Sunt ferm convinsă că muzica poate și trebuie să fie explicată prin prisma personalității și vieții unei persoane. Și asta pentru că muzica unui om este o funcție a acestuia, o reflectare a gândirii și a reacțiilor sale față de lumea înconjurătoare. Astfel,  am ajuns să înțeleg mult mai bine muzica unui compozitor atunci când mi s-a dezvăluit câte ceva despre preferințele și dorințele acestuia sau atunci când am aflat detalii mai puțin cunoscute din viața sa personală. Este și cazul lui Ștefan Niculescu, maestrul a cărei creație și personalitate m-au făcut să vibrez necontenit de câțiva ani de zile, mai cu seamă de aproximativ doi ani, dată în jurul căreia m-am decis să aprofundez tot ceea ce a însemnat acest dar sfânt de la Dumnezeu pentru școala românească de compoziție. Anul acesta, se împlinesc patru ani de când, pe 22 ianuarie, universul a decis că pentru maestrul nostru iubit, locul spiritului său nu mai este pe Pământ. Așadar, rândurile care urmează îi sunt dedicate, cu drag și simpatie.

Din multele articole scrise chiar de dumnealui sau de cele mai multe ori din paginile dedicate acestuia de către colegii și prietenii muzicieni, am reuși să îmi conturez o imagine a ceea ce a fost Ștefan Niculescu. Însă, am încercat să las în spate realizările profesionale prin prisma cărora a fost citat și mi-am adâncit setea de cunoaștere spre omul, spre caracterul și personalitatea care s-au întruchipat în cel ce rămâne un adevărat deschizător de drumuri pentru tărâmurile muzicii de avangardă din România. Astfel, cum poate vă aduceți aminte, din articolul O viață alături de Ștefan Niculescu, am așternut împreună cu doamna Colette Niculescu, memorii și amintiri dragi, care defineau duios temperamentul atât de echilibrat din spatele marelui compozitor. Din păcate, drumurile mele nu s-au intersectat niciodată, în realitate, cu cele ale lui Ștefan Niculescu, însă de curând, mai cu seamă în primăvara anului 2011, am cunoscut sufletul lui pereche, o inimă care încă bate, la 85 de ani, numai în speranța că atunci când se va opri, va ajunge să bată din nou lângă cel care a fost omul vieții sale. Am descoperit atât de multe detalii interesante și nemaiauzite despre destinul acestui înzestrat de Divinitate și spre surprinderea mea, Cocuța, așa cum o alinta maestrul pe soția sa, este născută în acelasă oraș ca și mine, la Craiova, în inima Olteniei. Așadar, înainte de a purcede spre un portret al lui Ștefan Niculescu, țin să îi mulțumesc încă o dată doamnei Niculescu, pentru amabilitatea și blândețea cu care m-a primit mereu în casa, în căminul atât de intim, asemenea unei scene definitivante pentru destinul vieții sale. Iubirea pe care o poartă necontenit pentru soțul trecut în neființă mă emoționează și mă inspiră.

Astrele au dorit ca Ștefan Niculescu să vadă lumina pământească în vara anului 1927, mai cu seamă pe 31 iulie. Încă din copilărie, în jurul vârstei de 10 ani,  semne că muzica urma să joace rolul cel mai important din viață s-au întrezărit în personalitatea compozitorului născut pe teritoriu dâmbovițean, în localitatea Moreni. Primii pași spre lumea sonoră i-au fost călăuziți de Muza Ghermani-Ciomac, o vestită profesoară de pian. A absolvit liceul Mihai Viteazul și la insistențele părinților a urmat cursurile secției de Construcții de la Politehnică, deși dragostea sa era muzica. Însă, peste puțin timp se reântoarce la marea sa pasiune și urmează studiile muzicale,  într 1951-1957, la Conservatorul din București, unde i-a avut ca profesori pe Mihail Jora, George Breazul, Ioan D. Chirescu, Tudor Ciortea, Theodor Rogalski, Marțian Negrea, Florica Musicescu sau Mihail Andriciu. După absolvirea conservatorului totul râmâne istorie. Începe o muncă asiduă și din ce în ce mai înfloritoare a ceea ce urma să devină comoara cea mai de preț a muzicii românești de avangardă de după 1950 și care se va înscrie alături de compozitori ca Anatol Vieru, Tibeiu Olah, Myriam Marbe, Octavian Nemenscu și Aurel Stroe în epoca de aur a școlii românești de compoziție. Compune lucrări camerale, simfonice, muzică de film, vocal-simfonică, muzică vocală, de teatru, muzică corală. Devine cercetător științific principal la Institutul de Istoria Artei al Academiei Române din București, profesor la catedra de compoziție a Universității de Muzică București, membru corespondent al Academiei Române din București, doctor honoris causa al Academiei de Muzică Gheorghe Dima din Cluj-Napoca și compozitor rezident la Deutscher Akademischer Austauschdienst din Berlin și la castelul Bettina vor Arnim din Wiepersdorf Germania. A inaugurat cursurile de compoziție din cadrul Vacanțelor Muzicale de la Piatra Neamț în 1973 și 1991 devine director fondator al festivalului Săptămâna Internațională a Muzicii Noi de la București. Cu siguranță că ar fi mult mai multe de povestit și de adăugat printre aceste rânduri, dar în spațiul care urmează am să îi dau cuvântul muzicologului și compozitorului Liviu Dănceanu, care recent mi-a oferit un interviu. Am vorbit despre monumentala contribuție pe care a avut-o Ștefan Niculescu asupra dumnealui și am surprins informații benefice despre cel pe care l-a numit al doilea mare compozitor după George Enescu.

„Eu eram snob înainte de al întâlni pe Ștefan Niculescu, pentru că nu știu dacă aveam talent, inteligență și instinct, dar cu siguranță nu aveam vocație. El a însemnat în anii ′70 prilejul, arheul, adică întruparea în ființă, trecerea din potențialitate în actualitate a vocației, muzicianului care, mai mult sau mai puțin, am devenit în timp. Deci, Ștefan Niculescu mi-a marcat, mi-a jalonat traseul vocației profesionale. Ce a urmat a fost o muncă nesfârșită așa cum și maestrul dezvolta cu fiecare lucrare, cu fiecare proiect, pentru că am învățat de la Ștefan Niculescu că trebuie să existe un travaliu mai presus de orice, un travaliu autentic, adică născut și din minte, din inimă și din trup, deci întreaga ființă.

Aș dori să spun și câteva cuvinte despre profesorul, despre pedagogul Ștefan Niculescu. Profesorul este sigur o parte vizibilă a omului Ștefan Niculescu. Poate că puțini știu că Ștefan Niculescu a avut o dimensiune mistică, rar întâlnită la o personalitate artistică. Era un homo religiosus de cea mai autentică speță și lucrul acesta era nu numai implicit, era și explicit, era manifest, fiind un practicant al ortodoxiei. Acest lucru s-a repercutat și în calitatea lui de dascăl, de mentor, pentru că puterea exemplului personal a fost în prim plan. A fost unul dintre marii profesori ai conservatorului bucureștean, era un pedagog de esență anglo-saxonă, caracterizat prin rigoare, prin acribie, prin logică, în primul rând printr-un raționalism care e nespecific muzicianului, dar care este benefic. Exista un rafinament în tot ce făcea care probabil e de o esență precreștină, un rafinament necăutat, ca o profesie ci ca un instinct suveran. Era un om de o mare profunzime, care putea să jongleze atât cu noțiunile, cu conceptele, dar și cu ceea ce înseamnă urât, frumos, cu categoriile estetice. Cred că cel mai important lucru la pedagogul Ștefan Niculescu a fost capacitatea lui de a atinge esența.“

Aș dori ca aceste ultime rânduri ale maestrului Liviu Dănceanu să încheie acest scurt portret și ca o notă personală, vreau să adaug că Ștefan Niculescu este fără nici un dubiu o stea norocoasă primită în dar de la Divinitate pentru toți muzicienii români care încă mai cred în frumos, în puritatea sufletului și în esența modesti

Janina Bădici

http://contemporaryroads.blogspot.com