Tag Archives: Ciprian Porumbescu

Ciprian Porumbescu, student la istorie-geografie

Standard

Apropiindu-se toamna, iar Ciprian nedorind a se hirotonisi în cinul preoţesc, s-a înscris la Facultatea de Istorie-Geografie a Universităţii germane din Cernăuţi, pentru a deveni profesor de istorie şi geografie la vreun liceu.

1

Studentul Ciprian Porumbescu

Facultatea respectivă, conform sistemului academic austriac, cuprindea, pe lângă filozofie, istorie-geografie, matematică, litere şi ştiinţele naturii.

Prezenţa lui Ciprian în noua sa calitate e confirmată de Amneldungsbuch67  [Carnet de student], eliberat la 13 octombrie 1878, de notările sale făcute în Tagebuch [Jurnalul de însemnări zilnice], de documentele ce atestă activitatea de lider al studenţilor români prestată în cadrul asociaţiei Junimea şi din alte izvoare.

De îndată ce au fost eliberaţi din detenţie, cei cinci lideri arboroseni au iniţiat numeroase demersuri în vederea reînfiinţării asociaţiei din care făcuseră parte.

Eforturile lor nu au fost zadarnice. La 28 noiembrie 1878, printr-un ordin guvernamental, s-a aprobat statutul şi s-a permis reînfiinţarea asociaţiei academice, însă sub numele de Junimea.

În urma unei enciclice a Mitropoliei Bucovinei, în care se recomanda clerului ortodox să se ferească de “luptele lumeşti”68, studenţilor Facultăţii de Teologie nu li s-a mai permis a se înscrie în noua organizaţie a tineretului universitar.

În după-amiaza zilei de 7 decembrie 1878, în sala IV a Universităţii cernăuţene, a avut loc alegerea primului comitet de conducere şi a altor organe consultative ale Junimii.

Noua organizaţie studenţească a păstrat statutul, imnul, deviza şi pe majoritatea membrilor vechii societăţi Arboroasa.

Din primul comitet al Asociaţiei Academice Junimea au făcut parte următorii:

Preşedinte: Dimitrie Onciul, student la filizofie [viitorul istoric];

Vicepreşedinte: Ştefan Cucinschi, student la drept;

Secretar: Ciprian Porumbescu, student la filozofie;

Casier: Teodor Bujor, student la filozofie;

Controlor: Metodiu Luţa, student la filozofie.

Viaţa, necesităţile luptei pentru unitate şi libertate naţională, l-au determinat pe junele Porumbescu să-şi îndrepte atenţia spre istoria poporului român. Aşa că nu e de mirare când, după echivalarea unor examene promovate la  Facultatea de Teologie, îl găsim frecventând anul al II-lea al Facultăţii de Filozofie, cercetând cu asiduitate istoria şi geografia.

Concomitent cu activitatea socio-culturală de la Junimea, Ciprian Porumbescu, datorită calităţilor şi viziunii sale politice, a fost ales vicepreşedinte al asociaţiei studenţilor germani: Akademische Leshalle, iar în plenara din 22 mai 1879, a fost reales în comitetul ce urma să coordoneze activitatea Societăţii academice Leshalle din anul universitar 1879-1880.

Junele stupcan era un fervent şi activ animator al petrecerilor teutonice [Knepe], organizate de Clubul studenţilor germani, ca şi a acelor organizate de Junimea.

Noua formă de învăţământ îi absoarbe o bună parte  din timpul ce-l avea la dispoziţie. Ciprian frecventa cu regularitate cursurile facultăţii pe care o alesese, îşi pregătea cu simţ de răspundere seminariile, lucrările ce le susţinea în faţa profesorilor şi examenele semestriale, obţinând rezultate bune şi foarte bune.

În anul universitar 1878-1879, studentul Porumbescu a frecventat cursul de Einlietung in die Philosophie [Introducere în filozofie], câte două ore săptămânal, ţinut de prof. Masrty, cursul de geografie fizică: Geografie der Alpenlander, câte două ore săptămânal, şi Über Vulcanismus, câte o oră saptăminal, prezentat de prof. dr. Ferdinand Ziglauer, [la care Ciprian a dat câte un examen în fiecare semestru], cursul de Istorie universală a prof. dr. I. Losirth, cursul de Istorie romană, de Introducere în istoria româna  şi altele.

În afară de cursurile amintite mai sus, Ciprian a participat activ, dovedind o anume aptitudine şi la sustinerea lucrărilor de seminar, la interpretarea unor texte, documente etc., după cum o atestă certificatul Colloquium-Zeugniss69, certificatele eliberate, în urma examenelor,  de prof. dr. I. Lösterth, directorul seminarului de Istorie universală, de prof. dr. F. Zieglauer şi de alţii.

Din Tagebuch-ul, început la 15 ianuarie 1879, aflăm că la 5 februarie, Ciprian a facut, la Hisorisches Seminar Österreiche  Geschte, analiza unor documente, la 15 februarie a susţinut o lucrare de seminar fiind de faţă şi prof. I. Losirth, iar, după numai două zile, îl aflăm preocuându-se de o alta.

“Mă scol şi mă apuc de lucrarea pentru Istoria Austriei. Lucrez toată dimineaţa şi termin al ora 2 p.m.

Oare va fi reuşită?

E suficient pentru prof. Ziglauer, am scris 6 pagini!”70.

Studiul istoriei, în acest semestru, “înaintează mulţumitor de bine”71, aprecia junele stupcan.

După încheierea semestrului I, al anului universitar 1878-1879, înainte de a pleca la Stupca, la 19 februarie 1979, el făcea următorul bilanţ:

2

“E ultima seară pe care o petrec la Sauseni şi totodată ultima seară, dinaintea semestrului al II-lea, ce o petrec la Cernăuţi.

Dacă arunc o privire asupra timpului trecut de la 17 octombrie 1878, intrarea mea la Sauseni şi la filozofie, atunci ajung la următoarul rezultat: am îndurate în timpul acesta mult bine şi mult rău.

Am avut adesea lipsuri, mâhniri şi supărări, dar am fost şi sunt fericit şi, dacă îmi va ajuta Dumnezeu, voi fi şi de acum înainte fericit.

La Berta m-am gândit adesea şi atât de duios… cum te gândeşti la o fiinţă scumpă şi iubită. De multe ori m-am întrebat… ştiu eu bine ce!

Cu studiul meu e bine, progresez mereu. În muzică am lucrat mult în ceea ce priveşte exersarea, la teorie însă am făcut puţin şi puţin am compus. Mă supără că n-am bani ca să-mi închiriez o odaie mai mare şi să împrumut un pian pentru studiu.

Cât despre gazdele mele, am pentru multe a le mulţumi! Afară de purtarea ursuză a lui Karl şi de flecăreala interesată a bătrânului Sause, lumea a fost cu mine foarte drăguţă. M-au îngrijit tot timpul bolii mele, la nevoie m-au ajutat, mai ales tanti mi-a făcut mult bine.

Mi se pare că dânşii credeau că am oarecari intenţii faţă de Adela… Din păcate nu merge!

Mă bucur de călătoria de mâine”72, nota Ciprian.

În cel de al doilea semestru, studentul Porumbescu a continuat să  situieze pe primul plan, învățătura.

Paul Leu

Kenmore WA USA

N O T E

  1. A. Flechtermacher către preşedintele Societăţii pentru cultura şi literatura română în Bucovina, scrisoare din 2 septembrie 1867, Bucureşti, în: Ioan V. Cocuz, Documente inedite privind legăturile culturale şi politice dintre românii din Bucovina la sfârşitul secolului al XIX-lea, în Suceava, anuarul Muzeului judeţean, X, 1983, p. 758.
  2. Ciprian Porumbescu către Iraclie Porumbescu, scrisoare inedită în limba germană, Muzeul judeţean Suceava, inv. nr. 2606.
  3. Ibidem.
  4. Ion N. Nedelea, Ciprian Porumbescu şi Gheorghe Bariţiu, în Magazin istoric, anul VII, nr. 12(81), decembrie 1973, p. 93.
  5. Ciprian Porumbescu, scrisoare către Societatea pentru cultura şi literatura română în Bucovina, din 10/22 octombrie 1874, apud: Nina Cionca, Ciprian Porumbescu, Editura Muzicală, Bucureşti, 1974, p. 22.
  6. Ibidem.
  7. Ibidem.
  8. Ibidem.
  9. Ibidem.
  10. Iraclie Porumbescu, scrisoare din 4 iulie 1894, către un necunoscut, în Muzeul judeţean Suceava, inv. nr. 2876, p.2.
  11. Alecu Berariu, Ciprian Porumbescu. Dulci amintiri, în Glasul Bucovinei, anul XIV, nr. 3, din 1 martie 1931, p. 45.
  12. Constantin Morariu, Ciprian Porumbescu. După 25 de ani de la moartea lui, Suceava, 908, p. 11.

13Apud. Leca Morariu, vol cit., p. 216-217.

  1. Compoziţii religioase tipărite: Christos a înviat, în Fascicola
  2. Constantin Morariu, lucrarea citată, p. 79.
  3. Ibidem, p.8.
  4. Matilda Cugler, scrisoare către Ciprian Porumbescu, Iaşi, 14 ianuarie 1875, în Glasul Bucovinei, anul XIV, nr. 3, din 5 noiembrie 1931, p. 642.
  5. Imn festiv, muzica de Ciprian Porumbescu, versurile de T. V. Ştefanelli, în Fascicola III, Editura Societăţii Ciprian Porumbescu, Suceava.
  6. Teodor Bălan, Procesul “Arboroasei”. 1875-1878, Cernăuţi, 1937, p. 33.
  7. Constantin Morariu, lucrarea citată, p. 79.
  8. Familia, anul XIII, nr. 8, din 14 februarie/4 martie 1877, p. 95.
  9. Teodor Bălan, ibidem, p. 4.
  10. Ibidem.
  11. Familia, anul XIII, nr. 16, din 17/29 aprilie 1877, p. 190.
  12. Ibidem.
  13. Teodor Bălan, ibidem, p. 38.
  14. Ibidem, p. 86-87.
  15. Ibidem, p. 38.
  16. Mărioara Raţiu-Porumbescu către C. Morariu, scrisoare din 11 august 1925, in Glasul Bucovinei, anul VI, 1931, nr. 36-45.
  17. Ibidem.
  18. Ciprian Porumbescu către Mărioara, scrisoare inedită, Muzeul judeţean Suceava, inv. nr. 2590.
  19. Paul Leu, Ciprian Porumbescu – Monografie, Muzeul Suceava, 1972, p. 55.
  20. Ciprian Porumbescu către Mărioara, ibidem.
  21. Ibidem.
  22. Certificatul se află la Muzeul Conservatorului de muzică din Cluj-Napoca.[Apud: Mihai Posluşnicu, Ciprian Porumbescu, viaţa şi opera muzicală, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1926, p, 30].
  23. Ionel Dârdală, Războiul de independenţă în cultura bucovineană, în Almanahul Tribuna ‘77, Editura redacţiei Tribuna, Cluj-Napoca, p. 134.
  24. I. Nistor, Bucovineni la Plevna. Memorii şi acte, în Junimea literară, nr. 5-8, 1931, p. 150.
  25. Teodor Bălan, vol. cit., p. 41.
  26. Curierul de Iassi, din 14 septembrie/2 octombrie 1877.
  27. I. Nistor, Istoria Bucovinei, manuscris, Muzeul judeţean Suceava, inv. nr. 4329, p. 251.
  28. I. Nistor, Bucovineni la Plevna, ibidem.
  29. Ciprian Raţiu, În umbra fratelui meu drag, ibidem, p.163.
  30. Mărturiile lui Mihail Dracinschi, spiritualul seminarului. Apud: Leca Morariu, vol. cit., p. 309-311.
  31. Constantin Morariu, loc. cit., p. 16.
  32. Ibidem.
  33. Ibidem.
  34. Mărioara Raţiu-Porumbescu către C. Morariu, scrisoare expediată din Câmpina, la 3/16 august 1908. Apud: Leca Morariu, vol. cit., p. 181.
  35. Teodor Bălan, op cit., p. 43.
  36. Arestări operate la Seminarul Teologic ortodox, în Neue Freie Press, nr. 4767, din 2 decembrie 1877, p.4.
  37. Curierul de Iassi, nr. 88, din 13/25 noiembrie 1877.
  38. Timpul, nr. 267, din 26 noiembrie/8 decembrie 1877.
  39. Familia, nr. 48, din 27 noiembrie/9 decembrie 1877, p. 586.
  40. Calendariul, 1879, Cernăuţi, p. 109.
  41. Vezi istoria amănunţită a procesului în: Ilie Dugan, Arboroasa, Editura Societăţii Junimea, Bucureşti, 1930, p. 54 şi Teodor Bălan, Procesul Arboroasei. 1875-1878, Cernăuţi, Tipografia Glasul Bucovinei, 1937.
  42. Leca Morariu, vol cit., p. 330.
  43. Valeriu Branişe, Ciprian Porumbescu, schiţă monografică, Lugoj, 1908, p.77.
  44. Scrisoarea lui Ciprian Porumbescu către tovarăşii de detenţie, Stupca, 26 februarie 1878. Apud: Nina Cionca, Ciprian Porumbescu – o viaţă, o epocă, un ideal, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, Bucureşti, 1974, p. 54.
  45. Ibidem.

59.Din februarie şi până în octombrie, timp în care a stat la Stupca, Ciprian Porumbescu a compus următoarele: Hora detrunchiaţilor, 4 III 1878, Mătuşa Angheluşa, polcă, Bătrâneasca, horă, Peneş Curcanul, horă, 23 VI 1878, Retrocesiuni basarabene, polcă, 24 VI 1878, Basme Iasiene, vals, 25-26 VI 1878, O sară la stână idilă,29 VI 1878, Souvenir de Iasy, polcă, 5 VII 1878, Cupletul Dornei, 16 VII 1878, Două perle: Aş fi murit şi C-un plâns amar [versuri de H. Heine],Măriorica, horă, 7 IX 1878, Kleeblattchen, polcă 20 IX 1878 şi altele.

  1. Ştefan Pavelescu, Momente din viaţa artistului de la Stupca, în Ciprian Porumbescu – Documente şi mărturii, Muzeul Suceava, 1971, p. 100.
  2. Gh. Mihuţă, Ciprian Porumbescu învăţător, în Făt-Frumos, anul IX, nr. 56, septembrie-decembrie 1934, p. 117.
  3. Silvia Bălan-Brăteanu, loc. cit., p. 277.
  4. Ibidem.
  5. Ibidem.
  6. Ibidem.
  7. Ibidem.
  8. Amneldungsbuch der Studierenden Cyprian Golembiowski aus der Bukowina. Inscribit in der Philosophischen Facultät der K. K. Universitas, Czernowitz. Qűaestor, Hofmann.
  9. Foaia ordinăciunilor, editată de Consistoriul Arhiepiscopal al Bucovinei, Cernăuţi, nr. 1, 1878.
  10. Colloquim – Zeugniss

Hern Cyprian Golembiowski, ordentlicher Hörer der philosophiscen Facultät, im zweiten Studien-Semester, hat sich am heutigen Tage bei mir einem Colloquium aus Kriege Österreiche , mit d. Pforte, im 18 Jhdt. [zweistündiges Colloquium], mit guten Erfolge unterzogen.

Czernowitz, am 12 Juli 1879

Dr. Zieglauer

  1. K. Universitäts–Professor”.
  2. C. Golembiovschi, Tagebuch [Jurnal zilnic al evenimentelor şi întâmplărilor trăite şi a altor pozne insemnate de la 18 ianuarie 1879], mss. În limba germană, Colecţia Muzeului Suceava, inv. Nr. 32b, 1065, p. 14.
  3. Ibidem, p. 16.
  4. Ibidem

3

Procesul Asociației Academice Arboroasa

Standard

Dacă rectorul Universităţii germane din Cernăuţi a refuzat colaborarea cu organele represive, Ilie Philipowicz, conducătorul seminarului teologic, a făcut-o din plin şi cu exces de zel, după cum rezultă din relatările martorilor oculari.

Fără aprobarea forurilor clericale greco-orientale, el a introdus în incinta palatului mitropolitan procuratura şi poliţia, dând cheile de la intrarea principală şi colaborând la reuşita descinderii inopinate la sediul Arboroasei şi arestării membrilor comitetului.

După confiscarea bunurilor societăţii academice cernăuţene, la 11 noiembrie 1877, s-a emis ordinul de desfiinţare, iar la 15 noiembrie, pe la şapte şi jumătate seara, printr-o masivă desfăşurare de forţe, au fost arestaţi, în incinta seminarului, patru membri ai comitetului de conducere a Arboroasei [Constantin Morariu, Zaharia Voronca, Orest Popescul şi Eugen Siriteanu] şi, concomitent s-au făcut descinderi la sediile asociaţilor din Gherla şi Blaj.

Duminică, 18 noiembrie 1877, pe la nouă şi jumătate dimineaţa, Ciprian se afla acasă, la Stupca şi cânta la vioară privind pe fereastră spre drumul ce ducea în sat.

“Deodată aud un zgomot. Mă uit spre Ciprian, văd că i-a căzut arcuşul din mână şi, palid ca un cadavru, îmi zice:

– Vine jandarmul cu vornicul din sat! Vine, dragă Mărioară, să mă aresteze!

Eu încep să tremur toată şi să plâng cu hohote, văzând jandarmul cu baioneta lucind în zarea soarelui. Tata, sărmanul, s-a sculat de la masă, unde lua cafeau şi era aproape să cadă, dacă nu-l susţineam eu şi Ciprian.

N-a trecut nici cinci minute şi iată jandarmul în odaie, zicând:

– Im Mamen des Gesetzes, werdem sie arrestiert und müssen sofort mit mir Czernowitz! [În numele legii eşti arestat! Mă vei urma imediat la Cernăuţi!].

Ciprian, palid cu o voinţă fermă, s-a îmbrăcat, l-am ajutat căci îi tremurau mâinile. Şi după o sărutare şi îmbrăţişare cu sărmanul meu tată, bătrân şi cu mine, care nu-mi puteam stăpâni plânsul, a plecat cu o căruţă ţărănească”42.

Dar pentru a cunoaşte mai în detaliu cum a fost tratat, în temniţă, întreg comitetul arborosean, să lăsăm pe un martor ocular să deruleze tragicile evenimente.

“Era într-o joi seara din luna noiembrie, când m-am coborât să iau masa împreună cu seminariştii. Dar în sufragerie n-am aflat pe nici unul dintre ei.

Părăsesc degrabă sufrageria goală şi mă îndrept, numaidecât, înspre camerele seminariştilor. Ajuns în coridor şi îndreptându-mi paşii grăbiţi înspre dormitorul cel mai apropiat, un haiduc, cu puşca în spate, îmi taie calea şi cu glas răguşit, zice:

– Der Eintritt ist hir verboten! [Este interzis a intra aici!].

Eu rămân ca trăsnit. Nu puteam crede ochilor.

Prin coridorul lung, slab luminat, văd şi la alte uşi tot stafii întunecoase, cu puşca în spate şi cu ţeastă ascuţită pe ţeava puştii.

Auzeam bătăile inimii. Eram, parcă, mut şi-mi puneam numaidecât întrebarea:

– Cum de-au intrat, în puterea nopţii şi-n acest lăcaş, aceşti indivizi necunoscuţi să steie sentinelă pe la uşile dormitoarelor seminariştilor? De când această onoare?

Îmi fac drum cu mai multă putere şi intru într-o cameră străjuită, unde-l aflu pe Voronca singur-singurel.

Toţi patru erau străjuiţi fiecare separat şi comisarul Straucher  făcea percheziţie printre hainele, scriptele, cărţile şi scrisorile celor arestaţi.

Observând pericolul ce ameninţă, dau fuga la bunul Silvestru Morariu, pe atunci arhimandrit de scaun – mitropolitul Blajevici fiind bolnav – punându-l în curent cu cele întâmplate.

După ce m-a ascultat, a căzut puţin pe gânduri şi îmi zise:

– Aceasta nu se îndreaptă contra seminariştilor, ci în contra mea! Mergi de-i linişteşte şi nici unul să nu se opună!

M-am reîntors în grabă şi aflu, la intrarea în seminar, pe toţi seminariştii postaţi într-un cordon puternic, având cu toţii hotărârea fermă să nu lase, cu nici un preţ, ca fraţii lor să fie arestaţi.

Îl aflu pe comisarul Straucher care tocmai mântuise percheziţia şi voia să se îndepărteze, luând cu sine pe cei patru teologi.

Îl rog să permită seminariştilor arestaţi măcar cinci minute, timp ca să-şi ieie îmbrăcăminte civilă, zicându-i că reverenda e pentru seminar dar nu pentru arestaţi!

Straucher însă nu permise, ci mai vârtos se răsti la mine, strigându-mi:

– Ich verbiete Ihnem, mich in meiner Amtsfunktion zu stören! [Vă interzic să mă stingheriţi în exerciţiul funcţiunii!].

Observând pericolul ce-l aştepta pe Steaucher din partea seminariştilor indignaţi şi ţinând seama de porunca arhimandritului de scaun, Silvestru, aflu de bine ca să-l conduc pe Straucher şi pe cei patru seminarişti arestaţi, cu haiducii de dinapoi, prin altă ieşire.

Seminariştii au fost, apoi, urcaţi în birje şi escortaţi aşa, în haine preuţeşti, înspre Piaţa Austriei şi aruncaţi în temniţa murdară, cu cei mai mari făcători de rele […].

Vestea tristă a străbătut și întreg oraşul, lăţindu-se ca fulgerul. Toţi discutau cu aprindere numai despre arestarea arborosenilor, despre cauzele şi urmările ei.

A doua zi dimineaţă, m-am dus să-i vizitez. I-am aflat întemniţaţi la un loc cu hoţii şi omorâtorii de oameni. Mi s-a părut că pereţii celulei lui Morariu erau văpsişi cu roşu; dar văpseala era numai sângele ploşniţelor omorânte! M-au umplut lacrămile. […].

În zilele următoare eu le duceam câte ceva vin, dar fiind vizita mea prea bătătoare la ochi, mi s-a interzis ca să-i vizitez aşa des.

Philipowicz, aflând despre drumurile mele înspre temniţa din fosta Piaţă a Austriei, mă întrebă că ce caut la întemniţaţi şi că mai mult n-am să merg. Iar eu i-am răspuns cu fericirile, unde zice:

– Şi pe cei din temniţă să-i cauţi!

Consistoriul îi concedie pe seminariştii întemniţaţi şi, de la un timp, nici masa nu o mai primeau din institut, încă o lucrare a lui Philipowicz.

Dar cei patruzeci şi şase seminarişti rămaşi, rupeau fărmătura de la gură dând, pe rând, odată unul supa, altul pâinea, al treilea carnea ş. a m. d., formându-se aşa, totdeauna, câte cinci porţii, care li se duceau celor cinci colegi nenorociţi din închisoare.

Damele, din societatea înaltă românească, încă îngrijeau de cei cinci studenţi, care erau priviţi ca martiri, să nu ducă lipsă de nimic.

Dar şi paznicii din închisoare purtau şi ei grijă, chiar foarte mare, ca studenţii întemniţaţi să nu capete nici o scrisoare din afară şi toată pâinea şi toate bucatele aduse, ei le tăiau bucăţele şi le cercetau cu deamănuntul, ca doar ar afla vreo hârtiuţă scrisă şi ascunsă în mâncare!…

Deci, fiecare grijea şi se interesa de soarta celor cinci întemniţaţi!”43.

Îndată ce jandarmul a sosit cu arestatul de la Stupca, conducerea penitenciarului din Cernăuţi l-au repartizat pe Ciprian într-o celulă cu doi criminali.

Deşi părintele Iraclie şi alţi prieteni au intervenit pentru a-i ameliora situaţia locativă din închisoare, iar boierul stupcan Popovici şi-a pus gaj moşia pentru a-l scoate din temniţa habsburgică, nu au reuşit.

Insistențele lor s-au soldat doar cu încuviinţarea de a-i da vioara şi o gramatică franceză.

Cu toate că Ciprian aflase că Ministerul Învăţământului de la Viena îi respinsese cererea prin care el solicita o bursă de studii la Conservatorul de Muzică din Viena, deoarece era implicat în procesul Arboroasei, nu-şi pierdu simţul umorului nici după gratii.

Într-una din vizitele făcută la penitenciar, în prezenţa preşedintelui tribunalului, Iraclie, întrebându-şi fiul despre cum o mai duce cu viaţa de întemniţat, Ciprian îi răspunde:

“- Şed în chilia mea şi cânt Gaudeamus igitur [Aşa să ne bucurăm], dar domnii iştia mi-au dat în chilie nişte oameni care nu ştiu măcar latineşte!”44.

În intervalul celor 11 săptămâni de detenţie, militantul social a conceput şi notat, pe coperta gramaticii franceze, textul literar şi muzical al compoziţiei Suspinul prizonerului.

În timpul captivităţii, vioara i-a fost cel mai apropiat confident. Pe când executa o doină de jale, unul dintre cei doi ucigaşi, tovarăşi de celulă cu  Ciprian, “izbucneşte în bocet şi plânse amar”45, după cum remarca unul dintre arboroseni.

La auzul exploziei emoţionale provocată de melosul viorii sale, artistul gândea:

“Doamne, dacă cu vioara mea am muiat inima unui criminal până ce a izbucnit în plâns aşa de amar, cât de fericit aş fi să pot avea cu mine soţ de chilie, măcar pentru un ceas, pe învinovăţitoriul meu, adică pe procuror!”46.

Odată pe săptămână, pe când Ciprian era dus la tribunal pentru a fi interogat, Mărioara primea permisiunea de a discuta cu fratele ei timp de o oră.

Atunci, Ciprian îi povestea “cum vin arestaţii la uşa lui şi-l ascultă cu sfinţenie cum cântă la vioară.

Între aceştia, o femeie tânără şi frumoasă, care, zicea dânsa, şi-a omorât soţul împreună cu un fecior din sat, din Boian sau de lângă Boian.

Femeia aceasta era de-o frumuseţe rară, naltă, bine făcută, cu ochii ca mura, sprâncene încadrate, guriţa ca o fragă, cu corpul mlădios, foarte frumoasă.

Şi venind la uşă, îmi zise:

– Cuconaşule, te rog să-mi cânţi o doină. Cânţi aşa de frumos! Te ascult în fiecare zi! Chilia mea e lângă a dumitale. Îmi pun urechia la zid şi ascult cum cânţi!

Ciprian i-a satisfăcut dorinţa. Femeia plânse în hohote. S-au fost strâns toţi deţinuţii acolo. Paznicii numai cu sila i-au gonit în celulele lor.

Ciprian deprinsese un fel de telegraf la zidul femeii acesteia, care se chema Elisaveta. Şi aşa a aflat toată istoria ei.

Când Ciprian a ieşit din închisoare, Elisaveta i-a sărutat mâinile, zicând că atâta mângâiere a avut şi dânsa, iar acuma vede numai osânda şi deznădejdea.

Eu i-am trimis o pereche de ghete şi o năframă, îşi amintea Mărioara. Aud că pe opt ani au osândit-o la Lemberg”47.

Concomitent cu arestarea lui Ciprian, părintele Iraclie a fost pus sub supraveghere, iar prefectului de Suceava i se cerea ca, în termen de opt zile, să adune, în taină, informaţii şi să raporteze “care este atitudinea, îndeosebi în relaţiile cu poporul, a preotului ortodox din Stupca”48.

În articolul Arestări operate la Seminarul Teologic Ortodox, apărut în cotidianul vienez Neue Freie Presse, din 2 decembrie 1877, reporterul acuză ziarele din Bucureşti pentru că publică articole vehement ostile Austriei şi că izbânzile militare ale românilor repurtate împotriva turcilor, în războiul de independenţă, au determinat pe “boierii moldoveni şi, împreună cu dânşii şi românii bucovineni şi-au ridicat capetele, crezând că s-a apropiat reconstituirea vechii Dacii”49.

Articolul gazetei vieneze conchide că aceasta a fost atmosfera care a otrăvit spiritele membrilor Societăţii academice Arboroasa şi i-a îndemnat să trimită la Iaşi telegrama jubiliară şi să învioreze lupta pentru unitate şi neatârnare a românilor bucovineni.

Arestările de la Universitatea germană din Cernăuţi au determinat comentarii nu numai în presa nemţească, ci şi în cea românească ce apărea în Austria şi România.

Curierul de Iassi, considera reprimarea arborosenilor ca fiind o “tristă şi revoltătoare ştire”50, ziarul Românul discuta netemeinicia capetelor de acuzare, iar Timpul, în mai multe numere, se situa pe aceeaşi poziţie, precizând: “Conspiratorii şi carbonarii nu-şi afişează intenţiile prin oficiile poştale!

Intenţia acelor tineri a fost numai o pietate istorică cu ocazia unei prăznuiri naţionale. Severitatea faţă de aceşti “copii sărmani” care de paisprezece zile îndură vexaţiunile temniţei, e deci exagerată.

Arestarea studenţilor cernăuţeni enervează în chip forţat, artificial şi inutil opinia publică românească”51.


Familia de la Pesta îşi informa cititorii în legătură cu motivele pentru care a fost desfiinţată Arboroasa, cu acuzaţiile ce i se aduc, descriind, pe larg, acţiunile punitive ale aparatului represiv imperial:

“Procurorul începu percheziţia, confiscară toate dosarele, actele şi bibloteca societăţii, precum şi întreaga avere, în sumă de vreo 5000 fl. v. a. sau 10.000 fl.

Procurorul, terminându-şi percheziţia şi confiscarea, declară arestaţi pe toţi membrii prezenţi ai Arboroasei, iar comisarii îi conduc în penitenciar, unde fură aruncaţi, fiecare aparte, în câte o temniţă singuri.

Parchetul tribunalului din Cernăuţi nu se mulţumi cu atât, ci începu a urmări pe toţi studenţii români de la universitatea de acolo, a face percheziţii pe la casele lor, precum şi pe la mulţi alţi români notabili din Cernăuţi şi Bucovina”52, ceea ce a determinat pe mai mulţi studenți să se refugieze în România.

Bucovinenii, indiferent de categoria socială din care făceau parte, considerau pe junii întemniţaţi ca fiind martiri ai neamului, iar 1877, anul proclamării independenței naţionale ca “an de fală! An de biruinţă! An scris cu litere marcate, căci acum s-a făurit biruinţa strălucită, victoria adevărată, ce încântă pe fraţi şi uimi pe străini, iar pe români îi ridică în faţa lumii întregi”53.

Solidaritatea băştinaşilor majoritari din Bucovina cu martirii lor, pe de o parte, şi reacţia presei străine pe de alta, au determinat pe guvernatorul ducatului să sisteze procesul intentat, însă, aparatul represiv odată pus în mişcare, nu mai putea fi uşor oprit din cursul său.

După suspectări, urmăriri, descinderi, arestări şi insinuări în presa oficioasă [Czernowitzer Zeitung, Bukowina], autorităţile au înscenat un proces politic.

Comitetul asociaţiei academice a fost acuzat că a răspândit “dispreţ şi ură contra uniunii statelor monarhiei şi contra administraţiei statului Austriac” şi a tulburat liniştea publică, după cum rezultă din stenograma publicată de Bukowina, nr. 6, din 1 februarie 1878, fiind învinuiţi de “crimă de înaltă trădare”.

Capetele de acuzare ale dosarului întocmit de procuratura austriacă au fost următoarele:

– comitetul trimise telegrama mai sus citată Primăriei oraşului Iaşi;

– cu ocazia unei serbări, membrii Arboroasei au tuastat în sănătatea poporului şi a ostaşilor armatei române ce s-au jertfit la Plevna şi Griviţa;

– că studenţii au fluierat, la curs, pe un profesor de drept roman care a insultat poporul român;

– că au scris Ministerului Culturii din Bucureşti pentru a le trimite bani ca să-şi doteze biblioteca.

Pentru aceste vine, conform articolului nr. 65, aliniatul I, din Codul penal austriac, se prevedea pedepsa cu 1-5 ani temniţă grea.

*

Procesul politic al Arboroasei54 a avut loc între 1-3 februarie 1878, în sala mare a palatului metropolitan al Bucovinei, din Cernăuţi, în prezenţa unui public foarte numeros, alcătuit din studenți, profesori universitari, intelectuali, preoţi ortodocşi, târgoveţi şi ţărani veniţi din satele învecinate.

Apărătorii, numiţi din oficiu, au fost avocaţii: dr. Josif Ron, dr. Iacob Atlass şi ajutorul de primar dr. Alexandru Tabora, ce s-a oferit să pledeze cauza inculpaţilor, fără onorariu.

După lectura actului de acuzare făcută de procurorul imperial Th. Von Mehoffer, a urmat interogarea inculpaţilor începând cu Ciprian Porumbescu.

Dezbaterile au fost furtunoase, contradictorii şi, uneori, comice, iar numeroasa asistenţă ce participa cu sufletul la gură, izbucnea în urale ori de câte ori procurorul era pus în încurcătură.

În mai multe momente ale interogării, preşedintele complexului de judecată, Bendella, a trebuit să intervină pentru a restabili liniştea în sală.

În cele trei zile, cât a durat procesul politic al românilor bucovineni, acuzaţii s-au transformat în acuzatori, cel mai combativ fiind Voronca.

După deliberarea curţii cu juraţi, preşedintele acesteia, Alexandru Vasilco, anunţă că inculpaţii arboroseni nu sunt vinovaţi de acuzaţiile ce li s-au adus.

Era pe la miezul nopţii şi cei cinci studenţi au fost puşi în libertate.

*

În procesul politic al Arboroasei a răsunat “glasul limpede şi curat al conştiinţei româneşti din Bucovina robită, a fost arhimeritata palmă pe neobrăzatul obraz imperial-regal pentru infamia pornită în 7 mai 1775 şi a fost actul I al dramei Răzbunarea Istoriei…

Pentru ca, patru decenii mai apoi, să se producă şi actul al II-lea şi finalul dramei”55, desăvârşirea unităţii naţionale a românilor de pretutindeni.

Luni dimineaţa, la 4 februarie 1878, martirul sentimentelor sale nestrămutate părăseşte temniţa “salutând libertatea, cu cariera zdruncinată şi cu… coliva în piept”56.

Condiţiile mizere ale temniţei i-au accentuat o suferinţă mai veche, şubrezindu-i într-atât sănătatea, încât bacilul Koch s-a putut desfăşura în trupul şubred al lui Ciprian Porumbescu ca la el acasă şi a început să-şi desăvârşească menirea-i nefastă.

Pentru “vina” de a fi fost alături de interesele majore ale poporului din care făcea parte şi de a fi fraternizat cu izbânzile începutului independenţei şi unităţii naţionale, exprimate public, autorităţile habsburgice i-au barat cursul firesc al desăvârşirii talentului său, i-au şubrezit sănătatea şi l-au silit să mai piardă încă un an de studii.

La ieşirea din închisoare universităţile erau de mult deschise, aşa că Martirului Inimii nu i-a rămas decât să se ducă la Stupca.

Temniţa şi procesul politic înscenat nu l-au oprit pe Ciprian să militeze, alături de ceilalţi patru tovarăşi de suferinţă, pentru întruparea idealurilor generaţiei sale, pentru reînfiinţarea Arboroasei, după cum rezultă din corespondenţa purtată cu ei, imediat după eliberare.

“- Ce-i cu recursul Arboroasei? Cred că ar fi foarte raţional a persista la dânsul, căci este multă speranţă şi, aşi putea zice, chiar siguranţă că Arboroasa va mai exista.

Scrieţi-mi, mă rog, despre aceasta”57, gândea Ciprian numai la douăzeci şi două de zile după ce scăpase de după gratii.

Tot acuma, foştii arboroseni au pus la cale publicarea unei broşuri, în limba germană, în care să se dezbată drepturile legitime ale românilor bucovineni, însă, până la 31 martie 1878, nu s-a făcut nimic în acest sens, fapt pentru care Iraclie şi Ciprian Porumbescu erau foarte revoltaţi.

“După cum înţeleg, scria Ciprian, din epistola ta, din mult menţionata broşură nu e nimic…

Părintele-i foarte înfuriat. Acum era un moment atât de apt spre a se mişca, întrucâtva şi a arăta şvabilor că mai există şi români în Bucovina şi nici acum nu s-a făcut nimic.

Când va mai fi un timp aşa de favorabil? Cine s-a mai lăsa închis?”58.

Ideea continuării luptei arborosenilor îl preocupa constant pe Ciprian în acel moment, după cum se poate constata şi din Hora detrunchiaţilor, compoziţie pentru pian59 realizată în cel mai pur stil folcloric.

Titlul e anume ales pentru a sugera că Bucovina a fost luată cu forţa din trupul Moldovei de către vremelnica stăpânire austriacă. Compoziţia, aminteşte de momentul de încleştare maximă dintre arboroseni şi aparatul represiv al ducatului, cinstind astfel pe martirii oprimaţi de un sistem autoritar.

Fiind la curent cu ultimele evenimente politice şi, mai ales culturale survenite în viaţa popoarelor romanice şi aflând că Vasile Alecsandri a fost laureat al Concursului de poezie de la Montpellier, din mai 1878, Ciprian nu încetează a-şi arăta admiraţia faţă de prietenul tatălui său din tinereţe.

Încântat de acordarea unui premiu internaţional poetului român, la 22 iunie 1878, compozitorul stupcan crează o horă pentru pian pe care o intitulează Peneş Curcanul  şi o trimite lui Vasile Alecsandri.

A doua zi, mai compune o polcă cu un nume semnificativ, Retrocesiuni basarabene şi la 25-26 iunie, acelaşi an, realizează Basme Iasiene.

Din februarie şi până în octombrie, Ciprian a fost nevoit să stea la Stupca, de unde, adeseori, pleca la Ilişeşti, Humor, Suceava etc., pentru a-şi vizita rudele, prietenii, pentru a schimba informţii şi idei în legătură cu situaţia politică a momentului, pentru a participa la câte o  petrecere, pentru a face muzică împreună cu alţii etc. etc.

Informaţii în legătură cu preocupările, visele şi năzuinţele tânărului eliberat, aflăm din manuscrisele sale, din mărturiile Mărioarei, din amintirile rămase de la foştii elevi de la şcoala din Stupca sau Ilişeşti, precum şi din povestirile bătrânilor ce l-au cunoscut.

Imaginea creatorului nemuritoarei Balade a fost, este şi va fi vie în memoria stupcanilor. Şi astăzi, când un vizitator străin pomeneşte de Ciprian Porumbescu, ei îşi vorbesc ca despre cineva apropiat şi iubit ce le aparţine.

Sătenii din Stupca povestesc vizitatorilor despre “domnişorul Ţiprian”, bunicii deapănă amintiri nepoţilor, pentru ca aceştia, la rândul lor, când vor fi mari, să le transmită urmaşilor, urmaşilor lor.

La mormintele familiei Purumbescu vine, adesea, întreg satul: bătrâni şi tineri, femei şi fete, copii de şcoală îmbrăcaţi, cu toţii, în pitorescul lor costum naţional, pentru a priveghia o clipă şi a cinsti memoria celor ce le fac cinste.

După terminarea pelerinajului de la ţintirimul din curtea bisericii satului, prilejuit de ziua de 6 iulie, un copil ce urca dealul spre casă, gândindu-se la cele văzute şi auzite, o întrebă pe bătrâna de lângă el:

“- De ce plângi, bunică!

– Ei, plângeam, dragul bunichii, zise ea oftând, cum să nu plâng, că doară eu l-am cunoscut tare bine pe domnişorul Ţiprian, l-am auzit cântând din scripcă şi am fost hojma în casa părintelui Iraclie, că moş-tu Nicolae era epitrop la biserică şi de multe ori dădea şi părintele Iraclie pe la noi şi-apoi, cine poate uita scripca ceea fermecată a lui Ţiprian?

Tu nu ştii, dragul bunichii, că nici n-ai de unde să ştii cum cânta!

Să vezi: de către sară, ieşea în faţa casei şi cânta doine şi cântece de-ale noastre şi se auzeau până hăt, departe în sat.

Ştii, casa preuţească cea veche de sus, aproape de pădure, peste drum de uncheş-tu Alecu al Zenoviei.

Doamne, cum le mai zicea din scripcă!

Se adunau, doară, oamenii dimprejur pe lângă garduri şi ascultau de-a mai mare dragul!

Ţin minte c-o fată, una Ileana, tare frumoasă, bujor nu altceva, doară nu s-a zăluzit de cap de dragul domnişorului Ţiprian?

Nu se mai uita la nici un flăcău din sat şi, una două, da târcoale pe lângă gard ori intra în casa părintelui, făcându-şi de lucru, ba după una, ba după alta, că erau vecini.

Asta a ţinut o bucată de vreme, până ce domnişorul Ţiprian s-a dus prin cele străinătăţi, la învăţătură mai aleasă, cum ne spunea nouă părintele Iraclie, mie şi lui moş-tu Nicolae…”60.

După eliberarea lui Ciprian din detenţie, se nimerise la Stupca să nu fie un învăţător, iar Iraclie să suplinească onorific acest post.

Tânărul absolvent al Facultăţii de Teologie, după vacanţa de Crăciun, s-a angajat să-şi ajute părintele şi pe bunul său prieten, directorul şi învăţătorul şcolii primare din Ilişeşti, Ignat Corvin, la predarea muzicii şi a educaţiei fizice.

La Ilişeşti, într-una din zile, învăţătorul Ignat Corvin a intrat, în clasa a III-a, cu un tânăr “foarte înalt, foarte zvelt, foarte vesel şi frumos, cu capul lui semeţ şi buclat.

După ce ne-a salutat zâmbind pe noi copiii, iară noi ne-am aşezat la locurile noastre şi se făcu o linişte de ne auzeam răsufletu, domnul cel nou, nici una nici două, prinde a face şcoală cu noi. Dar ce şcoală!”61.

Despre calităţile pedagogice ale tânărului “învăţător de cântare şi gimnastică” au lăsat mărturii câţiva dintre foştii săi şcolărei.

Un copil de la şcoala primară din Stupca a fost impresionat de melodiile vesele cu ritm sprinţar, ale tânărului lor învăţător.

Toată viaţa l-au urmărit versurile şi melodia cântecului: Când era cioroaica barză:


“Când era cioroaica barză,

Mai venea la noi la varză:

Dar de când s-a ciocoit

Nici la varză n-a venit!”62.

Firea deschisă, prietenoasă, spontană l-a apropiat pe învăţătorul Ciprian Porumbescu de elevi şi, de la primul contact cu clasa a captat încrederea şi simpatia copiilor.

Talentatul pedagog se pricepea de minune să selecteze melodii pe măsura puterii de înţelegere a vârstei elevilor săi. De la el copiii au învăţat cântece patriotice, de drumeţie, şcolăreşti, hazlii şi de altă natură.

Educatorul patriot înțelegea că şcoala e un mijloc eficient de consolidare a tot ce are mai de preţ umanitatea, o formă de educare a cetăţeanului de mâine.

De aceea, Ciprian se bucura de succesele şcolăreilor lui spunîndu-le, cu convingere, “că-n adevăr a sosit vremea ca obştea românească să se primenească cu vlaga de la ţară, că mulţi fii din popor, trecuţi prin cele şcoli, au ajuns să fie frunte între fruntaşi”63.

Lecţiile de cântare, ţinute în faţa claselor, erau atrăgătoare şi prin noutatea lor.

“Când a prins a proslăvi cântecul românesc şi a spune că noi, românii, neam de ţărani şi ciobani, avem cântări mai frumoase decât naţiile cele domnite, ochii i se umeziră de-a binele”64, iar când le cânta “cu glasul lui şi vesel şi duios, câteva cântece româneşti, toate gurile rămâneau căscate asupra lui şi un pui de suspin plăpând purcese de undeva…”65, remarca unul dintre foştii săi şcolărei.

Între “învăţătorul de cântare” şi copiii gospodarilor din Stupca sau Ilişeşti, s-au statornicit o legătură sufletească indisolubilă, ce s-a transmis şi generaţiilor următoare prin viu grai sau prin scris.

Dorinţa de a se dărui celor din neamul bunilor şi străbunilor săi, dublată de neţărmurita dragoste de muzică,  s-au contopit organic în acţiunile întreprinse de Martirul Inimii.

Înainte de a se despărţi de elevii săi din Ilişeşti, Ciprian, conştient de actul oficiat cu dăruire, le spunea:

“Nu-mi pare rău de trudă, că cel puţin vă las o amintire [pe] care nu-ţi uita-o toată viaţa!

Şi, Doamne, frumos îi cântecul care nu-l poţi uita!…”66.

În adevăr, reverberaţia printre veacuri a multor melodii porumbesciene nu numai că a ajuns până în pragul secolului al XX-lea, dar se pregăteşte să intre şi în  mileniul al  III-lea.

În apropierea casei bunicilor din Ilişeşti se afla şi reşedinţa parohială a pastorului Traugott Gorgon, un bun pianist şi mare iubitor de muzică clasică germană.

Pe la el Ciprian nu mai trecuse de când avea zece-unsprezece ani de se juca, prin curte, cu fetele mai mari ale acestuia: Johanna, Maria, Ana, Adamina sau Nina, şi Melania sau Miţi, cu care rămăsese prieten toată scurta lui existenţă.

Acum, tânărul de 25 ani, cu înclinaţii artistice certe, era primit cu  bucurie de pastorul protestant Gorgon şi de soţia acestuia, Adamina, ori de câte ori venea însoţit de Mărioara şi sora mamei sale, Theresa.

Ciprian era preţuit de Gorgon, mai ales, pentru sensibilitatea lui artistică şi interpretativă.

După mai multe vizite, la 21 iulie 1878, atenţia i-a fost atrasă de o apariţie zveltă, graţioasă, cu ochii albaştri ca viorelele din poienele stupcane şi cu părul castaniu ce cădea în bucle pe spate.

Era mezina familiei, Berta Gorgon, o tânără de șaptesprezece ani, elevă la pensionul de fete din Biala – Bialitz.

Fata “s-a dezvoltat admirabil ” constata Mărioara. Simplitatea, modestia, vorba-i cumpătată şi purtarea Bertei au atras atenţia fiului preotului de la Stupca.

În atmosfera austeră ce domnea în casa familiei Gorgon, pe fondul muzicii de Haydn, Bach sau Beethoven, licăririle ce se aprindeau în ochii Bertei, când se afla în preajma oaspetelui, l-au înfiorat pe Ciprian, încât, prezenţa sa în ambianţa familiei de dincolo de pădure, a început să devină din ce în ce mai frecventă.

Îndată, starea afectivă a tânărului teolog s-a cerut a fi transpusă pe note şi la 23 iulie 1878, prin intermediul a două elegii erotice, pe versuri de D. Petrino.

Primul lid e străbătut de o expresivitate melodică emoţionantă şi se intitulează:

Aş  fi  murit

Aş fi murit dacă tu, dragă,

În viaţă nu m-ai fi iubit;

Aş fi murit şi lumea-ntreagă

Dacă amor n-aş fi simţit.

Pe firmament n-ar mai fi soare,

Stelele noaptea n-ar mai luci,

Şi roua n-ar cădea pe floare,

Amor în lume de n-ar fi!”

iar cea de a doua “perlă”, cum o subintitulează Ciprian, provocată de muza din Ilişeşti, este C-un plâns amar.

Tot acum, credem că Ciprian a făcut cadou, familiei Gorgon polca Kleeblattchen [Frunzuliţă de trifoi], deoarece, în 1883, se afla în posesia familiei pastorului, după cum informa Aug. Braun, într-o scrisoare adresată părintelui Iraclie.

Stema județului Storojineț

1

Paul Leu

Kenmore, WA, USA

NOTE

  1. Ciprian Raţiu, În umbra fratelui meu drag, ibidem, p.163.
  2. Mărturiile lui Mihail Dracinschi, spiritualul seminarului. Apud: Leca Morariu, vol. cit., p. 309-311.
  3. Constantin Morariu, loc. cit., p. 16.
  4. Ibidem.
  5. Ibidem.
  6. Mărioara Raţiu-Porumbescu către C. Morariu, scrisoare expediată din Câmpina, la 3/16 august 1908. Apud: Leca Morariu, vol. cit., p. 181.
  7. Teodor Bălan, op cit., p. 43.
  8. Arestări operate la Seminarul Teologic ortodox, în Neue Freie Press, nr. 4767, din 2 decembrie 1877, p.4.
  9. Curierul de Iassi, nr. 88, din 13/25 noiembrie 1877.
  10. Timpul, nr. 267, din 26 noiembrie/8 decembrie 1877.
  11. Familia, nr. 48, din 27 noiembrie/9 decembrie 1877, p. 586.
  12. Calendariul, 1879, Cernăuţi, p. 109.
  13. Vezi istoria amănunţită a procesului în: Ilie Dugan, Arboroasa, Editura Societăţii Junimea, Bucureşti, 1930, p. 54 şi Teodor Bălan, Procesul Arboroasei. 1875-1878, Cernăuţi, Tipografia Glasul Bucovinei, 1937.
  14. Leca Morariu, vol cit., p. 330.
  15. Valeriu Branişe, Ciprian Porumbescu, schiţă monografică, Lugoj, 1908, p.77.
  16. Scrisoarea lui Ciprian Porumbescu către tovarăşii de detenţie, Stupca, 26 februarie 1878. Apud: Nina Cionca, Ciprian Porumbescu – o viaţă, o epocă, un ideal, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, Bucureşti, 1974, p. 54.
  17. Ibidem.

59.Din februarie şi până în octombrie, timp în care a stat la Stupca, Ciprian Porumbescu a compus următoarele: Hora detrunchiaţilor, 4 III 1878, Mătuşa Angheluşa, polcă, Bătrâneasca, horă, Peneş Curcanul, horă, 23 VI 1878, Retrocesiuni basarabene, polcă, 24 VI 1878, Basme Iasiene, vals, 25-26 VI 1878, O sară la stână idilă,29 VI 1878, Souvenir de Iasy, polcă, 5 VII 1878, Cupletul Dornei, 16 VII 1878, Două perle: Aş fi murit şi C-un plâns amar [versuri de H. Heine],Măriorica, horă, 7 IX 1878, Kleeblattchen, polcă 20 IX 1878 şi altele.

  1. Ştefan Pavelescu, Momente din viaţa artistului de la Stupca, în Ciprian Porumbescu – Documente şi mărturii, Muzeul Suceava, 1971, p. 100.
  2. Gh. Mihuţă, Ciprian Porumbescu învăţător, în Făt-Frumos, anul IX, nr. 56, septembrie-decembrie 1934, p. 117.
  3. Silvia Bălan-Brăteanu, loc. cit., p. 277.
  4. Ibidem.
  5. Ibidem.
  6. Ibidem.
  7. Ibidem.

Ciprian Porumbescu, student la K. K. UNIVERSITÄT

Standard

În toamna lui 1873, Iraclie Porumbescu îşi conducea copiii la studii în capitala ducatului Bucovinei, Cernăuţi. Pe Mărioara a instalat-o la pensionul Bohmann, pe care-l va frecventa trei ani, iar pe Ciprian l-a înscris la  Institutul Teologic.

În noile condiţii, sub imboldul experienţei de la Putna, tânărul stupcan se va forma şi afirma ca lider de frunte al studenţilor şi îşi va dezvolta calităţile de animator şi organizator al vieţii culturale româneşti. Aici va studia timp de cinci ani şi-şi va dezvolta  înclinaţiile native, dând la iveală primele compoziţii laice şi religioase.

1

Ciprian Porumbescu în timpul studiilor teologice

Mai întâi, Ciprian a frecventat Institutului Teologic, pe care-l absolvise, cu 23 de ani înainte[1] şi tatăl său. Apoi, odată cu înfiinţarea K. K. Universität, institutul se va transforma în Facultatea de Teologie Greco-Orientală, funcţionând alături de Facultatea de Drept şi Facultatea de Filozofie.

Next user photo                Previous user photo După patru ani, la 26 iulie 1877, Ciprian va obţine  un Absolutarium [Diploma de absolvire a Facultăţii de Teologie] semnat de rectorul Universităţii germane, Ferdinand Ziglauer von Blumenfeld şi de decanul facultăţii, Isidor Onci

După o întrerupere impusă de un proces politic, nevoind să devină preot, Ciprian Porumbescu s-a înscris, în octombrie 1878, ca student la Facultatea de Filozofie de pe lângă Universitatea cernăuţeană.

2

Universitatea din Cernăuți

În cei cinci ani, cât a studiat în capitala ducatului Bucovinei, în viaţa tânărului de la Stupca s-au petrecut multiple mutaţii, facilitate de influenţa benefică a participării sale la defăşurarea serbării de la Putna, s-au derulat numeroase evenimente şi experienţe ce-i vor marca sănătatea, existenţa antumă şi cea postumă.

*

Pentru fiii oamenilor cu venituri modeste, în acea vreme, singura cale de a se ridica prin cultură era teologia. La Institutul Teologic, mai mult ca la oricare altă formă de învăţământ accesibilă categoriei sociale din care provenea, se preda şi disciplina preferată, muzica.

3

Corul teologilor condus de Ciprian Porumbescu

Aici, a continuat să-şi cultive şi să-şi dezvolte o parte din aptitudinele sale native. Prin studierea muzicii bisericeşti şi datorită profesorului Isidor Vorobchevici, atenţia i-a fost îndreptată spre aspectul polifonic ce se opunea exagerărilor stilului homofon al muzici bisericeşti bizantine, iar manualul de armonie muzicală al acestuia, Scurtă propunere a legilor şi disciplinelor teoretice ale armoniei muzicale, tipărit sub egida Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, i-a fost cartea de căpătâi.

Înainte ca primul manual românesc de armonie, a lui Vorobchevici, să fie tipărit, editorul l-a trimis la Conservatorul de muzică din Bucureşti, cu rugămintea de a-i analiza şi aprecia conţinutul ştiinţific şi calităţile didactico-metodice.

Compozitorul, violonistul, dirijorul şi pedagogul Alexandru Flechtenmacher, fondatorul şi directorul Conservatorului, consultându-se cu profesorul de compoziţie  Eduard Wachmann, de comun acord, la 2 septembrie 1867, a expediat, societăţii bucovinene, următoarele aprecieri:

”Autorul acestui mic uvragiu merită toată lauda şi încurajarea ca primul încercătoriu de a elabora, în limba română, un Manual de armonie, care, în modesta sa tendinţă, se poate recomanda ca instructiv spre a prepara pe junii începători în studiul armoniei muzicale.

Acestea sunt părerile noastre în privinţa opului în chestiune, pe care, cu ocazia de faţă, am onoarea a vi-l retrimite”[2].

Ciprian a acordat un interes sporit şi altor discipline de învăţământ. Cu satisfacţia celui care şi-a făcut pe deplin datoria, studentul stupcan comunica părinţilor săi:

“Ieri am avut examenul la pedagogie.

– A, iar Eminent! Şi astfel am fi gata cu examenele de iarnă! Cele din semestru al doilea sper că vor ieşi şi ele bine!”[3].

În adevăr, sârguinţa la învăţătura a lui Ciprian e confirmată şi de documentele şcolare oficiale. Cercetând diploma de absolvire a Facultăţii de Teologie constatăm că din cele şaisprezece examene pe care le-a promovat, în primii doi ani de studii, la treisprezece a obţinut calificativul Vorzugsklasse [Eminent].

Corul seminarului, al cărui dirijor era, a fost un alt mijloc de experimentare, verificare şi afirmare a calităţilor sale componistice şi didactice, cum a fost cazul compoziţiei Sosirea primăverii, pe versuri de Ion Al. Lapedatu, compusă în seara zilei de 1 mai şi interpretată, cu mare succes, a doua zi, dimineaţa, de coriştii seminarului teologic.

Aria limitată a instruirii muzicale impusă de profilul instituţiei de învăţământ ce o frecventa nu-i satisfăcea nici măcar necesităţile minime cerute de talentul şi neastâmpărul său  creator şi, ca atare, a fost determinat să se informeze şi din alte surse externe sau din lucrări  muzicale străine scopului urmărit de programa şcolară a institutului ce-l frecventa.

Încă din semestrul I, al celui de al doilea an de studii, Ciprian dorea să cunoască activitatea componistică şi opiniile teoretice ale strălucitului reprezentant al romantismului francez, Hector Berlioz şi mai ales, Tratatul de orchestraţie, din 1844, de o excepţională importanţă pentru cunoaşterea istoriei simfonismului.

După mai multe căutări, Ciprian a descoperit cartea la Vorobchevici, într-o traducere germană intitulată Instrumentationslehrer. Împrumutând-o, a luat-o la Stupca spre a o studia pe timpul vacanţei, după cum rezultă dintr-o scrisoare a lui Isidor Vorobchevici către Iraclie Porumbescu.

Într-o epistolă din 31 ianuarie 1875, redactată în limba germană, Ciprian, în urma observaţiilor paterne cu privire la comportarea sa extraşcolară, îi asigura pe cei de la Stupca că nu va mai pierde nopţile colindând restaurantele în compania unor boemi, ci, va pune pe primul plan cultivarea talentului său. Cercetând manuscrisul misivei, aflăm că tânârul de douăzeci şi unu de ani situa, la loc de frunte, cultivarea aptitudinilor sale native, pentru a se îndepărta de tentaţiile ieftine şi dăunătoare, ce duceau la risipa sănătăţii, a resurselor financiare modeste şi a timpului, atât de preţios etapei formative a tinerilor.

“De când cânt la pian, orice necesitate de distracţii mi se pare inutilă. Mă duc zilnic la doamna Prockopowitz şi îmi găsesc ceva bun de distracţie dacă exersez ore întregi. De unde înainte, cel puţin din când în când, aveam tutunul meu, găsesc acum că e un lux ca să mi-l cumpăr. Înainte, am băut din când în când câte o bere, acum găsesc că apa e mai bună ca orice.

Să numesc asta o restricţie naturală, sau este ca urmare a unui motiv intern mie? Asta nu ştiu, sunt conştient însă numai că mă simt foarte bine şi mulţumit!

La 6 februarie sunt invitat la hram, la Marginea, unde însă nu mă voi duce!”[4].

Studentul Ciprian Porumbescu obţinuse, de la conducerea seminarului, permisiunea de a-şi relua studiile la pian, câte două ore pe săptămână, de a se perfecţiona la vioară şi la violoncel, în afara învăţământului muzical organizat, iar la cursurile profesorului Isidor Voropchevici primea lecţii de compoziţie, armonie şi teorie muzicală.

Că toate acestea nu-l satisfăceau pe studentul de la Stupca, că gândurile lui zburau către Konservatorium für Musik und darstellende Kunst din Viena, o indică şi scrisoarea din 10 februarie 1874, adresată lui George Bariţiu, la Braşov.

Destăinuindu-i-se acelui “tată al tuturor românilor”[5], cum îl numea în epistola mai sus pomenită, Ciprian îi solicită sprijin material şi moral:

“Apăsându-mă un dor nespus – pe care din cauza mizeriei ce mă apasă – nu-l pot îndeplini şi anume, dorul de a mă perfecţiona în arta frumoasă a muzicii instrumentale, spre care am o aplicare aşa de mare încât din fragedă-mi pruncie şi [până] în prezent am dus-o la un punct care-mi insuflă curaj, de a nu fi cu supărare, având un talent faţă de dânsa.

Sigur fiind despre patronarea ce o aveţi, domnia voastră, faţă cu toate ştiinţele şi, cred că şi cu artele frumoase ale muzicii [îndrăznesc] a-mi lua libertatea de a vă ruga  ca să-mi daţi un consiliu părintesc, prin care mod eu aş putea proveda (obţine) o subvenţie spre a putea continua dezvoltarea artei acesteia…”[6]

După vreo opt luni de aşteptare, Ciprian se adresează Societăţii pentru Cultură şi Literatură Română în Bucovina, ce avea o bursă pentru un tânăr ce va studia ştiinţele juridice la Viena, însă nu are succes nici de astă dată.

Aflând că Fundaţia Aron Pumnul a scos la concurs două burse, tânărul din anul al II-lea de studii teologice, în calitate de “fiu al naţiunii române indigene, născut la Şipote”[7], cum singur o sublinia, se numără printre petiţionari.

La 10/22 octombrie 1874, Ciprian cere a fi ajutat pentru a “studia arta muzicii la Conservatorul din Viena”[8], deoarece se preocupă de ea cu sârguinţă, de multă vreme şi are capacitatea “înnăscută de a-şi câştiga o cunoştinţă şi rutină îndestulătoare în acest  ram al ştiinţelor estetice”[9].

La numai câteva săptămâni, studentul teolog primeşte o adresă prin care i se comunica:

“Comitetul Societăţii pentru Cultură şi  Literatură Română în Bucovina considerând împrejurările mai nefavorabile ale altor petiţionari n-a putut, cu toată bunăvoinţa, ca să-ţi acorde domniei tale unul din cele două stipendii din Fundăciunea Pumnuleană, asupra cărora se scrisese concursul”[10].

Gândul de a studia la Viena îl va urmări peste tot şi ori de câte ori se va ivi ocazia, va încerca să-l transforme în realitate. Deocamdată, neavând altă alternativă, continuă să se instruiască la Facultatea de Teologie şi cu ajutorul oferit de ambianţa culturală a Cernăuţiului, care nici nu se putea compara cu cea din capitala imperială.

Înclinaţiile melodice ale efervescentului talent de la Stupca, în cea de a doua etapă formativă, se manifestau viguros şi polivalent în ambianţa unui ducat de la periferia Imperiului Austriac, unde influenţa orientală era la ea acasă.

Dirijorul, compozitorul ocazional, violonistul, rapsodul Ciprian Porumbescu era apreciat, fără rezerve, de colegi, de profesori şi de publicul cernăuţean. Cântecele compuse şi interpretate de Ciprian rămâneau, pentru multă vreme, în memoria celor ce-l ascultau. Studentul stupcan, uneori, storcea lacrimi cu melodiile cântate la vioară.

Mitropolitul Bucovinei, Blajevici, îşi amintea că odată, cu mulţi ani în urmă, pe când trecea pe o stradă din apropierea Institutului Teologic, “auzii cântec de scripcă. O doină, dar atât de cu simţ şi pasiune cântată că, cu lacrimi o ascultai până la sfârşit şi parcă-mi părea rău că s-a terminat”[11].

În ambianţa vieţii de cămin, Ciprian era răsfăţat de colegi. Puterea talentului său interpretativ şi componistic avea un efect fascinant asupra auditoriului. La petrecerile de la Ceahor şi din alte localităţi, era sufletul junimii studioase.

Niciodată “nu venea singur, ci însoţit de mai mulţi tineri, parcă anume aleşi ca să facă muzică vocală şi instrumentală: Ciprian la vioară, C. Morariu la flaut, Isidor Ieşan cu ghitara, mama mea, Iulia, la pian.

Apoi doinele şi romanţele cântate cu voci admirabile, de: George Popescu, Iancu Cucinschi, Morariu şi Ieşan, în îmbinare cu glasurile îngereşti ale mătuşilor mele, copile tinere, te înălţau sufleteşte până la slavă”[12].

Ciprian era ca matca într-un stup. Pe colegi îi atrăgea prin atmosfera de voie bună pe care ştia, ca nimeni altul, să o creeze, prin blândeţe, prin compoziţiile sale, şi, mai ales, prin cântecele culese şi învăţate de la lăutarii din Supca şi de aiurea. Porumbescu ştia să cânte doine la vioară ca nimeni altul, calitate interpretativă care a impresionat până şi pe Giusepe Verdi.

Cupletele sale umoristico-satirice: Că-i domn cu guler şi frac, cu castor şi papuci de lac, Bate fierul pân-ce-i cald şi Cisla, vizau defectele general umane, ca lăcomia, îngânfarea, aroganţa zgomotoasă, necinstea, inegalitatea socială şi naţională etc.,  stârneau hazul, voia bună şi admiraţia tuturor. Prin ele, Ciprian prefaţează cupletele muzical-satirice ale  lui Constantin Tănase.

Ciprian era o fire sensibilă. Deşi avea un fizic plăpând, firav, (după cum constatase comisia medicală de recrutare, din 1874), era plin de vitalitate molipsitoare. Voia bună, optimismul, încrederea în viaţă şi oameni iradiau în jurul său.

Avea însă şi momente când melodiile compuse de el sau de alţii îl emoţionau profund şi atunci le cânta în singurătate, plângând.

Era o fire prietenoasă, comunicativă, blândă, altruistă, de o bunătate dusă până la sacrificiu. Nu se supăra pe colegi, nu ţinea ranchiuna, nici măcar atunci când se purtau necuviincios cu el, când nu-i ascultau sfaturile,când îi luau, hoţeşte, compoziţiile recent create. Atunci el îi mustra părinteşte:

– Apoi vezi, măi, vezi cum eşti tu!?

Odată, un coleg “se smintise cu firea şi pătimea, sărmanul, de mai multe zile, trebuind chiar să fie păzit. Într-o zi, Ciprian îşi luă vioara, se duse la uşa bolnavului şi începu a cânta o doină, întâi foarte lin, apoi mai tare. Bolnavul ascultă, din odaia lui, câteva clipe în tăcere, iar mai pe urmă strigă:

  • Ciprian!

Alergă la uşă, o deschise cu putere şi-l cuprinse înduioşat cu mâinile de grumaz”[13].

La câteva zile după fericitul incident, bolnavul se întoarse sănătos printre colegii săi.

Calităţile componistice ale teologului Porumbescu s-au manifestat pe mai multe coordonate, încă din primii doi ani de studii cernăuţene. O anume orientare i-a fost impusă de cerinţele specifice institutului ce-l frecventa, dar şi de evoluţia muzicii bisericeşti din Europa vremii sale.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, repertoriul muzical al Bisericii Ortodoxe era destul de dificitar şi învechit. Ciprian, cântând aproape zilnic în capela seminarului şi în marea catedrală mitropolitană din Cernăuţi, a constatat slăbiciunile armonice ale melodiilor religioase cântate de psalţi şi de corul seminariştilor.

“Pentru aceştia, scria Ciprian,  n-au existat un Dufay, Okeghem, Josquin, Orlando di Lasso, Finck, Stölzer, Palestrina şi cum se mai cheamă toţi nobilii  şi înobilatorii măeştri ai artei muzicale.

În zadar au vieţuit şi muncit un Handel, Bach, Gluck, Haydn, Mozart, Beethoven pentru catedrala noastră. Aici muzica a încremenit în stadiul unei simple practici care veghează mecanic, şi, cu toate sirenele şi harpele cele dulci ca mierea, nu vrea să prospere […].

Pe când în occident, prin orgă şi magistralele compoziţii ale unor celebri muzicieni, o întreagă lume de sunete şi de efecte sonore vibrează în sfintele bolţi şi ideea muzicală se înalţă în văzduh, în catedrala noastră, de cele mai multe ori, se articulează, de către nişte aproape complet ignoranţi într-ale muzicii, o behăială şi văicăreală, ca şi când toţi s-ar fi conjurat a-l izgoni, consecvent, cu strigătele lor, pe fiecare vizitator al bisericii […].

E oare nevoie ca [în] biserica noastră să domine acel muced colorit de vechime a unei întimorate, morbide scrupulozităţi de anacronică ciudăţenie, pentru ca să ofilească orice floare din senin, calda lumină a zilei, nimicind-o într-o singură noapte?

E oare natural, cel care apriori convinge orice minte trează, atât de deavolicesc, încât, chiar şi în muzica bisericească, în această suverană artă divină, a fi urgisit, repudiat? Se întreba indignat studentul Ciprian Porumbescu, în 1878.

O! Nu, desigur, nu! Căci atunci Rafael şi Canova, Mozart şi Haydn ar trebui să se pârjolească în focul Gheenei până la capătul lumii, fiindcă, urmărind genialele lor intuiri au ascultat, în creaţiile lor, natura, au creat opere fireşti!”[14].

Nemulţumit de calitatea muzicii folosite la oficierea slujbei divine, în catedrala mitropolitană din Cermăuţi şi având în  vedere realizările unor compozitori iluştri ai muzicii europene, studentul teolog s-a decis să creieze, pentru uzul creştinilor de rit ortodox, o muzică liturgică firească, înălţătoare, care să atragă auditoriul şi prin armonii memorabile.

Aşa că nu e de mirare când constatăm că potenţialul său creator a fost canalizat, mai întâi, spre compoziţiile religioase. Dorind să scoată din impas muzica bisericească ce se practica în vremea sa, studentul teolog Porumbescu s-a apucat să creieze noi compoziţii liturgice. El a imaginat şi dirijat numeroase: antifoane, axioane, heruvice şi chiar liturghii întregi (Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur,  tradiţională, datată 1 ianuarie 1875, Liturghia Sf. Ioan în C dur, datată 30 noiembrie 1875, Liturghia Sf. Ioan în A dur, Liturghia Sf. Vasile şi Liturghia Sf. Grigore).

Majoritatea compoziţiilor religioase au rămas în manuscris şi s-au transmis prin mumeroase copii, după cum o dovedeşte şi Fondul Ioan Vicoveanu, aflat în posesia Muzeului  judeţean Suceava şi mai puţin pe calea tiparului[15].

            Referindu-se la succesul compoziţiilor rituale, un contemporan remarca:

“Îmi vor rămâne pururea neuitate, mai ales, melodiile lui Ciprian din Liturghia Sf. Grigore, Acum puterile îngereşti, Cu credinţă gustaţi şi Heruvicele din săptămâna patimilor: Cinei tale cea de taină, Să tacă tot trupul.

            Parcă şi acum aud melodiile acestea plutind prin bolţile catedralei din Cernăuţi ca nişte imnuri tainice, [cântate] de îngeri”[16].

Compoziţiile religioase ale lui Ciprian Porumbescu s-au răspândit, mai ales sub forma manuscriselor, la românii ortodocşi de pretutindeni, nu numai la sfârşitul secolului al XIX-lea, ci şi în prima jumătate a secolului al XX-lea.

Spre exemplu, prin 1941-1943, la liturghiile ce se oficiau la Biserica Sf. Ioan, zidită de Ştefan cel Mare la Vaslui, corul elevilor Liceului Mihail Kogălniceanu folosea, cu mult succes, piese liturgice compuse de artistul de la Stupca.

O a doua coordonată componistică, ce s-a născut în primii ani ai studenţiei cernăuţene, a izvorât din convingerile idealurilor manifestate la serbarea de la Putna şi din incandescenţa trăirilor sale intime.

Multe din compoziţiile laice sunt ecouri ale evenimentelor sociopolitice ale momentelor istorice pe care le-a trăit la înaltă tensiune şi l-au combustionat incandescent până la martiraj. Fiul militantului revoluţionar paşoptist, Iraclie Porumbescu, educat în spiritul idealurilor de unitate naţională, reanimat de generaţiile de intelectuali ce s-au întâlnit la Putna, în 1871, a dat glas acestor aspiraţii prin intermediul artei şi a talentului său de compozitor, de poet ocazional în română şi germană, de militant social.

Ca orice tânăr visător şi cinstit al epocii sale, Ciprian a simţit lipsa unui repertoriu muzical cerut de gustul, aspiraţiile şi interesele colective ale românilor aflaţi sub vremelnică ocupaţie străină şi a purces, la început, cu tot entuziasmul la acoperirea acestei lacune.

Într-o noapte, din anul 1874, pe când ceilalţi colegi ai săi dormeau, Ciprian la vioară şi un alt coleg la flaut, au cântat, la uşa dormitorului acestora, romanţa Dorinţa, ce va intra în sumarul primului său opus tipărit. Efectul produs a fost fascinant.

“Trezindu-se din somn, povestea unul dintre studenţii anului I, la melodia acelei dulci cântări, parcă nu ştiam pe ce lume mă aflam şi multe zile după aceea m-am simţit ca fermecat”[17].

Elegia lirică amintită mai sus a constituit debutul editorial a studentului Ciprian Porumbescu, marcat de O dorinţă, cuvinte de M. Cugler, apărută la Cernăuţi, în editura proprie, W. Benicke sc. Leipzig, fără an.Preţul 1 franc.

Primul opus a lui Ciprian Porumbescu a fost tipărit la sfârşitul anului 1874, după cum  se poate deduce din următoarea scrisoare de mulţumire a Matildei Cugler, expediată la 14 ianuarie 1875:

“Onorate Domn,

Am lipsit din Iaşi în vremea când mi-aţi trimis frumoasa dumneavoastră compoziţie. Deşi târziu, îndeplinesc cu atât mai multă plăcere îndatorirea de a vă mulţumi pentru trimiterea cântecului.

Compoziţia dumneavoastră este, după părerea mea, plină de gust şi scrisă cu un adînc simţ muzical, iar plăcerea care mi-a făcut-o egzecuţiunea acestei piese nu se poate descrie în cuvinte”[18].

Un alt manuscris, fără titlu, pentru pian şi voce, ce pare a fi o romanţă în fa major, este datat: 14 ianuarie 1875, iar la sfârşitul lui e notat un dans popular.

În 1875, Ciprian mai crează o glumă muzicală intitulată  Vecina, pe versuri de Alecu Russo, o polcă pentru pian, Café Schwestwen, iar pentru cel de al doilea opus al său, O horă naţională.

Altădată, tot pe când era în anul al II-lea şi stătea internat în spitalul institutului, Ciprian a compus un marş vesel şi valsul Răsunete carpatine, pentru a le trimite, ca omagiu, de ziua tatălui său.

Împlinirea unui sfert de veac de la înfiinţarea Societăţii de Tir i-a prilejuit sudentului Ciprian Porumbescu să scrie un Marş festiv, ce nu s-a păstrat şi pentru care a fost felicitat, cu multă căldură, de preşedintele asociaţiei. Tot în această perioadă a mai compus valsul Un vis de fericire şi încă altele.

Pe când Ciprian absolvise cel de al II-lea an de studii teologice, se decretează înfiinţarea K. K. Universität din Cernăuţi, cu facultăţile de: teologie, drept şi filozofie, iar la 5 octombrie 1875 şi-a deschis cursurile. Majoritatea populaţiei şcolare a universităţii germane era alcătuită din studenţii veniţi de la Institutul Teologic.

Conform tradiţiei universităţilor nemţeşti, s-au organizat şi la Cernăuţi asociaţii pe naţionalităţi. Din iniţiativa lui T. V. Ştefanelli, la 10/22 decembrie 1875, tineretul studios de etnie română a dat viaţă Societăţii literar-culturale Arboroasa.

La ceremonialul inaugural corul a făcut să răsune următorul imn al asociaţiei nou creată, muzica de Ciprian Porumbescu, versurile de T. V. Şteinfanelli:

“Imn festiv

I

În Ţara-veche-a-Fagilor

În sfântul ei pământ

Ce are în sine oasele

Lui Ştefan, Domn cel sfânt,

Un falnic glas ne zguduie

Din somnul nostru greu:

– Uniţi să fim în cuget,

Uniţi în Dumnezeu!

II

– Uniţi! Răsună codrii vechi,

Dumbrăvi, câmpii şi văi,

– Uniţi! Repetă maica.-ncet

La copilaşii săi.

Şi Prutul vechi, el spumegă

În sfânt limbajul său:

– Uniţi să fiţi în cuget,

Uniţi în Dumnezeu!

III

În Putna, vechea matroană

De glorii din srăbuni

Tresar chiar temeliile!

Ea face azi minuni.

Căci Ştefan strigă din mormânt

Azi, la poporul său:

– Lucraţi uniţi în cuget,

Uniţi în Dumnezeu!

IV

Cu toţii, deci, să ne unim

Căci timpul este greu,

Pe Arboroasa s-o scutim

De duşmani şi de rău;

Pe flamura-i să fâlfâie

Deviza-n capul său:

– Uniţi să fim în cuget,

Uniţi în Dumnezeu!

V

Iar tu, o, geniu falnic!

Înalte Creator,

Să oţeleşti puterile,

Să dai la lucru spor!

Româna viţă, falnică

Fie-n pământul său,

Şi noi, uniţi în cuget,

Uniţi în Dumnezeu!”[19].

 4

Stema Cernăuțului arborosean

            Numele de Arboroasa a fost ales pentru a se deosebi de slavul Bucovina sau de nemţescul Buchenland, deoarece pe cel de Dacia şi-l însuşise asociaţia tinerilor germani care studiau la universitatea cernăuţeană.

Societatea academică Arboroasa urmărea, după cum rezultă din statut, “să perfecţioneze pe membrii săi pe teren literar şi naţional, să dezvolte spiritul social şi, la urmă, să sprijine membrii sărmani.

În acest scop, se vor aranja conferinţe, şezători literare, petreceri şi excursii, se va susţine un cabinet de lectură şi se va crea o bibliotecă. La ocazii festive, membrii societăţii vor purta o panglică albastră-galbenă-roşie şi în cap chipiu roşu”[20].

Asociaţia era condusă, între două sesiuni, de un comitet format din cinci membri: un preşedinte, un vicepreşedinte, un secretar, un controlor şi un casier.

Societatea Arboroasa, formată cu precădere din teologi, a avut un puternic ecou în conştiinţa mai multor generaţii, deşi a funcţionat legal numai doi ani (10/22 decembrie 1875 – 11 noiembrie 1877), cu un număr de membri relativ redus (44 studenţi, dintre care 34 teologi, 7 de la litere şi 3 de la drept] în primul an şi 51 în cel de al doilea.

                         Paul Leu,

Kenmore, Washington, USA

[1] Paul Leu, Iraclie Porumbescu, monografie, Colecţia Patrimonium, Editura Euroland, Suceava, 2000, p.86-142.

[2] A. Flechtenmacher, scrisoare către  preşedintele Societăţii pentru Cultură şi Literatură Română în Bucovina, Bucureşti,  2 septembrie 1867, apud: Ioan V. Cocuz, Documente inedite privind legăturile culturale şi politice dintre românii din Bucovina şi România, la sfârşitul secolului al XIX-lea, în Suceava, anuarul Muzeului judeţean, vol. X, 1983, p. 758.

[3] Ciprian Porumbescu către Iraclie Porumbescu, scrisoare inedită în limba germană, Muzeul judeţean Suceava, inv. nr. 2606.

[4] Ibidem.

[5] Ion N. Nedelea, Ciprian Porumbescu şi George Bariţiu, în Magazin istoric,anul VII, nr. 12(81), decembrie 1973, p. 93.

[6] Apud: Nina Cionca, Ciprian Porumbescu, Editura Muzicală, Bucureşti, 1974, p. 22.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] Iraclie Porumbescu, scrisoare din 4 iulie 1894, către un necunoscut, în Muzeul judeţean Suceava, inv. nr. 2876, p. 2.

[12] Alecu Berariu, Ciprian Porumbescu. Dulci amintiri, în Glasul Bucovinei, anul XIV, nr. 3, din 1 martie 1931, p. 145.

[13] Constantin Morariu, Ciprian Porumbescu. După 25 de ani de la moartea lui, Suceava, 1908, p. 11.

[14] Leca Morariu, vol. cit., p. 216-217.

[15] Compoziţii religioase tipărite: Cristos a înviat, în Fascicola XVII, Editura Societăţii Ciprian Porumbescu, Suceava, Cernăuţi, 1940; Condacul Maicii Domnului, în Făt-Frumos, nr. 3, 1933 şi Cuvini-se cu adevărat şi  Lăudaţi pre Domnul, în Patru coruri bărbăteşti, colecţie îngrijită de Grigore Onciul, Editura familiei, Cluj, 1935.

[16] Constantin Morariu, lucrarea citată, p. 79.

[17] Ibidem, p. 8.

[18] Matilda Cugler, scrisoare către Ciprian Porumbescu, Iaşi, 14 ianuarie 1875, în Glasul Bucovinei, anul XIV, nr. 3, din 5 noiembrie 1931, p. 642.

[19] Imn festiv, muzica de Ciprian Porumbescu, versurile de T. V. Ştefanelli, în Fascicola III, Editura Societăţii Ciprian Porumbescu, Suceava.

[20] Teodor Bălan, Procesul Arboroasei, Cernăuţi, p. 33.

La studii în fosta cetate de scaun a Moldovei

Standard

Pe la mijlocul secolului al XIX-lea în Suceava era o ambianţă socio-culturală efervescentă, dar nu se distanţa prea mult de mediul din care venea proaspătul licean Ciprian. Aici, pe la 1862, era sediul principalelor instituţii adminstrative, executive şi juridice ale judeţului, tinere asociaţii profesionale, artistice sau culturale, un gimnaziu în formare, şi un puternic centru al rapsozilor populari, ce colportau moştenirea muzical-folclorică românească, având ca reprezentant pe Grigore Vindereu şi taraful său, alături de care, elevul Ciprian Porumbescu va cânta, la Putna, “Daciei întregi”.

Aptitudinile embrionale, genetice, moştenite de la antecesori ale copilului venit să înveţe la Suceava şi-au aflat un climat prielnic, stenic în noile condiţii.

Obergymnasium gr.-or. k. k. [Gimnaziul superior greco-oriental imperial-regal] se înfiinţase la Suceava numai cu trei ani înainte de a veni Ciprian1.

În actul de constituire a celei de a doua şcoli medii din ducatul Bucovinei se stipula, printre altele, că predarea obiectelor de învăţământ, în primele patru clase, se va face prin intermediul limbii române.

Pentru punerea în practică a acestui deziderat erau necesare manuale în limba română şi cadre didactice care să stăpânească, deopotrivă româna şi germana. Neexistând profesori calificaţi, manualele necesare şi nici candidaţi pentru clasa a I, autorităţile austriece au adus profesori de la alte licee din imperiu,  manuale nemţeşti şi repetenţii de la liceul din Cernăuţi cu care, în toamna anului 1860, au înfiinţat clasele I şi a II-a.

1

Obergymnasium gr.-or. k. k.

Din cei patru profesori încadraţi, numai Constantin Morariu preda, câte două ore pe săptămână, limba Ţării [română] şi religia ortodoxă, în timp ce: matematica, ştiinţele naturii, istoria, geografia şi alte obiecte de învăţământ erau comunicate în nemţeşte, de către cadre didactice străine.

Deşi era finanţat din fondurile Bisericii Ortodoxe din Bucovina, gimnaziul din Suceava a devenit o pepinieră din care se recrutau oamenii necesari aparatului de stat austriac17.

2

Fiii băştinaşilor din Bucovina, ce frecventau cursurile de la Obergymasium  din Suceava2, nu aveau acces la istoria sau literatura română, însă cunoşteau istoria universală şi pe cea a Imperiului Austriac.

Programele şi eforturile sistemului de învăţământ oficial urmăreau să facă din elevi nemţi. Alecu Hurmuzacki era de părere că învăţământul austriac avea ca finalitate ştergerea, pe nesimţite, din memoria elevilor români conştiinţa de neam şi “apoi din inimă toate tradiţiile părinteşti”3.

Referindu-se la finalitatea procesului educaţional, ce se desfăşura la liceul din Suceava, patriotul român sublinia că noua formă de învăţământ “cere să ne dezbrăcăm de fiinţa noastră firească, intimă, de însuşirile noastre particulare, de individualitatea noastră […] să ne pierdem naţionalitatea noastră păstrată cu ajutorul lui Dumnezeu şi al braţului român de peste un mileniu şi jumătate, să pierdem până şi amintirea cine am fost şi conştiinţa ce a mai rămas, cere să încetăm a fi români ca să ne facem Mensch4.

Reacţionând împotriva obiectivelor sistemului de învăţământ practicat la gimnaziul sucevean şi aiurea, Ciprian, instinctiv, s-a apropiat, treptat, de viaţa culturală de dincolo de zidurile şcolii, ce se materializa prin cultura orală, prin publicaţiile aduse  clandestin din România  de negustori etc.

Din toamna anului 1863 şi până în martie 1873, elevul Ciprian Porumbecu a studiat la Gimnaziul Superior Greco-Oriental din Suceava.

Despre această importată etapă formativă a personalităţii cetăţeneşti şi artistice a viitorului compozitor român, descoperim numeroase mărturii, mai ales în arhiva liceului.

Relatările în legătură cu gradul de pregătire, cu aptitudinile, preferinţele, preocupările, reacţiile spontane şi chiar proiectele de viitor ale elevului Ciprian, înmatriculat în actele Obergymansului sub numele de Ciprian Golembiowski, aflăm, redactate în nemţeşte cu litere gotice, în cataloagele claselor: I5, a II-a6  şi a III-a7, ce erau depozitate la Arhivele statului – Suceava, în cele ale claselor a IV-a8, a V-a9, a VI-a10, a VII-a11, şi a VIII-a12, în dublurile  certificatelor13  a două sesiuni de bacalaureat, 1872-1873 şi din alte documente şcolare ce erau depozitate, la data când am făcut investigaţiile, în arhiva Liceului Ştefan cel Mare din Suceava.

Informaţiile documentare despre Ciprian am mai descoperit şi în amintirile, corespondenţa şi manuscrisele rămase de la cel de al doilea fiu al lui Iraclie, precum şi de la prietenii şi colegii care au venit în contact cu el, într-o anume împrejurare, din manuscrisele aflate în custodia Muzeului judeţean Suceava sau în memoria locurilor din Bucovina.

La Stupca, a rămas o parte din gospodăria părintească ce a fost reamenajată, cu ocazia centenarului naşterii, în casa memorială, iar în 1971, a fost inaugurat Complexul muzeistic Ciprian  Porumbescu.

În cimitirul din centrul satului Stupca, lângă biserică, se află înmormântaţi părinţii  Emilia şi Iraclie, copiii: Ciprian, Alexandru,

Eufrosina, Ştefan şi Mărioara.

Toate mărturiile enumerate mai sus reconstituie atmosfera de epocă în care a trăit şi creat artistul de la Stupca,  atestă martirajul unei existenţe zbuciumate şi vorbesc despre frământările, visele, necazurile nevoile, speranţele, creaţiile  şi altele.

De îndată ce a fost instalat la o gazdă în Suceava, proaspătul licean simţea nevoia de a continua exersările la vioară începute cu Carol Miculi.

Iraclie, cu ajutorul mătuşei Olimpia şi a unchiului Joef Mally, îl angajează pe bătrânul violonist Anton Valentin, organistul bisericii catolice din Suceava, căruia îi cam slăbise auzul.

Numai după câteva lecţii, copilul, nemulţumit, îşi părăseşte instructorul şi exersează singur sau cu alţi colegi, pe la gazdele lor.

Un fost elev al lui Ciprian, amintindu-şi de aceste repetiţii, mărturisea emoţionat:

“Darul lui Porumbescu de a fermeca din vioară adevărate sunete de vrajă era covârşitor. Când, în frumoasele amurguri de vară, maestrul cânta cu ferestrele deschise, atunci lumea se aduna pâlcuri-pâlcuri, în faţa casei şi rămânea vrăjite de minunatele sunete”14.

3

Într-una din zile, tânărul violonist C. Schlötzer, ajutor de judecător la Tribunalul din Suceava, auzindu-l cântând, a fost impresionat de talentul precoce al gimnazistului Ciprian şi, după ce-l cunoaşte, îl invită să exerseze împreună.

Între cei doi s-a legat o strânsă prietenie, care, din nefericire, a fost brutal curmată, la numai câteva luni, deoarece noul instructor, care-i şi corectase câteva eseuri componistice, moare răpus de tuberculoză.

4

Grigore Vindereu

Un loc aparte în conturarea personalităţii lui Ciprian îl ocupă gimnaziul sucevean şi unii profesori ce i-a cunoscut la şcoală şi în afara ei.Cercetând cataloagele şi alte documente şcolare inedite, constatăm că elevul venit de la Ilişeşti, în primele trei clase, a învăţat bine, cu perseverenţă şi avea o purtare ireproşabilă, dar în următoarele apar oscilaţii evidene la învăţătură şi conduită, atenţia devine fluctuantă, inegală, absenţele de la ore sporesc.

Spre sfârşitul semestrului I, al clasei a IV-a, Ciprian a primit la conduită calificativul necorespunzător. Motivul scăderii notei la purtare îl aflăm din consemnările făcute în catalogul respectiv:

5

Casa din Suceava, în care a locuit Ciprian Porumbescu

Acum 70 de ani, însă, adică l

Im Grunde Konferenz – Protokolls 3 Nov. 1866, imfolge erwiesener und einegestandener groben Verletzung des dem Katekcten Beldean schuldigeh Achtung14, şi din procesul verbal al consiliului profesoral, încheiat la 3 noiembrie 1866.

Într-una din zilele de la sfârşitul lunii octombrie 1866, catihetul Ioan Beldean, din nu ştiu ce motiv, a sancţionat pe Ciprian, din clasa a IV-a, cu o notă rea la obiectul religia greco-orientală. Acest act punitiv a dat naştere la discuţii printre elevii gimnaziului, iar câţiva, indignaţi, s-au solidarizat cu cel pedepsit şi au pus la cale o ripostă infantilă.

În seara zilei de 30 octombrie 1866, Ciprian, Ignaz Steideler din clasa a V-a şi Josef Maly din clasa a II-a au spart geamurile casei în care locuia preotul Ioan Beldean.

Fiind descoperiţi, de îndată, au şi fost traşi la răspundere pentru actul de vandalism, după cum rezultă din procesul verbal amintit mai sus.

Opiniile consiliului cu privire la manifestarea violentă, anarhică a celor trei adolescenţi, după audierea lor, au fost împărţite. O parte din profesori, în frunte cu catihetul Beldean, au propus eliminarea din şcoală a organizatorilor: Ciprian şi Ignaz Steidler, iar o alta, grupată în jurul prof. Ştefan Nosievici, au calificat actul de indisciplină ca fiind o copilărie ce trebuie pedepsită cu vărguţa.

Iosif Marek, directorul gimnaziului, nu a fost de acord ca elevii răzvrătiţi să fie eliminaţi, deoarece sancţiunea ar lovi mai mult în părinţi şi nu a admis nici să fie molestaţi de către cel lezat direct.

În cele din urmă, Marek a stabilit să fie chemaţi părinţii elevilor ce s-au abătut de la conduita şcolară şi ei să le aplice corecţia necesară în faţa catihetului şi, eventual, a altor profesori.

Astfel, cu tactul şi discernământul ce-l caracteriza, conducătorul liceului a aplanat conflictul ivit între elevi şi profesor, iar Ciprian, la încheiere semestrului, I al clasei a IV-a, a primit, la religie şi limba română, calificativul: suficient, iar pe semestrul al II-lea, catihetul Ioan Beldean i-a pus, la religie: mulţumitor şi la limba română: lăudabil.

O înrâurire formativă puternică, în conturarea personalităţii cetăţeneşti şi în orientarea artistică a elevului Ciprian Porumbescu a avut-o entuziastul şi întreprinzătorul profesor de matematică şi muzică al liceului, Ştefan Nosievici.

6

Autografele profesorilor lui Ciprian de la Gimnaziul KK din Suceava

În cataloagele gimnaziului [1864-1873], în care figurează numele elevilor Ciprian Porumbescu şi Simion Fl. Marian, pe coperta interioară a acestora, printre semnăturile cu gotice, se află şi următorul autograf caligrafiat cu litere latine: “Ştefan Nosievicz predă matematica şi muzica”16 sau “Ştefan Nosievicz, profesor titular, predă matematica, fizica şi muzica”17.

Din cele descoperite în cataloagele liceului rezultă că Ciprian nu l-a avut pe profesorul Nosievici numai la matematică, ci şi la fizică şi muzică.

Dacă fizica i-a predat-o numai în clasa a IV-a, matematica şi muzica le-a învăţat cu prof. Ştefan Nosievici din clasa I [toamna lui 1863] şi până la terminarea clasei a VI-a [vara anului 1867], fără întrerupere, după cum rezultă din documentele şcolare amintite.

În cataloagele din anii şcolari 1869-1870, 1870-1871 şi 1871-1872, când Ciprian a frecventat ultimele clase gimnaziale, lipseşte calificativul la muzică, la toţi elevii liceului.

Ştefan Nosievici murise în noiembrie 1869, după cum rezultă din inscripţia încrustată cu litere chirilice, pe mormântul său din cimitirul vechi al mănăstirii Sfântul Ioan cel Nou din Suceava.

 

Cataloagele 18 şi registrele Obergymnasului gr.-or. K.K. din anii 1864-1873 furnizează date în legătură cu gradul de pregătire al elevului Ciprian Porumbescu la diverse obiecte de învăţământ, cu dezvoltarea centrelor de interes de la zece până la optsprezece ani, cu fluctuaţiile conduitei şcolare, precum şi cu visele sale cu privire la viitoarea carieră.

Mai impotant mi se pare a fi evoluţia ascendentă la obiectul muzică şi însemnările cu privire la profesia pe care ar fi dorit să o îmbrăţişeze, după terminarea liceului.

7

Cvintetul de coarde organizat și dirijat de Ciprian Porumbescu

 pe când era elev la Suceava

La muzică, elevul Porumbescu a obţinut următoarele rezultate: în clasa I, în semestrul I, nu are calificativ, iar pe al II-lea a fost apreciat cu performanţe excelente; în clasa a II-a, în semestrul I: pe deplin mulţumitor,şi în al II-lea: performanţe excelente; în clasa a III-a, în semestrul I: rezultate excelente, în semestru al II-lea: rezultate excelente; în clasa a IV-a, în semestrul I: excelent,iar în al II-lea tot excelent; în clasa a V-a, pe ambele semestre: excelent; în clasa a VI-a, în semestrul I: lăudabil şi în semestrul al II-lea: excelent.

Calificativele date de profesorul Ştefan Nosievici nu atestă numai constanţa înaltului grad de pregătire şi de interes al lui Ciprian Porumbecu la obiectul muzică, ci şi ataşamentul faţă de această materie şi de profesorul care o preda.

Comparând calificativele primite la muzică cu rezultatele obţinute la celelalte discipline, constatăm că muzica era obiectul preferat pe tot parcursul studiilor liceale.

Cu toate acestea, la rubrica din catalog în care se consemna profesia dorită de elev după absolvire, la Ciprian găsim scris următoarele: în clasele I-V se menţionează: nehotărât; în clasa a VI-a: medicina; în clasa a VII-a [din anul şcolar 1869-1870]: tehnică; în clasa a VII-a [din anul şcolar 1870-1871]: nehotărât.

Probabil că repetarea clasei a VII-a i-a zdruncinat încrederea în perspectiva viitorului său, ca în clasa a VIII-a să reapară dorinţa de a studia: tehnica.

Constatăm o contradicţie între aptitudinile şi preferinţele muzicale ce şi le cultiva cu asiduitate şi de care era conştient că le posedă şi perspectivele profesionale de medic sau inginer.

Care să fie cauza? Să fie dilema ispitelor vârstei? Superficialitatea? Îndemnurile familiei?!! sau convingerea că numai o activitate practică i-ar putea asigura, cu prisosinţă, o existenţă confortabilă întrucât, în prezent, era privat de multe lucruri strict necesare?!

Legătura de suflet dintre Ciprian şi Nosievici era indisolubilă şi reciprocă. Cu toate acestea, profesorul îi acorda la matematică, doar note de trecere, ceea ce nu s-a întâmplat şi la alţi dascăli pe care i-a avut în clasele a VII-a și a VIII-a, sau la primul examen de bacalaureat când a obţinut insuficient la acest obiect.

Elevul Porumbescu când era în dificultate ştia să se ridice deasupra căderilor. El nu era inapt asimilării ştiinţelor exacte, după cum o dovedeşte şi calificativul de eminent, acordat, la matematică, de prof. Karl von Mohr, pe primul semestru al ultimului an de liceu.

Ciprian, simţindu-se iubit şi respectat de Nosievici, nu voi să scadă în ochii  acestuia la orele de matematică şi, chiar dacă nu prea avea timp disponibil şi pentru acest obiect, îl găsea de dragul profesorului şi astfel scotea calificativul de promovare.

Cert e că Ştefan Nosievici, prin spiritul său altruist, prin activitatea din clasă, din şcoală şi din afara ei, prin ideile sale, prin aptitudinile muzicale native, a lăsat urme memorabile în conştiinţa şi caracterul viitorului artist-cetăţean Ciprian Porumbescu  şi a altor elevi, cum ar fi Simion Florea Marian.     Nosievici a organizat în gimnaziul sucevean coruri, cvartete şi cvintete coral-instrumentale, prin care a “sădit în sufletul elevilor săi acea dragoste de muzică şi cântare, care nu s-a manifestat numai în corurile elevilor acelei generaţii, ci a devenit tradiţie, încât toate generaţiile de atunci încoace şi-au avut corurile lor.

Nu era ocazie şi nu era zi în care să nu auzi, mai ales în cartierul elevilor din partea oraşului dinspre Zamca, arii executate de cvintetele corale şi instrumentale, căci elevii îşi aveau orchestrele lor”19.

Printre aceştia se număra şi Ciprian, care avea în componenţa cvintetului pe: Gheorghe Hindei, coleg de clasă, pe Mihai Kipper, pe E. Pollak şi pe E. Greutz din clasa a V-a, după cum se poate constata şi dintr-o fotografie cu autograful lui Ciprian.

În afara şcolii, Nosievici a fost sufletul primei asociații muzicale din Suceava, Suczawer Gesangverein, în calitate de vicepreşedinte, dirijor şi, parţial, compozitor al ansamblului coral-instrumental sucevean.

Compoziţiile sale sunt cerute de necesităţile dezvoltării unui repertoriu românesc. O parte din cele opt creaţii corale, care au avut audienţă în a doua parte a secolului trecut şi în prima jumătate a celui pe care îl trăim, au la bază prelucrarea unor motive folclorice româneşti, după cum o evidenţiază şi subtitlurile: Drum bun după o melodie naţională sau Tătarul – Cântec vechi de V. Alecsandri şi altele.

Urmărind activitatea lui Cprian Porumbescu de profesor de muzică la şcolile Centrale Române, de organizare a ansamblurilor corale şi instrumentale de la Cernăuţi, Viena sau Braşov, de dirijor, compozitor şi animator al muzicii române, ne dăm seama că la toate aceste realizări a contribuit, într-o anume măsură şi exemplul modestului profesor sucevean.

Ştefan Nosievici i-a dezvoltat elevului Porumbescu dragostea pentu munca de pionierat pusă în slujba culturii muzicale, a demonstrat necesitatea folosirii patrimoniului folcloric la creiarea muzicii culte, l-a îndrumat cum să organizeze o formaţie coral-instrumentală, cum să interpreteze o melodie, cum să evidenţieze interacţiunea dintre textul muzical şi cel literar etc.

Direcţia educativă a primului profesor laic de musică al liceului e o punere în practică a unor principii estetice romantice şi o continuare a iniţiativei creatorului folcloristicii naţionale, Vasile Alecsandri, după cum o mărturiseşte şi în subtitlul compoziţiei Tătarul – Cântec vechi de V. Alecsandri.

În compoziţia amintită, Nosievici pune în evidenţă, cu multă fineţe, intensitatea sentimentelor patriotice de care-i animat oşteanul român ce-i gata să apere, chiar cu preţul vieţii, fruntariile ţării. În continuarea analizei, profesorul sucevean dă îndrumări metodice în legătură cu interpretarea textului muzical, creat special pentru amplificarea efectului emoţional al dominantei lirice ce o emană versurile.

Compoziţia corală Tătarul este dedicată elevilor ce i-au împărtăşit gândurile, faptele şi şi-au făcut un crez din idealurile sale artistico-cetăţeneşti. Intenţiile sunt destăinuite prin următoarea profesie de credinţă:

“Iată dar că trimit copilul fanteziei şi al simţămintelor mele, în lumea largă, dorindu-i primire amicală şi dedicându-l învăţăceilor mei, anume acelora, pe care nu legea, ci amoarea i-a chemat pe această cale”20.

Dacă întreg articolul ce arată izvoarele care au alimentat crezul său artistic, patriotismul, conţinutul fragmentului de mai sus e un semn al dragostei şi respectului profesorului faţă de cei mai talentaţi şi iubiţi şcolari ai săi, în fruntea cărora ghicim a fi Ciprian Porumbescu şi Simion Fl. Marian, de la care, la ore, cerea să-şi susţină teoria învăţată cu exemple culese de ei.

Se spune despre Ciprian Porumbescu că a fost puţin exigent cu creaţia sa, că a scris grăbit, cu unele slăbiciuni tehnice.

Printre altele, unele cauze ce au determinat asemenea minusuri ale tehnicii componistice îşi au rădăcini şi în pregătirea profesorului său de muzică de la gimnaziul sucevean, care era autodidact în acest domeniu.

În afara elementelor de teorie şi practică muzicală dobândite, în mod organizat, până la abandonarea Facultăţii de Teologie, Ştefan Nosievici şi-a completat cultura muzicală la întâmplare şi din această cauză nu a putut face elevilor săi, lui Ciprian în special, în cei şase ani, o instruire temeinică cerută de valoarea şi sensibilitatea talentului acestuia.

Din cele expuse, rezultă cu limpezime influenţa formativă ce a exercitat-o Nosievici asupra tânărului venit de la Ilişeşti.

Având în vedere cele expuse, nu putem fi de acord cu minimalizarea sau negarea contribuţiei profesorului de la liceul din Suceava la dezvoltarea artistului cetăţean Ciprian Porumbescu.

Nosievici era un profesor cu vederi democratice şi cu mare putere de înţelegere a spiritului adolescentin, după cum a dovedit-o şi în cazul judecării abaterii elevului Porumbescu şi a celorlalţi doi.

Fiii oamenilor simpli ce veneau din satele județului Suceava, îl stimau, îl iubeau, în el aflau, la vreme de nevoie, un prieten de nădejde, un sfătuitor de taină. Nosievici le descopera şi cultiva talentele, îi susținea în faţa celorlalţi dascăli ai liceului, îi apăra de aroganţa odraslelor claselor suprapuse şi de sistemul preferenţial.

Ciprian, Simion Fl. Marian şi alţii ca ei au avut, de mai multe ori, nevoie de sprijinul lui. La flacăra patriotismului luminat al inimosului dascăl s-au modelat multe forţe intelectuale care au dus mai departe lupta de ridicare prin cultură a românilor din Imperiul Austriac.

Ciprian, în timpul studiilor liceale, a  stat la diverse gazde: în strada Cutului, în strada Prundului, nr. 1, pe Calea Unirii, nr. 9, în Valea Mirăuţilor, în strada Ştefan Vodă, la verişoara mamei sale, Paula Berger şi în alte locuri.

Întâi a locuit singur, la mătuşa Olimpia şi la unchiul Josef Mally, apoi împreună cu Ştefan şi mai târziu cu Mărioara. Fiind strâmtorat materialiceşte, părintele Iraclie îşi adăpostea copiii în casele unor oameni ce nu pretindeau mulţi bani, dar nici nu ofereau condiţii optime de viaţă.

Copiii lui Iraclie locuiau în camere cu pereţi şubrezi, încălzite cu sobe de fontă, din care cauză, pe gerurile Bobotezei, se făcea repede frig. În permanenţă, Ciprian avea grijă ca în timpul nopţilor lungi de iarnă, să-şi   acopere cît mai binele fratele şi, mai ales pe Mărioara, pentru a nu răci.

Hrana era şi ea pe sponci. Din supă de cartofi şi găluşte cu povidlă, gazdele nu-i mai scoteau. În mai tot timpul şcolarizării copiii Emiliei şi ai lui Iraclie au resimţit lipsurile materiale de tot felul, deşi, la un moment dat, Ştefan şi Ciprian au primit, prin intermediul Societăţii pentru cultura şi literatura română în Bucovina, câte o bursă din partea Fundaţiei Agnes Popovicene şi a Fundaţiei  Emanuel, conte de Logothi.

În afara orelor de clasă, uneori, în timpul liber, Ciprian organiza câte o orchestră şi diverse formaţii corale sau instrumentale cu ajutorul colegilor săi. Repetiţiile le făceau pe la gazdele lor sau la gimnaziu, iar spectacolele le susțineau în şcoală şi în afara ei.

Adeseori, mergeau, împreună cu alţi colegi, “la serenade pe sub cele ferestre”. Nedespărţit de ei era şi “vestitul moş Grigore Vindireu”21.

Concomitent cu repetiţiile colective, Ciprian continua să se pregătească şi singur. Era în acest timp elev şi profesor, se instruia pe sine şi învăţa pe alţii, se desăvârşea, desăvârşind.

Calităţile sale organizatorice prevesteau pe viitorul profesor de muzică de la Gimnaziul român din Braşov. Un fost elev, din etapa suceveană, mărturisea că înclinaţiile pedagogice, răbdarea şi blândeţea îl caracterizau.

“Niciodată, în cursul învăţăturii mele de ani de zile, n-am încasat din parte lui Porumbescu un cuvânt aspru”22.

Grigore Vindireu i-a, fost în acelaşi timp, profesor şi elev. Ciprian învăţa de la el unele cântece populare şi-l învăţa altele. Bătrânul rapsod, un adevărat Barbu Lăutarul al Bucovinei, “asculta cum Porumbescu zicea la cântece populare şi diverse compoziţii, chiar le cânta după dânsul şi le învăţa în chipul acesta”23.

Încă din fragedă pruncie, cântecul popular, zis din gură sau cântat la vioară de lăutarii profesionişti, l-a atras irezistibil pe Ciprian, iar Vindireu a răspuns la această sete de cunoaştere. De la el, liceanul sucevean a învăţat multe melodii folclorice, lăutăreşti şi adesea viorile lor răsunau împreună.

8

9

10

Certificatul de maturitate a lui Ciprian Porumbescu

După moartea lui Nosievici, răpus de tuberculoză,Ciprian şi-a continuat studiile gimnaziale însă, la sfârşitul anului a fost declarat repetent. Cauza repetării o găsim în catalogul clasei a VII-a, din anul şcolar 1869-1870. Mulți şcolari au regretat dispariţia timpurie a lui  Nosievici. Elevul Simion Fl, Marian şi-a concretizat compasiunea prin elegia La mormântul lui Ştefan Nosievici 24.

Fiind decepţionat de dispariţia iubitului său profesor, chinuit de “o boală de gât”25 şi preocupat de diverse activităţi extraşcolare, Ciprian a lăsat învăţătura pe ultimul plan.

Lecţiile le pregătea din când în când, la şcoală mergea din ce în ce mai rar sau întârzia la ore, încât, la sfârşitul semestrului I a fost sancţionat cu insuficient la elină, istorie şi geografie.

Pe semestrul al II-lea situaţia s-a îmrăutăţit şi mai tare, ca urmare a fost amânat, cu încheierea anului şcolar, în toamnă. Cauza amânării o aflăm din următoarea consemnare făcută în catalog:

Begab sich am 30 Juni zur Herstellung seiner angegriffenen Gesundheit nach Hause26.

La sfârşitul lui septembrie 1870, după ce a fost verificat la matematică, filozofie, ştiinţele naturii şi a primit insuficient, a plecat la Stupca.

La restul obiectelor nu s-a mai prezentat, fapt pentru care a fost declarat repetent.

În anul şcolar 1869-1970 au apărut, probabil, primele semne ale bolii ce-i va curma de timpuriu firul vieţii. Majoritatea biografiilor lui Ciprian Porumbescu semnalează însă prezenţa primelor simptome provocate de bacilul Koch în timpul detenţiei, din perioada studiilor cernăuţene.

. Oscilaţiile la învăţătură, cât şi apariţia numeroaselor absenţe în catalog, motivate sau nu, se datoresc, mai ales, preocupărilor muzicale, cetăţeneşti şi de altă natură.

Calităţile sale intelectuale le-a dovedit în anul următor, când a fost calificat printre primii cinci elevi din clasă. Matematica o putea pătrunde şi, la un anume moment, se gândea să urmeze o facultate tehnică, iar din cele patru limbi străine ce le-a învăţat la liceu [latina, greaca, italiana şi germana], stăpânea mai bine germana. Italiana a figurat ca obiect de studiu la alegere şi Ciprian a studiat-o numai în primul semestru al clasei a VI-a, fiind apreciat cu calificativul mulţumitor, dar nu a reuşit să o înveţe decât mai târziu, la Nervi.

De aceasta ne dăm seama dintr-o scrisoare expediată din Veneţia la Stupca,  în care, povestind despre călătoria sa în compania unor italieni, mărturisea că “nu puteam vorbi nimic cu ei”27.

În primăvara lui 1872, după absolvirea clasei a VIII-a, Ciprian se afla în faţa primei sesiuni a examenului de maturitate28, probă pe care a ratat-o, obţinând note sub limită la matematică, istorie şi geografie, după cum se poate constata din Maturitas-Prufungs-Zeugnis, nr. 229.

După opt luni, în martie 1873, Ciprian trece cu succes examenul de bacalaureat, după cum se poate constata din facsimilele alăturate.

Pentru a îmbunătăţi situaţia materială a fiilor săi, părintele Iraclie recurge, din nou, la ajutorul financiar oferit cândva de Societatea pentru cultura şi literatura română din Bucovina30.

În cei aproape zece ani de şedere la studii în fosta Cetate de Scaun a Moldovei, Ciprian Porumbescu a reuşit să-şi contureze principalele trăsături de caracter precum şi direcţa dominantă a idealurilor sale artistice şi cetăţeneşti

Aici, a continuat să exerseze şi să facă progrese la vioară, a învăţat cum trebuie organizat şi dirijat o formaţie instrumental-vocală şi tot la Suceava au apărut primele încercări componistice.

Romantismul avântat al tinereții, climatul cultural şi, mai ales, revelaţiile determinate de participarea sa la serbarea de la mănăstirea Putna, alături de Eminescu, Slavici, Kogălniceanu şi multe alte personalităţi ale românilor de pretutindeni, au sădit în sufletul sensibil şi receptiv al lui Ciprian Porumbescu dragostea de pământul pe care au trăit moşii şi strămoşii lui.

Paul Leu, Kenmore, Washington, USA

N O T E

  1. Vezi: Paul Leu, Un edificiu liceal centenar, în Crai nou, anul VI, nr. 1452, din 1 septembrie 1995, p. 3.
  2. Vezi: Paul Leu, S. Fl. Marian, elev la gimnaziul din Suceava, în Suceava, anuarul Muzeului judeţean, XI-XII, 1984-1985, Suceava, p. 79-94.
  3. Alecu Hurmuzaki, Carele e caracterul şi tendinţa învăţământului public de la noi, în Foaia Societăţii pentru cultura şi literatura română în Bucovina, anul IV, nr. 3, 1868.
  4. Ibidem.
  5. Kataloge, I-VI, 15 octombrie 1863, Arhivele statului – Suceava, nr. 9, p. 21.
  6. Ibidem, 1 octombrie 1864, p. 17.
  7. Ibidem, I-VIII, 1865, inv. nr. 13, p.14.
  8. Kataloge, Arhiva Liceului Ştefan cel Mare, Suceava, fără nr. de inv., p. 8.
  9. Ibidem, 1867, p. 7.
  10. Ibidem, 1868, p. 4
  11. Ibidem, 1869, p.4 [are situaţia şcolară încheiată numai  pe  semestrul al II-lea] şi Kataloge, 1-VIII, 1870, ibidem, p. 6.
  12. Ibidem, 1871, p.5.
  13. Maturitäts Zeugnis, 1866-1873, p. 3 şi Maturitäts Zeugnis, nr.1, în Arhiva Liceului Ştefan cel Mare, Suceava, fără nr. de inv.
  14. Josef Fischof, Der einzig überliebende Schüler Ciprian Porumbescu’s erzählt in Czernowitzer Morgenblatt, nr. 4555, din 29 octombrie 1933.
  15. În româneşte: “pe baza procesului verbal al Consiliului profesoral, din 3 noiembrie 1866, întocmit în urma gravei jigniri a respectului datorat catihetului Beldean”.

16.Kataloge I-IV, 15 octombrie 1863, Arhivele statului – Suceava, inv. nr. 9, coperta interioară.

  1. Vezi monografia: Paul Leu, Colegiul Național Ștefan cel Mare Suceava, monografie, etapa austriacă, volumul 1,Universalia, Colegiul Național Ștefan cel Mare, Editura Euroland, Suceava 2000.578 p.
  2. Paul Leu, Documente despre Ciprian Porumbescu, în Cronica, anul VI, nr. 3(258}, din 16 ianuarie 1971, p. 4.
  3. Rudolf Gassauer, Suceava muzicală de altădată, Suceava, p. 13.
  4. Ştefan Nosievici, Tătarul [Cântec vechi de Vasile Alecsandri], în Foaia Societăţii pentru cultură şi literatură română din Bucovina, nr. 1-2, anul IV, p. 239.
  5. Al. Lupu, Un portret inedit al lui C. Porumbescu, în Junimea română, 1924, p. 486.
  6. Josef Fischof, art. cit.
  7. Ibidem.
  8. S. Fl. Marian, Poesii, 1866-1870, manuscris inedit, Biblioteca Academiei Române, Bucureşti, inv. nr. 4079, p. 69.
  9. N. Petra-Petrescu, Ciprian Porumbescu, un compozitor român, în Calendarul Amicul poporului, anul XXIV, 1884, Sibiu, p. 59.
  10. În româneşte: “A fost transportat acasă pentru refacerea sănătăţii  atăcate”. Cf.: Paul Leu, Ciprian Porumbescu, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, 1978, Editura Muzicală, p. 39.  Kataloge I-VIII, 1870, cl. a VII-   a, Arhiva Liceului Ştefan cel Mare, Suceava, p. 4.
  11. Ciprian Porumbescu, scrisoare inedită din 19 septembrie 1882, Colecţia Muzeului judeţean Suceava, inv. nr. 2628.
  12. Vezi facsimilele: Paul Leu, Ciprian Porumbescu în faţa primului examen de maturitate, în Ciprian Porumbescu – documente şi mărturii, Suceava, 1871, p. 65-79.
  13. Ibidem, Diploma de maturitate a lui Ciprian Porumbescu, p. 65-79.
  14. Iraclie Porumbescu către Comitetul Societăţii pentru cultura şi literatura română în Bucovina, manuscris inedit, Donaţia “Ion Negură”, Muzeul judeţean Suceava, inv. nr. 4197

Stupca, oază a viselor şi emoţiilor de neuitat

Standard

1

STUPCA, OAZĂ  A VISELOR ŞI EMOŢIILOR DE  NEUITAT

În aprilie 1865, pe când Ciprian frecventa clasa a II-a la Gimnaziul Superior Greco-Oriental K. K. din Suceava, Iraclie Porumbescu a obţinut transferul de la Şipote la Stupca. Noua parohie este situată la treizeci şi doi kilometri de Suceava şi înaintează ca un golf circular în inima pădurii din nord-vest.

Peste deal, la mai puţin de patru kilometri spre Gura Humorului, dincolo de codrii de brazi şi fagi, dai de satul bunicilor, Ilişeşti.

Stupca, e una din aşezările vechi moldoveneşti, cu oameni harnici ce ştiu a învârti atât coasa şi hora, caţa şi ţapina, cât şi  vorba cu tâlc. Stupcanii au fost păstrători ai portului strămoşesc, datinilor, obiceiurilor, tradiţiilor,  meşteri la cântece din fluier, nai, caval, cobză, vioară, solz, pieptene, bucium şi iscusiţi la jocurile din zilele de sărbătoare.

Ca şi la Ilişeşti, alături de băştinaşi, în secolul al XVIII-lea, în urma mişcărilor politice, religioase şi a anilor de secetă din Transilvania şi Maramureş, mai multe familii de pribegi şi-au aflat hrană şi adăpost printre obcinele Carpaţilor Răsăriteni.

În satul domnesc Stupca, devenit, la începutul secolului al XVII-lea, proprietatea mănăstirii Solca, pe lângă multe alte nume de familie, găsim şi antroponimele: Brăteanu, Căileanu, Logiganu, Moroşanu şi altele din această familie semantică, ce indică locul de baştină a noilor veniţi: Brătea-Odorhei, Logig-Cluj, Căilea-Năsăud, Maramureş etc.

Ca aproape în orice sat domnesc sau mănăstiresc, pe lângă clăcaşi se aflau şi robi ţigani, lingurari, fierari, lăutari, ce locuiau la marginea aşezării rurale, în bordeie risipite pe izlazul dinspre Ilişeşti.

În acest mediu natural şi uman, Ciprian şi-a petrecut adolescenţa şi cei mai frumoşi ani ai scurtei şi martirizatei sale existenţe.

Casa parohială în care a locuit familia preotului Iraclie Porumbescu era aşezată pe deal, într-o curte largă, împrejmuită de trei părţi de toloaca satului şi mărginită la nord-vest de o pădure vestită prin abundenţa fragilor, a zmeurii sau a murelor şi prin mărimea viorelelor ce se aflau la tot pasul.

 

De pe colina unde era aşezată tihnita casă parohială în care locuia familia Porumbescu se vedea panorama satului întins până departe pe vale.

În faţa principalului corp de clădire, alcătuit din bârne, se afla o grădină dreptunghiulară, cu alei, arbuşit ornamentali tunşi, rondouri cu flori, iar în mijlocul ei, o movilă  acoperită de vre-o două sute cinzeci de tufe de trandafiri “de la alb-roz până la roşu aproape negru”1, străjuită de un tei falnic ce avea atârnat printre ramuri o harfă eoliană împrejmuită de doisprezece clopoţei de cristal.

2

Conacul Poppovici din Stupca

“Casa mare era compusă din patru camere, despărţite printr-un coridor, unind veranda din faţă cu pridvorul din spate. Veranda, închisă cu geam, era colţul cel mai îndrăgit de familie.

Iraclie o vopsea, în fiecare primăvară, cu lac alb, aşeza aici glastre cu flori. În mijloc se găsea o măsuţă rotundă cu fotolii de paie. Aici îşi petrecea, după amiezile mama Emilia, cosând liniştită, aici se înjghebau jocurile de societate, când veneau prieteni din alte sate şi când timpul ploios îi împiedeca să joace popice sau să stea în grădină, îşi amintea Mărioara Porumbescu.

Camera din dreapta verandei era salonul unde se afla pianul, biblioteca şi o mescioară la gura sobei, ce te îmbia la intimitate, mai ales toamna”2.

3

Casa memoriala Ciprian Porumbrescu

Din gospodăria cu numeroase anexe şi acareturi, astăzi a mai rămas doar fosta bucătărie de vară a familiei, unde Emilia făcea proviziile pentru iarnă, iar părintele Iraclie îşi primea enoriaşii veniţi pentru sfat de taină. E  o mică construcţie, cu două camere şi o tindă, actuala Casă memorială Ciprian Porumbescu.

Pe timpul vacanţelor de vară şi în răstimpul celor de iarnă, Ciprian, _Ștefan şi Mărioara se bucurau din plin de raiul casei de la Stupca, de iscusinţa mamei şi de priceperea şi hărnicia gospodarului părinte.

De cum ieşeai din verandă afară şi te strecurai printr-o boltă de viţă de vie, aflai pomătul încărcat, vara cu cireşe şi caise, iar toamna cu mere, pere şi prune brumării. La capătul livezii, mai spre sud, descopereai prisaca, iar spre nord zăreai întinsa grădină de zarzavat şi locul de păşunat.

4

Casa parohială din  Stupca în care a locuit familia Porumbescu şi a murit Ciprian,

desen de Louis Hartel                             

“Curtea păsărilor stârnea uimirea copiilor satului când priveau printre uluce, îşi amintea Mărioara. În afară de orătăniile ce mai creşteau prin părţile locului, erau aici curcani şi bibilici. Curcanii, mai ales, îi ducea preoteasa la târg la Suceava, să mai facă un ban pentru copiii ce se găseau la școală”3.

Stupca, cu împrejurimile ei pitoreşti, leagăn al adolescenţei şi al emoţiilor de neuitat, a fost şi martora primei mari iubiri, a viselor înaripate, a regretelor nostalgice, a creierii multor compoziţii, a legăturilor trainice cu cei din neamul său, cu comorile lor spirituale cu melosul lăutăresc, a fost o oază stenică, generatoare de energii, bucurii şi necazuri, ce l-au atras irezistibil până în ultima clipă a vieţii pe cel ce avea să fie creatorul operetei române.

Copilul din primele clase liceale se simţea la Stupca în largul său, ca şi la Ilişeşti, unde mergea să-şi vadă bunicii, colegii de şcoală, prietenii şi, mai ales, pe băieţii preotului Bucevschi.

În zilele de lucru, se zbenguia, bătea mingea pe toloacă împreună cu alţi băieţi ai satului, nedespărţit de el era fiul vornicului Toader Brăteanu.

Duminicile şi în zilele de sărbătoare, cei doi prieteni, Andrei şi Ciprian, însoţeau copilele din vecini în expediţiile lor prin poienele tăinuite ale codrilor stupcani, după poame şi flori de pădure.

Când a mai crescut, Ciprian prefera, uneori, singurătatea şi atunci era văzut rătăcind prin holde, mergând în sus la stână sau afundându-se în desişul pădurii dinspre Ilişeşti

Sărbătorile de iarnă erau pentru fiul preotului din Stupca un prilej de a cunoaşte viaţa sătenilor şi de a strânge legătura cu ei. Adesea îşi însoţea părintele pe la casele oamenilor în ajunul Crăciunului sau a Bobotezei.

Ajunul Anului Nou era așteptat cu multă înfrigurare de Ciprian. Împreună cu alţi băieţi de seama lui, se pregăteau de zor pentru a umbla cu uratul. Făcându-se ecoul doleanţelor majoritarilor autohtoni din Bucovina, tânărul le-a inclus într-un pluguşor al băiețanilor, astfel:

 “Sus pe cer ne străluceşte,

O stea nouă ce vesteşte

Că se curmă de acum

Al nevoilor greu drum.

 

Asta-i steaua României,

A Unirii şi-a frăţiei,

Stea de viaţă, stea de spor,

Stea de binevoitor.

 

Fă-o Doamne, să lucească,

Steaua noastră românească,

Să steie tot între noi,

Să nu mai avem nevoi!

 

Ori ce rele şi nevoi

Să se ducă dintre noi, 

Să se ducă pe pustie

Şi în veci să nu mai vie4.

În familia Porumbescu domnea un adevărat cult pentru muzică. Iraclie era un “cântăreţ din gură cum mai rar se întâlneşte şi povestitor aşa de dulce şi plăcut, încât parcă-l văd şi acum cum istoriseşte înaintea mai multora despre unele lucruri mari la care a luat parte sau a fost martor, apoi, deodată, începea a suspina şi ochii lui frumoşi şi strălucitori… i se umpleau de lacrămi”5,  mărturisea o contemporană.

Cunoscutul compozitor şi textier a unor cântece îndrăgite în epocă, era dublat de interpretul la flaut a unor melodii populare sau de lume.

Mama Emilia cânta frumos, Ştefan avea o voce plăcută şi putea să folosească mai multe instrumente.

Un coleg de clasă, de la gimnaziul din Suceava, îşi amintea “că profesorul nostru de cântare, răposatul Ştefan Nosievici, îl avea aşa de drag pe Ştefan Porumbescu pentru glasul lui, încât îl gogolea ca pe un copil”6.

Mărioara ştia să folosească cu pricepere pianul şi, ori de câte ori se ivea ocazia, îşi acompania fraţii. Mai târziu, pentru a se putea întreţine, a fost profesoară de pian la o şcoală de fete din Buzău, calitate în care a pregătit mai multe serbări şcolare cu elevele sale.

Pianul, după cum singură se destăinuie într-o epistolă, “a fost ecoul fidel al durerilor mele, căci eu cu el am plâns, cu el m-am mângâiat, nu m-a contrazis niciodată!”7.

Dintre toţi copiii Emiliei şi ai lui Iraclie, Ciprian a fost cel mai sensibil la această pasiune transmisă de părintele lor. La insistenţele celui de al doilea copil al familiei, preotul a acceptat ca Ciprian să aducă acasă lăutarii de pe toloaca satului.

“Ca elev de liceu şi student, îşi amintea o consăteancă, chema la el acasă mai ales pe Bibul, pe Ionel al lui Leonteş, pe Pârsână şi, cântând din vioară alături de ei, o ruga pe Mărioara să acompanieze la pian acest cvartet improvizat. Iar satul, care la început se mira de aceste “toane” ale “domnişorului Ţâprian” de a cânta cu ţiganii, se obişnuise până la urmă”8.

Clăcile şi toate sărbătorile de peste an erau tot atâtea ocazii când orchestrele şi fanfarele tarafurilor de lăutari stupcani cântau pe la casele gospodarilor din sat şi de aiurea. Pentru Ciprian asemenea momente erau de neuitat. Legătura cu muzica lăutărească stupcană era menţinută şi prin intermediul rapsozilor locali: Cimpoeş, Bidirel-Nagâţ, Alexa Litră şi mai ales prin frumoasa Ilinca a  Mielului-Capra, de la care a cules şi etnofolcloristul S. Fl. Marian câteva piese folclorice pe care le-a inclus în colecţia sa.

Ilinca ţiganca se remarca printr-un bogat repertoriu folcloric şi lăutăresc, prin “vocea ei alto puternic şi totuşi dulce”9 şi prin frumuseţe.

Cei ce au cunoscut-o spuneau că era de statură mijlocie, cu ochi mari, negri, totdeauna înrouraţi. Părul de abanos şi bogat şi-l pieptăna prins pe cap cu fir de aur sau pe spate în două cozi lungi.

Se îmbrăca cu ie înflorită cu cusături bătrâneşti, catrinţa bătută-n fir, se încingea cu bârneţe alese şi în picioare purta pantofi negri cu toc jos.Era întradevăr plină de “lichici”și “vino-încoa”,cum ziceau stupcanii

De la această colportoare a melosului folcloric şi lăutăresc, Ciprian a ascultat multe doine, hore, cântece de lume, care l-au urmărit toată viaţa şi au lăsat urme în unele din compoziţiile sale.

Se povestea că pe junele Porumbescu l-a impresionat vocea pătrunzătoare a Ilincăi, mai ales cînd intona

Frunză verde de piper,

Câte stele sunt pe cer,

Toate până-n ziuă pier.

Numai luna şi o stea

Ştie de patima mea!”10.

Ilinca putea, cu uşurinţă, improviza versurile cântecelor ei. Edificator prin coloritul local, muzicalitate, spontaneitate şi plasticitate este catrenul:

Ieşi Ilincă de la pânză,

Că te strigă Gheorghe-n frunză.

În frunză de pădureţ,

Gheorghe a lui Bocăneţ”11.

Este vorba de un anume flăcău din Stupca, care, ca şi Ciprian, era îndrăgostit de frumoasa ţigancă.

Cântecele lumeşti de nuanţă antonpanescă, ca cel ce urmează, erau foarte gustate, nu numai de stupcani, ci şi de întreaga parte de sus a Moldovei, pe unde erau solicitate tarafurile lăutarilor din Stupca:

Lumea-i tristă-amăgitoare,

Ticăloasă, `nşelătoare.

Nu-mi pasă, nu vreau să ştiu,

Amorez eu vreau să fiu.

 

Fie alţii împăraţi,

Fie domni, fie bogaţi!

Eu sunt mult, mult mai avut,

Când am ochi dulci să-i sărut!”12.

Ciprian mărturisea că, în timpul vacanţelor, era un vizitator fervent al lăutarilor din bordeile de la marginea comunei Stupca. Stătea de vorbă ceasuri întregi, cu scripcarii bătrâni şi tineri, le asculta şi le învăţa cântecele, le observa tainele meşteşugului cu care au cucerit admiraţia multor sate din Ţara de Sus şi  Ţara de Jos a Moldovei.

În vara lui 1866, pe când Ciprian nu împlinise încă treisprezece ani, în bordeieie de pe toloacă se pripăşise mai multe familii de ţigani lăutari alungaţi dintr-un loc în altul de foametea ce bântuia de doi ani, în urma secetei.

Întreaga violină era, la vedere, n Într-una din zilele lunii iunie, Iraclie vede oprindu-se la poarta curţii sale doisprezece oameni tuciurii lihniţi de foame. Din rândul lor s-a desprins un bătrân cătrănit şi gârbovit, ce se sprijinea pe o cârjă.

Era lăutarul Stănică, care, în tinereţe, pe timpul zaverei lui Ipsilanti, cântând în faţa unor boieri moldoveni refugiaţi de frica turcilor la conacul lui Canta de la Horodniceni, a căpătat în dar, de la unul din ei, o vioară.

După ce, aproape trezeci de ani şi-a hrănit nevasta şi cei şapte copii cu dânsa, acuma, bătrân şi neputincios, dorea să o vândă pentru a nu muri de foame.

Aflând de la scripcarii din Stupca că feciorul preotului ştie să cânte la vioară, a venit pentru a o vinde lui Iraclie.

Cercetând ceea ce mai rămăsese din fostul instrument cu coarde, după ce nepoţii lăutarului se jucaseră cu el, tatăl lui Ciprian constata că “pieptu-i era spart, coardele, urechia şi tarniţa-i lipseau.

umai o vechitură nearătoasă, atâta că era de un fason sprinten şi fudul, iar gardinele-i de pe împrejur se vedeau atât de bine sleite la un loc, încât păreau a fi una”13.

Fiindu-i milă de hămesiţi, o cumpără şi le dete, pe deasupra şi de mâncare pe săturate.

După ce se consultă cu câţiva localnici cunoscători, părintele Iraclie expediază vioara la atelierul lutierului Martin Richter din Lemberg.

Peste câteva săptămâni, Iraclie primeşte vioara restaurată, însoţită de o scrisoare prin care i se propunea să i-o vândă pentru de 150 de florini.

Uimit de suma oferită, parohul de la Stupca a cercetat instrumentul muzical cu coarde mai atent pentru a dezlega taina ofertei lui Richter.

Privind-o cu băgare de seamă a zărit, pe fundul ei, o “ţidulică”14 galben întunecată, de culoarea viorii, pe care scria:

Fecit Cremonae Nicolaus Amatti, 1626″15.

Intrând în posesia fiului său, vioara l-a întovărăşit pe Ciprian Porumbescu peste tot: la liceu, la închisoare, la studiile universitare din Cernăuţi sau Viena, la Braşov, în Italia la Nervi, pretutindeni.

Cu ea a cântat până în ultima clipă a vieţii, considerând-o ca fiind mireasa sa credincioasă.

După timpuria dispariţie a artistului de la Stupca, la Suceava s-a înfiinţat o asociaţie muzical-dramatică Ciprian Porumbescu16, care urmărea să-i pună în circuitul culturii locale şi naţionale moştenirea muzicală lăsată în diferite faze de lucru.

Iraclie, pentru a o putea sprijini financiar a vândut vioara cu 250 florini17. Ea a fost achiziţionată de George Crăiniceanu, din Bucureşti şi, mai apoi, recuperată de urmaşi.

În timpul primului război mondial, când capitala României a fost ocupată de trupele germane, vioara a dispărut în urma arestării familiei Mărioara Raţiu-Porumbescu, sora lui Ciprian.

Prin lăutarii “academiei” de la Stupca, Ciprian a pătruns în tainele practicienilor muzicii lăutăreşti. Multe din creaţiile sale de mai târziu îşi au punctul de plecare în cele auzite de la rapsozii satului, inclusiv melodia Ţiganii se sfătuiră, ori cele auzite de la colportorii satelor, sau de la horele de duminică, unde artistul era nelipsit.

Din expozitia brasoveana

Ciprian participa de-a valma cu flăcăii şi fetele la jocurile: ciofu, bătuta, corăbeasca, brâul, sârba şi arcanul, al căror ritm şi tonalitate l-au impresionat profund.

Câteva din cântecele populare, româneşti sau ţigăneşti, culese de la lăutari sau  de la de colportori, le-a inclus în Colecţiunea de cântece sociale pentru studenţii români, publicată la Viena, în 1880.

Pentru compozitorul Ciprian Porumbescu Stupca a constituit ceea ce a fost Livenii pentru George Enescu, germenii unor creaţii viitoare, leagănul multor vise şi emoţii ce l-au contorsionat, l-au transformat într-un martir al inimii sale.

5

Paul Leu

Kenmore, Washington, USA

N O T E

  1. N. I. Huţuleac, Iraclie Porumbescu în Făt-Frumos, anul IV, 1931, p. 141.
  2. Ciprian Raţiu, În umbra fratelui drag, în Ciprian Porumbescu – Documente şi mărturii, Muzeul judeţean Suceava, 1971, p. 159-160.
  3. Ibidem, p. 160.
  4. Silvia Bălan-Brăteanu, Stupca lui  Ciprian  Porumbescu, în Bucovina, anul II, nr. 6, 1934, p. 277.
  5. Constantin Morariu, Ciprian Porumbescu după 25 de ani de la moarte lui, Suceava, 1908, p. 5.
  6. Ibidem.
  7. Ciprian Raţiu, loc. cit., p. 175.
  8. Silvia Bălan-Brăteanu, loc. cit., p. 278.
  9. Ibidem.
  10. Ibidem, p. 179.
  11. Ibidem.
  12. Ibidem, p. 180.
  13. Scrierile lui Iraclie Porumbescu, Partea I, Editate de Leonida Bodnărescu, Cernăuţi, 1898, p. 176.
  14. Ibidem, p. 179.
  15. Ibidem.
  16. Vezi: Paul Leu, Reuniunea muzical-dramatică Ciprian Porumbescu, în Suceava, anuarul Muzeului judeţean, vol. V, Suceava, 1978, p. 404-412.
  17. Vezi anunţul dat de Iraclie Porumbescu în Revista  politică, anul III, din  15 august  1887, p.11.

La bunicii din Ilişeşti

Standard

Ciprian Porumbescu, cel de al doilea fiu a Emiliei şi al părintelui Iraclie Porumbescu, a văzut lumina zilei, în casa parohială de la Şipotele Sucevei, la 2/14 octombrie 1853. În urma morţii fraţilor săi: Emilian şi Titu, din cauza unei epidemii de scarlatină, care se abătuse, în vara anului 1860, pe valea Putilei, părinţii au hotărât să-l ferească pe Ciprian din calea molimei, ducându-l la bunicii dinspre mamă, ce locuiau în Ilişeşti, fiind vecini cu pastorul evanghelic Traugott Gorgon, care avea un băiat şi cinci fete, cea de a şasea, Berta, se va naşte după venirea lui Ciprian la Ilişeşti.

Aici, a stat mai mulţi ani pentru a învăţa la şcoala din sat. După ce bunicul, Ştefan Klodniţcki, a plecat în lumea umbrelor  precum, o confirmă şi piatra funerară din ţintirimul satului, pe care stă scris: “Hir ruht Ştefan Klodnitzcki, K.K. Förster, geb. 1794 – gest. 1867″ [Aici odihneşte Ştefan Klodniztck, brigader silvic, superior kezaro-krăiesc, născut în 1794 – decedat în 1867]. Ciprian, după ce a început să frecventeze cursurile liceului din Suceava, a venit mai rar în aşezarea de peste deal de Stupca.

1

2

3

Ciprian Porumbescu elev

Ilişeştii, e o veche aşezare umană, atestată, pentru prima oară, într-un document emis de Ştefan cel Mare, la 15 martie 1490, sub numele de  Iliassinţi.

4

Cu timpul, alături de băştinaşi, din cauza persecuţiilor românilor din Transilvania şi Maramureş, o parte dintre ei au trecut Carpaţii, stabilindu-se şi în Ilişeşti, cum a fost cazul familiei viitorului etnofolclorist S. Fl. Marian.

Pe lângă români, după ocupaţia austriacă, la Ilişeşti au fost aduşi un număr de colonişti şvabi ce au convieţuit în bună înţelegere cu băştinaşii până în 1940, când au plecat în Germania.

5

Emilia Porumbescu, mama compozitorului

Aici, a stat mai mulţi ani pentru a învăţa la şcoala din sat. După ce bunicul, Ştefan Klodniţcki, a plecat în lumea umbrelor  precum, o confirmă şi piatra funerară din ţintirimul satului, pe care stă scris: “Hir ruht Ştefan Klodnitzcki, K.K. Förster, geb. 1794 – gest. 1867″ [Aici odihneşte Ştefan Klodniztck, brigader silvic, superior kezaro-krăiesc, născut în 1794 – decedat în 1867]. Ciprian, după ce a început să frecventeze cursurile liceului din Suceava, a venit mai rar în aşezarea de peste deal de Stupca.

6

7

Ilişeştii, e o veche aşezare umană, atestată, pentru prima oară, într-un document emis de Ştefan cel Mare, la 15 martie 1490, sub numele de  Iliassinţi.

Cu timpul, alături de băştinaşi, din cauza persecuţiilor românilor din Transilvania şi Maramureş, o parte dintre ei au trecut Carpaţii, stabilindu-se şi în Ilişeşti, cum a fost cazul familiei viitorului etnofolclorist S. Fl. Marian.

Pe lângă români, după ocupaţia austriacă, la Ilişeşti au fost aduşi un număr de colonişti şvabi ce au convieţuit în bună înţelegere cu băştinaşii până în 1940, când au plecat în Germania.

8

Iraclie Porumbescu și fii săi Ciprian și Ștefan.

Ilişeştii era un sat mare de vreme ce, prin 1890, număra 3.502 locuitori1.

El se situează în partea vestică a actualului judeţ Suceava, la 18 kilometri de fosta Cetate de Scaun a Moldovei, pe o colină brăzdată de pârâul Ilişasca. Odinioară, această aşezare umană era înconjurată de păduri de fag şi paltin

De-a lungul comunei Ilişeşti, azi Ciprian Porumbescu, trece drumul împărătesc ce urcă domol prin Gura Humorului, Câmpulung, Vama şi abrupt spre Mestecăniş şi Vatra Dornei, pierzându-se dincolo de Carpaţii Răsăriteni, în podişul transilvan.

Românii de pretutindeni au simţit nevoia să-şi înfiinţeze o şcoală proprie. Câte un voitor de bine, cum a fost şi cazul preotului Dimitrie Bucevschi, din Ilişeşti, care a deschis, în 1857, o şcoală elementară pentru copiii săi şi ai sătenilor ce-i păstorea, punând la dispoziţie, gratuit, propria-i locuinţă.

Evocând, în 1888, acest eveniment cultural al satului, un fost elev al şcolii, scria“Bărbatul acela a lucrat ca un părinte bun la înaintarea poporului nostru. Cu toate că atunci erau nemţi la Ilişeşti, noi nu simţeam c-am trăi cu inamicii într-un sat. El ne conducea, fie-i ţărâna uşoară şi memoria eternă, pe toţi la mult bine. Mai ales străduinţele sale pentru luminarea şi cultivarea poporului au fost de laudă.

El a fost iniţiatorul a mai multor instituţii bune în satul nostru. El a deschis, pe spesele proprii, o şcoală privată, care, mai apoi, a devenit comunală, a instalat un învăţător pe spesele sale, a deşteptat în popor gustul pentru învăţătură.

Dovada  că pe timpul părintelui Dumitrache Bucevschi, că aşa i-a fost numele şi sub îndrumarea dibace a învăţătorului Dimitrie Cernăuţean […] au ieşit din satul nostru, dintre ţărani, patru învăţători şi câţiva amploaiaţi de stat, iar dintre sătenii de pe atunci o mulţime de ştiutori de carte.

Apoi în afacerile comunale ne conducea cu tact părintesc, aplana toate cele ce ar fi putut da naştere la neînţelegeri între noi şi conlocuitorii noştri etc. etc.”2.

Şcoala privată din casa părintelui D. Bucevschi, în 1859, a devenit Şcoală comunală cu durata de trei ani, din care cauză a fost numită trivială.

Şcoala trivială română din Ilişeşti era condusă, la acea dată, de învăţătorul Dimitrie Cernăuţean, iar cea nemţească de Simion Meier.

Pe atunci, în asemenea şcoli, se învăţa pe lângă scris-cititul, legile fundamentale ale principalelor calcule aritmetice, câteva noţiuni elementare din ştiinţele naturii, geografie şi legislaţie austriacă.

Deoarece la Şipotele Sucevei nu era o şcoală primară în limba română, părintele Iraclie şi-a lăsat fiul să înveţe la Şcoala trivială din Ilişeşti. Copiii de şase ani, conform legilor austriece, erau obligaţi să frecventeze învăţământul organizat.

Iraclie nu a voit să-şi înscrie fiul la Şcoala trivială ruteană, pe care o înfiinţase la Şipote şi, de aceea, l-a învăţat, acasă, pe Ciprian să scrie şi să citească româneşte, aşa că nu e de mirare când, la Ilişeşti, în numai doi ani şcolari [1860-1861 şi 1861-1862] a absolvit trei clase elementare, obţinând rezultate deosebite la purtare şi învăţătură, care-i permiteau să meargă mai departe, după cum rezultă din stipulările următorului Zeugnis:

“Clasa a III-a

Certificat şcolar

No. 6

Ciprian Golembiovschi, născut la Şipote în Bucovina, de opt ani, religie greco-orientală, elev  în clasa a III-a, a frecventat semestrul al II-lea al anului şcolar 1862, foarte harnic la învăţătură, s-a comportat foarte bine şi, la bunele-i aptitudini şi foarte buna lor practică, a învăţat obiectele de rigoare în modul următor:

Religia                                               Foarte bine

Limba romanică [româna]                  Foarte bine

Limba germană                                   Foarte bine

Matematica                                        Foarte bine

Scrierea                                             Foarte bine

Acest elev merită, aşadar, să fie promovat în clasa I cu distincţie.

Ilişeşti, la 30 august 1862

Dimitrie Bucevschi,                                      Dimitrie Cernăuţean,

paroh                                                     învăţător”3.                       Desen de Veronica Gridinoc

Şcoala în care a învăţat Ciprian, spre deosebire de cea nemţească, nu avea local propriu, ci funcţiona într-o cameră închiriată de la săteanul Chiriac Paşcan şi era situată spre marginea satului, pe o râpă, lângă un pârâu.

“Şcoala e numai o clasă, mărturisea un fost elev. Odaia şcolii e atât de mică, că punându-se copiii chiar ca scrumbiile-n poloboace, totuşi n-ar încăpea mai mult de 60.

Suprafaţa odăii […] este de 41,89 metri pătraţi. Sustrăgându-se spaţiul ce-l cuprinde tabla, masa, dulapul şi soba, care-i de 16 metri pătraţi, rămân pentru laiţe [a se citi bănci], cu spaţiul dintre ele, 25,89 metri pătraţi. Înălţimea odăii este de doi metri şi zece centimetri.

Într-o asemenea odaie e vai şi amar de copii românilor”4.

În atari condiţii locative, învăţătorul Cernăuţean era obligat să desfăşoare un învăţământ simultan cu clasele I, a II-a şi a III-a, adică, în timp ce preda o lecţie la o clasă, trebuia să supravegheze munca independentă a elevilor din celelalte două.

În această “sală de clasă”, în septembrie 1860, a apărut “un băieţel frumos, cu ochii mari şi fruntea lată sub părul negru, pieptănat în sus.

Era îmbrăcat în haine nemţeşti, ceea ce a stârnit curiozitatea tuturor copiilor să afle cine este, îşi amintea una dintre şcolăriţele de pe atunci. Ei îşi închipuiau că trebuie să fie un băiat de domn de undeva, din alt sat”5.

Curiozitatea le-a fost de îndată satisfăcută de învăţător, care l-a prezentat viitorilor colegi, iar “Ciprian s-a făcut, în scurtă vreme, iubit prin cântecul lui, care-i fermeca pe ceilalţi copii în toate pauzele”6.

Stăpânit de neastâmpărul băieţesc, Ciprian avea un temperament activ, extravertit, era pornit pe joacă, glume, făcea pozne ce stârneau hazul, voia bună şi admiraţia celorlalte copile.

Pe bunica, ce-i purta de grijă la Ilişeşti, nu o prea asculta şi “făcea adesea haz”7 de ea.

“Noi eram mai multe copile de intelectuali care umblam la şcoala din sat. Umbla şi Ciprian la şcoala din Ilişeşti.

Noi ne adunam, mergând unele la altele, și plecam împreună la şcoală. Era Ghenuţea lui Ionică Bucevschi, sora ei, Panoria, o copilă a lui Blându, sora mea, Eufrosina şi eu, îşi amintea una din fetele preotului Bucevschi.

Şcoala era departe. Învăţătorul era Cernăuţean.

Casa lui Klodniţcki era în apropierea casei noastre. Ciprian ne pândea când era timpul să plecăm la şcoală. Se agăţa de garduri, mergea pe şarampoi ca o ţarcă, sărea apoi jos şi nu-l mai vedeam.

Deodată ieşea ca din pământ. Se arăta înaintea noastră, ne trântea prin omăt rând pe rând şi fugea apoi de nu-l mai vedeam.

Când, aproape de şcoală, se ivea iară şi pentru a ne ameninţa că ne va bate ţol dacă vom spune învăţătorului.

În şcoală era sfânt.

Nici noi, la rândul nostru, nu eram sfinte. Făceam la bulgări de omăt şi-l bombardam mereu”8.

9

Din revista Cutezatorii

În anul şcolar 1860-1861, noul venit de la Şipotele Sucevei a învăţat laolaltă cu  localnicul, din clasa a III-a, Simion Fl. Marian.

Parohul ortodox din Ilişeştii Sucevei avea o grădină de vreo două fălci, ce se întindea până lângă casa pastorului Gorgon. În ea cultiva flori, arbuşti ornamentali şi pomi fructiferi, între care se afla un zarzăr cu roadele date în pârg, pe care preotul Bucevschi le admira şi le aştepta să se coacă mai repede.

10

Satul Ilisesti

Într-o sâmbăta seara, din vacanţa de vară, când fiii săi mai mari: Epaminonda [viitorul pictor] şi Dionisie se aflau acasă, profitând de absenţa părintelui plecat la vecernie, au dat iama prin livadă “de-a valma cu Ciprian”9 şi “s-au apucat de unicul zarzăr să-l despoaie de toate fructele.

Cele coapte le-au mâncat dumnealor, iar cele verzi ni le-au dat nouă, mie şi surorii mele, Frozinca.

Tata dă de pacoste! Chiu şi vai!…

Atunci, frăţiorul Dionisie [zise] că zarzările sunt la Frozinca!

Papară ca aceea ce-a mâncat biata Frozinca

Şi poate că n-o păţea aşa de rău de-ar fi avut curajul să spună că băieţii le-au mâncat pe cele coapte, iar noi ne-am ales numai cu cele verzi”10.

Şi la Ilişeşti Ciprian a fost atras de frumuseţile naturii înconjurătoare, iar îngăduinţa bunicilor îi permitea să se bucure din plin de ele.

Îi plăcea să cunoască viaţa sătenilor, să asculte melodiile rapsozilor, cum era cazul cu lăutarul Urdă, armoniile naturii,melosul popular şi mai ales Măi ciobane de la oi:

Era cântecul preferat ce l-a urmărit pe Ciprian din fragedă pruncie, iar armoniile lui l-au obsedat toată viaţa, fapt pentru care, le-a folosit, creator, în aria Copiliţă de la munte, din opereta Crai nou.     

Adesea, Ciprian pleca, împreună cu Iermolai Ghiuţă să asculte melodiile populare ce le “ziceau” ciobani de pe la stâni.

În faţa ochilor minţii şi a ferestrelor sufletului lui Ciprian s-au deschis larg două porţi: una ce dă spre viaţa cotidiană a locuitorilor din Ilişeşti şi alta marcată de urmele materiale şi artistice lăsate de străbuni.

În afară de poenele înflorite şi masivii împăduriţi ai obcinilor carpatine, ce-l îmbiau la drumeţie, voie bună, zbenguială şi reverie, Ciprian a mai descoperit, în satul bunicilor şi alte aspecte ce veneau de departe, din negura anilor îmbrăcate în aura legendelor sau învăluite de tânguitul doinit al suferinţelor.

Ca şi fiii ţăranilor din Bărăgan, în a căror copilărie basmele erau înlocuite cu poveşti despre jafurile şi silniciile făcute de invaziile turceşti şi bucovineanul Ciprian a aflat de la vârstnici şi de la bunii şi străbunii lui despre silniciile făcute de tătari [Românca şi tătarii, Borşenii şi tătarii, Poiana Negrii etc.] şi despre faptele eroice săvârşite de înaintaşi.

11

Școala poporală din Ilișești

Din vremi imemorabile, ca un sânge al celor dispăruţi, faptele eroice ale străbunilor au pulsat spre copilul Ciprian prin inima nenumăratelor generaţii. Rememorările bătrânilor sfătoşi, cum a fost şi bunicul Tănasă, dinspre tată, încep cu luptele lui Dragoş Vodă, Sas Vodă, Ştefan cel Mare, continuă cu evidenţierea faptelor lui Pintea, Dediu sau Darie şi se încheie cu suferinţele apărătorilor anonimi ai Ţării de Sus a Moldovei, ce s-au petrecut prin viaţă neştiuţi de nimeni şi pe care cei doi elevi iluştri ai şcolii din Ilişeşti le va imortaliza în cuvinte sau armonii.

Simion Fl. Marian le va aduna şi publica în două volume: Tradiţii poporale române din Bucovina 11, iar Ciprian le va concretiza în compoziţii ca: Altarul mănăstirii Putna, Imnul lui Ştefan cel Mare şi altele.

Multă vreme legendele care circulau pe cale orală s-au numărat printre puţinele fragmente de istorie românească. Prin cunoaşterea lor, Ciprian a putut să desluşească, ceea ce şcoala austriacă evita12.

Legendele: Ştefan Vodă şi săhastrul, localizată nu departe de Ilişeşti, Ştefan Vodă şi Turcii, Ştefan Vodă şi Tolpa, Ştefan Vodă şi ungurii etc. au atras atenţia copilului Ciprian asupra marelui voievod al Moldovei, deoarece Ştefan cel Mare a întrupat, în mai multe etape istorice, visul de libertate, unitate şi neatârnare a înaintaşilor, a apărat pe cei mulţi, a fost scut redutabil în faţa tendinţelor de hegemonie globală a invadatorilor porniţi pe jaf din Asia Mică, Moscova, Istanbul sau de aiurea.

Viitorul compozitor s-a format acum ascultând şi învăţând, împreună cu alţi colegi de ai săi, din înţelepciunea populară.

La Ilişeşti, pentru scurtă vreme, Ciprian a fost îndrumat să cânte la vioară de învăţătorul  Simion Meier şi mai târziu a exersat la pian muzică clasică germană cu pastorul Traugott Gorgon.

La terminarea Şcolii triviale din Ilişeşti, Ciprian avea aproape nouă ani. Deşi certificatul eliberat menţiona că: “acest elev merită, aşadar, să fie promovat în clasa I cu distincţie”13, regulamentul şcolar austriac nu admitea în clasa I liceală de cât absolvenţi a patru clase elementare, în vârstă de zece ani, aşa că elevul din Ilişeşti a trebuit să mai aştepte încă un an.

Datorită unei temeinice pregătiri făcută de învăţătorul D. Cernăuţean, în urma unor examene susţinute la K. K. Normal Hauptschule, din Suceava, în vara anului 1863, Ciprian absolvă clasa a patra elementară şi poate concura la admiterea sa în liceu.

Paul LEU

Kenmore, WA, SUA

N O T E

  1. Herzogthum Bukowina in Wort und Bild, Viena, 1899, p. 216.
  2. Un ilişeştean, Scrisoare în Revista politică, anul III, nr. 19, Suceava, din 15 octombrie 1888, p. 7.
  3. Zeugnis, eliberat la 30 august 1862, apud: Leca Morariu, Iraclie şi Ciprian Porumbesc, vol.

I,Ediţie îngrijită  de  Vasile  D. Nicolescu şi Vasile  Vasile,    Editura   Muzicală, Bucureşti,  1986, p.

  1. X X X, Starea actuală a şcolii române din Ilişeşti, în Revista politică, anul IV, nr. 3, din 1 februarie 1889, p. 5.
  2. Glicheria Forgaci, colegă de şcoală cu Ciprian Porumbescu, apud: Leca Morariu, vol. cit. p. 198.
  3. Ibidem.
  4. Veronica Fevronia Bucevschi, ibidem, p. 199.
  5. Ibidem.
  6. Ibidem.
  7. Ibidem.
  8. Vezi: Simion Florea Marian, Legende istorice din Bucovina, Ediţie îngrijită , note şi studiu introductiv de Paul Leu, Editura Junimea, Iaşi, 1981, XXVIII + 194 p., ilustraţii de Maria- Luiza Diaconescu, rezumat în limba franceză.
  9. Vezi: Semnificaţia preocupărilor istorice, în Paul Leu, Ctitorul etnografiei române, monografie, volumul I, prefaţă  de  Octavian Nestor, Editura Euroland, Suceava, 1998, p. 335-341.
  10. Zeugnis, ibidem.