Figuraţii şi fulguraţii de Liviu Dănceanu
Musique pour descendre de Octavian Nemescu
Descensio de Adrian Georgescu
Compozitorii de astăzi par a fi uitat pentru cine scriu. Din care realitate se înfruptă şi cărei realităţi i se adresează. Mă tem din ce în ce mai tare că muzica lor nu semnifică nicio realitate, ci doar încearcă să inventeze una: o realitate convenţională. În ultima vreme, mi-au căzut în mână puzderie de partituri de ultimă oră, multe din ele neîntrupate încă sonor. Absenţa măsurii le caracterizează aproape în totalitate. Senzaţia cea mai acută pe care am avut-o în contactul cu ele a fost că inima lor e copios dereglată.
Unele partituri prezintă semnalmentele unei tahicardii severe: o ubicuitate cinemascopică tinde să instaureze un fel de conştiinţă globală (numai că perspectiva global-sincronică, exprimată prin abuzul de informaţie sonoră injectată fără criterii şi discernământ, face casă bună cu zădărnicia global-diacronică, graţie căreia „spălarea” identităţii este asigurată).
Altele pulsează într-un regim brahicardic (de restrânsă activitate circulatorie, altfel spus, cu un travaliu componistic arid, insipid), cantonat într-o paupertate vecină cu mizeria substanţială şi formală. Pe de-o parte muzica globală, iar de cealaltă muzica de nişă. Ambele sunt făcute parcă pentru a plafona şi a uniformiza. Fără măsură. De multe ori, samavolnic. Identitatea pală a compozitorului globalizat n-are însă cum să acapareze piaţa liberă, globală. Fie şi numai pentru că, fiind cu toţii identici, nu mai au ce schimba între ei.
Textul de mai sus, de pe coperta a IV-a a cărţii Figuraţii şi fulguraţii de Liviu Dănceanu (Editura U.N.M.B., Bucureşti, 2011), invită cititorul să mediteze, în primul rând, asupra condiţiei muzicii contemporane, a muzicii pe care o scriem şi o ascultăm azi. Muzica contemporană din România are puţini teoreticieni. Orice compozitor are propria viziune teoretică asupra muzicii pe care o scrie şi asupra spaţiului sonor în care se încadrează (sau de la care abdică) dar prea puţini aleg să facă publice aceste impresii şi viziuni. Câteodată, am sentimentul că frica de a spune lucrurilor pe nume provine din dorinţa de a nu „leza” sentimentele colegilor sau de a nu da naştere la polemici şi discuţii sterile. Mulţi uită că dialogul cultural este ceea ce întreţine vitalitatea oricărui demers artistic. De aceea, apreciez extraordinar atunci când un compozitor (în primul rând – un compozitor) alege să îşi publice ideile şi gândurile privind spaţiul artistic în care se încadrează.
Liviu Dănceanu, compozitor şi profesor universitar, desfăşoară, alături de activitatea muzicală şi pedagogică, o amplă activitate publicistică: trei volume de eseuri au fost publicate în 1998, 2001 şi 2005, având titlurile Implossive Essays; de asemenea, a mai publica o serie de lucrări cu caracter pedagogic – un volum de instrumentaţie, Cartea cu instrumente şi Introducere în epistemologia muzicii. Alte volume – The Book with Dances, De 20 de ori Archaeus, The Musical Seasons, Musical Aesthetic şi
Figuraţii şi fulguraţii este un volum de eseuri publicat la sfârşitul anului 2011 şi structurat în două mari secţiuni, vizibile încă din titlu. Secţiunea I, Figuraţii, cuprinde o serie de meditaţii de ordin teoretic asupra unei multitudini de aspecte estetice, artistice, culturale, precum şi câteva portrete de muzicieni. Redactate într-un stil publicistic sobru, elegant, cu multiple referinţe de ordin filosofic, eseurile din partea I a volumului oferă, în acelaşi timp, o incursiune în fantastica lume interioară a compozitorului Liviu Dănceanu.
Autorul discută aspecte legate de procesul învăţării muzicii, despre arta muzicală ca vocaţie: Discipolul, dăruit cu minte şi judecată, nu vine la maestru să ia notiţe, să buchisească partituri ori volume de muzicologie, ci să-şi limpezească gândurile şi să-şi uzurpe ignoranţa (Muzică şi viaţă); alte eseuri analizează aspectele sensibile ale identităţii muzicale a compozitorilor de azi: Mai puţin preocupat de mesaj, compozitorul contemporan este obsedat de etalarea interiorului laboratorului său de creaţie (…). Reinventarea abuzivă a propriei identităţi nu e, de cele mai multe ori, decât o reconstrucţie semantică, într-un fel abuzivă. E genul de redefinire care precede sau justifică fronda de dragul schimbării, schimbarea de dragul înfruntării. Muzica vie creşte, nu se inventează (Despre măsură).
Autorul trasează liniile directoare ale unui posibil traseu salvator pe care trebuie să îl urmeze componistica actuală, aflată în criză, aşa cum muzicienii prezentului remarcă din ce în ce mai mult. Muzica contemporană are, deseori, o existenţă perisabilă, fie pentru că lucrările nu îşi propun să depăşească zona „happening”, „installations” – zonă foarte la modă, fie pentru că nu mai dispun de o încărcătură semantică şi emoţională, condiţie necesară dăinuirii. Mă tem că fenomenul sonor va muri, vai, din laşitate (…); pentru a se mai putea încă salva de la naufragiul numit „cultura de massă” (îmbuibată de consumism, cameleonism şi comfortabilitate), în care se avântă fără cel mai firav simţ al responsabilităţii, componistica savantă trebuie să revină la viaţa evenimenţială şi să-şi părăsească urgent traiul asimilării într-o înaltă abstracţiune. Evenimentul se opune idealului static, întreprinderilor nivelatoare, aplatizante. El degajă acea forţă necesară irumperii personalizărilor atât de necesare azi în muzică întru instituirea operei-unicat, operei-efigie (Colac de salvare). Obsesiei pentru nou, în componistic actuală, ar trebui să i se opună dragostea pentru muzică: aceasta este, cu siguranţă, ceea ce conduce la autenticitate. Zbaterea obsesivă pentru nou şi originalitate este un testimoniu evident a crizei relaţiei de dragoste dintre noi şi arta sunetelor (Mobilitate şi perisabilitate). Mulţi compozitori contemporani, mai ales dintre cei tineri, consideră că lipsa originalităţii este un defect şi sunt complexaţi de acest aspect. Nu cumva îşi trădează, astfel, o stare a sufletului mult mai profundă, o criză de identitate? Liviu Dănceanu citează cuvintele părintelui Savatie Baştovoi (profund gânditor ortodox, autor, printre altele, al unui volum intitulat Ortodoxia pentru postmodernişti): „Prin nebunia aceasta de a fi original, de a ieşi în evidenţă, de fapt îţi descoperi o mare suferinţă, îţi descoperi singurătatea, descoperi drama vieţii tale, pe care nu poţi să o ascunzi nici cu Pepsi-Cola, nici cu căştile, nici dacă te parfumezi, nici dacă înveţi să râzi zgomotos”.
Ce este un muzician veritabil? O întrebare asupra căreia ar trebui să medităm cu toţii mai des, mai cu seamă cei mai tineri dintre noi. Răspunsul lui Liviu Dănceanu este unul exigent, dar realist – o condiţie spre care, dacă am tinde cu toţii, probabil că profesionalismul ar fi mult mai vizibil şi mai des observat. Cred că un muzician veritabil, un homo-musicus, este în în mod virtual atât interpret al unui instrument, dirijor, cât şi compozitor. Adică, deţine capacitatea de a se manifesta (la modul exemplar) în oricare dintre cele trei ipostaze menţionate, cu condiţia însuşirii depline a tehnologiilor specifice fiecăreia dintre ele. Astăzi, însă, figura muzicianului total, care să fie în acelaşi timp şi în egală măsură un eminent instrumentist, dirijor şi compozitor este din ce în ce mai rară (ori mai pală!), modelul unui Stravinski, Enescu, Ravel fiind pe cale de dispariţie.
Am preferat să citez mai mult din prima secţiune a cărţii, din Figuraţii, lăsând cititorilor plăcerea de a descoperi cea de-a doua secţiune, Fulguraţii, ce cuprinde scrieri fragmentare cu caracter mai personal, oferind un insight plin de sensibilitate în sufletul compozitorului. Cititorul va găsi aici idei estetice (Bruioane la o estetică a postmodernismului muzical, Sâmburi de migdal, Spice în lanul de colind), note de turneu (Orizontal-vertical nemţesc, Promisiuni – scurt popas macedonean), fragmente de jurnal de idei (Fulguraţii, Grecia), meditaţii asupra artei (Răsaduri, De Musicae Natura, Flash-uri) şi un jurnal scris în timpul Festivalului George Enescu – 2011, Liviu Dănceanu fiind unul dintre foarte puţinii compozitori români prezenţi în fiecare zi la Festival – ceea ce face acest jurnal cu atât mai preţios.
Am lăsat la final menţionarea eseului care m-a impresionat cel mai mult, deoarece, întâmplător sau nu, face legătura cu partea a doua a acestui articol, în care voi încerca să prezint o a doua foarte importantă apariţie muzicală a sfârşitului de an 2011. Eseul îi este dedicat lui Octavian Nemescu, şi este de o rară frumuseţe şi sensibilitate, la care se adaugă o admirabilă colegialitate – termen aproape necunoscut multor muzicieni români. Sperăm să îl putem cita integral în Revistă, în viitor, dacă Liviu Dănceanu va fi de acord. Ceva mă leagă de Octavian Nemescu, cu mult mai adevărat şi mai durabil decât ar fi putut-o face o întâlnire fără urme în haosul dezmăţat al vieţii. (…) Îndrăznesc să mă întreb cum poate fi ocolit un artist arestat în secretele fiinţei lui, ca un înger solitar, superior neintegrat, bântuit de un complex al naufragierii pe ţărmuri înnegurate şi ameninţat de alaiul tuturor vicisitudinilor ce se manifestă de-a lungul lor? Cum poţi fi indiferent în prezenţa unui om pentru care educaţia are, încă, şansa de a face parte din economia vieţii şi a supravieţuirii, o viaţă ce se poate salva numai prin cultura trăită cu autenticitate şi disperare? (Ieşirea din recluziune). Nu am să citez mai mult, pentru că nu doresc să alterez surpriza parcurgerii de către cititori a acestui minunat text, dar şi pentru că subscriu celor notate de Liviu Dănceanu, căruia îi mulţumesc pentru nobleţea inimii sale.
*
CD-ul Musique pour descendre mi-a fost oferit de Maestrul Octavian Nemescu la începutul anului 2012. Delicatul desen de pe copertă oferă un prim indiciu că ne vom întâlni cu o muzică a esenţelor, a arhetipurilor, prin care ascultătorul va avea acces la un spaţiu sacru, principial şi absolut. Apărut prin generozitatea lui Tomasz Kaminski, CD-ul întăreşte ideea pe care o susţin şi o promovez şi eu de mult timp în paginile Revistei No14 Plus Minus, aceea că Octavian Nemescu este, alături de Niculescu, Stroe, Vieru, Olah şi Marbé, cel de-al şaselea strălucit reprezentant al Generaţiei de Aur a muzicii româneşti. Tomasz Kaminski notează, în booklet-ul CD-ului, că Octavian Nemescu sondează, prin muzica sa, un teritoriu al începuturilor lumii, al increatului, fundaţia primordială a tuturor încercărilor de expresie sonoră. Fiecare etapă creatoare din viaţa Maestrului Octavian Nemescu este marcată de un demers artistic de o profundă originalitate. În ultimii ani, a fost preocupat mai ales de creaţia simfonică şi de lucrările dedicate fiecărei ore a zilei. Pe acest CD pot fi ascultate piesele dedicate orelor 2 PM şi 3 PM – respectiv EUI sau ErUImII şi oUIEIUo. Durata medie a pieselor este de 40 de minute şi sunt interpretate de unii dintre cei mai talentaţi şi mai dăruiţi promotori a muzicii contemporane româneşti (şi cu deosebire – ai muzicii lui Octavian Nemescu) – Marius Lăcraru (vioară), Emil Vişenescu (clarinet), Alexandru Matei (percuţie) (pentru prima piesă, EUI) şi Ion Bogdan Ştefănescu (flaut), Doru Roman (percuţie), Sorin Petrescu (pian), Marius Hoghi (tuba), partea electronică şi mixajul fiind supervizate şi realizate de către Maestrul Octavian Nemescu şi soţia sa, Erica Nemescu.
EUI sau ErUImII, pentru ora 2 PM, evocă o grădină însorită, fără umbre, fără pasiuni. Muzica este dominată de intervalul de cvartă perfectă descendentă şi de o scară muzicală ascendentă ai cărei „paşi” simbolizează treptele către lumină. Structura armonică este alcătuită din acorduri majore, mărite, minore şi micşorate – arhetipurile sonore ale muzicii europene. Grădina sonoră ipostaziată de Octavian Nemescu este un spaţiu-timp al monadelor, al non-evoluţiei, al Atemporalităţii, un spaţiu non-dual, fără contraste, confruntări, durere şi tristeţe. Aşadar – un spaţiu al liniştii, sau poate al liniştirii, al calmului, al păcii netulburate, inocenţei şi dansului extatic. Dar întrucât este ora 2 PM, scara muzicală descendentă îşi face şi ea apariţia, scara pe care spiritul păşeşte când se eliberează de această lume. Sfârşitul piesei este marcat de apariţia unei „găuri albe” (opusul „găurilor negre” care absorb toată materia universală şi din atracţia cărora nimic nu poate scăpa) – simbolizată de un acord mărit – expresie a conştiinţei dilatate.
oUIEIUo pentru ora 3 PM sugerează, la început, descensiunea sunetului din înălţimile sonore ale Forţei Primordiale, acolo unde fusese ipostaziat în celelalte ore post-meridian. În această coborâre, sunetul se înveşmântează în haina mentalului – renunţând, astfel, la condiţia purităţii sale primordiale, căci mentalul este primul pas spre întrupare. Dar căderea este îmbogăţită cu experienţe şi lecţii învăţate. Finalul piesei îi ipostaziază pe instrumentişti singuri, fără veşmântul electronic, odihnindu-se în lungile pauze dintre sunete, ca în nişte spaţii suspendate, iar mesajul este evident: a urca, ASCENSIO, înseamnă, înainte de toate, a coborî, DESCENSIO.
Transcriem interviul realizat de Tomasz Kaminski cu Octavian Nemescu în booklet-ul acestui CD.
Tomasz Kaminski: Să discutăm puţin despre muzica dumneavoastră – care nu este pur şi simplu o colecţie de „piese”, ci un set de concepte auctoriale, set ce cuprinde idei ca „metamuzică” sau „Muzica Orelor” – lucrări dedicate fiecărei ore a zilei şi a nopţii. De asemenea – titlurile simfoniilor dumneavoastră sugerează o punere în discuţie a tradiţiei sau chiar a conceptului de simfonie: NonSimfonia, PostSimfonia… Ce ne puteţi spune despre acest lucru?
Octavian Nemescu: Muzica Orelor este, pentru mine, un experiment psiho-acustic de natură mistică, derivând dintr-o străveche tradiţie egipteană (de acum 5000 – 7000 de ani). Este vorba despre o călătorie iniţiatică a spiritului care părăseşte trupul pentru 12 ore pentru a se întrupa, temporar, în alt corp. În mod ideal această muzică ar trebui interpretată într-un spaţiu piramidal cu 12 etaje, câte un etaj pentru fiecare oră. Muzica Orelor poate fi considerată o formă de metamuzică.
Cât despre NonSimfonie şi PostSimfonie, este, într-adevăr, vorba despre punerea în discuţie a conceptului de simfonie; am căutat să readuc în actualitate termenul bizantin original de „simfonie” care însemna o cântare armonică, împreună cu toţi cei aflaţi în jurul tău. Existenţa simfonică este un concept ideal de care ne-am îndepărtat tot mai mult începând cu Beethoven. Lucrările mele, dintre care multe au prefixe ca multi, post, pre, non, trans indică o deviere de la acest concept original de simfonie.
T. K.: Muzica imaginară – consideraţi aceste piese ca fiind compoziţii de sine stătătoare sau, mai degrabă, „artă de dragul artei”?
O. N.: Muzica imaginară esre o ipostaziere a interiorizării individuale a faptului de a cânta: un cântec interior al spiritului, fără spectatori şi critici; un fel de terapie spirituală. Este, de fapt, muzica – aşa cum este ea văzută de către spiritul compozitorului, înainte de a o nota pe hârtie.
T. K.: Ce perspectivă aveţi asupra conceptului de „muzică spectrală” – cu care numele dumneavoastră este adesea asociat?
O.N.: Termenul se referă la acea muzică ce pătrunde în interiorul sunetului. Se poate discuta despre o multitudine de direcţii în spectralism. Înainte, spectralismul era ipostaziat de muzica cu ison, bazată pe o scanare a armonicelor superioare dar însoţită în permanenţă de fundamentală. Isonul este un arhetip cultural în multe tradiţii arhaice (cultura indiană, evreiască, muzica bizantină). Spectralismul isonic debutează în România în jurul anului 1965, cu Corneliu Cezar, Lucian Meţianu, Costin Cazaban, Ştefan Niculescu, Aurel Stroe şi cu mine.
O a doua formă de spectralism este mai degrabă empirică, este vorba despre spectralismul monocordic. Muzica este, în acest caz, creată cu ajutorul armonicelor superioare obţinute pe instrumente cu o singură coardă, prin intermediul unor tehnici speciale (cum ar fi sul ponticello). Muzica este, în acest caz, mai mult improvizată; este, în acelaşi timp, o reminiscenţă a muzicii arhaice interpretate pe instrumente străvechi (un fel de folclor arhaic). În România, reprezentanţii acestui tip de spectralism sunt Horaţiu Rădulescu şi Iancu Dumitrescu.
Cea de-a treia formă de spectralism este structuralistă, şi se bazează pe explorarea armonicelor superioare mai îndepărtate de fundamentală, iar controlul acestora se realizează prin procedee matematice. Prezenţa fundamentalei nu este obligatorie. Muzica se construieşte cu armonicele cele mai îndepărtate, ceea ce îi conferă un caracter disonant. Acest tip de spectralism a fost practicat din 1975 de mai mulţi compozitori francezi cărora li s-au alăturat Jonathan Harvey şi Aldo Brizzi.
Se poate vorbi şi de o a patra formă de spectralism, care le combină pe celelalte trei şi care este reprezentată în România, după 1980, de compozitori ca Fred Popovici şi Călin Ioachimescu.
T. K.: Muzicologul belgian Harry Halbreich vorbeşte despre „background-ul antropologic”. Conform acestei teorii, spectralismul ar fi un fenomen natural în România.
O.N.: Sunt de acord cu Halbreich. Compozitorii români lucrează în manieră intuitivă, total diferit faţă de atitudinea speculativă a compozitorilor francezi. Aş spune că în inima muzicii noastre stă folclorul arhaic. Mă gândesc la tradiţia unui folclor autentic, care a fost viu până de curând, până când discurile au ajuns şi în zonele rurale. Noi avem un instrument străvechi numit bucium, un fel de corn ce emite armonice superioare. Iar modalitatea de a cânta, din voce sau cu un instrument, utilizând armonicele superioare, este numită „modul acustic” de către folclorişti. Aţi putea spune că spectralismul Românesc a fost un fenomen spontan şi destul de natural printre tinerii compozitori, cei care simţeau că viaţa adevărată este „în afara Darmstadt-ului” şi că trebuie să se întoarcă la origini pentru a-şi găsi, acolo, propriul drum.
Muzica mea se încadrează, de asemenea, în zona arhetipală, bazată pe estetica esenţializării. Pe urmele lui Constantin Brâncuşi, împreună cu Corneliu Dan Georgescu şi cu mai tânăra Doina Rotaru, am aplicat ideile arhetipale în muzică.
T. K.: Ce credeţi despre muzica poloneză contemporană, cea de după avangardă?
O. N.: Când eram student (la începutul anilor 1960) eram „gelos” pe muzica poloneză şi pe libertatea artistică ce răsărea în acele vremuri comuniste. În acelaşi timp, în România, se adera la ideile proletcultismului. Mai târziu, în anii 1974 şi 1977, am avut şansa de a participa la Festivalul „Toamna Varşoviană”. Am crescut cu muzica lui Lutslawski şi Penderecki, cu Serocki, Gorecki, Baird, Kilar, Kotonski. Mai târziu, l-am cunoscut pe Zygmunt Krauze, un compozitor care face parte din generaţia mea. Sunt bun prieten cu Marian Borkowski. Studenţii mei cunosc, de asemenea, muzica poloneză, mai ales creaţia lui Lutoslawski; partiturile lucrărilor lui sunt subiecte de examen; acelaşi lucru şi în cazul lui Penderecki.
Îmi plac, de asemenea, Jerzy Kornowicz, Tadeusz Wielecki şi Pawel Mykietyn. Consider că „Toamna Varşoviană” este cel mai important eveniment dedicat muzicii noi din lume; în primul rând datorită longevităţii şi datorită publicului. Să vezi acele săli de concert pline ochi!… Nu avem aşa ceva aici.
Interviul complet poate fi citit la adresa:
CD-ul poate fi achiziţionat de la acest magazin online:
http://wsm.serpent.pl/sklep/eng/albumik.php,alb_id,30655,Musique-pour-descendre,Octavian-Nemescu
Vă invităm să vizitaţi şi aceste site-uri ale lui Tomasz Kaminsi şi Michal Mendyk (de la Bolt Records) cei care a făcut posibilă apariţia acestui CD, fapt pentru care îi mulţumim!
*
Nu în ultimul rând, doresc să semnalez apariţia unui nou roman al scriitorului Adrian Georgescu, prietenul şi colaboratorul Revistei No14 Plus Minus. Cu un titlu arhetipal, Descensio a fost scrisă la Mănăstirea Frăsinei, un spaţiu cu multiple valenţe sacre pentru români.
Lăsaţi-mă-n pace. Singur. Doar cu Iisus Hristos pe care-L vom pierde curând ca să-L redobândim precum har. Ce să fac cu toţi oamenii şi eu la ce le folosesc lor. Ce încercare viaţa prezentă pe sub tălpile lui Iisus Hristos legănat pe un lemn. Şi ce înminunare. Ce timp răzvrătit. Şi ce nepotrivire. Nimeni nu se acomodează cu nimeni. De fapt nu ne mai tolerăm. Insuportabilitatea începe să mă constrângă şi strig că nu mai sunt eu – nimenea. Prefă-te că nu mai vezi oamenii. Zi-le despre tine numai neadevăruri şi şoapte: să se învălmăşească şi să nu izbândească adevărul.
Duh de copil – nebunie pentru Iisus Hristos.
Smerita mea rugăciune plânge dar eu mă bucur. Dumnezeu e cu mine – însă cât timp. – un răstimp. În cele din urmă mă părăseşte şi nu mai sunt al lui Iisus Hristos căruia îi presimt învierea. Doamne – arată-mi calea Ta.
Cartea poate fi comandată de pe site-ul Editurii Sieben Publishing
www.siebenpublishing.ro
Veronica Anghelescu
