Studiu anexă la  „Psaltirea Română – 2012”

Autorii mulţumesc şi pe această cale doamnei Rafailă şi domnului Crăciun de la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti şi din Cluj pentru punerea la dispoziţie a documentelor, precum şi doamnei Hanna Bota din Cluj pentru realizarea fotocopiilor manuscrisului Viski. Un cuvânt de mulţumire deosebit este adresat de autori doamnei Emöke Málnásy din Aachen pentru traducerea din maghiară în română a textului cărţii lui Sztripszky-Alexics.

I. Psaltirea Bisericii reformate române din Transilvania

Un văl de uitare a fost aruncat asupra Bisericii Reformate Române (BRR) din secolele  XVI-XVIII.

Cu o competenţă ciuntită au fost prezentate în literatura de specialitate documentele care conţin cântările acestei biserici.

Lista documentelor care vorbesc despre Biserica Reformată Română şi despre cântările ei începe cu aşa numitul „Document Todorescu” din 1573 şi continuă cu documentele din anii 1640  „Halici” – „Agyakfalvi” – „Fogaraşi”,  cu cel din 1660 „Gyarmathi” (sau „Anonim”) pentru a termina cu  documentul „Viski” din 1697.

În cele ce urmează  trecem în revistă pe scurt aceste documente, unele din ele fiind amplu analizate şi comentate de N. Drăganu şi I. Gheţie, altele  doar menţionate de istorici ai literaturii române vechi ca Bianu-Hodos, Hajdeu, Iorga, Cartojan, Popa, Piru…  Aceşti istorici au prezentat sau analizat aceste documente în mod parţial, şi anume doar din perspectivă istorică literară, doar ca text, fără a  ţine deloc seamă de elementul major: muzica lor. Ignorarea perspectivei muzicologice s-a datorat, foarte probabil, lipsei de competenţă în domeniul muzicologic  a istoricilor literari şi, poate, şi dorinţei de a nu stârni nelinişti politice. La aceasta a contribuit şi faptul că toate textele de psalmi din documentele respective erau fără note muzicale, fără melodia lor.

Pe parcursul studiului comparăm textelor unor psalmi aflaţi în aceste documente cu textele din Psaltirea Renascentistă Franceză şi ajungem la concluzia că Psaltirea din secolele XVI-XVIII a Bisericii Reformate Române transilvane n-a fost altceva decât versiunea în limba română a Psaltirii Franceze din  secolul al XVI – lea, psaltire a cărei replică actuală este „Psaltirea Română – 2012”.

Cei mai mulţi istorici şi filologi au căutat să explice începuturile şi dezvoltarea scrisului în limba română ca rezultat al influenţelor străine, religioase: catolicismul, husitismul, luteranismul, calvinismul.

Majoritatea cercetătorilor, printre care şi Nicolae Iorga,[1] afirmă că cele mai vechi traduceri româneşti de cărţi religioase au fost efectuate în Maramureş şi în nordul Ardealului vecin în prima jumătate a secolului al XVI – lea – şi anume între 1530-1559 – sub înrâurirea Reformei lui Luther.

În lucrarea sa despre începuturile scrisului în limba  română, P. Panaitescu arată că primele traduceri româneşti de cărţi religioase au fost realizate la începutul secolului al XVI – lea, între 1500 şi 1515, datorită unui curent intern. Panaitescu consideră că Reforma lui Luther ar fi constituit doar un exemplu pentru curentul românesc, în nici un caz nu ar fi dat impulsul tipăririi de traduceri în limba română, nici în nordul şi nici în sudul Ardealului.[2]

Sursele istorice dovedesc că luteranismul a fost adoptat la început atât de populaţia maghiară, cât şi de coloniile săseşti din Ungaria şi Transilvania. Al. Rosetti scrie că Th. Huszti, cel care a propagat Reforma în Maramureş, venea din centrele reformate din comitatele Zips (Ungaria), Sáros (Slovacia) şi din Bistriţa (Transilvania).[3]

O condiţie pentru răspândirea luteranismului printre români a fost, fără îndoială,  traducerea şi tipărirea cărţilor româneşti sub influenţa curentelor de reformă. Această activitate iniţiată şi patronată de saşi şi unguri s-a desfăşurat în mai  multe centre: Sibiu, Alba Iulia, Braşov,  Orăştie…

Istoricul literar Nicolae Cartojan  relatează că în anul 1564 ungurii luterani se despart de saşii luterani şi îmbrăţişează Reforma calvină care aduce cu ea imixtiunea în credinţa  poporului român, ideea transformării integrale a cultului ortodox  în conformitate cu preceptele lui Calvin. „Ungurii se străduiesc”, scrie Cartojan, ”să atragă şi pe români la Reforma lui Calvin şi în acest scop ei luptă pe două fronturi: pe de o parte ajută la tipărirea cărţilor bisericeşti în limba română, pe de altă parte, caută să impună cu sila, pe cale oficială, organizarea bisericii după normele calvine.”[4]  Afirmaţia lui Cartojan e în rezonanţă cu ideea exagerată a unora,  după care misionarismul calvin în Transilvania în secolele al XVI – lea şi al XVII – lea nu ar fi fost altceva decât o formă ascunsă de maghiarizare a populaţiei româneşti, de desfiinţare a românităţii. Această afirmaţie trebuie corectată în sensul că  atragerea de către unguri a românilor la reforma lui Calvin se limita la organizarea bisericii româneşti, în orice caz nu la desfiinţarea  românilor şi a românismului.[5]

În anul 1567 Gheorghe de Sângeorz este ales ca prim episcop calvin al românilor. Sinodul ţinut de el în acea vreme hotărăşte introducerea limbii naţionale în biserica română şi scoaterea din parohie a acelor „popi orbi” care vor păstra prejudecata limbii slavone.

După doi ani este ales ca episcop Pavel Tordaşi. Sub şefia sa, sinodul de la Aiud decide înlăturarea din ceremonial a tuturor lucrurilor privitoare la credinţă care nu îşi au temeiul în Sfânta Scriptură, renunţarea la cultul sfinţilor şi îndepărtarea din biserică a preoţilor care nu vor propovădui poporului în limba română.

La sinodul de la Cluj din anul următor Pavel Tordaşi intervine printr-o scrisoare pe lângă municipalitatea din Bistriţa prin care dă de ştire preoţilor români „ca să-şi aducă  bani de cheltuială  ca să cumpere cărţi româneşti: Psaltirea, pe care să o plătească cu un florin; altă carte Liturghia, pe care s-o plătească cu 32 denari”.[6]  „Fără îndoială”, scrie Drăganu, „Psaltirea ar putea fi şi aceea de la 1570 a lui Coresi… dar ar putea să fie şi Cartea de cântece şi de psalmi calvini… Această carte, tradusă pe la 1570 şi tipărită în parte ori în întregime tot atunci, a fost adesea copiată  cu 60-70 de ani mai târziu de preoţii reformaţi care păstoreau printre românii din Caransebeşe,  Lugoj şi împrejurimi şi care se obişnuiseră cu ea, iar acum le lipsea.” [7]

Cartea despre care scrie Drăganu este o carte de cântări în limba română şi cu litere latine, carte destinată bisericii calvino-române. Această carte este prima din cele 6 documente imnologice pe care intenţionăm să le prezentăm aici. De ea se ocupă  în mod deosebit  Ion Gheţie  în studiul său  din 1982[8]  bazat pe lucrarea lui Sztripsky şi Alexics din 1911, descoperitorii documentului care avea să fie denumit „Fragmentul Todorescu”.[9]

1. Documentul „Fragmentul Todorescu” din secolul XVI (circa 1573)

„În ziua de 7 februarie 1911,” aşa îşi începe Gheţie studiul, „dr. Hiador Sztripszky, custode la Muzeul Naţional din Budapesta, a găsit la anticarul Kun din capitala Ungariei un volum in-quarto de 94 file de la începutul secolului al XVI – lea, intitulat: Diodori Siculi scriptoris græci libri duo de Philippo et Alexandro. Utrunque latinitate donavit Angelus

Cospus Borroniensis, Viennae Pannoniae, 1516. Cercetând scoarţele volumului, Sztripszky a observat că ele conţin, drept material de umplutură, o serie de foi aparţinând mai multor tipărituri. Pe prima copertă a cărţii se găsea imprimat anul legării volumului: 1601. Faptul sporea importanţa descoperirii făcute, deoarece foile tipărite se dovedeau a aparţine astfel secolului al XVI – lea. Procedând la o minuţioasă confruntare a filelor extrase din legătură, Sztripszky a observat că se găseşte în prezenţa a opt coli tipografice aparţinând la opt lucrări diferite… [Coala numărul 8 conţine]  4 file (8 pagini) dintr-o scriere românească, tipărită cu litere latine şi ortografie maghiară”. [10]

            Ion Gheţie se află, alături de Nicolae Drăganu, printre foarte puţinii cercetători români care acordă toată atenţia lucrării descriptive a lui Sztripszky şi Alexics, lucrare  pe care cu siguranţă că au studiat-o şi analizat-o cuvânt cu cuvânt. În calitate de ardeleni, nu este exclus ca cei doi autori români citaţi să fi cunoscut şi limba maghiară. De asemeni nu este exclus ca şi Sztripszky  să fi cunoscut şi el bine limba română, ba poate chiar să fie el însuşi de origină română („Sztripszky” de la „Streza”?), dacă ar fi să luăm în consideraţie dedicaţia sa făcută pe exemplarul donat Academiei Române (vezi facsimilul paginei cu donaţia). Despre Alexics se afirmă că era un  român angajat ca profesor la Universitatea  din Budapesta.

Facsimilul cărţii din 1911 a lui Hiador Sztripszky şi György Alexics

În cartuşul de pe coperta cărţii este redat facsimilul cântării din Fragmentul Todorescu intitulată „Diczériétec az Wrat” – Lăudaţi pe Domnul: „Ni să lăudaţi pre Domnul toate nemzeturile…” – un amestec de biblic (psalmul 117) cu nebiblic

Cele 8  coli tipografice din volumul descoperit de Sztripszky au  fost extrase din volum şi au intrat în posesia bibliofilului român Iuliu Todorescu din Budapesta care le-a cumpărat de la anticarul Kun. „În momentul de faţă”, scrie Gheţie, „cele patru file româneşti se găsesc în depozitul Bibliotecii Naţionale „Szécsenyi” din Budapesta (cota RMK, I, 361/b.)”[11]

Tot Todorescu a însărcinat pe Sztripszky cu studierea şi publicarea  documentului care a rămas în istorie sub numele de „Fragmentul Todorescu”.

Fragmentul Todorescu este cel mai vechi text literar românesc cunoscut scris cu litere latine.

Cântările sunt traduceri din ungureşte  şi reprezintă un fragment dintr-o carte de cântece calvină tipărită pentru uzul unor români care aderaseră la Reformă.[12]

Cele opt pagini ale Fragmentului Todorescu conţin textul a zece cântece, dintre care cinci (numerele III, VI. VIII, IX şi X) sunt considerate de Sztripszky –  ca şi de Densuşianu – ca fiind  psalmi; restul de cinci sunt cântări de laudă, ultimul de înmormântare.

Observaţia noastră este că  afirmaţia lui Sztripsky şi Densuşianu potrivit căreia cântările III, VI, VIII, IX şi X din Fragmentul Todorescu ar fi psalmi este eronată. Aceste cântări nu sunt parafraze versificate de psalmi, aşa cum sunt psalmii autentici calvini, ci cântări influenţate de imnurile luterane, adică având psalmi ca inspiraţie, dar conţinând idei personale şi hristologice din afara Bibliei. Cu oarecare dificultate se poate identifica provenienţa lor vechi-testamentară.

Iată câteva părţi ale textelor a doi din aceşti aşa zişi „psalmi”, texte  redate în ortografie actuală (subliniat de noi  =  amestecuri  cu elemente nebiblice străine de psalm):

Cântarea VIII (19)  cu text derivat din psalmul 121

Ni, să pomenim noi toţi creştinii despre binele lu mare Domnezeu, că numai însuşi el bine face, în cer, pre pământ el îndereptător. (amestec de biblic cu nebiblic)

Eu ochii miei sus i rădica pre cei munţi mari şi pre cele văi mari, cum agiutorul de unde să aştept, ce eu n-am aflat alt fără Domnezeu. (versetul 1 al psalmului 121)

Că numai el noauă agiutor şi slobozitor den păcat, den moarte, mântui-ne-va den păgubitură, că el au rodit cerul şi pământul. (versetul 2 al aceluiaşi psalm)

Nu te va lăsa în rea ispită şi picioarele pre rău să te ducă, că  poartă grijă domnul pre tine, că ai cunoscut numele lui cel sfânt. (versetul 3, prima parte)

Iacă, creştine, ce mare avem veselie noi întru Domnezeu, că el nu dormi, ce ne preveghie şi însuşi va el pre noi să păzească. (versetul 3 partea a doua, versetul 4, amestec nebiblic)

Domn Iesus Cristus păzi-va tine şi cu mâna sa ogorni-va [va proteja] tine şi tot tarul [povara] tău elu-i va purta şi va coperi păcatele tale. (versetul 5, amestec nebiblic)

etc.

Cântarea X (9) cu text derivat din psalmul 117 [13]

            Ni, să lăudaţi pre domnul toate nemzeturile [popoarele],

            vestiţi pre el tot fel de oameni,

            că s-au întărit către noi meserere [mila]sa mare:

            domnului dereptate rămâne-va în veac. (versetele 1,2)

            Fericăciune, putere, cinste şi tărie,

            laudă-ţi fie tatălui Domnezeu

             şi fiului alduit  [binecuvântat], domnului Iesus Cristus,

             duhului svânt Domnezeu până-n vecie. Amen.  (amestec de biblic cu nebiblic)

 

Aceşti aşa zişi „psalmi”, ca şi cea mai mare parte din cântările din Fragmentul Todorescu, sunt lipsiţi de rima caracteristică psalmului calvin autentic, o mare parte din ei conţin refren, element străin de psalmii calvini.

Cu toate acestea „psalmii” din Fragmentul Todorescu conţin elemente care vor caracteriza toate textele psalmilor adevăraţi folosiţi în secolele XVII şi XVIII  de către Biserica Reformată Română, şi anume: literaţia latină, graiul regional bănăţean, ortografia, lexicul şi sintaxa maghiară, prezenţa cuvintelor maghiare românizate.

Pe marginea studiului lui Sztripszky şi Alexics au apărut diverse opinii ale unor istorici (I. Meteş, Iosif Popovici, Nicolae Drăganu, Al. Rosetti, S. Puşcariu, I. Révész, Dan Simionescu, Atanasie Popa…) legate de anul traducerii (circa 1570?), de anul imprimării (circa 1573?), de locul tipăririi (atelierul lui Heltai din Cluj?,  sau cel al lui Hoffhalter din Oradea?), de provenienţa traducerii textului originar maghiar (bănăţeană-hunedoreană?, sau bihoreană-debreţină?) şi de originea etnică şi apartenenţa cultică a a traducătorului (maghiar?, român?, calvin?, unitarian?).

Cercetările lui Gheţie au confirmat opiniile formulate de Sztripszky şi Alexics, opinii acceptate şi de mulţi alţi cercetători, conform cărora Fragmentul Todorescu trebuie considerat a fi un text bănăţean-hunedorean; tipărirea lucrării ca având loc la Cluj în atelierul lui Heltai; datarea ca aparţinând primei părţi a deceniului al şaptelea al secolului al XVI – lea.

Curentul cultural căruia îi aparţine documentul „Fragmentul Todorescu” este cel calvin din cadrul Reformaţiunii din Transilvania. Traducătorul era calvin, nu unitarian. Citându-l pe Binder, [14]  Gheţie aminteşte că tocmai la locuitorii din Hunedoara se referă prima informaţie privitoare la răspândirea protestantismului la români, informaţie ce datează din anul 1526.  Gheţie argumentează că „Cei ce au îmbrăţişat Reforma în Banat şi Hunedoara încă în prima jumătate a secolului al XVI – lea au fost românii catolici convertiţi la religia oficială a statului maghiar în secolele al  XIV – lea şi al XV – lea”, care era catolică. Aceşti români bănăţeni şi hunedoreni erau deci de câteva generaţii catolici şi aparţineau micii nobilimi. „Ei trebui să fi manifestat pentru Reformă acelaşi interes ca şi ungurii şi saşii din Transilvania. Pentru aceşti români, Reforma era o mişcare pornită  din interiorul propriei lor biserici [catolice române], spre a schimba unele stări de lucruri necorespunzătoare spiritului vremii, şi nu o doctrină străină, al cărei rost şi scop le erau neînţelese, aşa cum se înfăţişa acelor români ce-şi păstraseră credinţa ortodoxă. Succesul Reformei printre românii din Banat – Hunedoara îşi găseşte, în felul acesta, explicaţia cea mai verosimilă”.[15]

Important la Gheţie este sublinierea faptului că românii din zona amintită au trecut la calvinism după anul 1564 „împreună cu ungurii cu care aveau strânse legături culturale şi de civilizaţie”. El se referă aici la via activitate culturală desfăşurată în comun de românii şi ungurii calvinişti  şi materializată prin traducerea în limba română a unor importante lucrări, ca Evangheliarul de la Sibiu (1551-1553), Cazania I şi Moltivelnicul de la Braşov ale lui Coresi (1567-1568) şi Palia de la Orăştie (1581).  „Considerând toate aceste lucruri”, îşi continuă Gheţie argumentaţia, „vom înţelege de ce traducerea şi tipărirea … unei cărţi de cântece calvineşti sunt lucruri cât se poate de normale chiar şi în perioada următoare… În concluzie, Cartea de cântece tipărită la Cluj în anii 1571-1575 este produsul literar-religios al comunităţii româneşti de religie calvină din părţile Banatului şi Hunedoarei. Ea a fost scoasă la lumină spre a răspunde nevoilor spirituale ale acestora, şi nu era un instrument de convertire a românilor la Reformă alcătuit în afara mişcării lor culturale.”[16] Dar încă odată: aceste cântări cu alură de psalmi nu sunt psalmi din Psaltirea franceză (calvină…, geneveză…) din 1562.

Cântecele din Fragmentul Todorescu sunt – după opinia lui Sztripszky şi Alexics –

traduceri ale unor cântece din Cartea de cântece calvină în limba maghiară alcătuită de Gergely Szegedi care a fost tipărită în 1562 la Debreţin. După părerea lui Gheţie, părere împărtăşită  şi de alţi cercetători, Cartea de cântece calvine în limba română n-a fost tradusă după un singur text maghiar, ci după mai multe culegeri similare, şi anume după Gradualul de la Oradea (calvin) din 1566 şi după Cartea de cântece (unitariană) a lui Ferenc David anterioară anului 1574).[17]

Traducătorul cântărilor a fost identificat de unii exegeţi în persoana episcopului  român calvin Pavel Tordaşi, maghiar la origină. Gheţie dărâmă această ipoteză şi propune teza originii româneşti a traducătorului pe care-l  descrie astfel: „Un bărbat instruit care cunoştea limba maghiară… El pare să fi deprins această limbă  în prima jumătate a secolului al XVI – lea…, o persoană în jur de 50 de ani sau chiar mai în vârstă…,  reşedinţa sa trebuie să fie căutată … într-unul din oraşele Caransebeş, Lugoj sau Haţeg…, unul din preoţii românilor calvini din aceste centre”.[18] Acest  bărbat învăţat stăpânea limba latină. „Constatarea nu ne va mira prea mult”, continuă Gheţie, „dacă vom şti că încă din prima jumătate a secolului al  XVI – lea românii bănăţeni de confesiune catolică îşi proclamau originea romană.”[19]

Despre melodia pe care se cântau aceste cântece nu posedăm nici o informaţie. Dar la simpla observare a structurii metrice a versurilor acestor cântece e izbitor faptul că ele nu se potrivesc absolut deloc cu cea a psalmilor genevezi. În studiul separat al unuia din noi se arată că în cartea din 1573 lipseşte rima, iar strofa e greu de delimitat. Astfel, în exemplul mai sus citat – cântarea numărul X – metrica psalmului 117 (numărul de silabe pe vers) este:

- la strofa I:  13-9-15-13  =  4 versuri, fără rimă

în timp ce metrica aceluiaşi psalm din Psaltirea franceză este:

- la strofa I şi următoarele: 8-8-8-8-8-8  =  6 versuri, rima aabbcc

O suprapunere a psalmului genevez 117 din anul 1562 peste cântarea din Cartea de cântece traduse în 1573 este imposibilă.

„Singura speculaţie care se poate face, este că melodia cântecelor lui Szegedi ar fi putut conţine împrumuturi atât din cântecele populare, cât şi din cântările bisericeşti  gregoriene: Acelaşi lucru  s-a spus de către imnologii francezi şi despre primele melodii al psalmilor francezi de la Strasbourg din 1539, melodii de sorginte germană. Începând cu primele ediţii geneveze din 1541 şi până la cele din 1562-1565, aceste melodii străine de geniul francez au fost abandonate şi înlocuite cu cele create sau modificate de francezii Franc, Bourgeois, Davantès”. [20]

În analiza documentului „Fragmentul Todorescu” istoricii şi filologii  nu fac nici o raportare la muzica acestor texte. Ignorarea funcţiei prozodice (imnice)  a textului analizat impune o nouă abordare a lui din perspectivă imnologică.

Aşa zişii „psalmi” din „Fragmentul  Todorescu” nu au structură strofică, metrică, rimică, nu au conţinut strict biblic; ei sunt o imitare a aşa zişilor „psalmi” germani, a coralului luteran. Oricât de agreat şi frecvent utilizat de către comunităţile protestante, coralul luteran  nu este, din punctul de vedere reformat, decât o creaţie imnologică subiectivă, amestecată cu elemente doctrinare străine de textul strict biblic, un amestec de biblic cu nebiblic.

2. Documentele  Halici – Agyakfalvi – Fogaraşi   de la mijlocul secolului xvii

            În secolul al XVI – lea  geografia religioasă a Transilvaniei arată un extraordinar relief determinat de marile schimbări geo-politice. În bătălia de la Mohács din 1526 creştinii sunt înfrânţi de turci, regatul maghiar dispare şi lasă în urma lui trei zone: cea de apus sub domnie austriacă, cea de mijloc, cu Budapesta,  transformată în paşalâc şi cea de nord-est, transilvană, declarată pentru scurt timp ca regat şi devenită apoi Principat sub suzeranitate otomană. Înteresată de a slăbi Curtea vieneză catolică, Poarta istambulică musulmană sprijină Reformaţiunea şi acordă Principatului Transilvania libertate religioasă quasi absolută. De ea se folosesc primii principi transilvani  şi nobilimea maghiară pentru a recunoaşte cele patru religii „recepte” (admise): catolică, luterană, calvină, unitariană, fiecare din ele străduindu-se să atragă la ele pe românii ortodocşi din zonă. Aşa cum s-a arătat mai sus, catolicii au avut deja mai înainte unele succese punctuale între români. Cât priveşte pe luteranii care i-au urmat în ordine cronologică pe catolici, efortul lor prozelitistic a eşuat cu totul, în ciuda strădaniilor juzilor saşi din Braşov şi a tipăriturilor bisericeşti ale lui Coresi. Calvinii maghiari însă – ca unii care deţineau pârghiile politice şi materiale în Principat – au reuşit, pe zone întinse şi pe timp de câteva secole, să obţină succese importante. Teza unor cercetători români după care maghiaritatea transilvană a deschis – prin calvinism – românilor poarta spre civilizaţia occidentală humanistă şi reformatoare numai ca paravan în intenţia lor de a desfiinţa românitatea ardeleană, această teză nu poate fi admisă, deoarece există suficiente dovezi că maghiaritatea calvină a sprijinit românitatea şi a trebuit şi ea să suporte în deceniile şi veacurile următoare schimbări politice (contra-reformaţiunea, propaganda iezuită, despotismul habsburgic) şi să fie şi ea ameninţată de deznaţionalizare (germanizare, rusificare, sovietizare…).

Aşa se face că  perioada de avânt prozelitist din a doua jumătate a secolului al XVI – lea inaugurată de un principe calvin a fost urmată de o perioadă de acalmie în timpul principilor de confesiune catolică. Împrumutând despoticul principiu apărut recent în Europa Centrală, de cujus regio, ejus religio (religia unei întregi regiuni trebuie să fie religia celui care guvernează acea regiune), principii catolici ai Transilvaniei (ca, spre exemplu cei trei Báthori) n-au mai sprijinit calvinizarea românilor, dar nici nu au interzis-o. În aceste condiţii Cartea din 1573  de  cântece calvine a lui Szegedi traduse pentru români s-a epuizat. Dar odată cu instalarea principilor calvini Gabriel Bethlen,  György Rákóczi I…  la cârma principatului, asistăm la intensificarea eforturilor de amplificare a Bisericii Reformate Române (BRR) din Transilvania. Aşa se explică măsurile recomandate guvernului transilvan (Dieta) în anii 1640 de către autorităţile bisericeşti calvine (Sinodul) de a reedita şi a face adăugiri la vechea Cartea de cântări române din 1573, măsuri propuse, dar – se pare – nu şi realizate.”[21]

Dar chiar dacă aceste măsuri nu s-au realizat, cert este că noi traduceri, de data aceasta de psalmi genevezi autentici, din maghiară în română  au fost făcute din ce în ce mai multe, şi că ele au fost făcute chiar de la începutul secolului al XVII – lea de către anonimi, folosind pentru aceasta  versiunea în maghiară realizată de Albert Molnar Szenci din 1609. În Psaltirea sa, Molnar Szenci reia sută la sută melodiile şi structura textică a psalmilor din Psaltirea germană a lui Lobwasser din 1573 care, la rândul ei, folosise melodiile şi structura strofică a Psaltirii Franceze din 1562.

Tocmai despre aceşti psalmi francezi autentici traduşi în limba română vorbesc copiile rămase în manuscris ale unor Halici, Agyakfalvi, Fogaraşi.

În culegerile de parafraze de psalmi făcute de aceştia se regăsesc şi unele din cântecele vechi din secolul al XVI – lea (1573).  Culegerea lui Mihai Halici – senior din  Caransebeş  (cu numai 2 psalmi) are loc în jurul anului 1640, cea a lui Sándor Gergely Agyakfalkvi din Haţeg (cu  un număr mai mare de psalmi) are loc în anul 1642; cât despre culegerea lui Ştefan Fogaraşi din Lugoj, se ştie doar că a fost începută în jurul anului 1648, că ea viza publicarea unei cărţi noi, dar nu se ştie dacă intenţia a devenit sau nu realitate.

De această perioadă a anilor 40 ai secolului XVII –a lea şi de colecţionarii şi copiştii de psalmi calvini se ocupă pe îndelete în anii interbelici istoricul Nicolae Drăganu. O expunere cât mai detailată a cercetărilor lui este cât se poate de edificatoare.

HALICI  – 1640  

Documentul la care se face referinţă aici aparţine lui Mihail Halici, jurat şi rector al şcolii din Caransebeş, tatăl poetului Mihail Halici. Oraşele Caransebeş şi Orăştie erau renumite încă din secolul al XVI – lea prin şcoala şi predicatorii lui reformaţi. Doi dintre aceşti predicatori calvini români, Ştefan Herţe şi Zăcanu Efrem, fuseseră traducătorii Paliei de la Orăştie. În şcolile reformate din aceste oraşe „se învăţa  sistematic limbile latină şi elină, la care s’a adaus apoi şi cea evreiască.” [22]

În studiul său despre contribuţia lui Mihail Halici – tatăl la cultura română din secolul al XVII – lea, Nicolae Drăganu ne vorbeşte de existenţa a „două fragmente de psalmi româneşti”, al căror text s-a găsit pe scoarţele şi foile din legătura unei cărţi din 1638 aflată în posesia lui Halici. „Pe cele dintâi două file legate lângă ea, găsim nişte începuturi de psaltire scrise româneşte cu ortografie ungurească.” [23]

Cei doi psalmi sunt psalmii 1 şi 13. Analiza lor conduce la observaţii diferite.

Psalmul 1

Pe pagina numerotată 207 a documentului se află scrisă parafraza în versuri a psalmului 1. Textul începe cu titlul psalmului în maghiară: Psalmus 1. Az kinem iar, şi continuă cu strofele în română cu ortografie maghiară:

Kare nu emble ’n svatul reylor

Si nu va szta pre kale de pekat

En szkaunul de bedzokure nu sede

Cze en ledze Domnului sze deszmiarde

Acsesztai grisa dzuva si nopte

Om ka czesztai ferikat adever.

 

            Comparând textul din 1640 al lui Halici – tatăl cu cel de mai târziu, din 1697, al lui Viski, autorul constată marea asemănare între cele două versiuni, ceea ce îl face să presupună că  ”e vorba de copierea aceleiaşi traduceri”. [24] [25]

Cu excepţia câtorva inversiuni de cuvinte, cele două variante, Halici şi Viski, sunt identice.  Numărul de silabe pe vers şi numărul de versuri pe strofă sunt identice în ambele variante cu numărul de silabe şi de versuri din Psaltirea Franceză (atenţie: cuvântul „scaunul” are 2 silabe!). Deşi accentica este în multe locuri pe dos şi deşi rima (aabbcc) şchioapătă, schema originalului francez este respectată. E în afară de orice îndoială că românii din Biserica Reformată Română cântau, ca şi maghiarii, ca şi germanii şi ca şi francezii, aceeaşi melodie.

 

Psalmul 1  – Halici (1640)                         Psalmul 1 Viski (1697)

Strofa I – transcriere în ortografie actuală

 

Care nu îmblă-n sfatul răilor                                      Care nu îmblă-n sfatul răilor

Şi nu va sta pre calea de păcat,                                   Şi nu stă în calea păcătoşilor

În scaŭnul de batjocură nu şede                                  În scaŭnul de batjucuroşi nu şede,

Ci în legea Domnului se dezmiarde,                           Ci în legea Domnului se dezmi arde

Aceasta-i grija ziua şi noaptea,                                   Ziua şi noaptea aceasta-i grija,

Om ca cesta-i fericat adevăr.                                      Zău că-i fericat omul ca cesta.

 

Dăm în continuare partitura psalmului 1 cu textul original francez (1562) şi cu textul tradus în română în variantele Halici (1640) şi Viski (1697).

Cuvintele diferite  la Viski faţă de Halici sunt redate cu litere cursive.

(Sursă: M. V. Diaconescu: „Introducere la Psaltirea Română”)
Dacă în ceea ce priveşte psalmul 1 structura prozodică din copia lui Halici corespunde atât cu cea a psalmului 1 din copia lui Viski (1697), cât şi  cu cea de origină din Psaltirea Franceză din 1562, nu acelaşi lucru se poate spune despre psalmul 13 al aceluiaşi copist:

Psalmul 13  – Halici (1640)                       Psalmul 13 Viski (1697)

Strofa I – transcriere în ortografie actuală

 

Până când, Doamne, vei amărî mine,                        Până când mă-i uita, Doamne,

Până când faţa ascunde-şi de mine?                           Şi nu-ţi vei veni aminte?

Doar în vecie vei zutrui [?] mine                                 Au până când ascunde-vei

Dosădit [ îndurerat] capul mieu.                                 Faţa a ta să n-o pot privi?

                                                                                    Cum nu ţi-i milă de mine?

 

            Comparând textele psalmului 13 din Halici (1540) şi Viski (1697) se poate uşor vedea cât de nepotrivite sunt unul cu altul, atât în ce priveşte numărul de versuri pe strofă, cât şi numărul de silabe pe vers.  Această constatare îl duce pe Drăganu la concluzia că «psalmul 1 din copia lui Halici se potriveşte cu cel al lui Viski, pe când psalmul 13 nu : Unul are în vedere traducerea veche [din 1573, n. n.], cellalt a fost tradus de Viski din nou.»[26] Cu alte cuvinte, traducerea veche a psalmlui 13 (copiată şi de Halici) nu cunoaşte psalmul francez, în timp ce cea mai nouă a lui Viski da.

Această constatare se poate urmări şi mai clar pe  partitura psalmului 13 unde textul originalului francez (1562) este pus alături de cel tradus în română din varianta Viski (1697).

Rima lasă de dorit, ca şi accentica versurilor 1, 3, 4 ,

dar metrica textului din Viski e aceeaşi cu cea a lui Marot din Psaltirea Franceză.

AGYAKFALVI – 1642

Una din copiile din această vreme, „întregită cu câteva cântece nouă introduse la reformaţi după 1600, se păstrează în biblioteca colegiului reformat din Debreţin… Cel care a făcut-o în decurs de două luni şi cinci zile pe 64 de foi (128 pp.)…, iscăleşte: „Anno 1642.

4 die 9-bris In Hatszag Gregorius Sandor Agyakfalvinus”.[27]

Vorbind despre activitatea secuiului Agyakfalvi, Sztripszky ne spune că el a fost copist, nu traducător: „Agyakfalvi nu a tradus cântece româneşti, ci doar le-a copiat cursiv dinn textul aflat  în faţa lui.”[28]   Despre manuscris Sztripszky afirmă că el începe dintr-odată cu  rugăciuni („Ante cancionem”), fără pagină de titlu, conţine în copie o culegere de 70 de cântece, că ele au rămas neschimbate de-a lungul veacului al XVII – lea, că unele din ele sunt identice cu cântările vechi III, VII, VIII şi IX din Fragmentul Todorescu, dar că sunt şi cântări noi compuse în secolul al XVII – lea. [29]

La pagina 22 a manuscrisului încep cântările pe mai multe categorii: I: educativ-moralizatoare creştineşti în număr de 8; II: de Naşterea Domnului  în număr de 10; III: de Paşti în număr de 11; IV: de Înălţare în număr de 6;   cântări psalmice în număr de 6;  şi încă alte categorii cu subiect pur creştin (de sărbători, de înmormântare, de Sfânta Cină, ocazionale…). [30]

Gheţie constată că ”în culegerea lui Agyakfalvi sunt cuprinse şi cântece al căror original maghiar a apărut după 1600. Constatarea este în măsură să ne atragă atenţia asupra faptului că românii calvini au continuat să-şi îmbogăţească, în cursul timpului, repertoriul cântecelor. Înmănunchierea lor într-o nouă carte, destinată poate publicării, s-a făcut în jurul  anului 1640, în împrejurările de ordin cultural-religios create de creşterea propagandei calvine. Includerea cântecelor calvine în ritualul serviciilor divine ale românilor a fost una din recomandările exprese ale autorităţilor bisericeşti calvine din Alba Iulia.” [31]

Ceea ce Gheţie nu ştie să spună este că nu de „cântece” e vorba  în liturgica reformată, ci de psalmi, numai psalmi, exclusiv de cei 150 de psalmi genevezi, intonaţi de către întreaga adunare, la unison şi fără nici un fel de acompaniament, manieră de utilizare liturgică  care nu se întâlnea nici la catolici, nici la luterani, ci doar la ortodocşi şi doar în sinagogă.

În lucrarea sa despre Halici, Drăganu face trecerea de la psalmii  de până în 1640 – psalmi şi vechi, şi noi – şi psalmii din culegera lui Agyakfalvi. În vremea aceasta, când Cartea de cântări din 1573 se epuizase, iar predicatorii calvini din zona Caransebeş şi Lugoj duceau lipsa lor,  autorităţile ardelene calvine maghiare declaşează o nouă acţiune propagandistică printre români. Superintendentul – liederul – Katona Geleji cere ca psalmii traduşi în româneşte şi folosiţi  de cei din Caransebeş şi Lugoj să se tipărească pentru a fi cântaţi în toate adunările. [32] „O copie de aceasta, întregită cu câteva cântece nouă introduse la reformaţi după 1600” este cea făcută de Agykfalvi. [33]  Sursa pentru noile cântări introduse după 1600 nu putea fi alta decât versiunea maghiară a Psaltirii franceze făcută de către Albert Molnar Szenci (Psalterium Hungaricum, 1607). Unul din cei care s-au angajat să publice această culegere de cântări atât vechi, cât şi noi, adică genevezi, a fost predicatorul calvin român Ştefan Fogaraşi.

FOGARAŞI – 1648

Predicatorul calvinist român Ştefan Fogaraşi din Lugoj a scris şi a publicat în 1648 un catehism reformat după cel de la Heidelberg, catehism folosit ca manual de religie pentru elevii şcolilor reformate din Caransebeş, Lugoj, Făgăraş. Cartea a fost dedicată lui Acaţiu Barceai, banul zonei Caransebeş-Lugoj, aprig sprijinitor al şcolilor reformate româneşti. Cu această ocazie Fogaraşi se adresează lui Barceai, nădăjduind că acesta îl va îndemna „ca să traducă în limba românească Psalmii lui David a căror traducere a început-o, dar din pricina altor ocupaţiuni a întrerupt-o, şi după aceea cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Măriei tale [Barceai avea să ajungă principele Transilvaniei]  să-i poată scoate în viitor la lumina zile în limbă românească, ceea ce până acum n-a fost”.[34]  Prin expresia lui Fogaraşi „a-i scoate la lumina zilei” se înţelege „a-i tipări”.

Hasdeu îl aminteşte şi el pe Fogaraşi în studiul său „Românii bănăţeni”, considerându-l ca pe unul din cei trei-patru mari „actori” care au jucat un rol de seamă  pe scena teatrului „unei remarcabile mişcări literare omogene, adecă româneşte cu litere latine[35]

Vorbind despre Documentul Gyarmathi (Anonim) din 1660, I. Gheţie  afirmă că acesta conţine „o  traducere în versuri a psalmilor efectuată probabil de  Ştefan Fogaraşi după originalul maghiar al lui Albert Molnár de Szenc.” [36]

 

Documentele Gyarmathi (Anonim) – circa 1660 şi Viski (1697)

Cu aceste două documente încheiem trecerea în revistă a principalelor izvoare privind Psaltirea reformată română din Transilvania secolelor XVI – XVIII. Ele oferă copia parafrazelor versificate a tuturor celor 150 de psalmi calvini în limba română şi în literaţie latină. Deşi la circa 40 de ani distanţă unele de altele, textele celor două manuscrise sunt, cu mici diferenţe, aceleaşi. Ele se calchează perfect pe structura textului original francez, ceea ce înseamnă  că şi melodia pe care se cântau nu putea fi decât aceeaşi cu cea franceză de origină. Psalmul 20 din partitura de mai jos demonstrează marea asemănare dintre cele două documente şi vizualizează ceea ce copiştii celor două documente nu putuseră reda în scris la acea vreme: notele muzicale.

Primul din cele două documente a fost prezentat în mod suficient de N. Drăganu; [37] ultimul (Viski) aşteaptă  să fie publicat şi comentat în amănunt. În studiul nostru ne mărginim la oferirea câtorva informaţii de amănunt, lăsând altora posibilitatea de a le comenta neciuntit – adică şi prozodic, şi melodic – în întregime în viitor.

Fără să-l numească aşa în lucrarea sa intitulată „Un  manuscris calvino-român din veacul al XVII – lea”, Nicolae Drăganu prezintă documentul respectiv ca fiind descoperit în 1911 în biblioteca liceului reformat din Cluj de către G. Alexics, cel  care îl şi copiază şi care anunţă că-l va publica curând.

Înainte de a poposi pe rafturile bibliotecii colegiului reformat din Cluj, manuscrisul a aparţinut lui „Doctor Gyarmathi Sámuel“. Acest lucru ne-a permis să-l prezentăm aici sub denumirea de „Documentul Gyarmathi” sau „Anonymus”. [38]

Drăganu arată că acest manuscris trebuia să fie tipărit sub forma unei cărţi de cântări şi psalmi numai cu text, fără note, la fel ca manuscrisul de mai târziu al lui Viski. Cele 414 pagini ale lui conţin 42 cântece diferite (invocaţii, Naşterea Domnului, Paşti, Înălţare. Rusalii etc), precum şi cei 150 de psalmi ai lui David.

Dacă cine a scris manuscrisul nu se ştie, în ceea ce  priveşte datarea lui, aceasta este apreciată de Drăgan pe baza  filigranului hârtiei (o coroană deasupra unui W) ca fiind „pe la 1660”. [39]

Cel de al doilea document din cuplul major de manuscrise este cel denumit „Documentul Viski”.

Documentul Viski, fotografie de Hanna Bota, 2012

(sursa:Biblioteca Academiei Române – Filiala Cluj,

prin amabilitatea domnului Bogdan Crăciun)

            Hasdeu ne spune că manuscrisul este o copie scrisă în anul 1697 în Boldogfalva (Sântămărie) şi în Geoagiul –de-Jos  de lângă Haţeg de predicatorul reformat Ioan Viski. Documentul a fost  descoperit de Dr. Silasi  în biblioteca liceului reforomat din Cluj. Astăzi el se află în Biblioteca Academiei Române – Filiala Cluj. Hasdeu îl consideră pe Viski ca „represintând – lîngă Fogarasi, lîngă Haliciŭ…, Anonymus Ligoshiensis – aceǐaşi mişcare literară curat logoşénă dintre 1654-1700“[40]

Manuscrisul conţine – după maniera întâlnită în toate documentele anterioare – nu numai psalmi calvini, ci şi cântece protestante. După Sztripsky, Viski ar fi fost nu numai copist, ci şi traducător.[41]

Istoricul N. Drăganu consideră şi el că „Ioan Viski… a completat şi tradus restul [de psalmi] după acei ai lui Albert Szenci Molnár“.[42]  Psalmii lui Albert Szenci Molnár sunt psalmii francezi!

Din compararea titlurilor aflate în documentul Gyarmathi cu cele din documentul Viski se poate constata în 40% din cazuri marea identitatea a lor, sau – în 60% din cazuri – marea lor asemănare. Acelaşi lucru ar trebui să se poată afirma şi în ce priveşte întregul text al psalmilor. Ca exemplu în acest sens dăm la sfârşitul acestui studiu, comparativ, cazul psalmului 20, singurul facsimilat de Drăganu în lucrarea lui.

Nu ştim exact cine a tradus  în versuri psalmii francezi în româneşte urmând filiera germană-maghiară (Lobwasser – Szenci). Ceea ce putem însă presupune ca fiind cel mai apropiat de adevăr este faptul că o întreagă pleiadă de versificatori români au participat la finalizarea Psaltirii Reformate Române, o serie în care, pe lângă mulţi anonimi, ar trebui să includem neapărat pe Ştefan Fogaraşi şi Ioan Viski, doi predicatori reformaţi români.

La sfârşitul acestei prime părţi a studiului nostru consacrat  primelor psaltiri versificate româneşti, concluzia cea mai importantă care s-ar putea formula pe baza celor arătate este că a existat către mijlocul secolului XVII  o carte de cântări conţinând parafrazele versificate ale tuturor celor 150 de psalmi din Biblie având ca model strofic, metric şi rimic Psaltirea Renascentistă Franceză din 1562. Preluarea modelului francez nu s-a făcut direct, ci prin treceri succesive: din franceză  în germană (de la Marot la Lobwasser în 1573), din germană  în maghiară (de la Lobwasser la  Molnar Szenci în 1607) şi în fine din maghiară  în română (de la Molnar Szenci la unul sau mai mulţi Anonimus în prima parte a secolului XVII). Această carte de cântări – nu se ştie dacă publicată sau doar în copii -  a fost folosită intens de comunităţile aparţinând Bisericii Reformate Române din  Transilvania .

În partea a doua a studiului nostru vom prezenta Psaltirea în versuri din 1673 a lui Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, încercând să stabilim dacă a existat sau nu o înrâurire a Psaltirii reformate române asupra creaţiei  poetice a lui Dosoftei şi să găsim o legătură pe plan melodic între cele două: una – o cartea de cântări, cealaltă – o carte de  învăţătură, una – destinată comunităţii de credincioşi, cealaltă – individului.

Exemplul nr. 1. Facsimilul Psalmului 20 în manuscrisele 1660 (Anonymus) la stânga şi 1697 (Viski) la dreapta

În stânga versiunea din 1660 (Anonymus), în dreapta versiunea din 1697 (Viski).

Cu excepţia lipsei – probabil din neatenţie – a silabei „- te” din versul al 3 – lea la Viski, ambele  versiuni sunt identice. Caligrafia copistului anonim al manuscrisului din 1660 este mai îngrijită decât cea a lui Viski din 1697

(Sursă: M. V. Diaconescu: „Introducere la Psaltirea Română”)

Exemplul nr. 2. Psalmul 20 – Partitura cu cele 5 variante de text: franceză, maghiară, română veche 1660, română veche 1697 şi română nouă 2012.

Versurile 1, 3, 5 şi 7  sunt alcătuite din două incize (separate prin linioare), celelalte dintr-o singură inciză.

Micul triunghi cu vârful în jos indică accentul incizic.

În versiunea din 2011 accentul tonic şi cel metric concid sută la sută cu cel incizic,

spre deosebire de celelalte versiuni  unde  coincidenţa acestor accente este rară.

(Sursă: M. V. Diaconescu: „Introducere la Psaltirea Română”)

        Mariana Ciuciu  (Bucureşti)

Mircea Valeriu Diaconescu (Aachen)

---