Recenzie

Anul 2012 mi s-a părut a fi mai sărac în apariţii editoriale ca anii precedenţi, aşa încât am citit cu mult interes cele câteva cărţi de muzicologie apărute în prima jumătate a anului. Printre acestea, cu mare bucurie am citit volumul „În lumea muzicii contemporane” de Sorin Lerescu, publicat la Editura Muzicală – editură ce merită felicitările noastre pentru această nouă apariţie.

„Dacă nu am fi avut suflet, ni l-ar fi creat muzica”, spunea Emil Cioran (acesta este şi moto-ul cărţii) – şi cu adevărat, ce artă poate „verbaliza” inefabilul mai bine decât muzica? De aceea, întotdeauna am fost interesată să aflu ce gândesc compozitorii (aceşti sacerdoţi ai sunetului) – în primul rând – despre muzică. Un volum de eseuri pe teme muzicale scris de către un compozitor este diferit de unul scris de un muzicolog din mai multe puncte de vedere, care ne sunt evidente tuturor – şi poate că cel mai important este reprezentat de acea privire spre lumea lăuntrică, privire pe care compozitorul o îngăduie cu generozitate, în atelierul sacru al creaţiei, al germinaţiei muzicii.

Compozitor, profesor universitar, muzicolog şi Preşedintele SNR-SIMC (şi, îmi permit să adaug cu mândrie, unul dintre colaboratorii constanţi şi prietenii cei mai apropiaţi ai Revistei No14 Plus Minus) Sorin Lerescu a publicat anterior mai multe lucrări dedicate polifoniei, precum şi o carte despre un fenomen care continuă să rămână extrem de actual în muzica contemporană – Teatrul instrumental – volumul cu acelaşi titlu apărând în urmă cu câţiva ani la Editura Fundaţiei România de Mâine. O recenzie a acestei lucrări puteţi citi aici. (LINK!!!!)

Nelipsit din sălile de concerte (ar putea constitui un model în acest sens, onorând cu prezenţa sa atât concertele colegilor compozitori, cât şi ale studenţilor USH şi UNMB), Sorin Lerescu realizează în volumul „În lumea muzicii contemporane” o adevărată radiografie, ce se întinde pe câteva decenii, a muzicii contemporane din România şi de peste hotare. Sintetică şi excelent structurată în trei secţiuni (I. Prin sălile de concert; II. Festivaluri şi călătorii muzicale; III. Articole, studii, interviuri), cartea reprezintă mai mult decât un „scrin al amintirilor” după cum menţionează cu modestie autorul – reprezintă o adevărată incursiune într-un univers muzical ce uneori poate părea la prima vedere greu accesibil, dar care se dezvăluie pas cu pas celui care doreşte să-l cunoască în profunzime.

Am descoperit cu bucurie în acest volum menţiuni valoroase la unele evenimente ce ar fi rămas, altfel, pe nedrept uitate – prime audiţii de Anatol Vieru, menţiuni ale ansamblului Concerto condus de regretatul Dorel Paşcu-Rădulescu, cronici ale unor concerte de muzică electronică (cuprinzând lucrări de excepţională valoare, din păcate prea puţin cunoscute / promovate – cum este Timpul suspendat de Liviu Dandara), cronici ale multor opus-uri contemporane semnate Nicolae Brânduş, Maia Ciobanu, Fred Popovici, Liviu Dănceanu, Dan Voiculescu, Adrian Raţiu, Ulpiu Vlad, Călin Ioachimescu – şi foarte mulţi alţii. Nu în ultimul rând, Sorin Lerescu este la fel de generos şi cu interpreţii de muzică contemporană, cărora le dedică ample cronici în volum. El însuşi director artistic al formaţiei Traiect de treizeci de ani (care se împlinesc anul acesta!), nu uită că interpretul este, în fapt, trupul viu al muzicii, cel ce transformă inefabila substanţă vitală în realitate. Interpreţii sunt adesea lăsaţi pe nedrept într-un con de umbră de către cronicari – şi m-am bucurat să regăsesc în acest volum referiri ample, generoase, atât la interpreţi consacraţi, cât şi la cei foarte tineri, care abia păşesc pe scenele de concert.

Capitolul dedicat călătoriilor muzicale este foarte bogat în referiri nu numai de ordin muzical, ci şi jurnalistic, ca un jurnal de călătorie – ceea ce mă face să îmi doresc ca, într-un viitor, să citesc şi o carte de amintiri semnată Sorin Lerescu. Un ton uşor nostalgic ce traversează întregul capitol dezvăluie cititorilor un călător pasionat, neobosit, mereu atent la tot ce se desfăşoară în jur şi, aşa cum îl cunoaştem cu toţii, generos în aprecieri cu toţi cei din preajmă.

Capitolul final al volumului – Articole, studii, interviuri – este, poate, cel mai abstract; îmi permit să citez din studiul meu preferat din acest capitol – Continuitatea spiritului creator în muzica românească – în speranţa că voi fi suscitat interesul cititorilor pentru acest volum, pe care îl recomand cu multă dragoste tuturor iubitorilor muzicii contemporane – şi nu numai.

„În legătură cu perspectivele şcolii româneşti de compoziţie, pe care o dorea înfloritoare, Enescu afirma: Revin la tinerii noştri compozitori, speranţele artei noastre naţionale, şi salut cu bucurie tendinţa ce se afirmă, de apropiere de muzica pământului românesc, tendinţa de a se impregna de parfumul subtil şi preţios ce degajă această muzică, care poate să fie emanaţia sonoră a frumoasei noastre ţări nostalgice.”

În loc de încheiere, aş adăuga doar că aceia care vor să afle definiţia cuvântului „generozitate”, o pot face parcurgând acest volum. Spun asta pentru că, în lumea în care noi trăim zi de zi, lumea muzicii contemporane, generozitatea este un fenomen aproape de neîntâlnit.

Veronica Anghelescu