In memoriam Mihaela Ursuleasa

Cap sau pajură, totul sau nimic! Deoarece, pentru cei mai mulți dintre noi viața reprezintă sinonimul acerbei competiții. Câștig, perpetuă agoniseală, iar dacă se poate, să moară și capra vecinului. De ce nu? De ce da? Deoarece râvnim cu orice preț, atingerea supremației materiale. Deoarece toate își află începutul, nu însă și sfârșitul. Să fie într-adevăr așa? Răspunsul cred, îl știm cu toții. Ne place însă să facem abstracție, preferând a ignora ceasul în a cărui bază de date suntem înregistrați încă din clipa nașterii.

Trebuie să vă spun că acest ceas nu se aseamănă deloc cu celelalte. Ceasul nu ține cont de funcții sau onoruri, imparțialitatea fiind supranumită drept punctul său forte. Așadar, Ceasul nu iartă. Treaz și vigilent, mereu la datorie, El își achită magistral, cumplita răspundere. Punct ochit, punct lovit. Ceasul sună de fiecare dată, la ora hărăzită fiecăruia din noi în parte. Cristina T., Alexandra G., Tudorel E., Franz Schubert, Serghei  Esenin, Mihaela Ursuleasa… Da. Am luat la cunoștință despre decesul pianistei Mihaela Ursuleasa vineri, 3 august, în cadrul știrilor matinale. Veste scurtă, concisă, la obiect. Apoi, fără prea multe echivocuri, următoarele evenimente. Disensiunile parlamentare, problemele de la Parchet și DNA, noile prevederi cu efect la buzunarul cetățeanului, infracțiuni, calamități, mondenități trase mereu la indigo, aceeași Mărie cu altă pălărie. Vestea dispariției se pierde în noianul dens al informației.

Impasibili, cu intonație clară, netulburată, cei doi prezentatori își duc la bun sfârșit, programul. Desigur, acesta este specificul meșteșugului lor, în ale cărui exigențe se integrează perfect. Ei nu resimt impactul provocat de vestea morții unui om, de vestea morții Pianistei.

Preaplinul suferinței se revărsă în primul rând, asupra aparținătorilor. Nimeni nu contestă asta. Pe de altă parte însă, nici noi, cei care i-am perceput arta la adevăratele dimensiuni, nu putem rămâne indiferenți. E vorba – nu-i așa? – de Mihaela Ursuleasa, pianista care și-a consolidat de-a lungul timpului statutul de garant al cântului superlativ. Nu consider că greșesc asemuind-o hărăzitului orator, în fapt, omologul său din spațiul cuvintelor, al cărui discurs provoacă o covârșitoare empatie, trezindu-ți pur și simplu disponibilitatea de a-l audia ore în șir, fără ca interesul ori atenția să fie știrbite în vreun fel. Iată și apanajul Artistului, indiferent de ramura de exercitare a activității. El nu plictisește, nu indispune, iar încântarea efemeră nu îi definește câtuși de puțin prioritatea, păstrându-se mereu pe singura treaptă valorică pe care o cunoaște, pe treapta cea dintâi a excelenței. Și atunci, cum să nu o ascult pe Mihaela Ursuleasa cu necontenită luare-aminte, indiferent de repertoriu, indiferent dacă este acompaniată de orchestră sau dacă aparține unei formații camerale, ori interpretează solo.

Mihaela Ursuleasa pare să fie totuși în elementu-i absolut atunci când abordează piese destinate exclusiv pianului. Și asta nu dintr-un temei al insuficienței, ba chiar din contră, fundalul orchestral sau cameral având capacitatea să estompeze oarecum, sugestia instrumentului solist. În piesele rezervate doar acestuia, pomenita rânduială nu își găsește însă locul, emisia sonoră – acum pe de-a întregul receptată – fiind debarasată de stimulii conecși ai sprijinului sau interferenței. De aici rezidă așadar, titulatura brand-ului Ursuleasa, stabilită în baza unor coordonate aflate nu tocmai la îndemâna nativă a oricărui interpret. Mină pianistică salubră și robustă, închegată prin artificiul unei juste puneri a punctului pe I, cu efect scontat în planul redării cât se poate de naturale – fără grandilocvență ori afect cosmetizat – a fluidului semantic inerent discursului sonor. Calificativul maxim unanim se impune categoric. Așadar, ferice de cel care deține un asemenea talent. Ferice așadar, de pianista Mihaela Ursuleasa. Ea este – și îmi asum utilizarea timpului prezent – câștigătoarea lozului cel mare, beneficiara capitalului report al feeling-ului muzical cu probabilitate de posesie rarisimă. Ar fi hazardat să îi justificăm însă pierderea în virtutea acestui fapt. Judecând după longevitatea altor artiști de marcă, precum Stéphane Grappelli sau Arthur Rubinstein, ipoteza unui tribut al genialității trebuie din capul locului eliminată. Pur și simplu, pentru moarte nu există explicații. Orice argument e de prisos. În absența perspectivei certe, de ce și pentru ce nu își găsesc nici rostul, nici contextul. E ca și cum ai investiga la nesfârșit crima perfectă, mobilul morții fiind adăpostit, fără excepție, sub faldurile celui mai abil dintre alibi. Și de aici, perpetuul mister.

 Roxana Moldovan

*