  efectul  unor sentimente de frustrare…

În acest caz cunoaşterea, care se capătă prin educaţie şi prin experimentare, ne dă posibilitatea discernerii corecte. În jazz, cu cât muzicienii au devenit mai iniţiaţi prin cunoaştere şi prin experimentarea depăşirii condiţiei umane (dacă ne permitem să facem o analiză socială şi filosofic-aplicativă) cu atât falsele graniţe culturale, care sunt de fapt graniţe rasiale  în unele cazuri, s-au dovedit pe de o parte nerealiste iar pe de altă parte neproductive  din punct de vedere al creaţiei artistice şi din perspectivă material- financiară.

Cu toate că nici în momentul când scriu aceste gânduri unii oameni de artă nu acceptă faptul că eliminarea graniţelor este factorul de progres al artei muzicale moderne (a nu se confunda cu tot ce înseamnă muzică contemporană sau cu orice încercare neprofesionistă de a crea un “ghiveci” simbiotic de tip “fussion” ), anii 1950 ai Jazzului realizează acest deziderat în maniera“scripta manet”.  Chiar dacă muzicienii  iniţiaţi din toate genurile muzicale au simţit că limbajul muzical este universal, diferenţa realizând-o adresabilitatea muzicii prin mesajul estetic care însoţeşte actul artistic, muzicienii de jazz au reuşit să demonstreze practic acest adevăr abia din deceniul al V-lea al secolului XX.  Aşa cum spuneam, atât muzicienii de jazz cât şi cei din muzica cultă europeană au început demersurile practice pentru a demonstra universalitatea limbajului muzical. După cum am mai spus în episoadele anterioare şi după cum veţi observa că voi repeta ostentativ, Igor Stravinsky a fost unul dintre primii compozitori europeni care s-a implicat în acest demers. El a compus “Ebony Concerto” pentru orchestra de jazz a clarinetistului-saxofonist, Woody Herman, realizând o simbioză între limbajul propriu muzicii europene culte şi cel de jazz, interpretarea şi realizarea practică a „fenomenului alchimic” revenind muzicienilor de jazz…

După revoluţia pe care o realizează Bop-ul, în special prin schimbarea  percepţiei muzicii de jazz (muzicianul nu se mai mulţumeşte cu rolul de entertainer ci doreşte ca mesajul său să fie ascultat), perioada cunoscută sub denumirea Cool Jazz aduce o atmosferă mai calmă, mai subtilă, agresivitatea resimţită uneori in Bop fiind estompată prin raportarea permanentă la principiile interpretative ale muzicii culte europene.  Mergând pe acest raţionament, unii muzicologi de jazz consideră o manieră “Cool” stilul interpretativ al cornetistului din perioada Dixie, Bix Beiderbecke (el este unul dintre primii muzicieni albi care au practicat jazzul, acest fapt aducâdu-i renegarea de către propria familie) sau a saxofonistului Frankie Trumbauer , iar eu completez această listă cu un alt muzician din perioada “Swing”, clarinetistul Artie Shaw. De fapt, se confirmă tocmai ideea pe care am expus-o mai sus şi anume faptul că prin abordarea jazzului în maniera interpretativă a soliştilor de muzică cultă (tehnica instrumental-vocală, acordajul, timbrul instrumental, emisia, frazarea, dinamica,etc ) muzicienii de jazz se apropiau de ceea ce stilul “Cool Jazz” promovează ceva mai târziu.

Perioada de după cel de-al doilea război mondial a făcut ca economia SUA să se dezvolte mai mult pe Coasta de Vest datorită industriei constructoare de maşini şi cea a petrolului. Acest fapt a dus la apariţia unor surse de lucru pentru muzicienii de jazz care, fie vorba între noi, aveau mai mult un statut de muzicanţi de ocazie. Din păcate, chiar şi astăzi majoritatea muzicienilor de jazz depind de localurile şi cluburile de jazz…

1947 este anul în care leaderul de orchestră,Woody Herman, creează orchestra din care făceau parte saxofoniştii tenor Stan Getz, Zoot Sims, Herbie Steward, care în compania saxofonistului tenor, Jimmy Giuffre,  îşi atribuie porecla “Four Brothers”, ultimul compunând şi o piesă cu acest nume. În anul 1948, Four Brothers a lui Woody Herman apărea în magazinele de discuri.  Cei “patru fraţi” sunt, de fapt, opt.  Alături de cei 4 saxofonişti mai apare şi saxofonistul baritone, Serge Chaloff. Pe un alt album semnat Woody Hermann, The Crikets, apare o altă formulă “Four Brothers” : Serge Chaloff, Jimmy Giuffre, Gene Ammons şi Buddy Savitt.

Pentru albumul Early Autumn” , Herman foloseşte prima formulă de patru saxofonişti, cu excepţia lui Herbie Steward care este înlocuit cu Al Cohn.

Am insistat puţin pe acest concept “Four Brothers” al lui Woody Herman, deoarece acesta este începutul noul stil de jazz (“Cool”) care se produce pe Coasta de Vest şi se propagă pană în estul tradiţional, după cum vom vedea.

Cool Jazz renunţă în primul rând la un anume tip de “violenţă” stilistico-estetică pe care unii muzicologi o regăsesc chiar la Coleman Hawkins sau la Charlie Parker.

Unii spun că Cool Jazz se deosebeşte de Hot Jazz în primul rând prin sonoritatea clară, luminoasă în comparaţie cu “mormăitul” şi interpretarea în relaxare practicată anterior de către saxofonişti. Observăm că în stilurile Swing,Bop şi acum Cool, saxofoniştii sunt foarte importanţi, de multe ori ei aducând noul în jazz.Unul dintre exemplele pozitive pentru saxofoniştii care practicau maniera “Cool” l-a constituit saxofonistul Lester Young, cel care s-a afirmat în orchestra lui Count Basie din perioada Big band-Swing.

În acelaşi timp, exemplul “tatălui saxofonului tenor”, Coleman Hawkins, -considerat de echipa de saxofonişti din “Four Brother” puţin prea violent- şi maniera interpretativă a lui  Parker au influenţat saxofoniştii negri din California din perioada 1948 strânşi în jurul lui Woody Herman : Gene Ammons, Wardell Gray sau Dexter Gordon.

După cum se ştie în cercul iniţiaţilor, muzicieni precum Lester Young sau Charlie Parker îşi exprimau dezacordul faţă de conformism prin renunţarea la enunţarea temelor “dulcege” ale varieteului, abordând o manieră improvizatorică pentru abaterea de la enunţul strict al melodiei.

Saxofoniştii “The Brothers” interpretează aceste teme cu respect faţă de creaţia melodică. Explicaţia este dată poate de latura socială a fenomenului. Muzicienii negrii din perioada Cool nu-şi mai propuneau o atitudine protestatară, aşa cum au făcut-o înaintaşii lor care făceau parte din aceeaşi categorie socială. Poate că ei au înţeles faptul că eliminarea graniţelor trebuie să înceapă în mintea şi atitudinea proprie pentru a putea schimba în mod sigur realitatea… Protestul este bun doar atunci când pleci de la premiza că soluţiile problemei apar în momentul în care te pui în poziţia interlocutorului.

Unii muzicieni sunt de părere că din dorinţa de a reînvia tradiţia afro în arta muzicală, Bop-ul şi, în special, Hard Bop-ul au exagerat printr-o atitudine agresivă. De altfel, Charlie Parker, prin proiectele fussion

„Charlie Parker with Strings” adoptă o atitudine corectă, realistă şi pacifistă : cultura europeană coexixtă în jazz alături de cultura afro, caracterul simbiotic fiind esenţa muzicii secolului XX, jazzul.

Saxofonistul cu timbrul cel mai interesant din această perioadă (Cool) este Stan Getz. Fiu al unor imigranţi evrei din Ukraina, Getz reuşeşte să sintetizeze stilurile marilor saxofonişti , Hawkins, Young, Parker, reuşind să-şi creeze un sunet personal şi o manieră improvizatorică şi interpretativă lipsită de vulgar sau  agresivitate. Printr-o manieră calmă, dar nu relaxată, Getz  este adeptul improvizaţiei melodice, tehnica instrumentală fiind pusă în slujba creativităţii. Datorită efortului permanent de elevare a sunetului prin raportarea la principiile culte de interpretare instrumentală, Getz posedă cel mai frumos şi mai corect sound de saxofon de până în anii 1950.

După activitatea de pe Coasta de Vest, Getz se întoarce la New York în 1949, unde împreună cu chitaristul Jimmy Raney şi pianistul Al Haig, în formule de quartet sau quintet,  preia o idee pe care au folosit-o Parker sau Miles Davies : expunerea temelor prin procedee contrapunctice. Această manieră, inspirată din Barocul european, a fost adoptată de către mulţi alţi muzicieni din perioada Cool Jazz de pe Coasta de Vest sau de pe Coasta de Est.

Quartetul pe care l-a format saxofonistul bariton, Garry Mulligan împreună cu trompetistul Chet Baker în California (1952) adoptă o manieră asemănătoare prin aranjamentele şi compoziţiile lui Garry Mulligan, principiile Cool Jazzului fiind realizarea unei simbioze între jazz şi muzica europeană cultă.  La un interval de aproximativ 3 săptămâni după apariţia albumului Early Autumn (1948) al lui Woody Herman cu Stan Getz şi Four Brodhers, Gerry Mulligan, în compania tânărului pe atunci, Chet Baker, realizează albumul Godchild. Pentru acest album, Mulligan realizează aranjamente de tip polifonic pentru nonet, tehnica contrapunctică fiind elementul “la modă” în această perioadă.

La un interval de numai câteva luni apare un alt proiect în care polifonia de tip contrapunctic este realizată într-un aranjament de jazz. Piesa Israel compusă de către trompetistul –compozitor, John Carisi şi aranjată de un important personaj după cum vom vedea, Gil Evans, este înregistrată de către Nonetul lui Miles Davis pe 22 aprilie 1949. Aceasta va face parte din albumul Birth of the Cool al lui Miles, care va apărea oficial abia în 1957. Pentru a înţelege mai clar  personalitatea extraordinară a lui Miles Davies, voi aloca mai mult spaţiu în episodul următor.

La înregistrarea piesei Israel alături de Miles apar muzicieni care vor realiza la rândul lor proiecte deosebite în maniera Cool . Este vorba despre Gerry Mulligan, Lee Konitz,J.J Johnson, John Lewis şi alţii precum Gunter Schuller, cel care a dat numele noul stil de fuziune classical-jazz, Third Stream. Lee Konitz provenea din şcoala newyorkeză a lui Lennie Tristano, cel care a fost printre primii muzicieni de jazz care s-au implicat în crearea unui sistem organizat de educaţie muzicală de jazz.

Şi pentru că am ajuns la subiectul educaţiei muzicale de jazz mă opresc aici cu acest episod, cu concluzia că Jazzul devine muzică cultă chiar într-un mod oficial şi prin iniţiativa didactică pe care pianistul Lennie Tristano a avut-o încă de la sfârşitul anilor “40 ai secolului XX.

După ce în acest episod m-am referit la începutul perioadei Cool pe Coasta de Vest,  în episodul următor voi continua cu activitatea de pe Coasta de Est, acolo unde marele vizionar, Miles Davies, creează o adevărată şcoală de jazz în cadrul proiectelor muzicale pe care le iniţiază.

(va urma)

Vă propun spre audiţie două momente înregistrate în 2010 în oraşul european al muzicii,Viena. Ambele proiecte demonstrează preocupările mele de a demonstra la nivel practic actul simbiotic pe care îl realizează jazzul :

 

1. 1.       „Scherzo 2” de F.Chopin de pe albumul „Florin Răducanu plays Beethoven, Chopin, Enescu on Jazz” http://www.jazzreview.com/new-jazz-releases/item/27702-florin-r%C4%83ducanu-plays-beethoven-chopin-enescu-on-jazz-by-florin-raducanu.html

 

      

1. 2.      „Mociriţa” , din proiectul “Revealing the Romanian Traditional Music on Jazz”, realizat împreună cu Dalila Cernătescu, lector universitar doctor la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti