Florica Musicescu, o mare muziciană şi desăvârşită maestră a pedagogiei pianistice a călăuzit paşii spre culmile artei lui Dinu Lipatti şi a altor mari talente ale României: Mândru Katz, Corneliu Gheorghiu, Maria Fotino, Dan Grigore si alţi reprezentanţi importanţi, solişti, pedagogi, corepetitori, contribuind la formarea şcolii pianistice româneşti.

În acel timp, pedagogia pianistică românească nu avea o tradiţie, nu existau maeştri cu experienţă, nivelul predării nu putea asigura formarea unor interpreţi remarcabili.

Prin aplicarea metodelor curentului psihologic, Florica Musicescu a reuşit sa formeze o şcoală pianistică romanească aptă de a forma interpreţi de talie mondială.

S-a născut la Iaşi în anul 1887 fiind cea mai mică dintre cele trei fiice ale compozitorului Gavriil Musicescu, profesor, dirijor, muzicolog, teoretician şi publicist.

În această familie, copiilor le-au fost cultivate dragostea pentru muncă, arta şi cultura iar studiul temeinic al muzicii a arătat că nu era acceptat diletantismul.

După terminarea studiilor în ţară, intre anii 1906 – 1911 a urmat cursurile Conservatorului de Muzică din Leipzig studiind pianul cu profesorul Robert Teichmuller, un reprezentant al curentului psihologic în pedagogia pianului. La întoarcerea în ţară a fost profesoară iar spre sfârşitul vieţii profesoară consultantă la Conservatorul “Ciprian Porumbescu” (actuala Universitate Naţională de Muzică) din Bucureşti.

Florica Musicescu si-a dedicat intreaga sa existenta pedagogiei pianului. A incercat sa introduca in invatamantul muzical din Romania experienta acumulata in timpul studiilor sale din Germania, ridicand astfel nivelul exigentelor, fara de care formarea unor pianisti de talie internationala nu ar fi putut fi posibila.

Inegalabilul Dinu Lipatti, in corespondenta sa, atesta numeroase marturii legate de pretuirea ce i-o purta:”Florica Musicescu este cea mai buna profesoara pe care am cunoscut-o, si ei ii datorez totul!”

Am început să studiez cu D-ra Florica Musicescu în liceu (cl. a XI-a) datorită unui impas pianistic în care ma aflam la acea data: aveam dureri  de mâini foarte mari în timp ce studiam astfel că nu puteam să cânt o piesă de la început până la sfârşit.

Am fost la mulţi profesori excepţionali din acea vreme dar nu au găsit cauza acestor dureri. Îmi recomandau pauză, dar cu pauza nu se putea progresa.

Prima dată când am cântat în faţa dânsei am simţit ca sunt în faţa unei persoane cu care se poate comunica şi care aştepta de la mine să arăt tot ce pot, iar după ce am cântat am avut impresia că mă cunoaşte de multă vreme. Imediat au urmat sfaturi competente în legătură cu viitorul plan de studiu.

Florica Musicescu mi-a spus: “Tehnica ta este foarte bună, dar nu pentru mâna ta!”

Deci dânsa ştia care este poziţia mâinii potrivită pentru fiecare fel de mână.

Mi-a schimbat poziţia mâinii înclinând-o spre degetul 1 şi astfel muşchii care mă dureau devenisera relaxati, dispărând durerea.

Mi-a explicat ca durerea provenea din acumularea unor mici încordări pe care nu ştiam să le observ.

Mi s-au dat exerciţii de relaxare a corpului la pian, pentru atacul degetelor, întreaga tehnică bazându-se pe poziţia naturală a mâinii şi a braţului.

A trebuit să schimb tehnica iar la lecţii trebuia sa fiu foarte concentrată şi rapidă în gândire deoarece când explica o anumită mişcare în legatură cu o anumită calitate a sunetului, urmărea atât formarea si dezvoltarea auzului intern cât şi transmiterea impulsului nervos de la creier spre vârful degetului, cerând sa imaginezi în gând şi sunetul şi miscarea apoi sa le executi, perfect.

Am avut şi momente de descurajare pe care dânsa le-a observat şi m-a încurajat foarte mult, spunând: “Se poate!”

Am răspuns foarte bine acestor cerinte şi ştiind ca totul se predă gradat m-am străduit sa asimilez cât mai repede cunoştintele predate.

II

Acum voi sublinia câteva aspecte ale metodei de predare a acestei mari profesoare aşa cum le-am inţeles eu în anii în care am lucrat sub îndrumarea dânsei.

Florica Musicescu spunea că profesorul trebuie sa aibă un simţ asemănator clinicianului, trebuie să poată cântări aptitudinile, calităţile diferite ale acelora pe care trebuie să-i instruiască.

Nu întrebuinţa un sistem standard pentru toţi elevii, ştia să observe şi să dezvolte particularităţile individuale şi personalitatea viitorului artist apoi aplica metodele şi repertoriul pe care le gândea a fi nimerite fiecăruia dintre ei.

Tehnica pianistică se baza pe poziţia naturală a corpului şi a aparatului pianistic, considerând că: “Degetele trebuie să devină slujitorii gândului. Disciplina instrumentală trebuie pusă în serviciul materialului sonor care serverşte expresiei muzicale.”

Prin explicaţii clare, ajuta elevul să conştientizeze relaxarea, pentru a o putea controla.

La lecţie şi în studiul individual pretindea mobilizarea tuturor resurselor psihice şi fizice deoarece trebuiau realizate: respectarea textului, căutarea înţelesului muzical şi redarea acestuia în acelaşi timp cu rezolvarea problemelor tehnice, motorice şi obţinerea unui sunet de calitate, adecvat stilului muzical, studiat.

Când începea studiul unei piese muzicale elevul trebuia sa o înţeleagă din punct de vedere al formei muzicale şi a armoniei astfel încât piesa trebuia învăţată întâi cerebral, apoi studiată.

În felul acesta se formau muzicieni conştienţi, capabili să construiască o lucrare muzicală si a căror expresie era profund gândită.

Forma la elevi si studenti o metodă clară în studiul individual: lectura fără pian (mental), descifrarea fără pedală, cântatul cu mâini separate, structura (forma) compozitiei, cu atentie la schimbările de tonalitate, la sonate intre expozitie si repriză, ridicarea tempo-ului pe fragmente.  Introducerea pedalei în tempo lent apoi se ridică treptat tempo-ul şi se leagă fragmentele, se vor lucra legăturile intre fragmente apoi se poate canta piesa de la un capăt la altul.

Condiţia principală pentru un studiu eficient era concentrarea atenţiei fără de care nu poate exista progres.

De asemenea era intransigentă în rezolvarea problemelor ritmice şi a ornamentelor.

Număratul trebuia să fie hotărât, iar degetele trebuiau să fie conduse de numărat, pauzele trebuiau respectate cu stricteţe în aşa fel încât să se conştientizeze problemele de ritm şi tempo.

Indica tinerilor profesori sa nu le spună elevilor “Nu grăbi!”, “Nu rări!” ci să dea de la început soluţia: “Numără!”

Pasajele cu ornamente se studiau prima dată fără ornament, cu ritmul perfect apoi se cânta ornamentul care se incadra în ritm devenind astfel foarte usor de realizat.

În privinţa repertoriului înţelepciunea pedagogică a profesoarei se poate observa din urmatorul citat:

“Caut să le realizez dorinţele în măsura în care îi pot feri să cadă în extrema negativă de a cânta cu uşurinţă numai romantici sau numai piese din repertoriul clasic. Unui temperament care preferă muzica clasică îi dau un Schumann, Schubert, pentru a nu deveni rigid pentru a nu se plafona.

Includ în repertoriu piese mai uşoare din punct de vedere tehnic pentru a putea fi realizate perfect interpretativ, şi mult mai grele, ca mijloc de perfecţionare.

Esenţialul este să-l înveţi pe pianist cum să studieze, nu cum să cânte perfect. De asemenea, nu contează numărul de ore ci calitatea atenţiei.”

III

Poate o să spuneţi ca aceste lucruri sunt cunoscute şi că mulţi profesori de astăzi le aplică. Atunci, care este secretul succeselor sale?

Specificul metodei de predare a maestrei Florica Musicescu constă nu numai în pregătirea profesională excepţională şi vasta cultură ci şi în felul în care ştia să se facă înţeleasă în transmiterea cunoştinţelor folosind un limbaj care stimula gândirea şi imaginaţia elevului, fără să fie nevoie să exemplifice.

Cu fantezia sa artistică debordantă, era capabilă să transmită elevului imaginea sonoră şi expresivă a unei idei muzicale, prin comparaţii cu alte arte sau cu aspecte ale vieţii de zi cu zi, neaşteptate, transmiţând exact mesajul artistic al compozitorului studiat.

Avea un fel direct şi sincer de a spune ce posibilităţi intelectuale şi muzicale avea fiecare elev şi care erau perspectivele dezvoltării lor.

La lecţii domnea o atmosferă de concentrare asupra textului muzical studiat, explicaţiile erau clare, precise, reuşeau să atragă interesul elevului pentru a-şi mobiliza toate resursele psihice.

Deşi lecţia emana o comuniune şi frumuseţe la cel mai înalt nivel, uneori observaţiile dânsei păreau prea dure pentru unii elevi dar severitatea dânsei rezulta din responsabilitatea pe care şi-o asuma în formarea viitorilor pianisti şi din conştiinţa lucrului corect realizat.

De asemenea nu oricine putea face faţă la exigenţele dânsei dar elevii care reuşeau să se adapteze metodei de predare aveau mult de câştigat.

Pentru a stimula voinţa şi dorinţa de perfecţionare, repeta fiecarui elev acel citat celebru din Goethe:

“Nu-i de ajuns să vrei, trebuie să şi acţionezi.

Nu-i de ajuns să ştii, trebuie să aplici şi în practică.”

Voi încheia cu o caracterizare a omului care a fost Florica Musicescu, printr-un citat apărut într-un interviu acordat Domnului profesor Theodor Bălan: “dacă ai să scrii vreodată despre mine, te rog să spui că am fost un om cumsecade. Am contrariat pe mulţi cu asprimile mele, dar nu am dorit decât să fac bine şi să fiu cât mai cinstită în toate aprecierile mele şi în tot ce fac.”

Cei care au cunoscut-o mai bine îi păstrează o amintire plină de respect, încântare şi recunoştinţă, deoarece cu ştiinţa dânsei a luminat multe drumuri în viaţă.

Prof. Lucia Teodorescu

Profesoară la Liceul “George Enescu”- Bucuresti

Bibliografie:

• Paladi Marta „Florica Musicescu”- Editura Muzicala 1977
• Revista „Viata studenteasca” nr 7  1964-1965