Tag Archives: Cătălin Târcolea

Despre Mirela…

Despre Mirela…

Delicată, atentă, îndatoritoare, grijulie, bună, generoasă, frumoasă, exuberantă, serafică, gingaşă, fragilă, perfecţionistă, ultra profesionistă, iată doar câteva calităţi şi daruri, haruri, pe care Mirela Zafiri le avea. Nu-mi vine să cred că vorbesc la trecut despre Mirela. Ne-a părăsit pe 26 august şi vestea ne-a uluit pe toţi cei care prieteni sau nu, i-am fost aproape.

Destinul a făcut ca ultimul ei album „Colinde pentru mama” în afară de vocea principală fireşte, să fie cântat (pe alocuri), dirijat, editat, procesat, masterizat şi produs de mine. Spunea la toată lumea că “m-a aşteptat aproape doi ani ca să poată lucra cu mine acest album”. Aşa ceva nu spune decât cineva care are personalitate, e generos şi vede în acelaşi timp într-un anumit om entitatea ideală de care are nevoie pentru a putea aduce la bun sfârşit un material sonor pe cât de frumos pe atât de dificil. De altfel obişnuia să spună că eu sunt jumătatea ei, fireşte spirituală. Lucrul la „Colinde pentru mama”, deşi era adesea o ciocnire, sau hărţuire, de o parte sau de alta, era întotdeauna în scopul scoaterii unui giuvaer dintr-o secvenţă anume, sau o piesă. Toată această “ciondăneală”, absolut inerentă într-o colaborare, a devenit ceva normal între noi şi aproape că nu ne simţeam bine dacă nu ne „certam”. Atât ea cât şi eu eram recunoscuţi drept perfecţionişti şi din cauza asta “ieşeau scântei” când lucram. Repet, numai şi numai în numele muzicii adevărate, a bunului gust, a impecabilităţii frazei muzicale şi nu în ultimul rând al „încadrării în bandă”. Deşi toată lumea lucrează azi digital, totuşi pentru foarte mulţi dintre noi se foloseşte cuvântul “bandă”, deşi e vorba de hard disk. Dar această „încadrare în bandă” se referă la context. Cum “dă” în context, cum sună în contex. Aceste reluări care sunt de ordinul zecilor şi sutelor, sunt necesare pentru a te asigura că totul e perfect. De aceea dacă nu eram eu cel care solicita o reluare, a câta!, era Mirela care vroia lucrul ăsta. În felul ăsta vă daţi seama de câte ori am ascultat şi reascultat un fragment, care de multe ori se referea doar la un motiv, sau chiar la o  silabă!, o frază, o parte dintr-o piesă, sau întrega piesă (piese!). Se face greu un album. Dar şi când l-ai realizat ce frumos e să culegi laurii. Să vezi că lumea, înainte de toate cea muzicală, şi mai apoi şi restul, apreciază munca, dăruirea, inovaţia unde e cazul şi la Mirela a fost, rafinamentul şi ideea de album per ansamblu care impune până la urmă. Am auzit la unul din posturile de radio că albumul „Colinde pentru mama” a primit un premiu post mortem. Aş fi vrut să întreb de ce acum, dacă aş fi fost naiv, dar nu sunt. Ştiu că de foarte multe ori în această profesie pe cât de frumoasă pe atât de ingrată, nu reuşim să ne bucurăm pe pământ de premiile, distincţiile şi alte asemenea pe care se zice că le-am merita , ci undeva acolo sus unde nu mai avem nevoie de ele. Aş vrea să reiterez un aspect al artei Mirelei Zafiri, care nu a fost destul de dezbătut. E vorba de cântul său, de îmbinarea celor două genuri muzicale, operă şi lied. A fost una dintre puţinele cântăreţe care au reuşit acest lucru la superlativ. Se ştie îndeobşte, că ori eşti cîntăreţ de operă, ori de lied. A aborda cele două genuri e un act de mare curaj, dar mai ales de mare profesionalism. La noi nu prea îmi aduc aminte de mulţi cântăreţi care să fi făcut lucrul ăsta cu excepţia regretatului Valentin Teodorian, sau a maestrului Dan Iordăchescu.

Mirela demonstrează pe tot parcursul albumului de colinde că stăpâneşte deopotrivă cele două genuri muzicale. Înregistrasem cu ea colindul ”O noapte sfântă” (Minuit Chrétiens) de Adolphe Adam şi după câteva zile îmi spunea că vrea să-l refacă. Conform principiului de care trebuie să ţinem seama mai ales la înregistrări şi anume că “mai binele e dusmanul binelui”, i-am spus că mie mi se pare că e foarte bine cântat. Mi-a replicat că ea ar putea să-l cânte mai bine. Atunci am planificat o zi în care să-l refacem. Trebuie să recunosc că nu mi-a venit să cred că se va autodepăşi şi va putea să-l cânte mai bine. Era pur şi simplu impecabil. O voce parcă venită din ceruri, extrem de catifelată şi deopotrivă dinamică reuşind nişte crescendo-uri care efectiv storc lacrimi. Trebuie să spun că nu am auzit până acum o asemenea interpretare a acestui colind. Partea proastă este că acest colind a fost scos de interpretă din lista albumului. Am fost de-a dreptul stupefiat de hotărârea Mirelei şi nu am mai comentat acest lucru şi evident mai ales acum nu am să-l comentez, dar probabil că o s-o fac în viitorul apropiat.

Lumea e mai săracă acum cu plecarea încă unui artist de talia Mirelei Zafiri. Desigur se spune că vor veni alţii şi alţii care îi vor lua locul, dar de fapt artistul respectiv nu va mai putea fi înlocuit. Avea o structură emoţională şi profesională aparte. O personalitate bine conturată. O cântăreaţă care atragea privirile tuturor celor din sală până şi atunci când nu cânta. Nu prea puteai sa-i urmăreşti partenerul, ci persoana ei te capta printr-un magnetism extraordinar şi practic nu mai aveai ochi pentru altcineva care se afla pe acenă. Perfecţioniştii sunt greu de găsit azi, când nu-i aşa, avem de toate, tot felul de soft-uri, avem Google, avem universităţi, academii, dar nu mai prea avem voci. Voci ca a lui Mirela Zafiri, în nici un caz.

A mai plecat un artist, al câtelea în ultima vreme!…Şi am rămas mai săraci cu o prezenţa scenică de excepţie. Dar noroc că avem înregistrările sale, care sunt singura noastră legătură cu Pasărea de Foc a cântului nostru, Mirela Zafiri.

Cătălin Târcolea

O manea, două manele

O manea, două manele

Îmi este încă vie în memorie emisiunea TV în care regretatul George Pruteanu ţinea piept într-un adevărat stil Quijotian unor manelişti, adevărate „mori de vânt”. Cum puteam să uit o aşa emisiune, care de altfel a avut o mare audienţă dat fiind subiectul, manelele. George Pruteanu a devenit un adevărat soldat şi trimis al Adevărului, care încerca cu blândeţe şi gentileţe să explice ceea ce orice om cultivat, sau măcar de bun simţ, ştie şi anume că manelele nu au ce căuta în prime time! Despre asta era vorba. După ce le-a făcut apologia manelei cu tot ceea ce înseamnă ea, regretatul Pruteanu a încercat să le citească maneliştilor un text (poezie) care însemna pentru orice om cu ceva carte, un text liric, plin de candoare, foarte potrivit deci pentru un cântec. Aş, nu a mers. Maneliştii nu au înţeles şi o ţineau sus şi tare că textele lor, ce să mai vorbim de muzică, sunt culmea, foarte bune!

Sigur că în final a trebuit ca înţelepciunea să se dea la o parte, lăsând loc ştiţi dumneavoastră cui…

De fapt de ce scriu eu despre acest subiect acum, când se pare că am fost cuceriţi definitiv şi irevocabil de manele. Scriu pentru că ştiu că mărturisirea Adevărului ne slobozeşte!, ca să mă exprim ca la Biblie şi mai ştiu în acelaşi timp că mai ridică un văl din multele care au fost aşezate în ochii oamenilor. Cu o floare desigur nu se face primăvară, dar o floare are o conotaţie foarte importantă în ecuaţia de faţă.

După cum fiecare student învaţă în Conservator (Academia de muzică) la folclor şi despre manea şi eu am aflat cu mult timp în urmă când eram student că: citez din Wikipedia ”

Cuvântul „manea” este de origine turcă (cf„cafea”) şi datează din secolul al XIX-lea sau anterior, ceea ce sugerează practicarea pe pământ românesc a unei muzici denumite astfel, probabil în caracter turcesc. “

Şi tot din Wikipedia:”…Manelele (singular, manea) sau muzica de manele constituie un gen muzical, originar în comunităţile etnice de romi din România….”

Toată problema în legătură cu acest gen care a agresat în ultimii 20 de ani o mulţime de oameni şi continuă să o facă, e că pe de o parte genul în sine a suferit nişte schimbări în rău, “s-a stricat” fuzionând cu multe ritmuri şi “ţiituri” (formule de acompaniament) specifice sârbilor, bulgarilor, grecilor, arabilor, turcilor, etc. contopite pe ritmuri “a la turca bre” scoase din nişte drum machines, toate acestea coroborate cu melisme, înflorituri, portamento-uri, etc. ale soliştilor respectivi astfel încât produsul muzical devenea practic “o varză”, “un ghiveci” urât mirositor. Simţul esteticului într-un astfel de context e zero. În sprijinul celor afirmate de mine există şi declaraţia unui mare lăutar de renume, Tudor Pană: ” Muzica lăutărească românească pe care o cântam noi (recte lăutari celebri precum Grigoraş Dinicu, Toni Iordache, Ion Drăgoi, Gabi Luncă, Romica Puceanu, etc.) era o muzică lăutărească românească.  Acum se cântă sârbeşte, bulgăreşte, turceşte, etc., astfel că nu mai ştii ce fel de muzică asculţi, pe cine reprezintă ea”. Foarte adevărat.

Eu mi-am atras oprobiul unor colegi de breaslă atunci când am afirmat că maneliştii, în special soliştii de renume, sunt foarte talentaţi. Vă convine sau nu, însă ăsta e adevărul. Sunt foarte buni lăutari, dar nu sunt călăuziţi spre genuri cât de cât “mai spălate”, ca să zic aşa, cum ar fi pop-ul. Şi nici nu vor. De ce? Păi din cauza câştigului. Deh, “obrazul subţire cu cheltuială se ţine”. Altfel, câştigăm, dar ne înfundăm în mediocru, grobian, şi deci în subcultură. Căci cum se mai traduce maneaua? “dat din buric”, sau “dans din buric”, care nu poate ocupa prime time-ul oricărei televiziuni care se respectă, căci se referă la partea aia de “dat din buric” după 12 noaptea când aburii vinului se duc la cap şi când omul nu mai prea ştie ce face. Poţi să numeşti asta educaţie? Cât despre artă nici vorbă. Or, arta e strâns legată de educaţie. Dacă nu e educaţie, atunci nu e artă şi sigur nu e în cazul manelei. Păi atunci de ce e difuzată în prime time? Pentru câştig, aşa după cum am mai spus. Deopotrivă pentru producători şi artişti. Şi nu în ultimul rând pentru televiziuni care obţin mult râvnitul “rating!” Aici e problema. Pentru asta “se bătea” şi Pruteanu în emisiunea mai sus amintită. Ca să nu mai fim “blagosloviţi” de manele oriunde şi oricând.

La o frază de genul:”Păi eu ce mai câştig?”, sau “Nu trebuie să dai oamenilor ceea ce cer?”, fraze pe care le-am auzit într-o altă emisiune tv unde au fost invitaţi nişte manelişti, nu poţi spune decât, NU! Nu trebuie să dai oamenilor ceea ce cer. Categoric nu! Asta fac cei mulţi, dau oamenilor ceea ce cer. Cei puţini, adică cei care au dus omenirea înainte, Bach, Beethoven, Mozart, Galilei, Newton, Stravinsky (mai ales cu scandalul provocat de “Le Sacre du Printemps”) etc., au avut drept crez ceea ce Carol cel Mare spunea:”Nu te coborî la nivelul de înţelegere al maselor, ci ridică nivelul de înţelegere al maselor la nivelul tău cultural, dacă posezi vreunul.”…

Cătălin Târcolea