Psaltirea Bisericii reformate române din Transilvania şi Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, Mitropolitul Moldovei

Standard

Mariana Ciuciu  (Bucureşti), Mircea Valeriu Diaconescu (Aachen):

Psaltirea Bisericii reformate române din Transilvania

şi

Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, Mitropolitul Moldovei

(Studiu anexă la  „Psaltirea Română – 2012”)

II. Psaltirea în versuri a lui Dosoftei,  Mitropolitului Moldovei,

şi relaţia ei cu  Psaltirea Română – 2012

În prima parte a studiului nostru am arătat că repertoriul imnologic al Bisericii Reformate Române din Transilvania era identic cu cel al Bisericii Reformate Franceze. Credincioşii români au cântat în limba română psalmii francezi aflaţi în Psaltirea din 1562. Ei  au utilizat o Psaltire proprie care circula mai mult prin copii manuscrise, aşa cum este manuscrisul anonim din 1660 ce conţine cântările tuturor celor 150 de psalmi francezi.

În a doua parte a studiului încercăm să stabilim dacă există o legătură între Psaltirea reformată română din 1660 şi Psaltirea în versuri din 1673 a lui Dosoftei, Mitropolitul Moldovei şi, lucru mai important decât aceasta, dacă există o legătură între Psaltirea lui Dosoftei şi noua Psaltire Română proiectată să apară în anul 2012. Există, de exemplu, vreun temei pentru a vedea în psalmul român dosofteian devenit cântec de stea un echivalent al psalmului renascentist francez? În acest caz valorificarea Psaltirii în versuri a Mitropolitului Dosoftei va căpăta o deosebită importanţă pentru noua Psaltire Română modelată pe cea Franceză, deoarece creatorii ei s-au inspirat în mare măsură în realizarea ei pe creaţia lui Dosoftei.

După cum observă istorici ai literaturii române vechi ca Ion Bianu, Nicolae  Cartojan, Alexandru Piru şi alţii, ideea de a versifica psalmii şi punerea lor pe melodii pentru a fi cântaţi în biserici, în reuniuni, în case, a aparţinut pentru prima oară calviniştilor francezi şi a fost practicată în special de aceştia. Calvin însuşi a versificat câţiva psalmi, dar cele mai frumoase versuri le-a creat poetul francez  Clément Marot în cei 50 de psalmi ai săi, urmat de Théodore de Bèze care a completat versificarea celor 100 de psalmi rămaşi neversificaţi de Marot. Se ştie acum că versificările lui Marot şi ale lui de Bèze au constituit baza prozodică pentru melodiile create de francezii Guillaume Franc, Loys Bourgeois şi Pierre Davantès. În acest fel, proiectul Reformatorului francez Jean Calvin început în 1538 s-a putut definitiva în 1562 în celebra carte de cântări intitulată „Les Pseaumes mis en rime francoise”.

Modelul francez a fost preluat într-un mare număr de ţări şi a inspirat şi pe marele poet polon Ioan Kochanowski de confesiune romano-catolică la alcătuirea Psaltirii sale în versuri – Psałterz Dawidów  – din 1579. Aceasta a servit ca imbold pentru ceea ce avea să realizeze mitropolitul Dosoftei după aproape o sută de ani. Ca şi Dosoftei mai târziu, Kochanovski nu a preluat însă nici tiparul metric, nici melodiile Psaltirii Franceze, iar psalmii versificaţi ai lui au fost puşi în 1580 de către compozitorul polonez Mikolaj Gomolka pe alte melodii decât cele franceze.

După exemplul dat de Kochanowski, Dosoftei a creat şi el parafraze versificate în limba română ale psalmilor biblici pe o altă structură metro-rimică decât cea franceză. Spre deosebire de psaltirea lui Kochanowski, cea a lui Dosoftei nu a primit haină melodică.

Crescut în mediul cultural al Poloniei, în contextul culminării poeziei de sub pana  poetului umanist Kochanovski, mitropolitul Dosoftei a dezvoltat o deosebită atracţie pentru creaţia poetică. El menţionează că la versificarea textului Psaltirii sale a lucrat cinci ani „cu multă trudă şi vreme îndelungată, precum am putut mai frumos”. Mitropolitul ortodox Dosoftei redă însă conţinutul psalmilor într-un mod cu totul original. El nu imită nici textul biblic, nici pe cel francez, nici pe cel polonez.

Istoricul Ştefan Dinulescu precizează că Dosoftei preia din textul biblic doar ideea, iar detaliile le scoate din inspiraţia sa poetică, din propriile sale sentimente faţă de religie, biserică, ţară, din evenimentele contemporane, din datinele ţării, din aspiraţiile sale şi ale tuturor românilor[1].

La rândul lui, Alexandru Rosetti afirmă că „Dosoftei s-a străduit să dea o tălmăcire proprie; şi dacă n-a izbutit în întregime, de foarte multe ori a reuşit să mlădieze limba română pentru unele moduri de exprimare până atunci neexperimentate, de o necontestată frumuseţe”[2].

În “Istoria Literaturii religioase a românilor până la 1688”  Nicole Iorga dedică şi el un capitol personalităţii şi lucrărilor Mitropolitul Dosoftei, spunând că “traducerea lui e cu totul nouă şi de o frumuseţe deosebită”[3].

            De asemenea, în „Istoria literaturii române”, George Ivaşcu evidenţiază că Psaltirea în versuri  a lui Dosoftei se înfăţişează ca operă de creaţie literară originală. Ea „constituie şi actul de naştere a poeziei culte româneşti vrednică de acest nume”[4], cea dintâi realizare de acest gen în istoria noastră, dacă nu ţinem seamă de Psaltirea în versuri calvino-română mai veche cu cel puţin 13 ani decât cea a lui Dosoftei. Pentru că, aşa cum rezultă din prima parte a studiului nostru, Psaltirea calvino-română din 1660, cu toate meritele ei istorice, nu a fost decât o încercare de face versuri în limba română, ea nu s-a putut ridica la gradul de originalitate dovedită de cea a lui Dosoftei. Dosoftei a fost un inovator în cadrul activităţilor tradiţionalecaracteristice unei feţe bisericeşti ortodoxe. „El a deschis zăgazurile”, spune Ivaşcu, „între limba literară a epocii şi toată seminţia românească, făcând din biserică instituţia eficientă în răspândirea limbii române până la ultimul credincios. Înainte de Dosoftei,” continuă Ivaşcu, „nimeni dintre ierarhi nu avusese curajul a statornici pe româneşte cultul bisericesc.”[5]

Înalt Prea Sfinţitul Iustin Moisescu, Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, apreciază Psaltirea în versuri a lui Dosoftei ca fiind darul cel mare făcut limbii române, „snopul cel dintâi de grâu”, prinosul cel mai curat pe care marele Dosoftei l-a adus neamului nostru.[6]

            Psaltirea română în versuri a lui Dosoftei a fost tipărită la Uniev, în Polonia, în anul 1673, cu cheltuiala domnului Moldovei Ştefan Petriceicu. Judecând după manuscrisul original, ea a fost compusă între 1660 şi 1670, în perioada când Dosoftei era episcop de Roman[7]. Titlul complet al Psaltirii este: ” Psaltirea a (sfâ)ntului Proroc David. Pre limba rumănească cu zăsa şi cu toată cheltuiala Prea luminatului întru Is. Hs. Io Ştefan Petru Voevoda Domnul ţării Moldovei. Din s(fi)ntele scripturi a s(fi)nţilor părinţi dascălilor s(fi)ntei beserici, cu lungă osteneală în mulţi a(n)i drept socotită şi cercată prin s(fi)ntele cărţi, şi deaceia pre versuri tocmită în cinci a(n)i foarte cu osărdie mare, de smeritul Dosoftei, mitropolitul de ţara Moldovei. În mănăstirea Uniev s-a tipărit. Anii de la facerea lumei 7181” (ultimile două fraze în slavoneşte)[8].

Ion Bianu a publicat într-o frumoasă ediţie, în anul 1877, Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, folosindu-se nu numai de tipăritura din 1673, dar şi de manuscrisul din 1667 dedicat voievodului Gheorghe Duca. Manuscrisul (Mss.446) se află în posesia Bibliotecii Academiei Române. Pe marginile foilor lui se află o mulţime de note scrise de Dosoftei din care se constată că în multe locuri el a schimbat versurile, aşa încât avem un număr mare de variante între textul manuscris şi cel tipărit, psalmul 22 fiind, de exemplu, reversificat în întregime în ediţia tipărită. Editorul reproduce cu caractere chirilice textul aflat în manuscris, iar în subsol menţionează diferenţele pe care le prezintă ediţia din 1673 faţă de manuscris. Tot în subsol Ion Bianu dă o transcriere cu caractere latine a textului după principiul transliteraţiei.

            Psaltirea în versuri din 1673 este editată în format 4° pe 6 + 258 file. Pe versul foii de titlu este înserată stema Moldovei cu simbolurile specifice: scutul, deasupra căruia se încrucişează o sabie şi o cârjă, totul fiind încununat cu o tiară; în mijlocul scutului – chipul capului de bou cu o stea între coarne; pe laturile capului – soarele şi luna. Deasupra stemei găsim următoarele Stihuri la luminatul gherb (stemă) a ţării Moldovei care aparţin lui Dosoftei şi pe care le redăm mai jos în literaţie latină şi ortografie actuală:

Capul cel de bour de fiară vestită,

                             Sămnează puterea ţărei nesmintită.

                             Pre câtu-i de mare fiara şi buiacă (sălbatecă),

                             Coarnele-n păşune la pământ îşi pleacă,

                             De pre chip să vadă bouarul ce-i place,                          

                             C-ar vrea-n toată vremea să stea ţara-n pace.

 

Urmează o lungă adresare către „milostivul şi prealuminatul Domn Duca Voevod”.

Urmează „Cântările proorocului şi împăratului David”.

Primul stih al psalmului se dă şi în slavoneşte. La începutul psalmului se arată metrul stihului.

Fiecare psalm este însoţit de un comentar, element preluat din Psaltirea Franceză (« l’argument”). « Argumentul » din Psaltirea  Franceză este o scurtă explicaţie-comentar, o indicaţie plasată la începutul fiecărui psalm, sub titlu. De exemplu, argumentul psalmului 51 (52) înscris  de Dosoftei este:

Aicia să arată lucrurile lui  Antihristu şi împotriva lui îngrozitură, şi direpţilor mângâiere. [9]

Vorbind despre estetica versurilor lui Dosoftei, Nicolae Cartojan afirmă că „imaginile şi toate mijloacele de expresivitate nu fuseseră încă puse în valoare printr-o îndelungată tradiţie literară… ideile originalului biblic trebuiau turnate în versuri pe care atunci pentru întâiaşi dată le creea în limbă mitropolitul poet,  e uşor de înţeles pentru ce unele pasaje pline de poezia mistică a vieţii patriarhale sunt redate în stihuri prolixe, naive, lipsite de farmecul originalului”.[10]

*

*

Sus: O pagină de început în original a Psaltirii în versuri  a lui Dosoftei cu stema  Moldovei

Jos. Pagina cu Psalmul 51 (52) transcrisă de Bianu. Nu se constată nici o melodie.

(Sursă: I. Bianu, 1887)

Cu toate acestea, alături de aceste „pasaje”, Cartojan continuă arătând că „se găsesc în traducerea lui Dosoftei de multe ori imagini neaşteptate şi sugestive, adăugate peste marginile textului biblic, adesea pentru nevoile construcţiei metrice, care vădesc un suflet cu ochii deschişi spre frumuseţile naturii”[11]. Acolo, de pildă, unde în traducerea părintelui Gala Galaction textul Psaltirii în proză spune: „Chiar pasărea şi-a aflat sieşi casă”, autorul Psaltirii în versuri, Dosoftei, dă o imagine mai precisă:

                                              Ca o vrăbiuţă ce se încuibează

                                              În straşină de casă dacă se-nserează[12] .

 

Mitropolitul Dosoftei a beneficiat de modelul lui Kochanowski prin medierea căruia a venit în contact şi cu alte modele pe care acesta îşi fundamentase propria viziune. Astfel se poate observa instituirea unei filiere de cunoaştere începută de Calvin, continuată de Clément Marot, apoi de Théodore de Bèze şi culminând cu Kochanowski şi cu Mitropolitul Dosoftei.      Traducerea măiestrită a unuia dintre cei mai relevanţi psalmi de umilinţă, psalmul 21 (22),  cunoscut sub titlul „Eli, Eli, lama sabacthani!” („Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit!”), dovedeşte că poetul Dosoftei are patos liric. Piru prezintă versetele 12-22 ale acestui psalm mai întâi în traducerea liberă, în proză, ca în Biblie, versiune modernă:

Tauri mulţi mă înconjoară; bivoli din Basan fac cerc în jurul meu.

                        Împotriva mea ei cască gura lor

                        ca un leu care sfâşie şi răcneşte.

                        Sunt risipit ca apa

                        şi toate oasele mele sunt deschiotorate,

                        iar inima mea e ca de ceară şi se topeşte în măruntaiele mele.

                        Ca un ciob de oală s-a uscat puterea mea

                        şi limba mea s-a lipit de cerul gurii mele

                        şi în pulberea morţii mă pui să zac.

                        Ci câinii mă cuprind la mijloc,

                        ceata nemernicilor îmi dă târcoale,

                        mîinile şi picioarele mele le-au străpuns.

                        Aş putea să-mi număr toate oasele;

                        ei se uită la mine şi se desfătează privindu-mă.

                        Veşmintele mele le împart între ei şi pentru cămaşa mea aruncă sorţii…

Piru consideră că aceste versete în proză devin în traducerea versificată a lui Dosoftei parafraze fără umpluturi din care nici o imagine a originalului nu lipseşte[13]:

Giuncii şi cu taurii mă-mpresoară

                    Cu căscate guri să mă omoară,

                    Ca leii ce apucă şi zbiară

                    Cu gurile rânjite pre hiară,

                    Şi ca apa fui vărsat afară

                    Şi oasele mi se răşchirară.

                    Inima-n zgău mi se veşteziaşte, (zgău: lăuntrul trupului)

                    Ca o ceară când se răstopeaşte.

                    Mi-i virtutea ca hârbul de s(e)acă,

                    Limba-n gingini lipită mă-nneacă.

                    Şi m-ai lăsat, Doamne, -n ţărna morţii,

                    Şi câinii mă-ncungiură cu toţii.

                    Ceate de vicleni mă ocoliră,

                    Mâini, picioare îmi potricăliră, (străpunseră)

                    Şi oasele toate-mi numărară,

                    Şi nice într-o seamă mă băgară.

                    Şi hainele să nu mi le strice,

                    Şi le feaceră părţi fără price.

                    Şi pentru veştmântul din afară

                    Puseră cu sorţii de-aruncară.

Contemporanul şi prietenul lui Dosoftei, cronicarul Miron Costin, îl consideră pe  Dosoftei un poet cu simţul muzical dezvoltat. Dacă unele din versurile sale ritmate în metrul lung de 10, 12, 13 (şi chiar 14 şi 16 silabe) sunt câteodată stângace, stihurile de 6, 7 şi 8 silabe alunecă zglobii, după modelul versului popular, ceea ce şi explică intrarea lor în circulaţia orală. Exemplificăm cu un fragment din  psalmul 46 (47) devenit cântecul de stea, “Limbile să salte”:

Pre vârfuri de munte

                                                 S-aud glasuri multe

                                                 De bucine mare

                                                 Cu naltă strigare,

                                                 Că s-au suit domnul

                                                 Să-l vază tot omul.

                                                 Cântaţi în lăute

                                                 În zicături multe…[14] 

 

Patriarhul Moscovei, Ioachim, îl compară pe Dosoftei cu Moise, după înţelepciune, şi după iubire de adevăr cu Solomon. Cronicarul Ion Neculce descrie personalitatea lui Dosoftei astfel: Acest Dosoftei mitropolitul nu era om prost (simplu, de jos)de felul lui; era neam de mazil (boier), prea învăţat; multe limbi ştia: elineşte, latineşte, slovoneşte şi altele. Adânc din cărţi grăia şi deplin călugăr şi bând ca un miel; în ţara noastră pre aceste vremi nu se afla om ca acela[15].

Cunoştinţele vaste ale mitropolitului puteau fi dobândite numai într-o şcoală superioară, bine organizată, aşa cum era şcoala fraternităţii ortodoxe din Lvov, unde se predau limbile: latină, greacă, poloneză, slavă bisericească şi unde exista şi o catedră de retorică şi poezie.

Vocabularul din Psaltirea în versuri este foarte bogat. Conform analizei lexicale realizată de D. Găzdaru, mitropolitul Dosoftei contopeşte graiuri felurite. El întrebuinţează aromânisme: căce (pentru ce, de ce), eftineaţe (îndurare, milă), plămână (plămân), frunceaoa (fruntea),  lunicată (lunecoasă),  tute (toate); transilvănismele custă şi custul; moldovenisme la fiece pagină; latinismele arină (nisip), rost (gură), a învesti (a îmbrăca), lucoare (lumină) fac o impresie plăcută; popularul ai (ani) apare de mai multe ori; traducătorul formează cuvinte: tauri  coarneşi; daori (de două ori); pentru balaur întrebuinţează  zmău.

În „cuvânt către cetitor”, Dosoftei arată care sunt elementele caracteristice scrierilor în versuri de care a ţinut seamă la întocmirea Psaltirii versificate, şi anume măsura şi rima, elemente esenţiale, de fapt, ale poeziei Renaşterii.

Măsura este respectată de către Dosoftei cu foarte multă grijă. Abateri de la egalitatea numărului de silabe în versuri sunt rare. Pentru a obţine regularitatea în măsură, Dosoftei face unele eliziuni neobişnuite în vorbirea comună şi câteodată, foarte rar, amplifică numărul de silabe în unele cuvinte din vers, de exemplu, în psalmul 70 în care el adaugă cuvântului monosilabic „zori” o silabă mai mult, „zu-ori”, pentruca versul să aibă opt silabe şi să se potrivească astfel în măsură cu celelalte versuri din psalm:

           

            Iară eu hie-n ce vreme

            Lângă tine nu m-oĭ teme,

            Ce-ţi voĭ adaoge cântec

            Din zuorĭ de cînd mă mânec.

Rima, la fel, un element renascentist prin excelenţă al poeziei, este cultivată în mod asiduu de către Mitriopolit. Ca să făurească rime, Dosoftei adoptă un procedeu interesant: creează cuvinte sau forme neexistente până la el nici în subdialectul moldovean, şi unele nici în dacoromână; întrebuinţează foarte des sufixul „–ez, -ează” la verbe, chiar şi când acestea nu-s de conjugarea I, de exemplu psalmul 103, versul 89, 99:

Lupiĭ urlă şi scâncează

            Când spre vânat se gătează.

Apoi se întâlnesc abateri  de la topica  propoziţiei româneşti tot din cauza sacrificiului pentru rimă:  de exemplu, psalmul 118, versul 11,12 :

O de mi s-ar căile derege (de mi s-ar drege căile)

            Să-ţĭ pociǔ feri Doamne sfânta lege.

Multe din inovaţiile lui Dosoftei sunt  pe terenul derivării şi al neologismelor. În acest sens dăm câteva exemple: a) aposcorachinţă (desmoştenire, părăsire); b) cugetătură (cuget, suflet); c)giudeciea (judecată); d) hoarbă (gloată, mulţime); e) izbăvinţă (izbăvire);

f) zrailească (adj. evreească)

D. Găzdaru arată existenţa multor elemente lexicale caracteristice prin raport cu limba actuală. Dintre toate selectăm  următoarele exemple: abur (suflet, duh); apătoşa (a se umplea cu apă); deahirea (distins, însemnat); herbătoare (vas pentru topit metale); miză (clipeală)”,[16] ş.a.

Fără a falsifica textul biblic, Dosoftei introduce cuvinte specific româneşti, localizând unele versuri, precum atunci când vorbeşte de „ocine”, de „descălecări”, de „moşii” şi de „urice”, de „caftane”, de „boierie”, de „inorogi”, de zimbri, de bucium, de cobuz, de colaci şi de slănină. Alături de cuvinte româneşti de rădăcină latină întâlnim şi cuvinte slave: „concenească”, „milostivire”, „proslăvescă”, „vlagă”, „tâlcovanie”, „izbăvire”[17].

În mod deliberat, prin elemente de originalitate de natură prozodică, Dosoftei a facilitat posibilitatea de interpretare melodică a textelor, respectiv sincretismul poetico-melodic.

Contribuţia esenţială a mitropolitului rămâne în fapt introducerea – de pe poziţiile umanismului renascentist – a limbii române în practica religioasă şi versificarea – după aceleaşi poziţii – a parafrazei versificate de psalmi. În mod special, în condiţiile specifice epocii, de respingere indiscutabilă a limbii române şi a versurilor din oficierea cultică, Dosoftei îşi exprimă – fără satisfacţia personală a unei realizări – dorinţa şi intenţia performării Psalmilor în limba română în practica liturgică.

Cărţile principale ale cultului: Psalmii, Evanghelia, Liturghierul… au fost traduse în româneşte de umaniştii români. Acest lucru arată atitudinea lor faţă de controversa între limba română şi cea slavonă. P. P. Panaitescu afirmă că „umaniştii nu mai socotesc limba română ca un grai neformat al maselor, ca o limbă inferioară celei slavone. Limba română ….era continuarea limbii de cultură generală a Europei, limba latină…. Umaniştii erau obligaţi să pledeze pentru limba populară în lupta ei cu tradiţia slavonă. Ei nu puteau să răspândească în ţări ortodoxe scrieri în limba latină care era considerată vorbirea ereticilor catolici, greaca fiind cunoscută de prea puţini boieri şi clerici. În condiţiile acestea, umaniştii contribuie la promovarea limbii române ca mijloc de exprimare a literaturii şi ştiinţei.”[18]

Scopul umanistului Dosoftei, prin realizarea şi publicarea Psaltirii în versuri, a fost subliniat de Al. Grecu, unul dintre puţinii cercetători care au dat aprecierea cuvenită versurilor sale: „ Dacă scrie versuri, n-o face că ar fi un poet inspirat; scopul său este să dovedească un fapt care până la el nu fusese recunoscut: se poate scrie literatură şi în limba poporului, nu numai în limbile clasice ale antichităţii şi ale bisericii”[19].

Grija deosebită a poetului Dosoftei pentru respectarea metricei şi rimei confirmă ipoteza noastră că mitropolitul viza, cu Psaltirea în versuri, mai departe decât lectura individuală a credinciosului, mai departe decât utilizarea neliturgică a Psaltirii în versuri, şi anume viza către marşul versurilor lui sub formă cântată în interiorul biserică, nu în afara ei; în liturgie, nu în afara ei. Arsenalul bogat de neologisme, invenţiunile de cuvinte, toate necesare pentru a satisface principiul renascentist al poeziei metrice şi în special al rimei, întăresc această ipoteză.

Ion Bianu aminteşte că Dosofteicredea că limba poporului poate fi primită în Biserică. Răspunzând cărturarilor munteni care erau de altă părere în ceea ce priveşte slujba, el aminteşte de cuvintele lui Marcu de Alexandria în favoarea limbii înţelese. Altădată recomandă citirea Psaltirii române, folosindu-se de autoritatea Sfântului Pavel, autoritate deseori citată în prefaţa publicaţiilor luterane şi calvine din Ardeal în veacul al XVI-lea. Totuşi, în mod deosebit, Dosoftei se îndreaptă către Psaltirea din Scriptura Veche[20]. Alegerea sa venea în primul rând din obiceiul destul de răspândit la toate popoarele din vremea  Reformei de a se da Psalmii pe înţelesul tuturor. Iorga preia de la Calvin argumentul că din tot cuprinsul Bibliei „nu e nici o carte care să se poată potrivi mai mult pentru nevoile, pentru durerile şi nădejdile fiecăruia ca Psalmii; niciuna nu poate sluji mai bine, cu toată împărăteasca-i strălucire, ca veşmânt pentru orice simţire umilă care nu e în stare să-şi găsească însăşi vorbele. În cele 150 de mărturisiri, de rugăciuni, de imnuri, de tânguiri se află tot sufletul omenesc în întoarcerea lui asupra sa însuşi şi în avântul plin de sfială şi de temere către puteri mai mari decât dânsul”[21].

O serie de elemente pledează pentru ipoteza noastră că eruditul şi patriotul Mitropolit era la curent cu ceea ce se petrecea în rândul fraţilor lui români din Transilvania, era la curent cu noile mişcări renascentiste de acolo, inclusiv cu existenţa unei Biserici Reformate Române şi a unor psalmi cântaţi în româneşte pe melodiile Bisericii Reformate Franceze.

Erudiţia şi patriotismul românesc erau bine cunoscute. Ion Neculce îl prezintă astfel: „Acest Dosofteiu mitropolit… era prea învăţat, multe limbi ştia… În ţara noastră… nu este om ca acela” (Iorga, 1997, 85).[22]

În „Istoria critică a literaturii române, vol.I ” Nicolae Marinescu  scrie că  „Dosoftei a uzat de toată cultura lui lingvistică, împrumutând şi calchiind termeni din cinci sau şase limbi”.[23]

G. Istrate observă că „limba scrierilor lui [Dosoftei] nu a fost fundamentată doar pe graiul moldovenesc, care deţine întâietatea; sunt bine reprezentate şi celelalte graiuri, în primul rând cele ardeleneşti”.[24]

Un umanist duplat de un ierarh, ca Dosoftei, un patriot de talia lui nu se poate să fi fost rupt de încercările unor români din Transilvania de a versifica psalmii în vederea intonării lor în cult. Afirmaţia noastră se sprijină pe următoarele date:

- Dosoftei „provenea dintr-o familie cu rădăcini în Transilvania…”, afirmă Coroiu. [25]

- Maria Cantemir în „Psalmul – colind sau Caracterul popular al psalmilor lui Dosoftei”, spune că : „Opera lui Dosoftei a avut însă o răspândire mai largă decât ne putem închipui până acum, chiar şi în Ardeal” (sublinierea noastră). Ea aminteşte de manuscrisul din Ibaşfalău din 1758 care conţine încă doi psalmi: 46 (47)  Domnul este tare şi 136 (137)  La apa Vavilonului . „Manuscrisele ardeleneşti cuprinzând stihuri religioase îi includ” (e vorba de psalmii lui Dosoftei) „încă din veacul al XVIII – lea.” [26]

- În „Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, Bucureşti, 1981”,  M. Păcurariu trece în revistă şirul vlădicilor ortodocşi  ai Transilvaniei din perioada respectivă, mulţi din ei provenind sau slujind şi dincoace (Ardeal) şi dincolo de munţi (Moldova lui Dosoftei). Din informaţiile date de Păcurariu cu privire la capii bisericii ortodoxe române din Transilvania se poate constata  de câtă echilibristică au fost ei în stare pentru a găsi un compromis bun între calvinism şi ortodoxism cu privire la introducerea limbii naţionale în slujbă, cu privire la educaţie. Este greu de presupus că  Dosoftei, să nu fi ştiut nimic din toate acestea:

- că mitropolitul transilvan de Alba Iulia, Dosoftei (un alt Dosoftei!), pare să fi fost originar din Moldova sau un transilvănean călugărit acolo (singur scrie că a fost vlădică la Roman, Huşi, în Ardeal şi Maramureş, în ţinutul Satului mare şi al Debreţinului); că în 1626 acesta convoacă un sinod la Alba Iulia şi ia măsuri privind viaţa morală a preoţilor şi credincioşilor… cu pedepse şi amenzi pentru preoţii care nu ştiu psaltirea [27] ;

- că mitropolitul Ghenadie II care îl urmează este solicitat de principele Bethlen al Transilvaniei să-l ajute la răspândirea calvinismului printre români; că în urma refuzului lui Ghenadie, principele Bethlen se adresează patriarhului ecumenic Ciril Lucaris cerându-i încuviinţarea pentru trecerea românilor la calvinism; că în răspunsul său, Lucaris aminteşte de legătura de sânge şi de simţire „care zvâcneşte în taină (sublinierea noastră) , dar cu multă putere între românii din Transilvania şi cei din Muntenia şi Moldova… Negreşit, domnii vecini ai ziselor ţări nu vor îngădui aceasta niciodată şi foarte sigur vor pune piedici, dacă nu cu armele, cel puţin cu îndemnuri tainice[28] ;

- că mitropolitul din Ardeal, Iorest, care-i  urmează lui Ghenadie  vine  de la Putna, un „moldovean”numit de Rákoczy  în 1640. Cu ocazia confirmării lui de către principe, i se fixează un program (condiţii) de calvinizare : înfiinţarea unei şcoli româneşti, înfiinţarea unei tipografii, săvârşirea slujbelor în limba română, predicarea în limba română de două ori duminica, o dată miercurea şi vinerea (ore de cult tipice pentru comunităţile reformate franceze), traducerea în româneşte şi tipărirea rugăciunilor calvine de seara şi de dimineaţa (cultul de familie tipic reformat)  care să fie apoi rostite în toate adunările, traducerea în româneşte şi tipărirea cântărilor calvine (psalmilor francezi) folosite deja la Lugoj şi Caransebeş şi răspândirea lor printre români. Mitropolitul n-a îndeplinit nici una din condiţii…. Ca mitropolit, Iorest  a continuat legăturile cu Moldova, fiind cercetat de călugări de la Putna [29] ;

- că mitropolitul Simion care-i urmează a studiat la şcoala calvină din Alba Iulia[30](p. 66);

- că  17 din cele 20 de protopopiate din Transilvania erau în 1647 sub autoritatea superintendentului calvin[31] ;

- că între măsurile calvinistice ale mitropolitului ortodox român Sava se aflau acestea :  « Cuvântul lui Dumnezeu să se vestească în româneşte… Popii care nu se nevoiesc cu românie ci tot cu sârbie… să se oprească din popie… » ; sau aceasta :  « Să slujească în sărbători, dar şi miercurea şi vinerea» … Să fie contra superstiţiilor (= bobonoşaguri) : « …să nu dea vaci peste mort… banul în groapă să nu arunce… muierile să nu ţipe pe uliţă … să nu arunce apă pe pajişte să bea morţii» … credincioşii să înveţe Crezul, Tatăl nostru şi Cele zece porunci, să se împărtăşească de 4 ori pe an [32], la fel cum prevede şi rânduiala calvină.

O copie fragmentară a Psaltirii în versuri se găseşte într-un manuscris din Biblioteca Centrală Raională din Sibiu. Manuscrisul a fost descoperit de către clericul Dandea la economul Nicolae Bîrla din Sohodul (raionul Câmpeni, reg. Cluj). El cuprinde 43 de psalmi din Psaltirea lui Dosoftei şi a fost copiat în temniţa din Zlatna. După grafie, copistul nu a fost un om de rând, ci a avut o oarecare cultură. După conţinutul primelor rânduri este posibil să fi fost preot. Data copierii nu este indicată, dar după scris, după hârtie şi alte indicii se pare că manuscrisul reprezintă o copie târzie de la începutul secolului al XIX –lea. Comparând psalmii din acest manuscris cu cei din Psaltirea lui Dosoftei, se constată mici deosebiri de natură fonetică, morfologică şi lexicală, cuvinte întrebuinţate stâlcit şi modificări în versificaţie. Aceste deosebiri şi modificări de limbă arată că cel care a copiat manuscrisul nu s-a folosit direct de textul tipărit al Psaltirii lui Dosoftei, ci de o copie a acesteia. Romulus Todoran semnalează acest manuscris pentru a evidenţia încă o dată că “bunurile spirituale destinate seminţiei româneşti de pretutindenea, în trecutele veacuri, n-au cunoscut graniţele politice dintre fraţi, fapt de mult şi de repetate ori afirmat care explică unitatea culturii noastre naţionale. El face mărturia interesului ce s-a arătat Psaltirii în versuri a Mitropolitului Dosoftei până târziu, în pragul epocii moderne a culturii noastre.»[33]

Nicolae Cartojan afirmă că dascălii şi cântăreţii anonimi ai poporului au adaptat melodii pentru unele fragmente de psalmi dosofteieni. În vechile manuscrise din Biblioteca Academiei Române s-au găsit numeroase exemplare din Moldova, Muntenia şi Transilvania, în care psalmii sunt copiaţi alături de alte cântece profane şi religioase; patru din psalmii lui Dosoftei, şi anume 46 (Limbile să salte), nr. 48 (Auziţi acestea toate), nr. 94 ( Veniţi cu toţi dimpreună) şi nr. 98 (Domnul stătu crai în ţară) au devenit colinde prin circulaţie orală, fiind  culese de Anton Pann şi integrate în ale sale Versuri muziceşti  ce se cântă la Naşterea Mântuitorului nostru publicate la Bucureşti pe la jumătatea secolului al XIX – lea. [34]

Neonil, stareţul mânăstirilor Neamţul şi Secu, copistul manuscrisului BAR nr. 543 care conţine Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, constată asemănarea dintre unele cântece de

stea şi psalmii lui Dosoftei. El scrie că a copiat  toată Psaltirea lui Dosoftei, adăugând la sfârşit şi cântecele de stea:  „… am alăturat şi aceste cântări (cântecele de stea) numai pentru versul lor acel vechi ce se obişnuia a se cânta prin bisericile Moldaviei.”

Autorul articolului publicat în internet sub titlul „Caracterul popular al psalmilor lui Dosoftei”, arată că „Psalmii aşezaţi pe muzică şi cântaţi într-o vreme la diferite praznice bisericeşti au fost introduşi de dascăli… în şcolile bisericilor şi astfel prin copii… au pătruns în colindele de Crăciun…. Într-un manuscris copiat la Ibaşfalău în Ardeal  în 1758 găsim încă doi psalmi care lipsesc la A. Pann: 46 (47) „Domnul este tare, lăudat şi mare” şi psalmul 137 „La apa Vavilonului”.

„Chiar şi în zilele noastre au fost culese colinde sau cântece de stea care reprezintă, de fapt, diferite variante ale psalmilor lui Dosoftei.[35]

Contrar afirmaţiei a lui Cartojan cum că „Încercările de versificaţie al românilor calvinizaţi din Ardeal nu ajunseseră la cunoştinţa lui [a lui Dosoftei, n. n.]”[36], afirmaţie  lăsată, de altfel, total neargumentată de el, noi considerăm că Mitropolitul Dosoftei, ca umanist, ca om al Renaşterii, ştia cu siguranţă de existenţa Psaltirii renascentiste franceze şi ştia şi de Psaltirea calvino-română a fraţilor din Ardeal, dar nu-şi putea permite să-i recunoască existenţa. Intenţia lui tăinuită era ca versurile Psaltirii lui să ajungă să fie cântate în biserică, pe model strofic, occidental, renascentist. În timp a avut loc un proces de melodizare a câtorva psalmi ai lui Dosoftei, dar circulaţia acestora s-a făcut prin folclorizare. Dacă intenţia lui Dosoftei, din condiţii obiective, nu s-a concretizat în practica psalmilor în limba română în biserică, această intenţie ascunsă s-a putut realiza totuşi mai târziu prin intermediul cântecelor de stea care sunt producţii cvasifolclorice cu conţinut religios biblic.

Prin cântece de stea se înţeleg  ”acele cântece rituale vădit cărturăreşti ce se cântă la stea între Crăciun şi Bobotează”[37]. Cântecele de stea se performează de către tineri care duc cu ei o stea în amintirea stelei care a apărut pe cer cu ocazia naşterii Mântuitorului Isus Hristos. Obiceiul acesta este întâlnit la toate popoarele creştine. Cuprinsul cântecelor de stea ”nu poate fi decât de origine literară, deoarece se ocupă cu tema Naşterii Mântuitorului şi prin urmare e luat în întregul lui din Biblie şi din apocrifele biblice… Ele se întâlnesc atât la popoarele germanice cât şi la cele romanice; la slavi şi greci, în Orient şi în Occident” (Gaster)[38].

Cântecele de stea constituie un gen aparte, unul mai nou apărut în edificiul folclorului muzical român, nici pur folcloric, nici pur cultic, diferit de genul Colinde propriu zise, un gen pur folcloric care reprezintă un străvechi strat de origină pre- sau para-creştină.

Etnomuzicologii recunosc o origină cultă şi relativ recentă a genului Cântec de stea,  şi aceasta nu atât pe baza vechimii stratului. Ei diferenţiază cele două genuri pe baza conţinutului tematic, ideatic. Colinda propriu zisă este o urare făcută cu ocazia sărbătorilor de Anul Nou, în timp ce Cântecul de stea este o lecţie de morală şi memorialistică creştină cu ocazia sărbătoririi Naşterii Mântuitorului şi a Epifaniei Lui (de la Crăciun la Boboteză, între 24 decembrie şi 6 ianuarie).

Refrenul şi silabismul le diferenţiază structural: Colindele propriu zise sunt silabice şi conţin refren, în timp ce Cântecele de stea sunt uşor melismatice şi nu conţin refren.

Maniera de excuţie a lor este de cele mai multe ori asemănătoare – grupe de colindători care merg din casă în casă, la cântecul de stea cu o stea mare şi luminată – ca şi unele motive melodice, ca şi stilul de intonare.

Anonimatul şi oralitatea care caracterizează creaţia folclorică autentică  din colindele propriu zise devin la cântecul de stea un anonimat intenţionat şi o oralitate intenţionată. Autorul cântecului de stea nu este un anonim în sensul anonimului din colinda propriu zisă. El este o persoană cultă – de obiceiu un dascăl, un cleric – un ştiutor şi un făcător de carte dintre români (sau, în cazul împrumuturilor, o sursă cărturărească) care vrea să rămână neştiut. Astfel, cântecele de stea „Limbile să salte”, Auziţi acestea toate”, „Veniţi cu toţii”, „Domnul stătu Crai în ţară” sunt, ca text, psalmii versificaţi de Dosoftei şi publicaţi în Psaltirea sa în versuri (psalmii, respectiv 46 (47), 48 (49),  94 (95) şi 96 (97). (La cei patru psalmi deveniţi cântece de stea  Păcurariu adaugă şi alţii : 101, 136, 137 etc[39]). Nu numai textul celor două genuri, dar şi melodia  arată diferenţe, aspect de care nu ne ocupăm acum.

Se cunoaşte influenţa folclorului muzical român asupra muzicii psaltice (culte), ca şi, invers, influenţa muzicii psaltice asupra unor forme de foclor muzical aşa cum este Cântecul de stea. Cu toate acestea  cele două genuri în discuţie îşi păstrează independenţa lor structurală.  Modurile folclorice din colinda propriu zisă nu sunt identice cu modurile psaltice inclusiv cu cele din cântecul de stea. Nici de acest aspect nu ne ocupăm în detaliu în studiul de faţă.

Weinhold[40] s-a ocupat mai pe larg de istoricul cântecelor de stea şi în mod deosebit de dezvoltarea lor în Germania, în urma Reformaţiunii. Ele au luat naştere de la imnurile şi cântecele bisericeşti latine, căci deja din secolul al XIII-lea sau al XIV-lea au fost traduse în limba germană cântece şi imnuri compuse din secolul al IV-lea. La fel şi cântecele de stea române sunt de origine bisericească, ”făcute de dascăli bisericeşti şi de dieci, influenţaţi mai mult sau mai puţin de cântecele analoage slavone”[41]. Autorii cântecelor de stea erau cunoscători familiarizaţi cu textele biblice. ”În ele nu apare nicio excrescenţă care să fie în contradicţie cu textul sacru. Dovada cea mai sigură este factura lor stilistică, versurile utilizând cuvinte inexistente în lexical popular, dar mai cu seamă întorsături care distonează evident de influenţa firească a versului popular”[42].

Începând cu Gaster, cercetătorii au arătat că aceste cântece de stea erau în parte consemnate în manuscrise mai vechi, din secolul al XVIII-lea. Anton Pann doar le-a fixat în scris pe la jumătatea secolului al XIX – lea, notându-le şi melodiile. Intenţia lui a fost aceea de a îndrepta formele corupte prin circulaţia orală.

Brătulescu subliniază că „În opoziţie cu colinda, gen popular cu o veche obârşie,  cântecele de stea au o origină semicultă, un stil modern influenţat de muzica bisericească orientală (bizantină) şi poetica vest-europeană, textele dezvoltând o tematică exclusiv religioasă  (fără urare, fără refren, fără incipituri, fără formule finale  – elemente tipice pentru colinda propriu zisă). În ciuda acestor mari diferenţe, s-au produs totuşi unele  întrepătrunderi – ca de pildă adaptarea unor texte recente de cântece de stea la vechi melodii de colindă.”[43]

În contextul specific de interferenţe cultural folclorice se poate constata şi aspectul particular – produs în timp – al interacţiunii cântecelor de stea cu forme de vicleim. Din cântecele de stea, psalmii lui Dosoftei au fost introduşi mai departe în ţesătura dramei religioase populare a Vicleimului, cu deosebire psalmii 94 şi 96 („Veniţi cu toţii” şi  „Domnul stătu Crai în ţară”). Nu sunt clare raporturile dintre cântecele de stea şi teatrul irozilor (Vicleiul, Vicleimul). ”Unele par a fi fost alcătuite anume pentru scena dramatică… ulterior trecând şi în repertoriul stelarilor, în timp ce altele par a fi fost preluate din aceasta… Se pare că modelul acestor cântece de stea au fost cântecele calvine propagate printre românii transilvăneni în secolul al XVII-lea pentru a-i câştiga la noua confesiune”[44].

Conform argumentelor aduse de Gaster, Naşterea Mântuitorului se prăznuia de timpuriu în biserica din Galia şi din Egipt, ulterior adoptându-se de către biserica occidentală iar mai apoi de cea orientală. Curând „s-au introdus ceremonii alegorice în liturghie pe când se făcea cetenia din evanghelia lui Matei cu Buna–vestire. Totodată se introduse în oficiul bisericesc şi Închinarea păstorilor. Un pas mai departe era că se reprezenta însuşi în biserică Naşterea Domnului, punându-se o iesle înaintea căreia veneau Cei trei crai de la Răsărit de se închinau şi aduceau darurile lor. …În secolul al VI-lea s-a dezvoltat cu încetul dialogul, însoţit de cântece, ce se aseamănă cu cântecele noastre de stea, între păstori şi îngerii şi aşa mai departe. Abia mai târziu s-a introdus regele Irod în aceste”mistere”[45].

Gaster contină argumentaţia sa pornind de la faptul că cei trei regi magi apar în textele latine ale Galiei din veacul al XI-lea şi demonstrează că aceste texte latine au fost introduse în Germania, unde au fost traduse şi preluate în limba poporului şi, împreună cu protestantismul, versurile germane au pătruns în Ungaria şi Transilvania la saşi, iar apoi la noi.

Urmărind acest proces se poate confirma, alături de supoziţia lui Ovidiu Bârlea, sursa calvină a vicleimului şi cântecelor de stea prin intermediul saşilor din Transilvania.

Prezenţa cântecelor de stea în diferite ţinuturi româneşti dovedeşte cât de departe a răzbătut pe pământul românesc şi cât de adânc a pătruns în sufletul popular culegerea lui Anton Pann. În Banat, în părţile Cohalmului, în munţii Maramureşului, cântecele cu steaua se cântă azi în forma statornicită de Anton Pann şi cu melodia fixată de el.

Vorbind despre Cântecul de stea derivat din  Psalmii versificaţi ai lui Dosoftei în comparaţie cu Cântecele de stea de altă provenienţă, trebuie arătat că  provenienţa acestora din urmă este în general străină. Cercetătorii găsesc o strânsă legătură între cântecele Renaşterii şi Cântecele de stea. Astfel, Habenicht, analizând provenienţa şi structura melodiei Cântecului de stea din Ardeal  „În oraşul Vifleim” el constată provenienţa lui din repertoriul medieval, din cântecul de stea german  (Sternsingerlied) renascentist  intitulat „Ein Kindlein geboren zu  Bethlehem” (Un copilaş născut la Betleem),  găsit într-o colecţie din Koeln, 1599 şi derivat la rândul lui din imnul latin „Puer natus in Bethlehem”.[46]

Pe baza celor arătate mai sus se poate afirma că psalmul dosofteian devenit cântec de stea  este echivalentul românesc al psalmului renascentist francez. Alte studii analitice sunt necesare pentru a diferenţia mai multe subgrupuri din categoria cântecului de stea. În orice caz, unul din aceste subgrupuri este psalmului dosofteian devenit cântec de stea.

Ceea ce ne interesează aici este însă eventuala înrudire între Psalmul dosofteian şi psalmul româno-calvin prin intermediul cântecului de stea.

*

*

Două versiuni – română şi franceză – de psalmi versificaţi şi puşi pe muzică:

Sus: Psalmul 96 (97) din Psaltirea lui Dosoftei 1673, melodie de anonim, în notaţie  neumatică şi lineară (psalm dosofteian devenit cântec de stea)

Jos: Psalmul 7 (6) din Psaltirea franceză 1562, melodie de  G. Franc, în notaţie lineară.

În  ambele versiuni, română şi franceză,  se constată respectarea principalelor elemente ale poeziei renascentiste:  limba naţională, Biblia versificată, metrul fix, rima fixă.

O privire comparativă oricât de fugară între cele patru cântece de stea din colecţia lui Anton Pann derivate din psalmii dosofteieni  mai sus indicaţi şi psalmii francezi corespunzători va duce la concluzia potrivit căreia cântecele de stea pe versurile psalmilor lui Dosoftei, deşi echivalente, nu sunt identice totuşi cu psalmii cântaţi ai  Psaltirii Franceze, spre deosebire de psalmii calvino-români şi de cei din Psaltirea Română – 2012  care sunt absolut  identici ca metru şi melodie cu psalmii francezi.

„Dosoftei are o cultură occidental-umanistă de coloratură poloneză. El preia din cultura poloneză ideea unei Psaltiri după model renascentist în forma catolicizată a lui Kochanovski. Acesta crease o Psaltire în versuri după model renascentist, dar nu după modelul calvin, nici ca text, nici ca melodie. Altele sunt structurile prozodiei, altele sunt melodiile la Kochanowski. „Psalterz Davidov” al lui este o ripostă catolică la Psaltirea calvină franceză, nu o preluare a ei. La fel procedează şi Dosoftei. El preia ideea renascentist-umanistă franceză, cea de versificare a Bibliei în limba naţională, dar îi dă o alură proprie, ortodoxă. Marele succes al Psaltirii Renascentiste Franceze a constat în punerea ei pe limbă naţională şi în forma ei versificată. Tocmai acest  succes vroia să-l reitereze şi Dosoftei în ortodoxie. Demersul lui Dosoftei însă era extrem de primejdios, deoarece contravenea intereselor bisericii greceşti şi ruse conform cărora limba română nu avea ce să caute în biserică, şi nici  Psaltirea nu avea voie să fie versificată. Actul lui Dosoftei este un act de mare curaj şi, în acelaşi timp, de mare dibăcie politică. Dosoftei nu trebuia să facă să transpară  nici o relaţie între el şi ereticii români din Ardeal. Nici o aluzie nu trebuia făcută de el la cântarea calvino-română din Transilvania. Acest savant umanist român care este Dosoftei a trebuit să maneveze cu maximă prudenţă, să facă echilibristică între, pe de o parte,  atracţia lui către virtuţile Renaşterii occidentale şi, pe de altă parte,  funcţia lui de apărător al bisericii orientale. Îndrăsneala lui de a  introduce în biserică limba română şi de a pune cuvintele Scripturii în formă versificată l-a costat în cele din urmă excomunicarea, izolarea şi stingerea din viaţă în părăsire şi uitare. Dar mişcarea lui culturală şi cultică nu s-a stins. Căci elevii lui dintre clerici, într-un „anonimat profilactic”, în mod tainic, au păstrat şi au dezvoltat ideea lui Dosoftei, îmbrăcându-i psalmii cu melodii, cântându-i  cu anumite ocazii şi lăsându-i să izbucnească în folclor sub forma cântecelor de stea de unde i-a cules şi publicat Anton Pann mai târziu.”[47]

Oare aşa de limitat în cunoaştere să fi fost un om de mare erudiţie, un savant umanist ca Dosoftei, încât să nu fi ştiut de existenţa unei Psaltiri calvino-române? Oare atât de insensibil faţă de soarta fraţilor lui din Transivania se comportă un mare patriot din Ţările Române ca Dosoftei Mitropolitul Modovei?

Această trecere sub tăcere de către Dosoftei a fraţilor lui români de confesiune reformată şi a cântărilor acestora poate fi interpretată nu numai ca un „anonimat profilactic”, ci şi ca un act contra-reformaţionist înţelept  condus în cadrul unei mişcări de contra-reformă ortodoxă. Dosoftei s-a limitat la limba naţională şi la vers, fără melodie, la destinaţia privată, extra-bisericească, fără muzică. Conspiraţia tăcerii la care s-a angajat cu atâta dibăcie marele literat nu i-a adus, din păcate,  securitatea dorită. Suspectat în continuare, ca şi Lukaris, de mai marii ortodoxismului vremii sale, Dosoftei este demis, anatemizat de către patriarhul grec-ortodox.

Opera lui, atât de larg, de divers, de neîntrerupt folosită, a constituit şi pentru creatorii de versuri din Psaltirea Română 2012 un nesecat izvor de viaţă poetică.

La încheierea întregului nostru studiu dedicat Psaltirii calvino-române din 1660 şi Psaltirii în versuri din 1673 a lui Dosoftei ne permitem, pe baza documentelor şi observaţiilor prezentate mai sus, să conchidem următoarele :

Psaltirea în versuri din 1673 a lui Dosoftei este rezultatul rezonanţei în România a Psaltirii Renascentiste Franceze din 1562.

Este foarte probabil ca principalul imbold de a crea o Psaltire ortodoxă în versuri în limba naţională română să-i fi venit lui Dosoftei  nu atât de la Psaltirea catolică a umanistului  polonez Kochanowski din 1573, ci mai ales de la Psaltirea calvino-română anonimă din Trasilvania din 1660 pe care şi-a propus s-o eclipseze.

Este, la fel, foarte probabil  ca elementul de legătură dintre Psaltirea anonimă transilvană din 1660 şi cea dosofteiană din 1673  cu Psaltirea Română din 2012 să fie cântecul de stea, un echivalent românesc al psalmului renascentist francez.

Graţie nivelului estetic superior al ei,  al ortografiei (deşi redată în literaţie slavonă) şi al gramaticii şi lexicului ei  pur româneşti, Psaltirea în versuri a lui Dosoftei a contribuit indirect la scăderea influenţei Psaltirii româno-calvine şi a calvinismului transilvan român. Dar victoria din secolul al XVIII – lea asupra calvinismului român din Transilvania nu a fost repurtată de ortodocşi, ci de către catolici, care, după despresurarea Vienei şi izgonirea turcilor din zonă, au devenit principala autoritate de stat în Transilvania şi au atras pe români la unirea cu Roma catolică.

În ce priveşte noua Psaltire Română din 2012, modelul ei este Psaltirea Franceză numai sub raport melodic, metric, rimic şi metro-ritmic. Versurile ei nu sunt nici imitaţii, nici traduceri libere ale versurile francezilor Clément Marot şi Théodore dè Beze, ci neocreaţii româneşti moderne, inspirate atât de poetica însăşi a textului biblic original, cât şi de poetica versurilor neîntrecutului Dosoftei, Mitropolitul Moldovei.

TABEL

Paralelă între structura celor patru psalmi din Psaltirea calvino-română (1660) şi structura aceloraşi  psalmi din Psaltirea în versuri a lui Dosoftei (1673)  deveniţi cântece de stea

(Sursă: M. V. Diaconescu: Introducere la Psaltirea Română 2012)

 

1. Limbile să salte

Psaltirea

  Incipit

(tema)Metru

(număr

silabe pe vers)Strofa

(număr versuri

pe strofă)RimaRitm(binar

sau mixt:

binar

plus

ternar)

  Mod1660Ps.46/47Ni toţi oamenii

bucuraţi-vă10 10 10 10 10 106aa bb ccmixtionian1673 Limbile

să salte77774aa bbbinarglas V

2.Auziţi  acestea toate

1660 Ps.48/49 Ascultaţi aceasta oamenii toţi 10 10 10

10 10 10

11 118aa bb cc

ddbinarionian1673 Auziţi acestea toate88884aa bbmixtglas V

3. Veniţi cu toţii dimpreună

1660 Ps.94/95 Veniţi să ne bucurăm toţi 889988 6 aa bc cb binar mixo-

lidian1673 Veniţi cu toţii dimpreună98884aa bbmixtGlas I

4. Domnul stătu Crai în ţară

1660

Ps. 96(97)Dumnezeu domneşte6677

666669aa bb cc

dd cbinarionian1673

Domnul stătu

Crai în ţară882aamixtGlas IV

Observaţii: În afara elementelor comune de stil renascentist (limbă naţională, versuri  măsurate şi rimate) şi a temei comune, toate detaliile privind metrul, strofa, rima, ritmul, melodia şi modul sunt diferite la cele două psaltiri analizate. La psalmii dosofteieni deveniţi cântece de stea metrul versului este, cu o singură excepţie, octo-hepta-silabic, tipul strofei catren sau distih, rima alăturată, modul melodiei  bizantin-folcloric, spre deosebire de psalmii calvini unde tipurile de metru, strofă şi ritm sunt mult mai complexe, iar modul este gregorian-renascentist.

*

Partitura psalmului 48 (49):  Sus versiunea anonimă calvină, jos cea dosofteiană.

Se observă diferenţa dintre cele două discutată în tabelul anterior. Metro-ritmul, rima şi versificaţia sunt bine realizate în versiunea dosofteină şi defectoase în cea anonimă calvină.

(Sursa: M. V. Diaconescu: Introducere la Psaltirea Română – 2012)

 Mariana Ciuciu  (Bucureşti),

Mircea Valeriu Diaconescu (Aachen)


[1] Dinulescu, Ştefan: Viaţa şi scrierile lui Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, Cernăuţi, 1885, p.123.

[2] Rosetti, Al., Pop, Mihai, Pervain, I., Piru, Al.: Istoria Literaturii Române I,   Folclorul. Literatura Română în perioada  feudală (1400-1780), Bucureşti, 1964,  p.442.

[3] Iorga, Nicolae: Istoria literaturii religioase a românilor până la 1688, Bucureşti, 1904, p. 183.

[4] Ivaşcu, George: Istoria literaturii române, vol. I, Bucureşti, 1969, p. 183

[5] Idem, p. 207

[6] Moisescu, Iustin: Cuvânt înainte, în la N. Ursu: Psaltirea în versuri. Dosoftei. 1673, Iaşi, 1974, p. XXII

[7] Bianu, I.: Psaltirea în versuri întocmită de Dosofteiu – Mitropolitul Moldovei 1671-1686. Publicată de pe manuscrisul original şi de pe ediţiunea dela 1673, Bucureşti, 1887, p. XXXVI.

[8] Idem, p. 1.

[9] Idem, p. 173)

[10] Cartojan, N.: Istoria Literaturii Române Vechi II, De la Matei Basarab şi Vasile Lupu până la Şerban Cantacuzino şi D. Cantemir, Bucureşti, 1942, p. 119-120.

[11] Idem.

[12] Ibidem.

[13] Piru, Al.: Istoria literaturii române de la origini pînă la 1830, Bucureşti, 1977, p. 152.

[14] Apud Rosetti, Al…..: op.cit., p. 446.

[15] Apud Iorga, Nicolae:  op.cit., p.182; Kogălniceanu, Mihail: Cronicile Române, vol. II, Bucureşti, 1872, p. 233; Neculce, Ion: Letopiseţul Ţării Moldovei, Bucureşti, 1982, p. 313

[16] D. Găzdaru: Contribuţii privitoare la originea, limba şi influenţa Mitropolitului Dosofteiu, în  Arhiva XXXIV,Iaşi, 1927,  p. 5- 6, 13-14, 18-28.

[17] Ciobanu, Ştefan, op. cit., p.210.

[18] Panaitescu, P. P.: Începuturile şi biruinţa scrisului în limba română, Bucureşti, 1965, p. 211.

[19] Grecu, Al.:Vechii scriitori români şi Rusia, în Viaţa Românească, 1949, nr. 7-8, p.231.

[20] Bianu, Ioan şi Hodoş, Nerva, Bibliografia Românească Veche 1508-1830, Tomul I 1508 – 1716, Bucureşti, 1903 p. 262.

[21] Iorga, Nicolae, op. cit., p. 184.

[22] Idem

[23]  Marinescu, Nicolae: Istoria critică a literaturii române, vol. I,  Piteşti, 2008, p.

[24]  Istrate, G. Contribuţia lui Dosoftei la dezvoltarea limbii literare româneşti,  în „Studii şi articole” (350 de ani de la naşterea lui Dosoftei mitropolitul Moldovei), Iaşi, 1975, p. 128

[25] Coroiu, C.: Dosoftei sau conştiinţa inaugurală, Evenimentul, 22 oct. 2011.

[26] www.referate.5K.ro, 17 noiembrie 2008).

[27] Păcurariu, Mihai: Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, Bucureşti, 1981, p. 59

[28]  Idem, p. 63

[29] Idem, p. 64

[30] Idem, p. 66

[31] Ibidem

[32] Idem, p. 84

[33] Todoran, Romulus: O copie ardeleană a „Psaltirii în versuri” a Mitropolitului Dosoftei, în Buletinul

universităţilor „V. Babeş” şi „Bolyai” din Cluj, Soc. Şt. Soc., I, nr.1-2, 1956, p. 291-296.

[34] Cartojan, N.: Istoria Literaturii Române Vechi, Bucureşti, 1980, p. 209

[35] Rosetti, Al., Cazacu Liviu: Istoria limbii române de la origini …, Bucureşti, 1971, p. 158

[36] Cartojan, N.: Istoria literaturii române vechi, Bucureşti, 1980, p. 207

[37] Brăiloiu, Constantin: Colinde şi cântece de stea, Bucureşti, Academia de Muzică Religioasă, 1931, p. VI.

[38] Gaster, Moses: Literatura populară română, Bucureşti, 1983, Editura Minerva, p. 301.

[39]  Păcurariu, op. cit. idem

[40]  Weinhold, K.: Weihnachts-Spiele und Lieder, Viena, 1875, p. 376-399 în Gaster, Moses: op. cit., p.302.

[41] Gaster, Moses: op. cit., p. 302.

[42] Bîrlea, Ovidiu: Folclorul românesc, I, Bucureşti, 1981, Editura Minerva, p. 388.

[43] Brătulescu, Monica: Colinda românească, Bucureşti, 1981, p. 14

[44] Bîrlea, Ovidiu: op.cit., p. 393.

[45] Gaster, Moses: op. cit, p. 322-323.

[46] Habenicht, G.: Zur Melodie eines rumaenischen Sternsingerliedes,  Nar.umjet. 36/2, 1999, str. 11-31

[47] Diaconescu, Mircea-Valeriu: Introducere la Psaltirea Română – 2012, lucrare în curs de publicare

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s