Tag Archives: Ciprian Porumbescu

Ciprian Porumbescu pe urmele lui Romulus, Cezar şi Traian

Standard

1

Paul Leu cu mama sa, Elena Leu, 1950

Atras de celebritatea vestigiilor romane și de pitorescul Italiei contemporane, Ciprian Porumbescu nu concepe să plece din Nervi fără a vedea Roma, Napoli, Pisa. ”Dacă n-aș faci-o mi-ar plânge inima de durere”, scria celor de la Stupca.

Ajuns în Cetatea Eternă, Ciprian descinde la hotelul Milano. Nerăbdător să vadă orașul mult visat iese în plin centru, ”pe Corsa” și e impresionat de extraordinara animație de pe stradă. Fiind obosit de atâta cale, se duce să se culce devreme.

2

 

A doua zi, la orele opt, a purces să colinde cetatea Romei. Vizitând catedrala și mormântul Sfântului Petru a rămas mut de admirație în fața imensității și frumuseții arhitectonice a acestui edificiu monumental.

În mijlocul numeroaselor splendori maiestoase, gândul lui Porumbescu zbura, fără să vrea, ”la mizeria mea și am plâns”.

După trei ore de reculegere la picioarele statuii Sf. Petru și în fața unei icoane gigantice ”lucrată în mozaic ce reprezenta Liturghia Sf. Vasile (un fel de cuminicătură după ritul nostru)”, Ciprian iese în impozanta piață cu columne și obelisc. Ia omnibuzul și merge în Montorino, de unde se deschide o perspectivă largă asupra celor douăsprezece coline, pe care-i situată vechia capitală a Imperiului Roman.

3

Toate drumurile duc la Roma

Vremea era excelentă. Soarele, ce sta să apună, ”își mai arunca încă razele aurii asupra orașului etern. Aerul era atât de limpede, curat încât se putea vedea fiecare casă, fiecare dâmb, oricât de mic, până în cel mai îndepărtat orizont.

Stam și mă uitam peste orașul impozant și nu mă mai puteam despărți de priveliște”.

Având în față panorama Romei, emoționat, Ciprian Porumbescu a emis opinii memorabile. ”Operele de artă florentină au un efect insinuant, care merge la inimă, ași spune că aproape te vrăjesc. Privindu-le ți se încălzește și înmoaie sufletul, plângi chiar.

Roma din contra, produce un efect copleșitor prin grandoarea ei maiestoasă. O privire de la Montorino și o reamintire momentală a vechii Rome, cum a existat ea aici de la Romulus până la Augustus.

4

Columna lui Traian

 5

Roma

Trebuie să fii de bronz ca să nu plângi ca un mucos, întocmai așa cum am făcut eu.

Această priveliște îmi va rămâne de neuitat”.

Coborând din Roma neliniștită de altădată în Piza Venezia, Ciprian găsește aici o vie animație. Era în timpul marilor sărbători de încheiere a carnavalului, la care participa toată suflarea, indiferent de vârstă, sex sau poziție socială, de la ciocari (păstori de oi și capre) și până la frumoasa regină Margherita, pe care artistul roman a aplaudat-o cu frenezie.

Aproape de ambasada austriacă, în Piața Veneția, era instalată o fanfară militară. ”O mulțime de oameni, cât cuprinzi cu ochii, umpleau Pizza și se așezase de-a lungul Corso-ului, în timp ce prin mulțime se înghesuiau trăsuri, cortegii de măști și tot felul de nebuni ce montau manevrele lor carnavalești.

O zarvă și o larmă. Toți aruncă și se aruncă asupra lor flori de hârtie, confetti, bomboane, de la ferestre și de pe balcoane, care sunt aranjate special în acest scop, ai putea spune că plouă cu asemenea nimicuri.

6

Toate drumurile duc la Roma

Toți, mic și mare, bătrâni și tineri, toți gesticulează ca nebunii. Și să nu crezi că e vorba de oameni din păturile de jos ale populației, scria Ciprian, Mărioarei, nu, de la cea mai înaltă aristocrație cu mască de mătase, în trăsuri elegante până la ciociarii care au venit și ei la oraș pe măgărușul lor mic și au agățat câteva panglici și s-au alăturat, și ei, la cortegiu și aruncă, cu multă îndrăzneală, buchețelele lor, în echipajul apropiat al unui conte.

Frumoasă era trăsura amenajată ca coș de flori, numai pansele, în ea fete și tineri acoperiți cu flori. Apoi un cortegiu al spaniolilor.

Comică era trăsura medicilor. O locomotivă gigantică, trasă de doi măgari, care se mișcau foarte iute, deasupra o siringă uriașă pentru clistir și, în față, o tablă cu inscripția Progresul artei medicale”.

Una după alta se perindau pe dinaintea ochilor uimiți ai turistului român: trăsuri elegante cu femei și bărbați mascați și nemascați, trase de cai împodobiți cu panglici și jucării, măgari ciudat decorați, însoțiți de păstori, un grup de halibardieri înarmați cu tridente și securi mici, negre ”un car decorat frumos în forma unei peștere ce se afunda într-o stâncă mare, pe care ședeau o mulțime de ninfe și zâne”.

Coloana costumată în frumoase și pitorești costume iberice l-a surprins și încântat pe Ciprian Porumbescu prin fantezia și ineditul ei.

În frunte aveau pe cunoscutul personaj literar creat de Miguel de Cervantes Savedra, Don Quijoti de la Mancha, călare pe Rosinanta, urmat de un cortegiu ce călăreau pe ”cai, pe muli și pe măgari, bărbatul și femeia tot pe acelaș animal, cum e datina în Spania”.

7

Colosseum

Reflectând asupra acestui spectacol nemaiîntâlnit altundeva, Ciprian nota:

”O! Romulus! Romulus! De te-ai scula din morți și țe-ai vedea urmașii te-ai întoarce înjurând și n-ai mai gândi la fondarea de orașe!

Dar nu! Că sunt și lucruri frumoase, lucruri sublime pe care le-au adus urmașii tăi la lumina zilei, ce sunt demne de tine și de tot neamul tău”.

În urma participării la veselia generală și molipsitoare, Ciprian se simțea năucit și obosit de atâta larmă și, strecurându-se prin ploaia de buchete și confete, reușește să ajungă, în cele din urmă, la hotel unde se culcă imediat.

În ziua următoare, după ce asistă la o liturghie din Catedrala Sf. Petru, de unde iese nemulțumit de calitatea corurilor audiate, admiră Roma veche, Columna lui Traian, Capitoliu, Forumul, Coloseum etc.

Ajuns pe locul vechiului For Roman, călătorul din Carpați a fost străbătut de fiori și sfială când a văzut locul de sfat al străbunilor săi.

Emoția i-a fost atât de mare cu cât știa că, după mii  de ani, pe pavelele pe care au mers odinioară Cezar și Cicero, calcă el, fiul urmașilor statorniciți la Dunăre și Carpați.

Stând și contemplând rămășițele maiestoase ale trecutului, Porumbescu se simțea mic, neînsemnat și se întreba nedumerit:

-Cum de a fost posibil ca aceste minunății să fie concepute de  mintea omenească?

Obosit de drum și emoții, Ciprian își încheie ziua cu vizitarea Panteonului, ”o clădire rotundă, colosală, cu o cupolă înaltă, boltită și cu o singură deschizătură în vârf rămasă încă de pe vremea romanilor și care a fost prefăcută într-o biserică, mormântul lui Victor Emanuel și a lui Rafael.

O placă simplă de marmură, în perete, arată locul modest unde odihnește marele maestru”.

Mergând pe urmele strămoșilor poporului său, artistul român a fost zguduit de frumusețea și măreția vestigiilor romane.

Din atmosfera glorioasă a trecutului istoric de mult apus, artistul cetățean Porumbescu a coborât cu gândul la soarta românilor contemporani cu el.

Destăinuindu-se lui Lazăr Năstasi, la 9 februarie 1883 îi  scria:

Am stat pe vechiul For Roman, poate chiar pe același loc pe care au umblat străbunii Cezar și Cicero, am stat rezemat de stâlpul de granit și privind la rămășițele triste ale poporului roman, am plâns. Am plâns și m-am gândit la bietul nostru popor carele e atât de mic și slab:

-Putea-va el rezista în decursul timpurilor năvălitorilor puternici străini?

Ce putere ingenioasă a dezvoltat Imperiul Roman și iată rămășițele gloriei sale!

-Dar încă pe pigmeul român oare ce-l așteaptă?”.

A patra zi de ședere la Roma, Ciprian a rezervat-o vizitei la Vatican. Mai întâi, a solicitat permisiunea de a pătrunde în Muzeul Vaticanului și a primit, în acest scop, o Cartede acces, redactată în limba italiană, ce se află în Colecția Muzeului din Suceava, inventariată la nr. 2634.

De cum s-a aflat în perimetrul Statului Papal atenția i-a fost atrasă de garda alcătuită din feciori frumoși ce purtau ciorapi lungi, negri-galbeni, pantaloni pe picior de culoare roșie, pelerină vânătă-sură, chipiu de aceeași culoare și pușcă pe umeri.

Intrând prin ”Sala reginei” în Capela Sixtină, Ciprian a rămas mut de admirație când și-a aruncat ochii pe plafon și a descoperit magnifica pictură a lui Michelangelo Buonaroti.

Păcat că numai la dumnezeiasca frescă culorile au devenit palide odată cu trecerea timpului. Tavanul avea mici fisuri și ”se afuma din cauza nefericitelor cădelnițe.

Stanzele și logiile lui Rafael nu sunt mai puțin frumoase decât lucrarea lui Michelangelo.Dar, îmi place mai mult cea din urmă, mărturisea Ciprian lui Năstasi.

Aici este mai mult spirit, concept general, pe când acolo prevalează mai mult formele frumoase și expunerea artistică.

În Belvedere mi-a plăcut mult fresca Apollo și grupul Laocoon, în Pinacotecă Murillo și Rafael. “Punerea în mormânt” de Caravaggio este de asemnea excelentă”.

Frânt de oboseală și epuizat de emoții, peregrinul român plecat pentru a reconstitui drumul strămoșilor săi, nimerește la restaurantul Europa, unde pe lângă plăcerea de a servi o masă copioasă a avut și o aleasă desfătare vizuală.

”La o masă, vizavi de mine, observa Ciprian, ședea o damă elegantă cu bărbatul ei. Vorbeau franțuzește, dama era de o așa minune de frumusețe, cum nu cred să mai fi văzut o altă femeie așa de frumoasă. Tot mereu trebuia să mă uit la dânsa încât, spre sfârșit, mă jenam și fusei bucuros când plecară”.

După dejun, turistul amator pleacă la hotel prin Piața Sf. Ioan și privește forfota carnavelească a străzii. Deodată apare regina într-o caleașcă și trecând prin piața Luciana,”foarte aproape de mine intră într-un Palazzio al unei contese, care-i era damă de onoare, ca de aici, de la balcon, să vadă și să audă gălăgia carnavalului.

La vederea ei, mulțimea striga și bătea din palme ca niște îndrăciți. Regina e foarte iubită, constata Ciprian. E și frumoasă, aș putea zice, foarte frumoasă”.

Seara a mers la teatrul Apollo, unde se prezentau primele trei  acte din Profetul și noul balet Italian Excelsior de Manzotti, muzica de Marengo. Și aici, comportarea publicului ca și la teatrul Riminidin  Veneția, lăsa mult de dorit.

”Capelmaistru are spatele sus, peste tot publicul … urlă! Se vorbește tare, cântă, se sfădesc, în loje se aud chicote, larmă, tropote, căci oamenii dau și primesc acolo, vizitele lor, nu!

Eu nu înțeleg una ca asta, poate că nici nu sunt deprins, căci, la noi, e tăcere și smerenie ca într-o biserică, scria spectatorul român.

Orchestra, cam la șaptezeci de oameni, e bună, tot așa și corul. Soliștii au voci eminenente, numai păcat că nu știu să cânte. Ei zbiară și încă așa de tare și țiuitor, încât de multe ori trebuie să-ți astupi urechile. O artistă era ca o zână, dar cânta fără nici o căldură și nuanțare.

Se vede că aici cântarea nu are un debut fin și precugetat, ci mai mult o probă de putere ciclopică, extraordinară și am observat că cu cât striga tenorul (Profetul) mai tare, cu atât mai mult era aplaudat.

A cânta nu știu, dar la dans se pricep, aprecia spectatorul din Carpați. Baletul Excelsior e atât de grandios încât m-a fermecat, în sensul strict al cuvântului.

Nu știu ce să admir mai mult, decorul artistic, luxuriant, costumele pompoase sau formele de zâne zvelte și frumoase ale balerinelor, sau execuția figurilor în adevăr artistice!?

Baletul în duet între prima balerină și maur, este colosal!”.

Peregrinul carpatin cu greu s-a putut despărți de antecesorii săi. Atât la Roma antică, cât și cea de la 1883,a fost uluit și încântat  peste măsură,toată noaptea a visat cele văzute și ascultate peste zi și mai ales, fragmente din spectacole.

La 6 februarie Porumbescu a vizitat  o expoziție de sculptură și pictură din Roma.

”Dintre statuile de marmoră mi-a plăcut mai mult o nudină rezemată cu totul pe spatele unui delfin, fin de tot cioplit, apoi o lucrare de Giotto, La Sorpresa, nimfa mării.-, Seara de Weizenburg din Estlandia.

În gips, mi-a plăcut E tardi e ancor nontorno De minune. Frumoasă este tânăra femeie de pe malul mării ce-și așteaptă bărbatul. Grija pentru soțul scump e minunat redată pe fața ei.

Victor Emanuel în gips te face să râzi. E o figură scurtă, foarte groasă și îndesată, aproape ca un butuc, fără formă.

Dintre figurile de bronz e un băiat cu raci, maiestos, făcut.

Și galeria de pictură are mai tot lucrări eminente,  pînă și de Semidraki este o icoană alegorică, o figură dezbrăcată cu un fluture pe gurguiul pieptului, sugând dintrânsul.

Ideea nu-i rea, în tot cazul e originală. Două soiuri de animale de Rosa Bonheur, un cerb și un porc sălbatic, atât de naturali încât, la cerb, mă credeam, fără voie, într-o pădure.

Sculpturi pompoase, dulapuri maiestoase, mese în mozaic, broderii de mătase și atlas, dantele, sticlă venețiană, obiecte de bronz, oglinzi.

Această expoziție e destul de bogată și dovedește o activitate artistică viguroasă și sârguincioasă din partea italienilor”.

Timpul petrecut la Roma a fost de basm, ca în Șeherezada, iar imaginea străvechiului oraș îl va urmări multă vreme, încât consemnările făcute cu acest subiect intenționa să le refacă și să le publice.

După Roma, Ciprian vizitează Pisa și apoi, la 9 februarie 1882, sosește la Nervi ”bine dispus dar fără un crăițar în pungă”

8

Pisa

Deși nu avea toți banii necesari reîntoarcerii în Bucovina natală, nerăbdător și “destul de mulțumit cu sănătatea, mai puțin cu punga, care-i foarte strânsă”, convalescentul artist își adună de zor lucrurile în cele două geamantane mici, cu care intenționa să plece, cât mai repede, acasă.

Glumind pe seama penuriei financiare, scria celor de la Stupca:

“Numai sănătos să fiu, oi găsi drumul potrivit acasă, mă agăț de un cocostârc care se întoarce primăvara acasă și mă duc până la pod, la căsoaie, unde mă dau jos”.

Cât a stat la tratament pe Riviera di Levanti, Ciprian a învățat să stăpânească satisfăcător italiana și franceza. Drept mărturie stau scrisorile redactate, parțial, in limbile lui Dante și Racine, cum e cazul celei expediate la 15 februarie 1883, ce se află în colecția Muzeului din Suceava, inv. Nr.2639.

De îndată ce își încheie periplul italian, Ciprian  expediază acasă și ultima sa epistolă:

“O! Nu vă puteţi închipui cât îmi e de dor să mă duc odată acasă! Să şed în căsuţa caldă lângă sobă, să văz prin fereastră cum cade zăpada şi să visez la mândra Italie, unde am petrecut atâtea zile frumoase, unde mi-am recâştigat, întrucâtva, pierduta sănătate, le scria el din Italia în februarie 1883, cu puțin înainte de a pleca acasă.

În zilele trecute m-am fotografiat la Genova şi mâine capăt primele exemplare, de care vă voi trimite unul.

Întâi să mă vedeţi în poză şi apoi în natură.

La epistola aceasta nu-mi mai puteţi răspunde, căci cred că în ziua aceea când o veţi primi mă aflu deja pe tren, în drum spre Stupca, Stupca!”

            La hotelul Vittoria îl aștepta un mandat de 35 de florini, trimiși de la Brașov și vestea că în curând o să-i sosească încă 82 de florin, salariul de la școală pe lunile martie și aprilie.

Cu toate acestea, Ciprian mai avea nevoie de cel puțin 80 de franci pentru a merge acasă, cu trenul, pe ruta: Nervi – Viena – Karl Ludwig – Krakau – Lemberg – Ițcani.

Dorul de țară și lipsa de bani îl determină să părăsească Riviera di Levanti.

“Îți spun adevărul că mi-e dor de patrie și restul curei îl voi face acasă, la vatra părintească, sub îngrijirea surorii și a părintelui meu”, iar la 16 februarie nerăbdarea lui Ciprian crește.

Adresându-se celor de la Stupca, înstrăinatul se tânguia “numai să mă văd acasă. Parcă n-o să mai ajung, așa mi-e de dor”.

În timp ce aștepta restul banilor necesari deplasării acasă, artistul român se plimba pentru a respecta sfaturile medicului. Citind presa, el află că, la Veneția, a murit Richard Wagner.

Dispariția reformatorului operei și a înnoitorului armoniei, Porumbescu o consideră “o lovitură grozavă pentru toată lumea muzicală.

Chiar și italienii care nu s-au împrietenit cu muzica lui, scriu foarte simpatic despre dânsul”.

Gândindu-se, probabil, la soarta propriilor compoziții, în scrisoarea ce comenta moartea lui Wagner, se întreba:

“-Ce o să se facă cu muzica lui, acuma?”.

După ce sâmbătă, 24 februarie 1883, Ciprian expediază o telegramă la Stupca, prin care-și anunță plecarea, se urcă în tren, însă, neavând destui bani, coboară la Pontofel, unde ridică 45 florini, trimiși de Năstasi, la post restant și, cu ei, își continuă călătoria.

Tot de aici, mai expediază o telegramă cu următorul conținut:

 

“Miercuri, după-masă, Ițcani,

Ciprian“.

 

Inițial, Ciprian intenționa să se oprească mai mult la Viena, pentru a cumpăra cadouri celor de la Stupca. Lipsa banilor l-a constrâns însă să-și schimbe intențiile.

De îndată ce a ajuns la Gara de Sud a Vienei, Ciprian a plecat la Gara de Nord, pentru a-și continua călătoria fără întrerupere.

Datorită penuriei pecuniare, Ciprian a solicitat de la direcția căilor ferate austriece să-i acorde unele facilități. Pe ruta Karl Ludwig – Krakau – Lemberg, a obținut bilet de călătorie cu reducere de preț, însă, pe celelalte distanțe, a fost refuzat.

La Ițcani a ajuns fără nici un ban în buzunar, însă bucuros, nevoie mare, că își va revedea familia, prietenii și mult doritele meleaguri natale.

Paul LEU

Kenmore, Washington, USA

 

 

Ciprian Porumbescu în excursii locale

Standard

 1

2

Kenmore, Washington, USA

În urma unor dificile și îndelungate chibzuieli și socoteli contabile, chiar dacă s-ar fi întâmplat să-și vândă ”pantalonii cei de pe urmă”, artistul a cutezat să viziteze: Veneția, Roma, Florența, Pisa, Mentone, Peglia, Rusta, Genua, Recco, Camoglia și altele.

La 12 ianuarie 1883, îl aflăm pe Ciprian mergând într-o excursie la Mentone. La Peglia îl impresionează, în mod deosebit, parcul vilei Palavicina, pe care-l asemuiește cu “grădinele din basmele orientale”.

Pe o costișă de munte stă suspendat un parc amenajat de inteligența omului, cu plante exotice, arbori de cafea, de scorțișoară, de plută, bambuși, grote inundate cu apă de pe tavanul cărora atârnă stalactitele și în care se poate plimba, în voie, cu barca, chioșcuri chinezești, turcești, japoneze ș. a.

Frumusețile de pe Riviera îi distrăgeau atenția de la suferințele fizice cotidiene, îl făceau să se simtă sănătos.

Din Peglia a expediat o carte poștală, în care Ciprian se arăta foarte încântat de excursie, iar despre starea sa sanitară scria tatălui său:

“Mi-este tot mai bine, astă noapte n-am asudat și n-am tușit așa de mult”.

Conformându-se recomandărilor făcute de medic, pacientul Ciprian Porumbescu se va afla, în mai tot timpul prielnic, în mijlocul naturii călătorind pentru a cunoaște Italia.

”Nu șed o clipă fără ocupație, la mare, în barcă, în grădină. Vila Goppalo, Ponzone, pe dealuri, la Genua, Recco, Camoglia.

Mi-am făcut o corăbioară de carton pe care o arunc în mare și privesc cum se joacă valurile cu ea ș.a.m.d.

Alaltăieri, am fost la Rusta, cu vecinul meu de masă, Andreas, profesor la școala medie din Frankfurt, un om foarte agreabil, cu care poți schimba, uneori, o vorbă cuminte.

Rusta e o localitate la aproximativ două ceasuri depărtare de aici, situată sus de tot, pe un deal foarte pitoresc.

Până la Rusta am plecat cu trenul și de acolo am mers pe jos, pe şoseaua ce șerpuiește aproximativ o oră până la Rusta. A fost o plimbare splendidă.

Atmosfera era așa de curată și însorită, în depărtare strălucea marea ca o suprafață netedă de gheață. Numai pe ici acolo încrețită de câte un curent ușor de aer.

Pretutindeni întâlneam fete gătite și femei. E duminică .Ele stau la șosea, ca și noi, în grupuri mici sau șed afară, în fața ușii la soare și sporovăiesc, Dumnezeu știe despre ce.

Din Rusta, care e situată, cum am spus, sus pe deal, e o vedere splendidă asupra mării, până departe spre, Genova, spre lanțul înzăpezit al Apeninilor, până departe de tot.

Jos, la poalele dealului, pe malul mării, e situată Camolia, un orășel bogat, locuit de marinari, cu case foarte înalte și femei cu ochi de foc. Ne-am scoborât pe un deal lung și cam pietros de unde am scos biletele și am plecat acasă”

Orașul port Genova l-a vizitat de peste zece ori. Lui Ciprian îi plăcea să colinde pe străzi și să admire panorama urbei ce părea un colosal amfiteatru ce se înălța, lin, la țărmul Mediteranei.

Artistul român venea aici pentru a se interesa de plecarea vapoarelor pe ruta Napoli-Constantinopol-Brăila, pentru a afla mersul trenurilor internaționale, pentru a găsi bilete cu preț redus, pentru a cumpăra cadouri celor dragi de la Stupca.

A căutat, de mai multe ori, pe fotograful Noack și, la 17 februarie 1883, găsindu-l, face ultima sa fotografie de care nu-i prea mulțumit, deși anume a amânat fotografierea pentru se reface spre a arăta mai bine în poză.

Colindă străzile Genovei, admiră clădirile de piatră de câte opt-douăsprezece etaje, vagoanele cu pereți de sticlă ale tramvaielor, trenul etc.

Mergând odată în port, a rămas uimit de prezența a trei nave de război, două englezești și una americană.

”Pe fiecare câte douăzeci și patru de tunuri, iar în interior, colosal de înarmate, blindate. Coloși, gigantici!

Sala de mașini este ca o mare fabrică, așa de multe roți, pârghii, pompe și săli pentru cazare, șase etaje. Cabinele soldaților, ofițerilor etc., mecanismele tunurilor, pe scurt extraordinar…”.

La 31 ianuarie 1883, prin Genova, peregrinul bucovinean pleacă la Florența. De aici scria lui Iraclie: ”Rămân o zi-două, s-o văd pe Madona de la Sedia a lui Rafael… și apoi plec la Roma”.

La Florența ajunge pe o vreme ploioasă și friguroasă, însă, în timp ce cerceta operele de artăpe care le consideră ca fiind niște sanctuare mărețe ”în care maeștrii și-au pus inima și sufletul în intenția de a crea ce e mai bun și frumos”, vremea s-a înseninat și s-a încălzit.

Ceea ce l-a uimit pe compozitor a fost aspectul cu totul modern al orașului Florența și mai ales realizările: Madona de la Sedia a lui Rafael, Tezeu cu capul  Meduzei de Benvenuto Cellini, Grupul de marmură a lui Michelangelo și Domul.

Excelentele realizări ale renașterii italiene l-au făcut pe vizitatorul român să se simtă într-o dispoziție sărbătorească. ”Tot îmi părea că umbra lui Rafael și Michelangelo mă petrece pas cu pas.

N-am văzut mult, scria Ciprian, dar tot ce-i mai important și ceea ce am văzut a făcut asupra mea o impresie neașteptată”.

Pe o zi călduroasă și senină  de primăvară, încât i se părea că cerul râde bucuros, ștrengărește în albastrul lui întunecat, artistul peregrin își continua călătoria spre Cetatea Eternă și se încântă de ceea ce vede din goana trenului.

”În spatele Florenței, terenul e muntos, dar pleșuv și stâncos, având totuși o vedere frumoasă. În spatele lui, regiunea începe să fie foarte asemănătoare cu cea de la noi. Pâlcuri mici de fagi și de stejari, desigur desfrunziți, ca și la noi în vreme de iarnă.

Turme de oi și porci hoinăresc printre ele, iar agricultorii cultivă deja ogoarele lor cu orez.

Cam două ceasuri înainte de a ajunge la Roma, începe Campagna Romană. Acolo am văzut, pentru prima dată, anul acesta, mielușei albi și pe acei păstori (ciociari) cu picioarele înfășurate în piei de capră și cu pătura aruncată pe spate, cum se văd adesea pe portrete”.

 Paul Leu

3

 

 

 

 

Ciprian Porumbescu în vizită la Giuseppe Verdi

Standard

1

Paul si Magda Leu in Alaska

Îndată după concertul improvizat ad-hoc la țărmul Mediteranei, Ciprian, obosit de emoții și eforturi, în uralele ascultătorilor ocazionali, s-a îndreptat spre hotel.

Mergând agale deodată s-a simțit încadrat de doi italieni care începură a-i vorbi ba pe italienește, ba pe franțuzește, spunând că se bucură a cunoaște un frate și încă un muzician din colonia română de răsărit.

2

 

Ciprian Porumbescu

 3

 

Giuseppe Verdi

Apoi mă întrebară, povestea Ciprian, Mărioarei, de n-aș dori să merg să văd pe maestrul Verdi, care locuiește nu departe de Genova”[1].

Cei doi spectatori de la concertul ad-hoc de pe promenada mediteraneană erau Marco Sala și Arrigo Boito. Primul e poet, al doilea compozitor.

4

Giuseppe Verdi

 

În discuțiile avute cei doi italieni îi spuseră muzicianului din Carpați că Verdi și-a exprimat dorința, în repetate rânduri, de a afla cât mai multe despre muzica românilor și-l întreabă dacă nu dorește să-l întâlnească pe proeminentul reprezentant al teatrului liric european.

La rândul său, Ciprian îi răspunde:

“- Prea bucuros m-aș duce la vestitul maestru și chiar, pentru mine ar fi o nespusă, o mare fericire de a vedea pe maestrul compozitor!”[2].

A doua zi, 13 decembrie 1882, Boito și Sala au plecat la Verdi pentru a-l anunța că la Nervi se “află un muzician român de departe, din Bucovina.

Pe la orele unsprezece se întoarseră și aflându-mă promenând pe malul mării, îmi spuseră, cu aerul cel mai vesel, că Verdi e fericit de cele ce a auzit de la ei și că m-ar primi cu cea mai mare bucurie (…).

Grăbii acasă, mă îmbrăcai, dejunai cu Boito și Sala și plecarăm la Verdi”[3], preciza Ciprian într-o scrisoare din 3 ianuarie 1882, publicată în Familia nr.30, din 5 august 1888, p. 338, adresată celor de la Stupca.

“Ne-am dus la mare, unde aștepta o barcă, în care am trecut pe o scândură. În două ore am fost la Genua, de unde, cu o birjă, încurând am ajuns la vila lui Verdi.

Doi servitori stăteau la intrare, al treilea la ușă, pe care o deschise cu o adâncă închinăciune și cu cuvântul:

-Aprego! Adică poftim.

Verdi, încă slab, ședea, în salon, într-un fotoliu și de departe îmi zise, în limba franceză:

-Iartă, domnule și june amice, că nu mă scol, sunt încă ceva bolnav, dar foarte mă bucur! și întinzându-mi amândouă mâini, se uită lung la mine, apoi zice cu bucurie vădită:

-Ah! Tip romanic, foarte mă bucur! Am auzit aseară de la dumnealor, foarte mă bucur!

Un fecior ne dete și nouă fotolii, iar Verdi, tot cu ochii țintă la mine, mă întrebă, mai întâi, de unde sunt ce slujbă am, ce boală m-a adus încoace și altele. Apoi mă întrebă despre români, despre aflarea lor în toate părțile, pe unde locuesc și, în sfârșit despre muzica lor.

Răspunzându-i la toate, el mă întreabă din ce instrumente cânt. I-am răspuns că din vioară și clavir.

-O, zise Verdi, cântecele romanice, după firea lor, pe vioară se potrivesc! Fii bun, te rog, acolo pe pian e o vioară, cântă un cântec românesc, să-l aud!

Eram, se înțelege, nu numai mișcat văzându-mă înaintea lui Verdi, dar să și cânt înaintea lui, parcă nu mă simțeam în putere.

5

Casa lui Giuseppe Verdi

După ce mi-am mai împrospătat și am prins curaj, am cântat Doina.

M-am uitat de câteva ori la bătrânul maestru și l-am văzut cu ochii ațintiți asupra mea. Când am isprăvit de cântat el a ziscătră Boit:

-Mare lucru, cântecul acesta nu mi-i cunoscut, dar toată gama lui o simțesc și o pricep!

Mi s-a părut că bătrânul vrea să se scoale și să vie la mine. Eu am pășit spre dânsul. El iar mi-a întins amândouă mâinile și strângându-le pe ale mele, îmi zise cu suflet mișcat:

-Da, frați ne sunteți! Atestatul că suntem frați vi l-am auzit acum![4].

Vizita la Giuseppe Verdi l-a impresionat profund pe Ciprian iar imaginea compozitorului italian l-a urmărit multă vreme.

Deși i se părea, în momente de euforie, că este sănătos, boala lui Ciprian își arăta mereu colții.

“La întoarcerea de la Verdi, porni o ploaie cu furtună, marea era foarte agitată, vântul rece și umed”[5], iar artistul de la Stupca s-a îmbolnăvit de-a binelea, încât “medicul a fost de câte două ori pe zi la mine“, se tânguia Ciprian celor de la Stupca.

La mai bine de o lună,  de la fericitul eveniment, Porumbescu scria lui Iraclie și Mărioarei că Verdi s-a purtat cu el “cum nu se poate mai amabil. Îmi venea să cad în genunchi înaintea lui“.[6].

Cu cele două călăuze cei-au facilitat calea spre Giuseppe Verdi, Ciprian Porumbescu s-a împrietenit și a colaborat pe tot timpul șederii sale în Italia.

La 23 ianuarie, Marco Sala, vecin de camera la hotelul Vittoria, i-a trimis lui Ciprian un întreg maldăr de note, splendide cântece populare italiene, iar la 25 ianuarie, dimineața, îi mai dăruiește “încă un caiet de cântece siciliene“, după cum rezultă din Tagebuch-ul său.

Timp de mai multe zile, cei doi au cântat împreună la pianul din incinta hotelului, fragmente de cântece populare italiene și siciliene.

Fiind fin psiholog, cu un ascuțit spirit de observație, Porumbescu știa să descifreze din vorbe, comportament și înfățișarea celor cu care venea în contact, ceea ce avea caracteristic.

6

Arrigo Boito (1842 – 1918)

Lui Arrigo Boito,autorul operetelor Mefistofele, Nerone și libretistul compozițiilor lui Verdi: Otello și Falstaff, prin câteva amănunte semnificative, îi conturează următorul portret:

Compozitorul și literatul italian era “un om înalt, cu un mers puțin obosit și aplecat.

Avea o pieptănătură simplă cu cărare la mijloc, brun, cu ochelari pince-nez, mustață, o față puțin inteligentă,dar cu o trăsătură de blândețe, bunătate și, ași zice,durere.

Nu părea la înfățișare artist și mai puțin un artist italian, care sunt atât de mândri și aroganți.

El este și poet și-a scris singur textele muzicale. O operă, Nerone, se pare că în curând va fi terminată și reprezentată pe scenă”[7].

Despre vizita făcută la Verdi, în urma contactului nemijlocit cu membrii familiei Boito și cu Marco Sala, Ciprian a început să adune folclor muzical italian și spaniol pentru a se documentași a-l studia. Pe cele mai realizate din punct de vedere muzical, artistul de la Stupca intenționa să le interpreteze cu iubitorii de muzică populară de la poalele Tâmpei.

La 1/13 februarie 1883, Ciprian avea pregătită, în acest scop, o mapă. “Am lucrat, în timpul din urmă, multișor, pentru Mapa mea muzicală și am niște piese italiene și spaniole foarte frumoase cu care, la întoarcerea mea în Brașov o să-i surprind pe muzicienii noștri”[8], scria lui Lazăr Năstasi.

Menționăm că la acea data artistul român avea gata un cor bărbătesc, intitulat Cântec Sicilian pe versuri de Vasile Alecsandri.

La Nervi, împreună cu Boito și Sala, Porumbescu cânta potpuriul din Crainou, iar colaboratorilor săi le-a făcut cadou câte o copie din horele sale compuse pentru operetă, primind în schimb Cântece populare siciliene, napolitane, lombarde și spaniole, în șase volume.

Întâlnirea lui Porumbescu cu Giuseppe Verdi nu a fost una accidentală, deoarece proeminentul reprezentant al teatrului liric italian “a arătat, de mai multe ori, arzătoarea dorință de a asculta cântece naționale ale românilor, care se trag de la vechile colonii ale împăratului Traian”[9].

Așa se explică de ce mulți reprezentanți ai muzicii și folclorului românesc, ca Haricleia Darclee, Ciprian Porumbescu, violoncelistul George Murgu, folcloristul Dimitrie Vulpescu și alții s-au bucurat de ospitalitatea marelui compozitor Verdi.

Întâlnirea dintre Verdi și Porumbescu a fost pusă la îndoială de mulți amatori în ale cercetării din ultima sută de ani.

Aproape că nu există în istoria muzicologiei române fapt mai controversat ca acest eveniment de seamă din viața compozitorilor de la noi.

Astăzi, sunt cunoscute suficiente mărturii irefutabile, care atestă cu minuțiozitate pregătirea și întâlnirea cu Giuseppe Verdi a lui Ciprian Porumbescu, cum ar fi manuscrisele epistolelor trimise lui Năstasi, la Brașov, corespondența lui Ciprian cu familia, informațiile răspândite de Gazeta Bucovinei sau Familia, scrisorile rămase de la C. Morariu, Vasile Halip, prieteni și colegi ai compozitorului, amintirile surorii sale etc.

Menționăm că la Muzeul din Suceava nu am găsit cărțile de vizită ale Boito și Sala, cum s-a afirmat, nu demult, în presă.

7

Paul Leu

Kenmore, Washington, USA!

[1] Ciprian Porumbescu către Iraclie și Mărioara Porumbescu, scrisoare din Nervi, 3 ianuarie 1883, publicată în C. Porumbescu, Călătoria și petrecerea la Nervi (încheiere), în Familia, anul XXIV, nr. 30, din 24/iulie/3 august 1888, p. 338.

[2] Ciprian Porumbescu, Ibidem.

[3] Ciprian Porumbescu, Ibidem.

[4] Mihai GR. Poslușnicu ,Ciprian PorumbescuEditura Cartea Românească, 1926., p. 55-57.

[5] Ciprian Porumbescu, Tagebuch, 22 februarie 1883, Fondul documentar al Muzeului Suceava.

[6] Ciprian Porumbescu către Iraclie și Mărioarea Porumbescu, scrisoare din 3 ianuarie 1883, publicată în C. Porumbescu, Călătoria și petrecerea la Nervi (încheiere), în Familia, anul XXIV, nr. 30, din 24/iulie/3 august 1888, p. 338.

[7] Ciprian Porumbescu, Tagebuch, 22 februarie 1883, Fondul documentar al Muzeului Suceava,

[8] Ciprian Porumbescu către L. Năstasi, scrisoare din 13 februarie 1883, Colecția Muzeului Suceava, inv. Nr.2363.

[9] Mihai Gr..Poslușnicu, op.cit. P. 54.

Concerte ad-hoc la țărmul Mediteranei

Standard

Artistul român, fiind profund îndrăgostit de muzică, nu putea trăi fără Cremoneza sa. Chiar de a doua zi de la sosirea sa pe Riviera, Ciprian l-a rugat pe Năstasi să-i trimită vioara și partiturile: Sonatei a V-a pentru vioară și pian de Beethoven, Simfoniei pentru vioară și pian de Mozard, Concertul pentru vioară și pian de Bériot și altele pentru a le interpreta împreună cu un pianist vienez.

1

Nervi

În pofida obiecțiilor ridicate de medicii brașoveni, Neagoe și Băiulescu, el insistă, prin intermediul mai multor scrisori, să-i expedieze vioara și promite că nu va cânta ceva greu care să-l obosească.

La 12 decembrie 1882, în amurg, Ciprian era nemaipomenit de bucuros, îi venise cremoneza din Brașov, împreună cu câteva partituri.

“Cum mi-a adus-o, fără s-o mai despachetez, am luat-o subsuară și am grăbit cu ea la mare.

Întuneacase, dar oaspeții încă n-au ieșit la plimbarea ce o făceau seara.

2

Orizonturi mediteraneene

La mare, m-am coborât pe țărm, jos, lângă apă. Era o seară plăcută, să o pui la sân, cum zice românul. Aerul era lin, marea liniștită și cerul așa de curat, încât nici măcar un singur fulgușor de nor nu se vedea pe el!

Stelele de pe bolta senină, măreață și încântătoare, se oglindeau așa de frumos în adâncul mării, de mi se părea că am un cer deasupra mea, altul la picioarele mele.

Întreaga fire părea că doarme un somn dulce și liniștit.

Atunci, scoțând vioara din cutie și pe când îi cercetam strunele, am gândit:

-          Oare ce să cânt? “

-M-am răzimat cu spatele de un pisc de stâncă ce străbătea din fundul mării la țărm și, tot gândind, mi-am zis, în sfârșit:

- Ah, știu ce să cânt! Voi cânta acestei mări Mediterane ce e mai drag și scump românului, ca marea să ducă acest cântec oceanului și oceanul să spună lumii care cântec e mai scump și mai drag neamului meu!

3

Nervi

Am cântat, pare-mi-se, ca niciodată până atunci, așa de lung și cu adâncă simțire: Doina.

Am zis că aerul, marea și întreaga fire erau ca într-un somn dulce și lin și cântând mi se părea că acordurile viorii ajungeau departe, peste apa mării și de acolo se întorceau la urechile mele, la inima mea și încă mai dulci și mai duioase de cum le scoteam eu din draga mea Cremoneză!

După ce am sfârșit, am suspinat adânc și am vrut să șed jos.

Dar ce zăresc la spatele meu? O doamnă culcată pe haina ei și cu capul rezemat pe o mână.

-Domnule, zice ea către mine în limba franceză, cu un glas fraged, rugător, Domnule, ce cântec atât de trist și pătrunzător ai cântat dumneata, acum?

Glasul fraged și parcă rugător ce-i vorbea în limba franceză era a desenatoarei Emily de Poppen, după cum va afla Ciprian ceva mai târziu.

Întrucâtva surprins și voind să-i răspund, aud sus, pe țărm, sute de mâini bătând din palme și mulțime de guri strigând:

-Bravo, bravo! iar unii zicând în limba franceză

-Domnule, dumneata ești un maestru!… și, între aplauze, mai aud un glas bărbătesc, grăind tot în franceză:

-Domnule, dumneata ești român?

Și mai surprins de cum eram am răspuns:

-Da!

-De unde? Mă întrebă acel glas.

-Din Bucovina! răspunsei eu.

Glasul acela, din cât am putut vedea prin zare, era al cuiva ce sta ținându-se de braț cu un altul.

-Ah! Zice acel glas mai departe, eu cunosc Doina, căci Doină se chiamă ceea ce ai cântat dumneata. Am auzit-o, dar nu din vioară, ci din fluieraș, pe câmpiile Bulgariei, unde o cântau ostașii români!

Apoi, întorcându-se câtre cel cu care se ținea de braț, zise:

-Doina, cîntecul cel mai drag  și mai scump românilor, cuprinde în sine, întreaga lor istorie, suferințele lor de veacuri, durerile și nădejdile lor[i].

Vocea ce se distingea clar în liniștea nopții de pe Riviera era a generalului rus Eduard Ivanovici Totleben, inginer militar care, în timpul războiului româno-ruso-turc, a condus operațiunile de  asediere a Plevnei.

Italienii numeau doinele cântate de Ciprian Porumbescu elegii fără cuvinte.

După concertul ad-hoc, violonistul, săritor și amabil cum era din fire, o ajută pe fata de lângă el să urce faleza îngustă, formată din praguri de stâncă, spre locul unde se aflau numeroșii spectatori ocazionali, ce-și făceau plimbarea de seară.

4

Nervi

 „A doua zi de dimineață, pe când eram încă în pat, căci tușisem toată noaptea, intră în odaia mea o copilă de cinci-șase ani, cu un buchet de flori în mână.

Era Cecea, fiica unei doamne din Verona, ce se afla, bolnavă ca și mine, la Nervi. Această copiliță drăgălașă se ținea lipcă de mine, în plimbările mele și, în nevinovăția ei copilărească, mă numea Grand-Signore, (domnul cel lung). În dimineața aceea copilița vine la mine și-mi dă buchetul, zicând:

-Na, Grand-Signore, domnișoara de aseară, de la mare, ți-l trimite! Și apoi fuge.

Ce-i asta! Socot eu slab ca vai de mine. Mă uit la buchet, era din flori de portocal și violete. Mai purtându-l în mână, văd, între flori, o carte de vizită cu numele Emily de Poppen, iar dedesubt scris cu creionul: din Reval in Estland[ii].

De la tânăra estonă Ciprian va mai primi în dar o copie după un desen reprezentând un flăcău Italian, precum și o acuarelă inspirată de nocturna Suveniri de Nervi.

După câțiva ani, Iraclie Porumbescu, publicând compoziția amintită, va imprima pe copertă acuarela pomenită mai sus.

Între compozitor și Emily de Poppen, chiar în timpul sejurului mediteranian, a avut loc un schimb de scrisori, ce s-a continuat și după moartea lui Ciprian, cu cei de la Stupca.

Emily s-a atașat sufletește pentru multă vreme de tânărul “atât de spiritual, sensibil la ceea ce e frumos și totodată plin de umor”, cum singură îl caracteriza într-o epistolă.

5

Marea Mediterana

Vestea morții lui Ciprian Porumbescu a întristat-o profund. Rememorând clipele de neuitat petrecute alături de el în liniștita și înstelata noapte mediteraniană, Emily  de Poppen i se părea că aude ”încă tonul dulce al viorii sale” și era copleșită de ”o profundă melancolie, deoarece ea a amuțit pe veci”.

Tot la Nervi Ciprian a mai cunoscut un “copil drăgălaș” de vreo optăsprezece-douăzeci de ani din Riga, prietena Emilyei de Poppen, pe Hedwig Gernet, cu ochi frumoși, căprui și mari, pe bătrânul critic și literat Camillo Boito, colaborator a compozitorului Giuseppe Verdi, pe tânărul poet italian Marco Sala etc.

Că tânara apariție cu ochi căprui nu l-a lăsat indiferent pe Ciprian o dovedește și dorința lui de a-i fi în preajmă, părerea de rău și tristețea ce l-a cuprins ca niciodată, după despărțirea de ea.

Pe când frumoasa estonă se afla la Florența, Porumbescu a compus două liduri special pentru ea, iar mai apoi, el a trimis Hedwigăi Gernet mai multe scrisori și partituri.

Lunganul spiritual, plin de umor, sensibil la frumos, omul care știa atât de bine să-și zăgăzuiască suferințele proprii, ascunzându-le sub masca veseliei și a seninătății, a declanșat în inima Hedwigăi “o iubire fierbinte, dincolo de orice margini”, după cum singură o mărturisea într-o epistolă.

Pentru Hedwiga compozitorul din Carpați a constituit marea și unica dragoste a vieții, ideal căruia i-a fost credincoasă până la moarte.

“Pătrundera în simțămintele lui profunde și minunate fac parte din tot ce mi-a dat Dumnezu mai plăcut pe acest pământ.

Că aceasta nu a rămas fără nici o urmă, că nesocotința, încăpățânarea și răsfățul meu au dispărut atunci, o datorez amintirii lui, se destăinuia plăpânda stea a nordului celor de la Stupca.

Și încă pentru ceva trebuie să-i mulțumesc. Este marea lui bunătate pe care o consider ca pe un dar minunat și nemeritat”.

După moartea lui Ciprian, însingurată printre ai săi Hedwiga Gernet, zbura mereu cu gândul la locurile de baștină ale iubitului ei dispărut pretimpuriu.

De la Stupca și Frătăuții Noi Hedwiga primea, din când în când, tipăriturile ce se refereau la artist, traduse în nemțește de Mărioara, informații bibliografice, vești domestice, partituri litografiate sau tipărite s. a., ce le difuza în îndepărtatul nord al Europei.

Generoasa ei dragoste s-a revărsat cu aceeași intensitate, spirit de sacrificiu și asupra celui pe care ar fi dorit să-i fie socru, Iraclie Porumbescu.

Când a aflat că Mărioara s-a căsătorit și parohul bucovinean a rămas singur, Hedwig Gernet îi scria cu o devoție filială:

“- De ce nu pot sa fiu eu lângă dumneavoastră pentru a vă invălui cu o dragoste fierbinte și nețărmurită.

Și dumneavoastră trebuie și ați fi dator să mă iubiți! M-aș furișa în inima dumneavoastră pe mii de căi, v-aș alunga mâhnirea de pe frunte, atât cât îmi vor permite puterile!”.

„Îndepărtata lumină a nordului”, Hedwig Gernet, nu și-a putut pune în practică gândurile și sentimentele ce o animau. Ea a rămas singură, cu inima la acel ce a apărut meteoric în viața ei și a continuat, până la moarte,  să-i cultive memoria.

Bucuros de succesele repurtate la Nervi și Genova, la 13 decembrie 1882, Ciprian expediază o carte postală la Stupca, prin care o anunță pe Mărioara, următoarele:

“De ieri Vioara mea e aici, am o bucurie irezistibilă. Pianistul cântă foarte bine. Oaspeții sunt foarte entuziasmați de modul meu de a cânta și nu știu de ce… Sunt sănătos!“.

În misivă Ciprian cere Mărioarei să-i trimită de urgență, printr-un colet, Septuorul lui Beethowen și operele pentru vioară și pian ale  titanului de la Bon.

Porumbescu la vioară și Weismandl la pian au dat, pe Riviera, adevărate concerte. Când începeau cei doi să cânte, “bolnavii hotelului-sanatoriu (Vitoria) ieșeau ca la comandă, din toate ungherile și apoi aplaudau ca nebunii.

Am compus, de curând, o nocturnă pentru vioară cu acompaniament de pian și am executat-o într-o seară când se umpluse sala“.

Credem că e vorba de nocturna creată la 1/14 decembrie, cunoscută sub numele de Souvenir de Nervi.

Tot acum, a realizat și executat, în premieră, o gavotă, valsul Fantome și Hora de salon. Toți locatarii hotelului îl răsfățau, îl lăudau pe compozitorul-violonist și îl rugau să le dea partiturile concertelor pentru a le copia.

Din acest moment nu mai avea liniște. Bătrânul medic Szerlecki, din Alsacia, era de părere că felul lui Porumbescu de a “cânta este ca un discurs profund studiat“ ce vorbește “din inimă direct la inima omului.

Tonurile sunt ca un dans… plin de parfumuri aromate și de adieri insinuante, pe o muzică ce pătrunde la inimă și-l ridică pe om deasupra cadavrului mizerabil, făcând din el un om adevărat“.

Fără să-și dea seama, împins de pasiunea ce o avea pentru muzică, artistul-interpret, prin concertele date ad-hoc, prin crearea și copierea unor compoziții proprii (Suvenir de Nervi a copiat-o de mai multe ori și a dat-o dr. Szerlecki și unui irlandez), s-a obosit peste măsură.

 

Paul Leu

Kenmore, WA. USA

 

6

Nervi

 

 

[i] Mihai Poslușnicu, Ciprian Porumbescu, Editura Cartea românească, 1926, p.51-52.

[ii] Ibidem, p. 54-55..

Ciprian Porumbescu la Nervi

Standard

1

Paul Leu  in biblioteca unui vapor de croaziera norvegian

CIPRIAN PORUMBESCU  LA NERVI

Între extaz și agonie

În după amiaza zilei de 22 noiembrie 1882, compozitorul român se afla la Nervi 4, localitate situată în golful Genova, unde Apeninii Ligurici își scăldau stâncile în Mediterană. Era locul hotărât pentru a-și petrece iarna și a se înzdrăveni.

Era o stațiune încântătoare, situată imediat lângă malul mării, înconjurat, de toate părțile, de dealuri înalte sădite cu portocali, lămâi și măslini, scutit de orice vânt, cu o climă plăcută, în scurt, scria Ciprian celor de la Stupca, un loc pe care, nu exagerez dacă îl numesc picior de rai[1].

harta

Nervi, Genova, Italia

De cum a pus piciorul pe peronul gării, deși se simțea destul de rău, a fost încântat de stațiunea aleasă. Tusea cu sânge care a încetat abia după câteva zile de tratament la hotelul sanatoriu.

La gară a fost întâmpinat de dr. Schilteling,proprietarul hotelului Vittoria, care l-a invitat pe Ciprian să locuiască la el.

Noul venit primește invitația. Contra 8 franci pe zi patronul i-a oferit o cameră elegantă, de gust rafinat, o pensiune în stil francez, combinată cu bucătăria italiană, încât, adesea, era pus în situația de a nu ști ce bucate gustoase mănâncă.

În timpul șederii sale la Nervi, Ciprian Porumbescu s-a îngrășat cu 6 kg., ajungând la greutatea de 78 kg.

De asemenea, hotelul Vittoria, în care a locuit trei luni, era orientat spre mare și bine întreținut de un personal competent, foarte politicos.

2

Hotelul Vittoria unde a locuit C. Porumbescu

 3

Hotel Vittoria, interior.

4

Hotel Vittoria, interior.

Intrarea principală  era spre sud, spre mare. În față se afla un parc cu plante tropicale și flori rare. Din loc în loc se găseau scaune sau bănci.

Salonașul care-i fusese rezervat lui Ciprian era luminos, cu mult soare, iar marea și grădina o vedea și din pat. Îi stăteau la dispoziție un camerist, o cameristă și un valet.

5

Nervi

Apoi, curiosul pacient nou sosit făcu îndată o recunoaștere a promenadei, unde oaspeții, agățați parcă de țancurile de stânca, se soreau privind marea.

Chiar de a doua zi, Ciprian trimite la Stupca primele impresii și, totodată, expediază Mărioarei o Barcarolă, o broșă cumpărată din Veneția, ilustrate din Triest și de la Nervi.

Pe una din vederi se remarcă promenada de lângă mare, iar pe alta hotelul în care locuia și pe care, printr-un V, Ciprian a marcat fereastra apartamentului său cu nr. 48, de la etajul al treilea.

6

Nervi

 7

Nervi

Paul Leu

Kenmore, Washington, US

[1] Ibidem, din 23 noiembrie 1882, inv. Nr. 2624..

Popas la Veneția

Standard

1

Paul Leu în Canada

Popas la Veneția

 

            Sâmbătă, 17 noiembrie 1882, la orele 18, compozitorul Ciprian Porumbescu a coborât în larma gării Triest și este luat de omnibuzul hotelului Daniele.

După o călătorie de trei zile și două nopți, Ciprian abia parcursese numai o parte din drum. Fiind foarte obosit se culcă devreme și cu toată duritatea perinelor umplute cu păr de cal, dormi dus, fără a tuși prea mult.

A doua zi, vremea fiind ploioasă, renunță la excursia proiectată la Miamare.

Vineri, dis-de-dimineață, pe o vreme admirabilă, ia acceleratul din Triest  și, la două și jumătate, coboară în gara Veneția.

Din depărtare, înainte de a trece podul peste lagună, lui Ciprian i se părea că domurile, palatele și casele venețiene înotau în mare.

2

Venetia

Din gară, ia o gondola și se cazează la hotelul Sandwirth, situat pe Riva degli Schiawoni, în imediata apropiere a Mediteranei. “Fața reală a Veneției, deși splendidă, majestoasă, nu e frumoasă”, constată noul sosit.

Imaginea falsă ce și-o făcuse Porumbescu despre așezarea umană de pe lagună se datorește fanteziei fertile a poeților ce l-au dezamăgit, deoarece ei au privit orașul “totdeauna de la sânul languroaselor venețiene, din gondole”, pe când el era singur, bolnav și cu gândul la Berta.

Veneția “a făcut asupra mea o impresie rea. Deja gondolele negre, toate sunt negre, cu suprastructura lor neagră și posomorâtă, nu sunt foarte atrăgătoare.

Apoi orașul! Pe unele din canale domnește o liniște de moarte, numai, din când în când, răsună strigătul monoton al gondolierilor:

-Poppe! (atenție la pupa), iar când cotește după colț:

-Gia e! (s-a făcut)

Canalele sunt înguste, casele îți faci impresia că ar fi pe jumătate ruinate, deoarece mortarul și tencuielilor sunt stricate aproape de tot.

 3

Venetia

Ușile, care ajung până în apa mării, pentru ca să te poți coborî ușor din gondola, sunt încuiate, fapt care produce o impresie sinistră și îți aduc aminte, fără să vrei, de vremurile groaznice ale tiraniei dogilor. Canalul Grande, canalul cel mai mare și lat, care traversează Veneția în forma unui S, e mai animat.

Străzile, construite nu mai pentru pietoni, întrucât, aici, nu se văd cai și trăsuri, sunt înguste și întunecoase, cu greu pot circula trei-patru persoane una lângă alta și ele sunt atât de tăcute și liniștite, ca și când ar fi părăsite.

În piața San Marco și pe Riva, unde locuiesc eu, domnește activitate animată.

Piața San Marco este adevărata arteră a Veneției. Ea este splendidă. Pavată cu marmură și trachit, e netedă ca o oglindă.

În jurul ei se găsesc splendide palate, minunata Catedrală San Marco, Campanela etc. Toate sunt extrem de frumoase[i]., aprecia Ciprian într-o scrisoare din 30 noiembrie 1882, adresată lui Iraclie și Mărioarei.

După masă Ciprian se amestecă în forfota orașului. În Piața San Marco admiră melodiile executate de o fanfară militară și constată că aici oamenii se plimbă pentru a fi văzuți.

Sărbătorindu-se onomastica unei personalități oficiale peregrinul inopinat participă la un foc bengalez, se animă de veselia generală, apoi, cu o gondolă, pleacă la teatru.

4

Venetia

La Veneția răcește și starea lui sanitară se agravează.

Călătoria continuă spre Riviera, însă, după un popas la Milano de patru ore, e nevoit să doarmă o noapte la Genova, la hotelul englezesc Smith, deoarece acceleratul cu care se deplasa nu oprea la Nervi.

Scurta vizită din nordul Italiei îl încântă pe Ciprian si-l determină să exclame:

“E cel mai frumos oraș pe care l-am văzut până acum. Aș putea compara cel mai bine Milano cu o fată frumoasă și tânără în toaletă de bal, pe frunte are o diademă de briliante, făcute din pietre de mare preț, acesta este Domul și la gât un colan, la fel este și Galeria Vittorio Emanuele[ii].

5

Piața San Marco

6

Veneția

Paul Leu

Kenmore, Washington, USA


[i] Ciprian Porumbescu către Iraclie și Mărioara Porumbescu, scrisoare din 20 noiembrie 1882, Fondul Muzeului Suceava, inv. Nr. 2620.

[ii] Ibidem, din 22 noiembrie 1882, inv. Nr. 2623.

Ciprian Porumbescu spre Riviera Di Levante

Standard

1 untitled

Ciprian Porumbescu spre

 Riviera Di Levante

Pe măsură ce trenul de Budapesta alerga cu viteză, traversând podișul transilvan spre inima Europei, artistul român se gândea la prietenii care l-au condus la gară. Rând pe rând îi treceau pe dinaintea ochilor chipurile lui Andrei Bârseanu, N. Petrea-Petrescu, Chelariu, Frederch Böhme și a altora…

Îi venea în minte activitatea doamnelor din societatea brașoveană și mai ales frăsuiala lui Lazăr Năstasi care, în ultima săptămână, a alergat dintr-un loc în altul pentru a-i pregăti bagajele și cele necesare pentru lunga sa călătorie.

2

Desen de Veronica Gridinoc

Deodată filmul imaginilor recente s-a întrerupt și gândul i-a zburat spre necunoscuta Italie. Ciprian visa, cu ochii deschiși, la întinderile albastre ale Mediteranei, la clima ospitalieră ce-l așteaptă.

Prin minte i se deruleau numeroase secvențe născute din fantezia sa și hrănite cu cele ce citise și auzise despre locurile de baștină ale strămoșilor.

Și tocmai când i se părea că respiră “aerulcaldși îmbălsămat din cereasca Rivieră, rememora Ciprian într-o scrisoare către Lazăr Năstasi, mă vedeam deja preumblându-mă în umbra portocalilor, pășeam, plin de admirație, pe malul mării, când, deodată, mă poticnesc de o piatră și cât pe ce eram să cad în abis, numai ce aud, ca din cer, cuvintele:

-Ou partirez vous, Monseur?

Mă reculeg și, în fine, îmi vin în fire. Privesc în jur. Văd o damă tinerică, frumușică, ba chiar și oacheșă, lângă mine, care-mi adresase aceste cuvinte.

3

Riviera Di Levante

În momentul acesta eram stăpânit de iluzii italiene și nu-mi venea să mă cuget la o conversație și încă în franceză, nici chiar cu o damă frumoasă.

Cât de scurt mă întrebă, pe atât de scurt îi și răspunsei:

-Escusez M-em, mais  je ne parle pas francais!

Se făcu o pauză și eu mă pusei, iarăși, pe gânduri italiene. Când, deodată, aud iarăși:

-Hava… (Undeplecați)?

Îi replic iarăși:

-Nem tudok magyarul! ( Nu știu ungurește).

Urmă un:

-Ah! Din partea damei, tras pe tact de 4/4 din în timp de alegro. Se făcu iarăși o pauză.

-Wohin fahren zi? țipă dama curioasă.

Atunci îmi pierdui și eu puțin cumpătul și într-un ton destul de tare, încât se putea auzi și prin vagoanele celelate, îi urlai:

-Nacht Italia!

Doamna se depărtă puțin de mine și începu, într-un ton mai domol, a conversa cu mine în limba germană.

-Mi-am închipuit îndată, zise ea, că trebuie să plecați într-o țară îndepărtată, căci am văzut acompaniindu-vă atâțea amici. Dumneata ești un conte?

-Ba nu, răspunsei uimit, numai baron!

Cugetam, dacă mă ține ea de conte, ce-mi strică mie să fiu, înainta ei, baron?

-M-am gândit eu îndată, zâmbește oacheșa damă, că dumneata trebuie să fii nobil, căci ai ceva aristocratic în tăsăturile dumitale!

Era să mă umfle râsul, cu toate acestea rămăsei serios și mă simții, deocamdată, mândru de trăsăturile mele, căci așa ceva nu mi-a spus încă nimeni.

-Dumneata ești român? Mă întrebă frumușica damă.

-Da!

-Cunoști dumneata pe baronul Brătianu, din București?

-Baronul Brătianu?! Regret, dar pe acesta nu-l cunosc!

-O, bărbatul meu îl cunoaște foarte bine, căci bărbatul meu este Rittenmeister și eu sunt născută baroneasă, deși maghiară, dar în casă nu este iertat să vorbim ungurește. Nu e nobil, noi vorbim numai franțuzește!

-Și cum vorbiți dumneavoastră cu servitoarea?

-Cu servitoarea nu vorbesc deloc! Bărbatul meu a învățat-o câteva vorbe franțuzești, așa încât ne putem înțelege cu dânsa!

Baroneasa par forceîncepu să-mi placă în originalitatea ei. Văd lângă dânsa un pachet mic și  întreb ce cărți sunt acelea. Ea îmi răspunde

-O ediție nouă a baronului Schiller!

- Baron Schiller? Pe cât știu eu, nu era poetul Schiller  baron!

- O! da! Imediat înaintea morții sale, pe când finisa el nemuritorii săi Hoți, căpătă titlul de baron de la împăratul nostru!

Aveam destul… Spre fericirea mea, ajunserăm deja la stația în care baroneasa literată să se dea jos. Și cu un:

-Noapte bună, domnule baron! părăsește ea cupeul.

4

CiprianPorumbescu văzut de Neil K Kempseli

Eu răsuflu ca după un vis greu și-mi dădui toată silința să uit atât pe baroneasă, cât și pe baronul Brătianu și pe baronul Schiller.

Mă pusei iarăși pe gânduri italiene și ținui intrarea festivă în Roma, unde în Vatican, fui înconjurat de toți îngerii lui Rafael și ai lui Paolo Veronese, care mă legănau și mă adormiră sub aripile lor.

Pe la orele șase dimineața, mă trezesc în sunetele marșului Radetzki, care-l intona o capelămilitară pe peronul gării în care intra trenul nostru.

Eram în Cluj. Un transport de soldați își lua rămas bun de la maicile lor, nevestele și drăguțele lor, iar muzica cânta marșul lui Radetzki, acel marș care te face să uiți de lacrimile de adio, te face să pleci mai ușor la bătălie, ba chiar și să mori mai ușor!

Eram emoționat văzând românii noștri care își sărutau părinții, nevestele și copii, își răsuceau cu durere mustața, mai scrâșneau din dinți ș-apoi plecau în vagoane.

Muzica intonă iarăși marșul eroic, între sunetele căruia se amesteca și țipătul locomotivei.

Trenul se porni, soldații mai strigau din ferești:

-Rămâneți cu Dumnezeu!

Și se căpătară cu răspunsul:

-Mergeți cu Dumnezeu! și trenul plecă spre Bosnia.

După scurt timp jalea și lacrămile făcură loc resignațiunii raționale, care-l mângâie pe om atât de singur și sunetele melodice ale cântecului care îi acompaniază în astfel de momente.

Și în scurt timp auzii vagoanele clocotind de doine și hore cântate din gură, trișcă și fluier.

Îmi suna încă în urechi ultimele tacte ale marșului lui Radetzki, dar când auzii sunetele acestea părintești, îmi părea marșul, cu toate trâmbițele și tobele militare, numai ca un bâzâit de muște în zilele de vară[1].

5

Riviera di Levante

Prof. Paul LEU

Kenmore, Washington


[1] .Ciprian Porumbescu către L. Năstasi, scrisoare din 13 decembrie 1882, , Nervi, Biblioteca Universității Cluj-Napoca, Fondul A. Bârseanu, Corespondența, mss.,Vol. III, p. 64-67.