Am încercat de multe ori să-mi explic ce este revelator în muzica lui Ştefan Niculescu? Ce înseamnă „altfel” în creaţia unuia dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai şcolii noastre de compoziţie? Răspunsul la aceste întrebări poate fi regăsit în muzica sa, în ideile sale estetice, în care eterofonia are un rol de relief.
El însuşi un reputat profesor în Conservatorul bucureştean (actuala Universitate Naţională de Muzică), un nume respectat pentru autoritatea analizelor sale asupra fenomenului muzical contemporan, Ştefan Niculescu a fost o voce distinctă în muzica românească, un muzician complex şi exigent cu ceea ce aş numi „materia sonoră”, structurile conceptuale muzicale în devenirea lor expresivă.
Prezenţa sa distinsă în viaţa muzicală de la noi a însemnat pentru mulţi dintre discipolii săi un model de urmat, o imagine a unei personalităţi care ne-a urmărit şi ne urmăreşte încă, în ceea ce încercăm să facem pentru muzica noastră.
A fost cel care a pus bazele celui mai important festival de muzică contemporană din România: „Săptămâna Internaţională a Muzicii Noi” de la Bucureşti.
Aş putea să scriu multe despre ceea ce a însemnat Ştefan Niculescu în muzica românească a ultimelor decenii, despre rolul său în formarea şi afirmarea tinerilor compozitori deveniţi astăzi nume cunoscute şi recunoscute în ţară şi peste hotare.
Aş putea să amintesc anii de studenţie când aşteptam concentraţi şi nerăbdători să vină la cursul său de Forme (Analize muzicale). Mi-l amintesc şi la examenele de compoziţie din Conservator, alături de colegii săi de catedră şi de generaţie: Anatol Vieru, Tiberiu Olah…
L-am reîntâlnit la Uniunea Compozitorilor în diferite comisii şi cu diferite ocazii. L-am vizitat de câteva ori acasă, în atmosfera rafinată şi elegantă a atelierului său componistic. Vorbeam despre muzică şi iar despre muzică, despre ce se întâmpla interesant în marile centre muzicale ale lumii, revenind de fiecare dată la compoziţie, la ce ar fi putut fi demn de reţinut în creaţia marilor compozitori ai vremii.
Îmi aduc aminte cu câtă generozitate îmi împrumuta partituri şi înregistrări de muzică contemporană, pe care le studiam apoi cu cea mai mare atenţie şi care îmi deschideau, de fiecare dată, o perspectivă aparte asupra fenomenului sonor.
Am avut privilegiul să-mi încredinţeze, în decursul anilor, mai multe partituri pentru concertele ansamblului „Traiect”.
I-am simţit, de câteva ori, solidaritatea de breaslă şi simpatia atunci când îmi asculta lucrările în diferite ocazii. M-a impresionat când mi-a mărturisit, după prima audiţie, transmisă la radio, a Simfoniei a IV-a (cu orgă), că îmi înregistrase lucrarea şi că îi plăcuse.
Mi-l aduc aminte şi în Aula Academiei Române, în calitatea sa de academician, atunci când am primit Premiul „George Enescu” pentru creaţie muzicală. Îi sunt recunoscător şi pentru acel moment din cariera mea componistică.
La lansarea unei noi ediţii a binecunoscutului său volum „Reflecţii despre muzică”, apărut în 2006, la Editura Academiei Române, mi-a scris o dedicaţie pe care o citesc şi azi cu emoţie.
Autorul Simfoniei a II-a, „Opus dacicum”, al Simfoniei a III-a, „Cantos”, al pieselor pentru orchestră: Ison I, Ison II, Sincronie II, al pieselor camerale Ricercare in uno, Octuplum, Sequentia, ca să enumăr numai câteva dintre lucrările sale care au marcat evoluţiile estetice din muzica românească din anii din urmă, a definitivat în 2006 un opus monumental: „Pomenire – Un recviem românesc” pentru bas solo, cor mixt şi orchestră.
Am fost prezent la prima audiţie a acestei lucrări la Ateneul Român, sub bagheta lui Horia Andreescu şi la concertul de la Radio, din Studioul „Mihail Jora”, cu Tiberiu Soare la pupitrul dirijoral.
Impresionantă audiţia acestei muzici! Aura mistică de care s-a vorbit, şocul sonorităţilor ample, neobişnuita construcţie a edificiului sonor, structurat în 7 secţiuni, în care sunt utilizate texte rituale româneşti, alese din tradiţia cultă ordodoxă şi din oralitatea arhaică românească, denotă o gândire componistică profundă conferindu-i acestui recviem caratele capodoperei.
Ştefan Niculescu nu mai e printre noi. Regretatul nostru Maestru trăieşte, însă, prin muzica sa, prin cei pe care i-a format ca muzicieni, prin tot ce a construit pentru muzica românească, prin aura personalităţii sale inconfundabile. Şi pentru asta îi suntem datori.
Sorin Lerescu
