Fie două voci formale, să zicem M şi D. La început, între M şi D este o distanţă oarecare, mai mică sau mai mare, pe care am putea-o numi experienţă întru trăire. Fiecare dintre cele două voci sunt orientate una către cealaltă, evoluând în moduri diferite. Vocea formală M rosteşte clar, în tempo moderat şi cu respiraţii suficient de largi, astfel încât vocea formală D să se poarte în firea ei, adică: să zburde cu spontaneitatea inocenţei, să se opună cu teribilismul ignoranţei şi să se îndepărteze sau să se apropie de vocea M cu pasionalitatea egoului sufletesc. Privite separat, profilul vocii M este mai degrabă simplu, măsurat şi discret, tinzând către un orizont ce are doar pentru el certitudine. Dimpotrivă, vocea D profilează libertatea unui contur mult mai colorat, izvorând dintr-un elan al dezmărginirii la nesfârşit, către un ce niciodată suficient definit. Dacă le urmărim însă retrospectiv, laolaltă, putem observa cum contururile celor două voci intersectează impredictibil, generând un desen a cărui raţiune pare să se desluşească abia la sfârşit, atunci când trăsăturile lor devin simetrice aceluiaşi chip.

Facem acum următoarele observaţii.

• Mai întâi, faptul că prin fenomenalitatea lor şi întrucât survin într-un mod oarecum iraţional, punctele acelor intersecţii le putem considera drept incidenţe. Ele tresar percepţia printr-un fel de zgomot luminiscent şi repede trecător. Eventual, să le numim neînţelesuri.
• Apoi, se poate observa cum, după fiecare intempestivă intersecţie, linia vocii D capătă o formă ceva mai conturnabilă, ca şi cum ar intra sub efectul unei forţe gravitaţionale a vocii M, ce-i incumbă astfel la centru. Recunoaştem aici o relaţie de tainică ascultare.
• Este adevărat însă că şi desenul vocii M suferă unele consecinţe. Deşi la fel de consecvent în mensurabilitatea sa, verticala liniei îndreptate iniţial către acel invizibil orizont se apleacă puţin câte puţin, către un cardinal mai apropiat de originea punctuală a vocii D. Cum într-un fel de tandră şi concesivă îngăduinţă.
• În cele din urmă, atunci când ambele voci ajung să fie complementare aceleiaşi teme, deducem o stare de armonie. Aşadar, neînţeles, ascultare, îngăduinţă, armonie – ca principale noduri dintr-un vibratoriu itinerar al transfigurării. În fond, este asceza unei întâniri. Efectul comportă o sublimare pe toate planurile: dintr-un şir de momente, timpul a devenit durată – iar în durată, după cum ştim, toate au continuitate; dintr-o multitudine de puncte risipite, spaţiul a devenit chip – iar chipul este acel ceva pe care-l caută cu privirea orice fiinţă spirituală; în fine, din ascultare şi îngăduinţă, relaţia dintre cele două voci actante s-a desăvârşit într-o nouă stare, temeinică amândurora.
• Considerate sintaxic, putem spune despre cele două voci formale că s-au aflat într-o relaţie de eterofonie. Dar, după cum au ajuns la unitatea chipului final, interpretăm acestei eterofonii un sens de ordin moral. Pentru că, dacă M conotează vocea Maestrului iar D, pe aceea a Discipolului, finalitatea relaţiei lor comportă un sunet aparte, rezonând în profunzimea conştiinţei de laolaltă. Este acel sunet prin care fiecare dintre cele două voci armonizează reciproc, necontenind, una în aura celeilalte. Nu este oare acesta sunetul prieteniei ?

Pentru mine, Maestrul Ştefan Niculescu este o atare voce, către care Dumnezeu mi-a sprijinit ajungerea. Nu s-a petrecut lesne şi a durat mai mult decât numărul anilor de efectivă ucenicie. În cele din urmă însă, l-am întâlnit, aflându-l deopotrivă, ca om şi spirit. Fără incidenţa întâmplării – căci toate sunt cu un rost sub soare – Maestrul meu s-a retras vremii de-acum, întru odihna „nesfârşitei vieţi”. Eu am rămas încă, lumii de-aici. Nu plâng şi nici nu mă simt singur. Ca discipol al său şi trăitor în osteneala propriului destin, ştiu: oricând, vocea M îmi stă alături, rostindu-mi-se cu un melos eterofon, atât de prietenesc!…

Muzeul Naţional „George Enescu” -  Concert comemorativ Ştefan Niculescu

Bucureşti, 28 ianuarie, 2009

George Balint