Tag Archives: Ciprian Porumbescu

Stupca, oază a viselor şi emoţiilor de neuitat

Standard

1

STUPCA, OAZĂ  A VISELOR ŞI EMOŢIILOR DE  NEUITAT

În aprilie 1865, pe când Ciprian frecventa clasa a II-a la Gimnaziul Superior Greco-Oriental K. K. din Suceava, Iraclie Porumbescu a obţinut transferul de la Şipote la Stupca. Noua parohie este situată la treizeci şi doi kilometri de Suceava şi înaintează ca un golf circular în inima pădurii din nord-vest.

Peste deal, la mai puţin de patru kilometri spre Gura Humorului, dincolo de codrii de brazi şi fagi, dai de satul bunicilor, Ilişeşti.

Stupca, e una din aşezările vechi moldoveneşti, cu oameni harnici ce ştiu a învârti atât coasa şi hora, caţa şi ţapina, cât şi  vorba cu tâlc. Stupcanii au fost păstrători ai portului strămoşesc, datinilor, obiceiurilor, tradiţiilor,  meşteri la cântece din fluier, nai, caval, cobză, vioară, solz, pieptene, bucium şi iscusiţi la jocurile din zilele de sărbătoare.

Ca şi la Ilişeşti, alături de băştinaşi, în secolul al XVIII-lea, în urma mişcărilor politice, religioase şi a anilor de secetă din Transilvania şi Maramureş, mai multe familii de pribegi şi-au aflat hrană şi adăpost printre obcinele Carpaţilor Răsăriteni.

În satul domnesc Stupca, devenit, la începutul secolului al XVII-lea, proprietatea mănăstirii Solca, pe lângă multe alte nume de familie, găsim şi antroponimele: Brăteanu, Căileanu, Logiganu, Moroşanu şi altele din această familie semantică, ce indică locul de baştină a noilor veniţi: Brătea-Odorhei, Logig-Cluj, Căilea-Năsăud, Maramureş etc.

Ca aproape în orice sat domnesc sau mănăstiresc, pe lângă clăcaşi se aflau şi robi ţigani, lingurari, fierari, lăutari, ce locuiau la marginea aşezării rurale, în bordeie risipite pe izlazul dinspre Ilişeşti.

În acest mediu natural şi uman, Ciprian şi-a petrecut adolescenţa şi cei mai frumoşi ani ai scurtei şi martirizatei sale existenţe.

Casa parohială în care a locuit familia preotului Iraclie Porumbescu era aşezată pe deal, într-o curte largă, împrejmuită de trei părţi de toloaca satului şi mărginită la nord-vest de o pădure vestită prin abundenţa fragilor, a zmeurii sau a murelor şi prin mărimea viorelelor ce se aflau la tot pasul.

 

De pe colina unde era aşezată tihnita casă parohială în care locuia familia Porumbescu se vedea panorama satului întins până departe pe vale.

În faţa principalului corp de clădire, alcătuit din bârne, se afla o grădină dreptunghiulară, cu alei, arbuşit ornamentali tunşi, rondouri cu flori, iar în mijlocul ei, o movilă  acoperită de vre-o două sute cinzeci de tufe de trandafiri “de la alb-roz până la roşu aproape negru”1, străjuită de un tei falnic ce avea atârnat printre ramuri o harfă eoliană împrejmuită de doisprezece clopoţei de cristal.

2

Conacul Poppovici din Stupca

“Casa mare era compusă din patru camere, despărţite printr-un coridor, unind veranda din faţă cu pridvorul din spate. Veranda, închisă cu geam, era colţul cel mai îndrăgit de familie.

Iraclie o vopsea, în fiecare primăvară, cu lac alb, aşeza aici glastre cu flori. În mijloc se găsea o măsuţă rotundă cu fotolii de paie. Aici îşi petrecea, după amiezile mama Emilia, cosând liniştită, aici se înjghebau jocurile de societate, când veneau prieteni din alte sate şi când timpul ploios îi împiedeca să joace popice sau să stea în grădină, îşi amintea Mărioara Porumbescu.

Camera din dreapta verandei era salonul unde se afla pianul, biblioteca şi o mescioară la gura sobei, ce te îmbia la intimitate, mai ales toamna”2.

3

Casa memoriala Ciprian Porumbrescu

Din gospodăria cu numeroase anexe şi acareturi, astăzi a mai rămas doar fosta bucătărie de vară a familiei, unde Emilia făcea proviziile pentru iarnă, iar părintele Iraclie îşi primea enoriaşii veniţi pentru sfat de taină. E  o mică construcţie, cu două camere şi o tindă, actuala Casă memorială Ciprian Porumbescu.

Pe timpul vacanţelor de vară şi în răstimpul celor de iarnă, Ciprian, _Ștefan şi Mărioara se bucurau din plin de raiul casei de la Stupca, de iscusinţa mamei şi de priceperea şi hărnicia gospodarului părinte.

De cum ieşeai din verandă afară şi te strecurai printr-o boltă de viţă de vie, aflai pomătul încărcat, vara cu cireşe şi caise, iar toamna cu mere, pere şi prune brumării. La capătul livezii, mai spre sud, descopereai prisaca, iar spre nord zăreai întinsa grădină de zarzavat şi locul de păşunat.

4

Casa parohială din  Stupca în care a locuit familia Porumbescu şi a murit Ciprian,

desen de Louis Hartel                             

“Curtea păsărilor stârnea uimirea copiilor satului când priveau printre uluce, îşi amintea Mărioara. În afară de orătăniile ce mai creşteau prin părţile locului, erau aici curcani şi bibilici. Curcanii, mai ales, îi ducea preoteasa la târg la Suceava, să mai facă un ban pentru copiii ce se găseau la școală”3.

Stupca, cu împrejurimile ei pitoreşti, leagăn al adolescenţei şi al emoţiilor de neuitat, a fost şi martora primei mari iubiri, a viselor înaripate, a regretelor nostalgice, a creierii multor compoziţii, a legăturilor trainice cu cei din neamul său, cu comorile lor spirituale cu melosul lăutăresc, a fost o oază stenică, generatoare de energii, bucurii şi necazuri, ce l-au atras irezistibil până în ultima clipă a vieţii pe cel ce avea să fie creatorul operetei române.

Copilul din primele clase liceale se simţea la Stupca în largul său, ca şi la Ilişeşti, unde mergea să-şi vadă bunicii, colegii de şcoală, prietenii şi, mai ales, pe băieţii preotului Bucevschi.

În zilele de lucru, se zbenguia, bătea mingea pe toloacă împreună cu alţi băieţi ai satului, nedespărţit de el era fiul vornicului Toader Brăteanu.

Duminicile şi în zilele de sărbătoare, cei doi prieteni, Andrei şi Ciprian, însoţeau copilele din vecini în expediţiile lor prin poienele tăinuite ale codrilor stupcani, după poame şi flori de pădure.

Când a mai crescut, Ciprian prefera, uneori, singurătatea şi atunci era văzut rătăcind prin holde, mergând în sus la stână sau afundându-se în desişul pădurii dinspre Ilişeşti

Sărbătorile de iarnă erau pentru fiul preotului din Stupca un prilej de a cunoaşte viaţa sătenilor şi de a strânge legătura cu ei. Adesea îşi însoţea părintele pe la casele oamenilor în ajunul Crăciunului sau a Bobotezei.

Ajunul Anului Nou era așteptat cu multă înfrigurare de Ciprian. Împreună cu alţi băieţi de seama lui, se pregăteau de zor pentru a umbla cu uratul. Făcându-se ecoul doleanţelor majoritarilor autohtoni din Bucovina, tânărul le-a inclus într-un pluguşor al băiețanilor, astfel:

 “Sus pe cer ne străluceşte,

O stea nouă ce vesteşte

Că se curmă de acum

Al nevoilor greu drum.

 

Asta-i steaua României,

A Unirii şi-a frăţiei,

Stea de viaţă, stea de spor,

Stea de binevoitor.

 

Fă-o Doamne, să lucească,

Steaua noastră românească,

Să steie tot între noi,

Să nu mai avem nevoi!

 

Ori ce rele şi nevoi

Să se ducă dintre noi, 

Să se ducă pe pustie

Şi în veci să nu mai vie4.

În familia Porumbescu domnea un adevărat cult pentru muzică. Iraclie era un “cântăreţ din gură cum mai rar se întâlneşte şi povestitor aşa de dulce şi plăcut, încât parcă-l văd şi acum cum istoriseşte înaintea mai multora despre unele lucruri mari la care a luat parte sau a fost martor, apoi, deodată, începea a suspina şi ochii lui frumoşi şi strălucitori… i se umpleau de lacrămi”5,  mărturisea o contemporană.

Cunoscutul compozitor şi textier a unor cântece îndrăgite în epocă, era dublat de interpretul la flaut a unor melodii populare sau de lume.

Mama Emilia cânta frumos, Ştefan avea o voce plăcută şi putea să folosească mai multe instrumente.

Un coleg de clasă, de la gimnaziul din Suceava, îşi amintea “că profesorul nostru de cântare, răposatul Ştefan Nosievici, îl avea aşa de drag pe Ştefan Porumbescu pentru glasul lui, încât îl gogolea ca pe un copil”6.

Mărioara ştia să folosească cu pricepere pianul şi, ori de câte ori se ivea ocazia, îşi acompania fraţii. Mai târziu, pentru a se putea întreţine, a fost profesoară de pian la o şcoală de fete din Buzău, calitate în care a pregătit mai multe serbări şcolare cu elevele sale.

Pianul, după cum singură se destăinuie într-o epistolă, “a fost ecoul fidel al durerilor mele, căci eu cu el am plâns, cu el m-am mângâiat, nu m-a contrazis niciodată!”7.

Dintre toţi copiii Emiliei şi ai lui Iraclie, Ciprian a fost cel mai sensibil la această pasiune transmisă de părintele lor. La insistenţele celui de al doilea copil al familiei, preotul a acceptat ca Ciprian să aducă acasă lăutarii de pe toloaca satului.

“Ca elev de liceu şi student, îşi amintea o consăteancă, chema la el acasă mai ales pe Bibul, pe Ionel al lui Leonteş, pe Pârsână şi, cântând din vioară alături de ei, o ruga pe Mărioara să acompanieze la pian acest cvartet improvizat. Iar satul, care la început se mira de aceste “toane” ale “domnişorului Ţâprian” de a cânta cu ţiganii, se obişnuise până la urmă”8.

Clăcile şi toate sărbătorile de peste an erau tot atâtea ocazii când orchestrele şi fanfarele tarafurilor de lăutari stupcani cântau pe la casele gospodarilor din sat şi de aiurea. Pentru Ciprian asemenea momente erau de neuitat. Legătura cu muzica lăutărească stupcană era menţinută şi prin intermediul rapsozilor locali: Cimpoeş, Bidirel-Nagâţ, Alexa Litră şi mai ales prin frumoasa Ilinca a  Mielului-Capra, de la care a cules şi etnofolcloristul S. Fl. Marian câteva piese folclorice pe care le-a inclus în colecţia sa.

Ilinca ţiganca se remarca printr-un bogat repertoriu folcloric şi lăutăresc, prin “vocea ei alto puternic şi totuşi dulce”9 şi prin frumuseţe.

Cei ce au cunoscut-o spuneau că era de statură mijlocie, cu ochi mari, negri, totdeauna înrouraţi. Părul de abanos şi bogat şi-l pieptăna prins pe cap cu fir de aur sau pe spate în două cozi lungi.

Se îmbrăca cu ie înflorită cu cusături bătrâneşti, catrinţa bătută-n fir, se încingea cu bârneţe alese şi în picioare purta pantofi negri cu toc jos.Era întradevăr plină de “lichici”și “vino-încoa”,cum ziceau stupcanii

De la această colportoare a melosului folcloric şi lăutăresc, Ciprian a ascultat multe doine, hore, cântece de lume, care l-au urmărit toată viaţa şi au lăsat urme în unele din compoziţiile sale.

Se povestea că pe junele Porumbescu l-a impresionat vocea pătrunzătoare a Ilincăi, mai ales cînd intona

Frunză verde de piper,

Câte stele sunt pe cer,

Toate până-n ziuă pier.

Numai luna şi o stea

Ştie de patima mea!”10.

Ilinca putea, cu uşurinţă, improviza versurile cântecelor ei. Edificator prin coloritul local, muzicalitate, spontaneitate şi plasticitate este catrenul:

Ieşi Ilincă de la pânză,

Că te strigă Gheorghe-n frunză.

În frunză de pădureţ,

Gheorghe a lui Bocăneţ”11.

Este vorba de un anume flăcău din Stupca, care, ca şi Ciprian, era îndrăgostit de frumoasa ţigancă.

Cântecele lumeşti de nuanţă antonpanescă, ca cel ce urmează, erau foarte gustate, nu numai de stupcani, ci şi de întreaga parte de sus a Moldovei, pe unde erau solicitate tarafurile lăutarilor din Stupca:

Lumea-i tristă-amăgitoare,

Ticăloasă, `nşelătoare.

Nu-mi pasă, nu vreau să ştiu,

Amorez eu vreau să fiu.

 

Fie alţii împăraţi,

Fie domni, fie bogaţi!

Eu sunt mult, mult mai avut,

Când am ochi dulci să-i sărut!”12.

Ciprian mărturisea că, în timpul vacanţelor, era un vizitator fervent al lăutarilor din bordeile de la marginea comunei Stupca. Stătea de vorbă ceasuri întregi, cu scripcarii bătrâni şi tineri, le asculta şi le învăţa cântecele, le observa tainele meşteşugului cu care au cucerit admiraţia multor sate din Ţara de Sus şi  Ţara de Jos a Moldovei.

În vara lui 1866, pe când Ciprian nu împlinise încă treisprezece ani, în bordeieie de pe toloacă se pripăşise mai multe familii de ţigani lăutari alungaţi dintr-un loc în altul de foametea ce bântuia de doi ani, în urma secetei.

Întreaga violină era, la vedere, n Într-una din zilele lunii iunie, Iraclie vede oprindu-se la poarta curţii sale doisprezece oameni tuciurii lihniţi de foame. Din rândul lor s-a desprins un bătrân cătrănit şi gârbovit, ce se sprijinea pe o cârjă.

Era lăutarul Stănică, care, în tinereţe, pe timpul zaverei lui Ipsilanti, cântând în faţa unor boieri moldoveni refugiaţi de frica turcilor la conacul lui Canta de la Horodniceni, a căpătat în dar, de la unul din ei, o vioară.

După ce, aproape trezeci de ani şi-a hrănit nevasta şi cei şapte copii cu dânsa, acuma, bătrân şi neputincios, dorea să o vândă pentru a nu muri de foame.

Aflând de la scripcarii din Stupca că feciorul preotului ştie să cânte la vioară, a venit pentru a o vinde lui Iraclie.

Cercetând ceea ce mai rămăsese din fostul instrument cu coarde, după ce nepoţii lăutarului se jucaseră cu el, tatăl lui Ciprian constata că “pieptu-i era spart, coardele, urechia şi tarniţa-i lipseau.

umai o vechitură nearătoasă, atâta că era de un fason sprinten şi fudul, iar gardinele-i de pe împrejur se vedeau atât de bine sleite la un loc, încât păreau a fi una”13.

Fiindu-i milă de hămesiţi, o cumpără şi le dete, pe deasupra şi de mâncare pe săturate.

După ce se consultă cu câţiva localnici cunoscători, părintele Iraclie expediază vioara la atelierul lutierului Martin Richter din Lemberg.

Peste câteva săptămâni, Iraclie primeşte vioara restaurată, însoţită de o scrisoare prin care i se propunea să i-o vândă pentru de 150 de florini.

Uimit de suma oferită, parohul de la Stupca a cercetat instrumentul muzical cu coarde mai atent pentru a dezlega taina ofertei lui Richter.

Privind-o cu băgare de seamă a zărit, pe fundul ei, o “ţidulică”14 galben întunecată, de culoarea viorii, pe care scria:

Fecit Cremonae Nicolaus Amatti, 1626″15.

Intrând în posesia fiului său, vioara l-a întovărăşit pe Ciprian Porumbescu peste tot: la liceu, la închisoare, la studiile universitare din Cernăuţi sau Viena, la Braşov, în Italia la Nervi, pretutindeni.

Cu ea a cântat până în ultima clipă a vieţii, considerând-o ca fiind mireasa sa credincioasă.

După timpuria dispariţie a artistului de la Stupca, la Suceava s-a înfiinţat o asociaţie muzical-dramatică Ciprian Porumbescu16, care urmărea să-i pună în circuitul culturii locale şi naţionale moştenirea muzicală lăsată în diferite faze de lucru.

Iraclie, pentru a o putea sprijini financiar a vândut vioara cu 250 florini17. Ea a fost achiziţionată de George Crăiniceanu, din Bucureşti şi, mai apoi, recuperată de urmaşi.

În timpul primului război mondial, când capitala României a fost ocupată de trupele germane, vioara a dispărut în urma arestării familiei Mărioara Raţiu-Porumbescu, sora lui Ciprian.

Prin lăutarii “academiei” de la Stupca, Ciprian a pătruns în tainele practicienilor muzicii lăutăreşti. Multe din creaţiile sale de mai târziu îşi au punctul de plecare în cele auzite de la rapsozii satului, inclusiv melodia Ţiganii se sfătuiră, ori cele auzite de la colportorii satelor, sau de la horele de duminică, unde artistul era nelipsit.

Din expozitia brasoveana

Ciprian participa de-a valma cu flăcăii şi fetele la jocurile: ciofu, bătuta, corăbeasca, brâul, sârba şi arcanul, al căror ritm şi tonalitate l-au impresionat profund.

Câteva din cântecele populare, româneşti sau ţigăneşti, culese de la lăutari sau  de la de colportori, le-a inclus în Colecţiunea de cântece sociale pentru studenţii români, publicată la Viena, în 1880.

Pentru compozitorul Ciprian Porumbescu Stupca a constituit ceea ce a fost Livenii pentru George Enescu, germenii unor creaţii viitoare, leagănul multor vise şi emoţii ce l-au contorsionat, l-au transformat într-un martir al inimii sale.

5

Paul Leu

Kenmore, Washington, USA

N O T E

  1. N. I. Huţuleac, Iraclie Porumbescu în Făt-Frumos, anul IV, 1931, p. 141.
  2. Ciprian Raţiu, În umbra fratelui drag, în Ciprian Porumbescu – Documente şi mărturii, Muzeul judeţean Suceava, 1971, p. 159-160.
  3. Ibidem, p. 160.
  4. Silvia Bălan-Brăteanu, Stupca lui  Ciprian  Porumbescu, în Bucovina, anul II, nr. 6, 1934, p. 277.
  5. Constantin Morariu, Ciprian Porumbescu după 25 de ani de la moarte lui, Suceava, 1908, p. 5.
  6. Ibidem.
  7. Ciprian Raţiu, loc. cit., p. 175.
  8. Silvia Bălan-Brăteanu, loc. cit., p. 278.
  9. Ibidem.
  10. Ibidem, p. 179.
  11. Ibidem.
  12. Ibidem, p. 180.
  13. Scrierile lui Iraclie Porumbescu, Partea I, Editate de Leonida Bodnărescu, Cernăuţi, 1898, p. 176.
  14. Ibidem, p. 179.
  15. Ibidem.
  16. Vezi: Paul Leu, Reuniunea muzical-dramatică Ciprian Porumbescu, în Suceava, anuarul Muzeului judeţean, vol. V, Suceava, 1978, p. 404-412.
  17. Vezi anunţul dat de Iraclie Porumbescu în Revista  politică, anul III, din  15 august  1887, p.11.

La bunicii din Ilişeşti

Standard

Ciprian Porumbescu, cel de al doilea fiu a Emiliei şi al părintelui Iraclie Porumbescu, a văzut lumina zilei, în casa parohială de la Şipotele Sucevei, la 2/14 octombrie 1853. În urma morţii fraţilor săi: Emilian şi Titu, din cauza unei epidemii de scarlatină, care se abătuse, în vara anului 1860, pe valea Putilei, părinţii au hotărât să-l ferească pe Ciprian din calea molimei, ducându-l la bunicii dinspre mamă, ce locuiau în Ilişeşti, fiind vecini cu pastorul evanghelic Traugott Gorgon, care avea un băiat şi cinci fete, cea de a şasea, Berta, se va naşte după venirea lui Ciprian la Ilişeşti.

Aici, a stat mai mulţi ani pentru a învăţa la şcoala din sat. După ce bunicul, Ştefan Klodniţcki, a plecat în lumea umbrelor  precum, o confirmă şi piatra funerară din ţintirimul satului, pe care stă scris: “Hir ruht Ştefan Klodnitzcki, K.K. Förster, geb. 1794 – gest. 1867″ [Aici odihneşte Ştefan Klodniztck, brigader silvic, superior kezaro-krăiesc, născut în 1794 – decedat în 1867]. Ciprian, după ce a început să frecventeze cursurile liceului din Suceava, a venit mai rar în aşezarea de peste deal de Stupca.

1

2

3

Ciprian Porumbescu elev

Ilişeştii, e o veche aşezare umană, atestată, pentru prima oară, într-un document emis de Ştefan cel Mare, la 15 martie 1490, sub numele de  Iliassinţi.

4

Cu timpul, alături de băştinaşi, din cauza persecuţiilor românilor din Transilvania şi Maramureş, o parte dintre ei au trecut Carpaţii, stabilindu-se şi în Ilişeşti, cum a fost cazul familiei viitorului etnofolclorist S. Fl. Marian.

Pe lângă români, după ocupaţia austriacă, la Ilişeşti au fost aduşi un număr de colonişti şvabi ce au convieţuit în bună înţelegere cu băştinaşii până în 1940, când au plecat în Germania.

5

Emilia Porumbescu, mama compozitorului

Aici, a stat mai mulţi ani pentru a învăţa la şcoala din sat. După ce bunicul, Ştefan Klodniţcki, a plecat în lumea umbrelor  precum, o confirmă şi piatra funerară din ţintirimul satului, pe care stă scris: “Hir ruht Ştefan Klodnitzcki, K.K. Förster, geb. 1794 – gest. 1867″ [Aici odihneşte Ştefan Klodniztck, brigader silvic, superior kezaro-krăiesc, născut în 1794 – decedat în 1867]. Ciprian, după ce a început să frecventeze cursurile liceului din Suceava, a venit mai rar în aşezarea de peste deal de Stupca.

6

7

Ilişeştii, e o veche aşezare umană, atestată, pentru prima oară, într-un document emis de Ştefan cel Mare, la 15 martie 1490, sub numele de  Iliassinţi.

Cu timpul, alături de băştinaşi, din cauza persecuţiilor românilor din Transilvania şi Maramureş, o parte dintre ei au trecut Carpaţii, stabilindu-se şi în Ilişeşti, cum a fost cazul familiei viitorului etnofolclorist S. Fl. Marian.

Pe lângă români, după ocupaţia austriacă, la Ilişeşti au fost aduşi un număr de colonişti şvabi ce au convieţuit în bună înţelegere cu băştinaşii până în 1940, când au plecat în Germania.

8

Iraclie Porumbescu și fii săi Ciprian și Ștefan.

Ilişeştii era un sat mare de vreme ce, prin 1890, număra 3.502 locuitori1.

El se situează în partea vestică a actualului judeţ Suceava, la 18 kilometri de fosta Cetate de Scaun a Moldovei, pe o colină brăzdată de pârâul Ilişasca. Odinioară, această aşezare umană era înconjurată de păduri de fag şi paltin

De-a lungul comunei Ilişeşti, azi Ciprian Porumbescu, trece drumul împărătesc ce urcă domol prin Gura Humorului, Câmpulung, Vama şi abrupt spre Mestecăniş şi Vatra Dornei, pierzându-se dincolo de Carpaţii Răsăriteni, în podişul transilvan.

Românii de pretutindeni au simţit nevoia să-şi înfiinţeze o şcoală proprie. Câte un voitor de bine, cum a fost şi cazul preotului Dimitrie Bucevschi, din Ilişeşti, care a deschis, în 1857, o şcoală elementară pentru copiii săi şi ai sătenilor ce-i păstorea, punând la dispoziţie, gratuit, propria-i locuinţă.

Evocând, în 1888, acest eveniment cultural al satului, un fost elev al şcolii, scria“Bărbatul acela a lucrat ca un părinte bun la înaintarea poporului nostru. Cu toate că atunci erau nemţi la Ilişeşti, noi nu simţeam c-am trăi cu inamicii într-un sat. El ne conducea, fie-i ţărâna uşoară şi memoria eternă, pe toţi la mult bine. Mai ales străduinţele sale pentru luminarea şi cultivarea poporului au fost de laudă.

El a fost iniţiatorul a mai multor instituţii bune în satul nostru. El a deschis, pe spesele proprii, o şcoală privată, care, mai apoi, a devenit comunală, a instalat un învăţător pe spesele sale, a deşteptat în popor gustul pentru învăţătură.

Dovada  că pe timpul părintelui Dumitrache Bucevschi, că aşa i-a fost numele şi sub îndrumarea dibace a învăţătorului Dimitrie Cernăuţean […] au ieşit din satul nostru, dintre ţărani, patru învăţători şi câţiva amploaiaţi de stat, iar dintre sătenii de pe atunci o mulţime de ştiutori de carte.

Apoi în afacerile comunale ne conducea cu tact părintesc, aplana toate cele ce ar fi putut da naştere la neînţelegeri între noi şi conlocuitorii noştri etc. etc.”2.

Şcoala privată din casa părintelui D. Bucevschi, în 1859, a devenit Şcoală comunală cu durata de trei ani, din care cauză a fost numită trivială.

Şcoala trivială română din Ilişeşti era condusă, la acea dată, de învăţătorul Dimitrie Cernăuţean, iar cea nemţească de Simion Meier.

Pe atunci, în asemenea şcoli, se învăţa pe lângă scris-cititul, legile fundamentale ale principalelor calcule aritmetice, câteva noţiuni elementare din ştiinţele naturii, geografie şi legislaţie austriacă.

Deoarece la Şipotele Sucevei nu era o şcoală primară în limba română, părintele Iraclie şi-a lăsat fiul să înveţe la Şcoala trivială din Ilişeşti. Copiii de şase ani, conform legilor austriece, erau obligaţi să frecventeze învăţământul organizat.

Iraclie nu a voit să-şi înscrie fiul la Şcoala trivială ruteană, pe care o înfiinţase la Şipote şi, de aceea, l-a învăţat, acasă, pe Ciprian să scrie şi să citească româneşte, aşa că nu e de mirare când, la Ilişeşti, în numai doi ani şcolari [1860-1861 şi 1861-1862] a absolvit trei clase elementare, obţinând rezultate deosebite la purtare şi învăţătură, care-i permiteau să meargă mai departe, după cum rezultă din stipulările următorului Zeugnis:

“Clasa a III-a

Certificat şcolar

No. 6

Ciprian Golembiovschi, născut la Şipote în Bucovina, de opt ani, religie greco-orientală, elev  în clasa a III-a, a frecventat semestrul al II-lea al anului şcolar 1862, foarte harnic la învăţătură, s-a comportat foarte bine şi, la bunele-i aptitudini şi foarte buna lor practică, a învăţat obiectele de rigoare în modul următor:

Religia                                               Foarte bine

Limba romanică [româna]                  Foarte bine

Limba germană                                   Foarte bine

Matematica                                        Foarte bine

Scrierea                                             Foarte bine

Acest elev merită, aşadar, să fie promovat în clasa I cu distincţie.

Ilişeşti, la 30 august 1862

Dimitrie Bucevschi,                                      Dimitrie Cernăuţean,

paroh                                                     învăţător”3.                       Desen de Veronica Gridinoc

Şcoala în care a învăţat Ciprian, spre deosebire de cea nemţească, nu avea local propriu, ci funcţiona într-o cameră închiriată de la săteanul Chiriac Paşcan şi era situată spre marginea satului, pe o râpă, lângă un pârâu.

“Şcoala e numai o clasă, mărturisea un fost elev. Odaia şcolii e atât de mică, că punându-se copiii chiar ca scrumbiile-n poloboace, totuşi n-ar încăpea mai mult de 60.

Suprafaţa odăii […] este de 41,89 metri pătraţi. Sustrăgându-se spaţiul ce-l cuprinde tabla, masa, dulapul şi soba, care-i de 16 metri pătraţi, rămân pentru laiţe [a se citi bănci], cu spaţiul dintre ele, 25,89 metri pătraţi. Înălţimea odăii este de doi metri şi zece centimetri.

Într-o asemenea odaie e vai şi amar de copii românilor”4.

În atari condiţii locative, învăţătorul Cernăuţean era obligat să desfăşoare un învăţământ simultan cu clasele I, a II-a şi a III-a, adică, în timp ce preda o lecţie la o clasă, trebuia să supravegheze munca independentă a elevilor din celelalte două.

În această “sală de clasă”, în septembrie 1860, a apărut “un băieţel frumos, cu ochii mari şi fruntea lată sub părul negru, pieptănat în sus.

Era îmbrăcat în haine nemţeşti, ceea ce a stârnit curiozitatea tuturor copiilor să afle cine este, îşi amintea una dintre şcolăriţele de pe atunci. Ei îşi închipuiau că trebuie să fie un băiat de domn de undeva, din alt sat”5.

Curiozitatea le-a fost de îndată satisfăcută de învăţător, care l-a prezentat viitorilor colegi, iar “Ciprian s-a făcut, în scurtă vreme, iubit prin cântecul lui, care-i fermeca pe ceilalţi copii în toate pauzele”6.

Stăpânit de neastâmpărul băieţesc, Ciprian avea un temperament activ, extravertit, era pornit pe joacă, glume, făcea pozne ce stârneau hazul, voia bună şi admiraţia celorlalte copile.

Pe bunica, ce-i purta de grijă la Ilişeşti, nu o prea asculta şi “făcea adesea haz”7 de ea.

“Noi eram mai multe copile de intelectuali care umblam la şcoala din sat. Umbla şi Ciprian la şcoala din Ilişeşti.

Noi ne adunam, mergând unele la altele, și plecam împreună la şcoală. Era Ghenuţea lui Ionică Bucevschi, sora ei, Panoria, o copilă a lui Blându, sora mea, Eufrosina şi eu, îşi amintea una din fetele preotului Bucevschi.

Şcoala era departe. Învăţătorul era Cernăuţean.

Casa lui Klodniţcki era în apropierea casei noastre. Ciprian ne pândea când era timpul să plecăm la şcoală. Se agăţa de garduri, mergea pe şarampoi ca o ţarcă, sărea apoi jos şi nu-l mai vedeam.

Deodată ieşea ca din pământ. Se arăta înaintea noastră, ne trântea prin omăt rând pe rând şi fugea apoi de nu-l mai vedeam.

Când, aproape de şcoală, se ivea iară şi pentru a ne ameninţa că ne va bate ţol dacă vom spune învăţătorului.

În şcoală era sfânt.

Nici noi, la rândul nostru, nu eram sfinte. Făceam la bulgări de omăt şi-l bombardam mereu”8.

9

Din revista Cutezatorii

În anul şcolar 1860-1861, noul venit de la Şipotele Sucevei a învăţat laolaltă cu  localnicul, din clasa a III-a, Simion Fl. Marian.

Parohul ortodox din Ilişeştii Sucevei avea o grădină de vreo două fălci, ce se întindea până lângă casa pastorului Gorgon. În ea cultiva flori, arbuşti ornamentali şi pomi fructiferi, între care se afla un zarzăr cu roadele date în pârg, pe care preotul Bucevschi le admira şi le aştepta să se coacă mai repede.

10

Satul Ilisesti

Într-o sâmbăta seara, din vacanţa de vară, când fiii săi mai mari: Epaminonda [viitorul pictor] şi Dionisie se aflau acasă, profitând de absenţa părintelui plecat la vecernie, au dat iama prin livadă “de-a valma cu Ciprian”9 şi “s-au apucat de unicul zarzăr să-l despoaie de toate fructele.

Cele coapte le-au mâncat dumnealor, iar cele verzi ni le-au dat nouă, mie şi surorii mele, Frozinca.

Tata dă de pacoste! Chiu şi vai!…

Atunci, frăţiorul Dionisie [zise] că zarzările sunt la Frozinca!

Papară ca aceea ce-a mâncat biata Frozinca

Şi poate că n-o păţea aşa de rău de-ar fi avut curajul să spună că băieţii le-au mâncat pe cele coapte, iar noi ne-am ales numai cu cele verzi”10.

Şi la Ilişeşti Ciprian a fost atras de frumuseţile naturii înconjurătoare, iar îngăduinţa bunicilor îi permitea să se bucure din plin de ele.

Îi plăcea să cunoască viaţa sătenilor, să asculte melodiile rapsozilor, cum era cazul cu lăutarul Urdă, armoniile naturii,melosul popular şi mai ales Măi ciobane de la oi:

Era cântecul preferat ce l-a urmărit pe Ciprian din fragedă pruncie, iar armoniile lui l-au obsedat toată viaţa, fapt pentru care, le-a folosit, creator, în aria Copiliţă de la munte, din opereta Crai nou.     

Adesea, Ciprian pleca, împreună cu Iermolai Ghiuţă să asculte melodiile populare ce le “ziceau” ciobani de pe la stâni.

În faţa ochilor minţii şi a ferestrelor sufletului lui Ciprian s-au deschis larg două porţi: una ce dă spre viaţa cotidiană a locuitorilor din Ilişeşti şi alta marcată de urmele materiale şi artistice lăsate de străbuni.

În afară de poenele înflorite şi masivii împăduriţi ai obcinilor carpatine, ce-l îmbiau la drumeţie, voie bună, zbenguială şi reverie, Ciprian a mai descoperit, în satul bunicilor şi alte aspecte ce veneau de departe, din negura anilor îmbrăcate în aura legendelor sau învăluite de tânguitul doinit al suferinţelor.

Ca şi fiii ţăranilor din Bărăgan, în a căror copilărie basmele erau înlocuite cu poveşti despre jafurile şi silniciile făcute de invaziile turceşti şi bucovineanul Ciprian a aflat de la vârstnici şi de la bunii şi străbunii lui despre silniciile făcute de tătari [Românca şi tătarii, Borşenii şi tătarii, Poiana Negrii etc.] şi despre faptele eroice săvârşite de înaintaşi.

11

Școala poporală din Ilișești

Din vremi imemorabile, ca un sânge al celor dispăruţi, faptele eroice ale străbunilor au pulsat spre copilul Ciprian prin inima nenumăratelor generaţii. Rememorările bătrânilor sfătoşi, cum a fost şi bunicul Tănasă, dinspre tată, încep cu luptele lui Dragoş Vodă, Sas Vodă, Ştefan cel Mare, continuă cu evidenţierea faptelor lui Pintea, Dediu sau Darie şi se încheie cu suferinţele apărătorilor anonimi ai Ţării de Sus a Moldovei, ce s-au petrecut prin viaţă neştiuţi de nimeni şi pe care cei doi elevi iluştri ai şcolii din Ilişeşti le va imortaliza în cuvinte sau armonii.

Simion Fl. Marian le va aduna şi publica în două volume: Tradiţii poporale române din Bucovina 11, iar Ciprian le va concretiza în compoziţii ca: Altarul mănăstirii Putna, Imnul lui Ştefan cel Mare şi altele.

Multă vreme legendele care circulau pe cale orală s-au numărat printre puţinele fragmente de istorie românească. Prin cunoaşterea lor, Ciprian a putut să desluşească, ceea ce şcoala austriacă evita12.

Legendele: Ştefan Vodă şi săhastrul, localizată nu departe de Ilişeşti, Ştefan Vodă şi Turcii, Ştefan Vodă şi Tolpa, Ştefan Vodă şi ungurii etc. au atras atenţia copilului Ciprian asupra marelui voievod al Moldovei, deoarece Ştefan cel Mare a întrupat, în mai multe etape istorice, visul de libertate, unitate şi neatârnare a înaintaşilor, a apărat pe cei mulţi, a fost scut redutabil în faţa tendinţelor de hegemonie globală a invadatorilor porniţi pe jaf din Asia Mică, Moscova, Istanbul sau de aiurea.

Viitorul compozitor s-a format acum ascultând şi învăţând, împreună cu alţi colegi de ai săi, din înţelepciunea populară.

La Ilişeşti, pentru scurtă vreme, Ciprian a fost îndrumat să cânte la vioară de învăţătorul  Simion Meier şi mai târziu a exersat la pian muzică clasică germană cu pastorul Traugott Gorgon.

La terminarea Şcolii triviale din Ilişeşti, Ciprian avea aproape nouă ani. Deşi certificatul eliberat menţiona că: “acest elev merită, aşadar, să fie promovat în clasa I cu distincţie”13, regulamentul şcolar austriac nu admitea în clasa I liceală de cât absolvenţi a patru clase elementare, în vârstă de zece ani, aşa că elevul din Ilişeşti a trebuit să mai aştepte încă un an.

Datorită unei temeinice pregătiri făcută de învăţătorul D. Cernăuţean, în urma unor examene susţinute la K. K. Normal Hauptschule, din Suceava, în vara anului 1863, Ciprian absolvă clasa a patra elementară şi poate concura la admiterea sa în liceu.

Paul LEU

Kenmore, WA, SUA

N O T E

  1. Herzogthum Bukowina in Wort und Bild, Viena, 1899, p. 216.
  2. Un ilişeştean, Scrisoare în Revista politică, anul III, nr. 19, Suceava, din 15 octombrie 1888, p. 7.
  3. Zeugnis, eliberat la 30 august 1862, apud: Leca Morariu, Iraclie şi Ciprian Porumbesc, vol.

I,Ediţie îngrijită  de  Vasile  D. Nicolescu şi Vasile  Vasile,    Editura   Muzicală, Bucureşti,  1986, p.

  1. X X X, Starea actuală a şcolii române din Ilişeşti, în Revista politică, anul IV, nr. 3, din 1 februarie 1889, p. 5.
  2. Glicheria Forgaci, colegă de şcoală cu Ciprian Porumbescu, apud: Leca Morariu, vol. cit. p. 198.
  3. Ibidem.
  4. Veronica Fevronia Bucevschi, ibidem, p. 199.
  5. Ibidem.
  6. Ibidem.
  7. Ibidem.
  8. Vezi: Simion Florea Marian, Legende istorice din Bucovina, Ediţie îngrijită , note şi studiu introductiv de Paul Leu, Editura Junimea, Iaşi, 1981, XXVIII + 194 p., ilustraţii de Maria- Luiza Diaconescu, rezumat în limba franceză.
  9. Vezi: Semnificaţia preocupărilor istorice, în Paul Leu, Ctitorul etnografiei române, monografie, volumul I, prefaţă  de  Octavian Nestor, Editura Euroland, Suceava, 1998, p. 335-341.
  10. Zeugnis, ibidem.

Amurgul unei femei celebre

Standard

1

Îndată după 6 iunie 1883, vestea morții lui Ciprian s-a întins pe întreg teritoriul locuit de români. Iraclie și Mărioara Porumbescu au primit numeroase scrisori de condoleanțe de la diverse asociații, din partea unor oameni de seamă ai timpului, printre care s-a numărat și Vasile Alecsandri, de la admiratorii ilustrului dispărut prea timpuriu, la 29 de ani etc.

2

Berta Gorgon, 1881

Fiind izolată în Anglia, la una dintre surorile mamei sale căsătorită cu pastorul anglican Grunwald, Berta a aflat ceva mai târziu de plecarea în eternitate a iubitului ei.

3

Autograful Bertei Gorgon către o prietenă din Rădăuţi

La îndemnul lui Iraclie, când fratele și prietenul ei de taină nu se mai afla printre cei vii, Mărioara s-a simțit obligată să-i împărtășească trista veste și Bertei Gorgon, să-i detalieze starea sufletească ce-l tortura pe Ciprian până în clipa morții și să-i transmită ultimele sale dorințe. În epistola adresată Bertei, Mărioara a mai anexat: compoziția Tempi passati, portretul ei și al celui plecat pe veci.

Nu după multă vreme, Berta, copleșită de durere, îi răspunde:

Greu de suportat este nenorocirea care ne-a lovit. Sufăr nespus de mult. Prin ireparabila pierdere mi s-a spulberat tot ce am sperat și am dorit mai mult în viață. Mi s-a răpit norocul.

O, cât de mult îți mulțumesc pentru mângâietoarele tale rânduri și pentru portretul scumpului dispărut, ancoră de care îmi voi rezema lupta cu viața și în continuare. El e menit să mă mângâie și să-mi amintească mereu că iubirea nu poate muri. Trebuie să fie o revedere,altfel, sărmana mea inimă unde să-și afle un reazim?  De acest gând mă agăț. O, numai așa pot să suport marea durere ce m-a copleșit!

Scumpă Mărioară, mulțumește, în numele meu, și iubitului tău tată pentru mângâierea ce o primesc, pentru compasiunea sa plină de afecțiune, față de mine. Vreau să păstrez sfânta icoană, ultima creație și celelalte compoziții dăruite de Ciprian.

De ce nu dorești să-mi păstrezi portretul? Lasă-mi să aflu locul în inima ta de soră, pe lângă iubirea care e a Lui și gândește-te la nenorocirea Bertei. Portretul reprezintă doar numai copilul fericit al cărui noroc s-a stins așa de curând.

Nu pot scri mai mult, puterile m-au lăsat.

Roagă-te, dragă Mărioară, la mormântul Lui și pentru mine.

Ție ți-i dat să fii în preajma Lui, tu ai putea să-i arăți iubirea ta prin îngrijirea plină de jertfă. O, de ce n-am putut și eu?

Mai scrie-mi, ajută-mă să-mi port durerea și dragostea!”.

Făcându-se ecoul suferințelor și dorințelor Bertei, în numele acesteia, Mărioara a depus pe mormântul lui Ciprian o coroană de Nu mă uita, însoțită de inscripția La revedere.

După o vreme, Berta a obținut consimțământul părinților de a se întoarce de la Manengham la Ilișești. Familia, pentru a-i risipi tristețea și a-i afla un nou anturaj, o trimitesăvizitezerudeleșiprieteniirăspândițiprinsateleșitârgurilebucovinene.

La Rădăuți, după căderea lui Napoleon I Bonaparte, se stabilește un emigrant francez, Jean Rossignon, căsătorindu-se cu una din cele cinci fete ale farmacistului Johan Binder von Lengenfeld, din Botoșani. Cu ajutorul socrului său, Jean, în 1822, deschide prima farmacie a târgului pe care o numește Zum Elephant.

4

Berta Gorgon

Unul dintre urmașii acestuia a avut mai mulți copii. Pe cel mai mare l-a făcut medic și a profesat la Fălticeni, pe un altul inginer agronom și a lucrat pe una din moșiile lui Brăteanu iar pe Alfred, născut la 21 iunie 1849, după ce a studiat farmacia, l-a oprit să-i fie de ajutor la Rădăuți, iar după moarte i-a luat locul.

Căsătorindu-se cu o vieneză frumoasă, Alfred von Rossignon a avut trei fete (Maria, Elisa, Adriane) și un băiat (Ferdinand). Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, Alfred rămâne văduv.

5

Ciprian şi Berta

Până la această data familia pastorului din Ilișești nu găsise, pentru fata lor cea mica, nici un pretendent care să corespundă cutumelor lor rigide. Ivindu-se această conjunctură neprevăzută, Gorgonii și-au îndemnat fata să-l accepte de soț pe doctorul în farmacie Alfred von Rossignon. Așa că, la începutul secolului al XX-lea, pe când împlinise 40 de ani, Berta e determinată să se căsătorească cu un văduv de 52 de ani, tată a patru copii apropiați ca vârsta de ea.

A fost un mariaj convenţional, bazat pe interese materiale din ambele părți. În noua situație matrimonială Berta se simțea izolată, înstrăinată, neavenită. Copii soțului o tratau cu răceală, ca pe o mamă vitregă și din aceste cauze nu s-a înțeles niciodată cu ei, iar Alfred a neglijat-o chiar din prima zi a mariajului. După noaptea nunții a preferat să se culce cu menajera, ce o avea angajată pentru treburile gospodărești și nu cu noua sa soție.

6

Dragoș Vodă şi zimbrul

Victima aranjamentelor familiale a continuat să fie o ființă nefericită, stingheră în noul mediu, nefolositoare vieții în care pătrunsese inopinat. În consecință, ea s-a izolat de cei ce alcătuiau noul cămin, refugiindu-se în atmosfera de vis creat de rememorarea romanticelor și zguduitoarelor întâmplări petrecute cu douăzeci de ani în urmă.

Singura mângâiere o afla în interpretarea, la pian, a compozițiilor dăruite de Ciprian și revederea corespondenții și a albumului primit pe când împlinise douăzeci de ani. Fiind pusă în umbră și de imaginea celei pe care o înlocuise, Berta se răzbună pe defunctă, înlocuindu-i toate portretele din casă.

Prin 1902, cea de a doua soție a farmacistului Rossignon dă naștere unei fetițe, căreia îi pune numele de Melania (Niny). Dar nici de data aceasta nu are motive de bucurie, deoarece rodul căsniciei sale s-a născut cu deficiențe auditive și cu o malformație la piciorul stâng și toată viața a trebuit să folosească o proteză cu suport de oțel pentru a putea să se deplaseze dintr-un loc în altul.

Îmbătrânind, Alfred von Rossignon își arendează farmacia lui Berll Adolf, iar în relațiile cu soția sa devine conciliant, înțelegător. Pe măsură ce Niny creștea, legăturile dintre cei doi soți se îmbunătățeau și adesea erau văzuți la câte o cafea fumând țigări de foi sau jucând șah ore întregi în pomătul casei.

Catedrala din Rădăuţi in spatele căreia se afla farmacia si casa unde a locuit Berta

7

Pe când împlinise șaptezeci de ani, Alfred Von Rossignon se hotărăște să cedeze legal Bertei dreptul de proprietate asupra farmaciei, casei și grădinii situată în actuala Piață a Repubicii, la nr. 4, în spatele Catedralei din Rădăuți.

În noua sa calitate, Berta arendează farmacia lui Duglaci Mozes și, mai apoi, lui Schifint.

În timpul celui de al treilea Reich, Hitler a declanșat o campanie de repatriere a etnicilor germani răspândiți în diverse colțuri ale Europei. Berta a făcut uz de această inițiativă a statului german cu gândul că își va putea vindeca fata infirmă. Înainte de a pleca a vândut dreptul de proprietate asupra imobilelor ce le deținea farmacistului Schifint, ce le-a stăpânit până la naționalizare.

În 1940, împreună cu Niny,Berta părăsește Rădăuțiul pentru totdeauna. Principala grijă ce a avut-o înainte de a pleca a fost să-și întrebe fiica dacă, în bagaje, au fost puse compozițiile și albumul primit în dar de la Ciprian Porumbescu. Niny a asigurat-o că totul e în regulă deși, în ascuns, ea vânduse lui Aurel Moreriu albumul si o parte din compoziții. Datorită acestei tranzacții secrete albumul și compozițiile  se află în custodia Complexului Muzeistic “CiprianPorumbescu”de la Stupca.

Cele două femei se stabilesc, mai întâi la Bialitz, locuind într-o cameră și bucătărie, situate lângă Biserica Protestantă a orașului, în apropierea pensionului de fete unde Berta, cândva, învățase și visase la fiul parohului din Stupca.

Zilnic, Berta ieșea în balconul camerei sale de la etajul al treilea a imobilului în care locuia și privea curtea interioară a internatului unde, cu mai bine de șaizeci de ani în urmă, trăise câteva clipe senine și fericite ale tinereții sale. Niny primise o educație îngrijită, avea înclinații lirice, compunea spontan, uneori devenea visătoare… Era obsedată de gândul că e infirmă și că nici un medic nu-i poate ajuta să devină normală.

În acest timp, între Niny și un ostaș al armatei germane, ce lupta pe frontul antisovietic, s-a înfiripat un viu dialog epistolar, așa cum s-a obișnuit pe timpul celui de al doilea Război Mondial.

Calitățile intelectuale și imaginația bogată a fetei l-au atras pe tânăr și, pentru a se cunoaște, au provocat un schimb de fotografii. Îndrăgostindu-se de la distanță, oșteanul s-a hotărît să se căsătorească cu Niny, prin corespondență. Atunci, Niny, prevăzătoare, i-a destăinuit adevărul în legătură cu infirmitatea de care era stigmatizată, însă pretendentul a insistat în cererea sa.

Terminându-se cea de a doua conflagrație mondială cu distrugerea întregii Europe, tânărul insistă să se cunoască direct. După întâlnirea ce a avut loc la Viena, îndrăgostitul prin corespondență a dat bir cu fugiții, prilejuind alte supărări celor două femei ce nu-și aflau locul într-o Germanie răvășită  și sărăcită de război.

După o ședere de cinci ani în Bialitz, cu gândul la cele lăsate în Rădăuți, încolțite de acute lipsuri materiale și singurătate, cele două femei s-au mutat în Germania Federală, la Lucow-Hanovra, pe Kalandstrase, nr. 4, unde au continuat să-și ducă existența și să se gândească la odiseea vieții lor risipite.

8

Rădăuţi

Deși greu încercată și împovărată de trecerea anilor, la 83 de ani, Berta era suplă, adusă ușor de spate, cu părul argintiu și continua să trăiască din ceea ce a fost cândva, în primăvara existenții sale, căutând mereu albumul și partiturile dispărute. Adesea, ea destăinuia, cui sta să o asculte, tragedia iubirii sale ca pe un basm petrecut cândva în negura anilor. Cuvintele ei radiau de o  fericire ciudată, aparte, neînțeleasă de cei din jur. În ziua de 17 februarie  1947, la orele două și jumătate după amiază, în vârstă de 86 de ani, Berta Gorgon Rossignon își dă obștescul sfârșit lăsându-și fiica singură.

Prin 1953, Melania (Niny) Rossignon a încercat să se întoarcă la Rădăuți, oferindu-se ca guvernantă într-o familie cu copii mici, după cum rezultă din corespondența purtată cu una dintre prietenele sale rămasă acasă.

9

Mănăstirea Bogdan Vodă, Rădăuţi

 Paul Leu

Kenmore, Washington, USA

 

 

 

 

 

 

Ciprian Porumbescu prin pustă, spre Budapesta

Standard

1

În ziua de 15 noiembrie 1882, Ciprian Porumbescu își continua călătoria, prin Ungaria, spre însorita Italie.

”Cu cât intram mai adânc în glorioasa țară a lui Arpad, scria Ciprian lui Năstasi, de la Puspok începe oribila pustă maghiară, cu o uvertură de mlaștini și bălți nenumărate, care răsunau de concertul broaștelor, ce cântau mult mai aprig decât broaștele noastre.

2

Popas in Pusta

 3

În bălțile și mlaștinele acestea, văzui înotând gâștele sălbatice și cât priveai cu ochii nu vedeai nimic alta, decât un plai întins, fără capăt, ici colo câte o fântână sau câte o baltă și întrânsa, o casă.

4

Budapesta

Era un aspect de tot straniu. Ba chiar și păsările care zburau prin pusta asta, parcă nu le cunoșteam. Trestia zbârcită și niște nuele mizerabile formau deplorabila floră a locurilor acestea.

O mulțime de mori de vânt întâlnești. Se vede că maghiarii țin mult la vânt. O, extra Hungariam…

Cu acuratețea exemplară, adică cu o întârziere de două ore, sosirăm în Pesta, unde stătui, peste o jumătate de oră, în ploaie, până ce căpătai un hârb de birjă cu care mă cărai în cetate obosit și flămând ca vai de mine”, se lamenta Ciprian lui Năstasi.

            După o binecuvântată noapte de odihnă la Budapesta, artistul călător a pornit-o reconfortat și vesel cu trenul spre Triest.

“Începând de la Laibach totul era acoperit de mantia iernii, brazii cei bătrâni își plecau rămurișul spre pământ apăsați de povara zăpezii.

După Adelsberg încep munții Carst, goi și morți, printre care se ridică blocuri de stânci izolate, asemănătoare monumentelor hunice din nord.

Calea ferată, artistic construită, merge în cea mai mare parte printre stânci sfărmate și tunele. Am avut norocul să fiu aproape singur în compartiment pe parcursul întregii mele călătorii.

În continuare, am avut un compartiment de clasa a doua pentru nefumători. Aici nu m-a deranjat nimeni, cel mult câte o duduie din când în când, care dispărea prea repede, ca un meteor.

Una însă, care s-a urcat în tren la Sessana, înainte de Triest, și a mers împreună cu mine până la Nebresiana, mi-a făcut o impresie puternică, de neuitat.

Începând de la Nebresiana se zărește malul mării până la Triest. Când am văzut, pentru prima dată, întindera albastră și nemărginită a Mediteranei, mi-am zis, în sinea mea de mai multe ori:

-Deci, asta e marea, asta e marea! Am văzut marea![1].

5

Budapesta

Paul Leu

Kenmore, Washington, USA

 

[1] Ciprian Porumbescu către Iraclie și Mărioara, scrisoare în limba germană, din 18 noiembrie 1882, Colecția Muzeului Suceava, inv. Nr. 2620.

Ciprian Porumbescu pe urmele lui Romulus, Cezar şi Traian

Standard

1

Paul Leu cu mama sa, Elena Leu, 1950

Atras de celebritatea vestigiilor romane și de pitorescul Italiei contemporane, Ciprian Porumbescu nu concepe să plece din Nervi fără a vedea Roma, Napoli, Pisa. ”Dacă n-aș faci-o mi-ar plânge inima de durere”, scria celor de la Stupca.

Ajuns în Cetatea Eternă, Ciprian descinde la hotelul Milano. Nerăbdător să vadă orașul mult visat iese în plin centru, ”pe Corsa” și e impresionat de extraordinara animație de pe stradă. Fiind obosit de atâta cale, se duce să se culce devreme.

2

 

A doua zi, la orele opt, a purces să colinde cetatea Romei. Vizitând catedrala și mormântul Sfântului Petru a rămas mut de admirație în fața imensității și frumuseții arhitectonice a acestui edificiu monumental.

În mijlocul numeroaselor splendori maiestoase, gândul lui Porumbescu zbura, fără să vrea, ”la mizeria mea și am plâns”.

După trei ore de reculegere la picioarele statuii Sf. Petru și în fața unei icoane gigantice ”lucrată în mozaic ce reprezenta Liturghia Sf. Vasile (un fel de cuminicătură după ritul nostru)”, Ciprian iese în impozanta piață cu columne și obelisc. Ia omnibuzul și merge în Montorino, de unde se deschide o perspectivă largă asupra celor douăsprezece coline, pe care-i situată vechia capitală a Imperiului Roman.

3

Toate drumurile duc la Roma

Vremea era excelentă. Soarele, ce sta să apună, ”își mai arunca încă razele aurii asupra orașului etern. Aerul era atât de limpede, curat încât se putea vedea fiecare casă, fiecare dâmb, oricât de mic, până în cel mai îndepărtat orizont.

Stam și mă uitam peste orașul impozant și nu mă mai puteam despărți de priveliște”.

Având în față panorama Romei, emoționat, Ciprian Porumbescu a emis opinii memorabile. ”Operele de artă florentină au un efect insinuant, care merge la inimă, ași spune că aproape te vrăjesc. Privindu-le ți se încălzește și înmoaie sufletul, plângi chiar.

Roma din contra, produce un efect copleșitor prin grandoarea ei maiestoasă. O privire de la Montorino și o reamintire momentală a vechii Rome, cum a existat ea aici de la Romulus până la Augustus.

4

Columna lui Traian

 5

Roma

Trebuie să fii de bronz ca să nu plângi ca un mucos, întocmai așa cum am făcut eu.

Această priveliște îmi va rămâne de neuitat”.

Coborând din Roma neliniștită de altădată în Piza Venezia, Ciprian găsește aici o vie animație. Era în timpul marilor sărbători de încheiere a carnavalului, la care participa toată suflarea, indiferent de vârstă, sex sau poziție socială, de la ciocari (păstori de oi și capre) și până la frumoasa regină Margherita, pe care artistul roman a aplaudat-o cu frenezie.

Aproape de ambasada austriacă, în Piața Veneția, era instalată o fanfară militară. ”O mulțime de oameni, cât cuprinzi cu ochii, umpleau Pizza și se așezase de-a lungul Corso-ului, în timp ce prin mulțime se înghesuiau trăsuri, cortegii de măști și tot felul de nebuni ce montau manevrele lor carnavalești.

O zarvă și o larmă. Toți aruncă și se aruncă asupra lor flori de hârtie, confetti, bomboane, de la ferestre și de pe balcoane, care sunt aranjate special în acest scop, ai putea spune că plouă cu asemenea nimicuri.

6

Toate drumurile duc la Roma

Toți, mic și mare, bătrâni și tineri, toți gesticulează ca nebunii. Și să nu crezi că e vorba de oameni din păturile de jos ale populației, scria Ciprian, Mărioarei, nu, de la cea mai înaltă aristocrație cu mască de mătase, în trăsuri elegante până la ciociarii care au venit și ei la oraș pe măgărușul lor mic și au agățat câteva panglici și s-au alăturat, și ei, la cortegiu și aruncă, cu multă îndrăzneală, buchețelele lor, în echipajul apropiat al unui conte.

Frumoasă era trăsura amenajată ca coș de flori, numai pansele, în ea fete și tineri acoperiți cu flori. Apoi un cortegiu al spaniolilor.

Comică era trăsura medicilor. O locomotivă gigantică, trasă de doi măgari, care se mișcau foarte iute, deasupra o siringă uriașă pentru clistir și, în față, o tablă cu inscripția Progresul artei medicale”.

Una după alta se perindau pe dinaintea ochilor uimiți ai turistului român: trăsuri elegante cu femei și bărbați mascați și nemascați, trase de cai împodobiți cu panglici și jucării, măgari ciudat decorați, însoțiți de păstori, un grup de halibardieri înarmați cu tridente și securi mici, negre ”un car decorat frumos în forma unei peștere ce se afunda într-o stâncă mare, pe care ședeau o mulțime de ninfe și zâne”.

Coloana costumată în frumoase și pitorești costume iberice l-a surprins și încântat pe Ciprian Porumbescu prin fantezia și ineditul ei.

În frunte aveau pe cunoscutul personaj literar creat de Miguel de Cervantes Savedra, Don Quijoti de la Mancha, călare pe Rosinanta, urmat de un cortegiu ce călăreau pe ”cai, pe muli și pe măgari, bărbatul și femeia tot pe acelaș animal, cum e datina în Spania”.

7

Colosseum

Reflectând asupra acestui spectacol nemaiîntâlnit altundeva, Ciprian nota:

”O! Romulus! Romulus! De te-ai scula din morți și țe-ai vedea urmașii te-ai întoarce înjurând și n-ai mai gândi la fondarea de orașe!

Dar nu! Că sunt și lucruri frumoase, lucruri sublime pe care le-au adus urmașii tăi la lumina zilei, ce sunt demne de tine și de tot neamul tău”.

În urma participării la veselia generală și molipsitoare, Ciprian se simțea năucit și obosit de atâta larmă și, strecurându-se prin ploaia de buchete și confete, reușește să ajungă, în cele din urmă, la hotel unde se culcă imediat.

În ziua următoare, după ce asistă la o liturghie din Catedrala Sf. Petru, de unde iese nemulțumit de calitatea corurilor audiate, admiră Roma veche, Columna lui Traian, Capitoliu, Forumul, Coloseum etc.

Ajuns pe locul vechiului For Roman, călătorul din Carpați a fost străbătut de fiori și sfială când a văzut locul de sfat al străbunilor săi.

Emoția i-a fost atât de mare cu cât știa că, după mii  de ani, pe pavelele pe care au mers odinioară Cezar și Cicero, calcă el, fiul urmașilor statorniciți la Dunăre și Carpați.

Stând și contemplând rămășițele maiestoase ale trecutului, Porumbescu se simțea mic, neînsemnat și se întreba nedumerit:

-Cum de a fost posibil ca aceste minunății să fie concepute de  mintea omenească?

Obosit de drum și emoții, Ciprian își încheie ziua cu vizitarea Panteonului, ”o clădire rotundă, colosală, cu o cupolă înaltă, boltită și cu o singură deschizătură în vârf rămasă încă de pe vremea romanilor și care a fost prefăcută într-o biserică, mormântul lui Victor Emanuel și a lui Rafael.

O placă simplă de marmură, în perete, arată locul modest unde odihnește marele maestru”.

Mergând pe urmele strămoșilor poporului său, artistul român a fost zguduit de frumusețea și măreția vestigiilor romane.

Din atmosfera glorioasă a trecutului istoric de mult apus, artistul cetățean Porumbescu a coborât cu gândul la soarta românilor contemporani cu el.

Destăinuindu-se lui Lazăr Năstasi, la 9 februarie 1883 îi  scria:

Am stat pe vechiul For Roman, poate chiar pe același loc pe care au umblat străbunii Cezar și Cicero, am stat rezemat de stâlpul de granit și privind la rămășițele triste ale poporului roman, am plâns. Am plâns și m-am gândit la bietul nostru popor carele e atât de mic și slab:

-Putea-va el rezista în decursul timpurilor năvălitorilor puternici străini?

Ce putere ingenioasă a dezvoltat Imperiul Roman și iată rămășițele gloriei sale!

-Dar încă pe pigmeul român oare ce-l așteaptă?”.

A patra zi de ședere la Roma, Ciprian a rezervat-o vizitei la Vatican. Mai întâi, a solicitat permisiunea de a pătrunde în Muzeul Vaticanului și a primit, în acest scop, o Cartede acces, redactată în limba italiană, ce se află în Colecția Muzeului din Suceava, inventariată la nr. 2634.

De cum s-a aflat în perimetrul Statului Papal atenția i-a fost atrasă de garda alcătuită din feciori frumoși ce purtau ciorapi lungi, negri-galbeni, pantaloni pe picior de culoare roșie, pelerină vânătă-sură, chipiu de aceeași culoare și pușcă pe umeri.

Intrând prin ”Sala reginei” în Capela Sixtină, Ciprian a rămas mut de admirație când și-a aruncat ochii pe plafon și a descoperit magnifica pictură a lui Michelangelo Buonaroti.

Păcat că numai la dumnezeiasca frescă culorile au devenit palide odată cu trecerea timpului. Tavanul avea mici fisuri și ”se afuma din cauza nefericitelor cădelnițe.

Stanzele și logiile lui Rafael nu sunt mai puțin frumoase decât lucrarea lui Michelangelo.Dar, îmi place mai mult cea din urmă, mărturisea Ciprian lui Năstasi.

Aici este mai mult spirit, concept general, pe când acolo prevalează mai mult formele frumoase și expunerea artistică.

În Belvedere mi-a plăcut mult fresca Apollo și grupul Laocoon, în Pinacotecă Murillo și Rafael. “Punerea în mormânt” de Caravaggio este de asemnea excelentă”.

Frânt de oboseală și epuizat de emoții, peregrinul român plecat pentru a reconstitui drumul strămoșilor săi, nimerește la restaurantul Europa, unde pe lângă plăcerea de a servi o masă copioasă a avut și o aleasă desfătare vizuală.

”La o masă, vizavi de mine, observa Ciprian, ședea o damă elegantă cu bărbatul ei. Vorbeau franțuzește, dama era de o așa minune de frumusețe, cum nu cred să mai fi văzut o altă femeie așa de frumoasă. Tot mereu trebuia să mă uit la dânsa încât, spre sfârșit, mă jenam și fusei bucuros când plecară”.

După dejun, turistul amator pleacă la hotel prin Piața Sf. Ioan și privește forfota carnavelească a străzii. Deodată apare regina într-o caleașcă și trecând prin piața Luciana,”foarte aproape de mine intră într-un Palazzio al unei contese, care-i era damă de onoare, ca de aici, de la balcon, să vadă și să audă gălăgia carnavalului.

La vederea ei, mulțimea striga și bătea din palme ca niște îndrăciți. Regina e foarte iubită, constata Ciprian. E și frumoasă, aș putea zice, foarte frumoasă”.

Seara a mers la teatrul Apollo, unde se prezentau primele trei  acte din Profetul și noul balet Italian Excelsior de Manzotti, muzica de Marengo. Și aici, comportarea publicului ca și la teatrul Riminidin  Veneția, lăsa mult de dorit.

”Capelmaistru are spatele sus, peste tot publicul … urlă! Se vorbește tare, cântă, se sfădesc, în loje se aud chicote, larmă, tropote, căci oamenii dau și primesc acolo, vizitele lor, nu!

Eu nu înțeleg una ca asta, poate că nici nu sunt deprins, căci, la noi, e tăcere și smerenie ca într-o biserică, scria spectatorul român.

Orchestra, cam la șaptezeci de oameni, e bună, tot așa și corul. Soliștii au voci eminenente, numai păcat că nu știu să cânte. Ei zbiară și încă așa de tare și țiuitor, încât de multe ori trebuie să-ți astupi urechile. O artistă era ca o zână, dar cânta fără nici o căldură și nuanțare.

Se vede că aici cântarea nu are un debut fin și precugetat, ci mai mult o probă de putere ciclopică, extraordinară și am observat că cu cât striga tenorul (Profetul) mai tare, cu atât mai mult era aplaudat.

A cânta nu știu, dar la dans se pricep, aprecia spectatorul din Carpați. Baletul Excelsior e atât de grandios încât m-a fermecat, în sensul strict al cuvântului.

Nu știu ce să admir mai mult, decorul artistic, luxuriant, costumele pompoase sau formele de zâne zvelte și frumoase ale balerinelor, sau execuția figurilor în adevăr artistice!?

Baletul în duet între prima balerină și maur, este colosal!”.

Peregrinul carpatin cu greu s-a putut despărți de antecesorii săi. Atât la Roma antică, cât și cea de la 1883,a fost uluit și încântat  peste măsură,toată noaptea a visat cele văzute și ascultate peste zi și mai ales, fragmente din spectacole.

La 6 februarie Porumbescu a vizitat  o expoziție de sculptură și pictură din Roma.

”Dintre statuile de marmoră mi-a plăcut mai mult o nudină rezemată cu totul pe spatele unui delfin, fin de tot cioplit, apoi o lucrare de Giotto, La Sorpresa, nimfa mării.-, Seara de Weizenburg din Estlandia.

În gips, mi-a plăcut E tardi e ancor nontorno De minune. Frumoasă este tânăra femeie de pe malul mării ce-și așteaptă bărbatul. Grija pentru soțul scump e minunat redată pe fața ei.

Victor Emanuel în gips te face să râzi. E o figură scurtă, foarte groasă și îndesată, aproape ca un butuc, fără formă.

Dintre figurile de bronz e un băiat cu raci, maiestos, făcut.

Și galeria de pictură are mai tot lucrări eminente,  pînă și de Semidraki este o icoană alegorică, o figură dezbrăcată cu un fluture pe gurguiul pieptului, sugând dintrânsul.

Ideea nu-i rea, în tot cazul e originală. Două soiuri de animale de Rosa Bonheur, un cerb și un porc sălbatic, atât de naturali încât, la cerb, mă credeam, fără voie, într-o pădure.

Sculpturi pompoase, dulapuri maiestoase, mese în mozaic, broderii de mătase și atlas, dantele, sticlă venețiană, obiecte de bronz, oglinzi.

Această expoziție e destul de bogată și dovedește o activitate artistică viguroasă și sârguincioasă din partea italienilor”.

Timpul petrecut la Roma a fost de basm, ca în Șeherezada, iar imaginea străvechiului oraș îl va urmări multă vreme, încât consemnările făcute cu acest subiect intenționa să le refacă și să le publice.

După Roma, Ciprian vizitează Pisa și apoi, la 9 februarie 1882, sosește la Nervi ”bine dispus dar fără un crăițar în pungă”

8

Pisa

Deși nu avea toți banii necesari reîntoarcerii în Bucovina natală, nerăbdător și “destul de mulțumit cu sănătatea, mai puțin cu punga, care-i foarte strânsă”, convalescentul artist își adună de zor lucrurile în cele două geamantane mici, cu care intenționa să plece, cât mai repede, acasă.

Glumind pe seama penuriei financiare, scria celor de la Stupca:

“Numai sănătos să fiu, oi găsi drumul potrivit acasă, mă agăț de un cocostârc care se întoarce primăvara acasă și mă duc până la pod, la căsoaie, unde mă dau jos”.

Cât a stat la tratament pe Riviera di Levanti, Ciprian a învățat să stăpânească satisfăcător italiana și franceza. Drept mărturie stau scrisorile redactate, parțial, in limbile lui Dante și Racine, cum e cazul celei expediate la 15 februarie 1883, ce se află în colecția Muzeului din Suceava, inv. Nr.2639.

De îndată ce își încheie periplul italian, Ciprian  expediază acasă și ultima sa epistolă:

“O! Nu vă puteţi închipui cât îmi e de dor să mă duc odată acasă! Să şed în căsuţa caldă lângă sobă, să văz prin fereastră cum cade zăpada şi să visez la mândra Italie, unde am petrecut atâtea zile frumoase, unde mi-am recâştigat, întrucâtva, pierduta sănătate, le scria el din Italia în februarie 1883, cu puțin înainte de a pleca acasă.

În zilele trecute m-am fotografiat la Genova şi mâine capăt primele exemplare, de care vă voi trimite unul.

Întâi să mă vedeţi în poză şi apoi în natură.

La epistola aceasta nu-mi mai puteţi răspunde, căci cred că în ziua aceea când o veţi primi mă aflu deja pe tren, în drum spre Stupca, Stupca!”

            La hotelul Vittoria îl aștepta un mandat de 35 de florini, trimiși de la Brașov și vestea că în curând o să-i sosească încă 82 de florin, salariul de la școală pe lunile martie și aprilie.

Cu toate acestea, Ciprian mai avea nevoie de cel puțin 80 de franci pentru a merge acasă, cu trenul, pe ruta: Nervi – Viena – Karl Ludwig – Krakau – Lemberg – Ițcani.

Dorul de țară și lipsa de bani îl determină să părăsească Riviera di Levanti.

“Îți spun adevărul că mi-e dor de patrie și restul curei îl voi face acasă, la vatra părintească, sub îngrijirea surorii și a părintelui meu”, iar la 16 februarie nerăbdarea lui Ciprian crește.

Adresându-se celor de la Stupca, înstrăinatul se tânguia “numai să mă văd acasă. Parcă n-o să mai ajung, așa mi-e de dor”.

În timp ce aștepta restul banilor necesari deplasării acasă, artistul român se plimba pentru a respecta sfaturile medicului. Citind presa, el află că, la Veneția, a murit Richard Wagner.

Dispariția reformatorului operei și a înnoitorului armoniei, Porumbescu o consideră “o lovitură grozavă pentru toată lumea muzicală.

Chiar și italienii care nu s-au împrietenit cu muzica lui, scriu foarte simpatic despre dânsul”.

Gândindu-se, probabil, la soarta propriilor compoziții, în scrisoarea ce comenta moartea lui Wagner, se întreba:

“-Ce o să se facă cu muzica lui, acuma?”.

După ce sâmbătă, 24 februarie 1883, Ciprian expediază o telegramă la Stupca, prin care-și anunță plecarea, se urcă în tren, însă, neavând destui bani, coboară la Pontofel, unde ridică 45 florini, trimiși de Năstasi, la post restant și, cu ei, își continuă călătoria.

Tot de aici, mai expediază o telegramă cu următorul conținut:

 

“Miercuri, după-masă, Ițcani,

Ciprian“.

 

Inițial, Ciprian intenționa să se oprească mai mult la Viena, pentru a cumpăra cadouri celor de la Stupca. Lipsa banilor l-a constrâns însă să-și schimbe intențiile.

De îndată ce a ajuns la Gara de Sud a Vienei, Ciprian a plecat la Gara de Nord, pentru a-și continua călătoria fără întrerupere.

Datorită penuriei pecuniare, Ciprian a solicitat de la direcția căilor ferate austriece să-i acorde unele facilități. Pe ruta Karl Ludwig – Krakau – Lemberg, a obținut bilet de călătorie cu reducere de preț, însă, pe celelalte distanțe, a fost refuzat.

La Ițcani a ajuns fără nici un ban în buzunar, însă bucuros, nevoie mare, că își va revedea familia, prietenii și mult doritele meleaguri natale.

Paul LEU

Kenmore, Washington, USA

 

 

Ciprian Porumbescu în excursii locale

Standard

 1

2

Kenmore, Washington, USA

În urma unor dificile și îndelungate chibzuieli și socoteli contabile, chiar dacă s-ar fi întâmplat să-și vândă ”pantalonii cei de pe urmă”, artistul a cutezat să viziteze: Veneția, Roma, Florența, Pisa, Mentone, Peglia, Rusta, Genua, Recco, Camoglia și altele.

La 12 ianuarie 1883, îl aflăm pe Ciprian mergând într-o excursie la Mentone. La Peglia îl impresionează, în mod deosebit, parcul vilei Palavicina, pe care-l asemuiește cu “grădinele din basmele orientale”.

Pe o costișă de munte stă suspendat un parc amenajat de inteligența omului, cu plante exotice, arbori de cafea, de scorțișoară, de plută, bambuși, grote inundate cu apă de pe tavanul cărora atârnă stalactitele și în care se poate plimba, în voie, cu barca, chioșcuri chinezești, turcești, japoneze ș. a.

Frumusețile de pe Riviera îi distrăgeau atenția de la suferințele fizice cotidiene, îl făceau să se simtă sănătos.

Din Peglia a expediat o carte poștală, în care Ciprian se arăta foarte încântat de excursie, iar despre starea sa sanitară scria tatălui său:

“Mi-este tot mai bine, astă noapte n-am asudat și n-am tușit așa de mult”.

Conformându-se recomandărilor făcute de medic, pacientul Ciprian Porumbescu se va afla, în mai tot timpul prielnic, în mijlocul naturii călătorind pentru a cunoaște Italia.

”Nu șed o clipă fără ocupație, la mare, în barcă, în grădină. Vila Goppalo, Ponzone, pe dealuri, la Genua, Recco, Camoglia.

Mi-am făcut o corăbioară de carton pe care o arunc în mare și privesc cum se joacă valurile cu ea ș.a.m.d.

Alaltăieri, am fost la Rusta, cu vecinul meu de masă, Andreas, profesor la școala medie din Frankfurt, un om foarte agreabil, cu care poți schimba, uneori, o vorbă cuminte.

Rusta e o localitate la aproximativ două ceasuri depărtare de aici, situată sus de tot, pe un deal foarte pitoresc.

Până la Rusta am plecat cu trenul și de acolo am mers pe jos, pe şoseaua ce șerpuiește aproximativ o oră până la Rusta. A fost o plimbare splendidă.

Atmosfera era așa de curată și însorită, în depărtare strălucea marea ca o suprafață netedă de gheață. Numai pe ici acolo încrețită de câte un curent ușor de aer.

Pretutindeni întâlneam fete gătite și femei. E duminică .Ele stau la șosea, ca și noi, în grupuri mici sau șed afară, în fața ușii la soare și sporovăiesc, Dumnezeu știe despre ce.

Din Rusta, care e situată, cum am spus, sus pe deal, e o vedere splendidă asupra mării, până departe spre, Genova, spre lanțul înzăpezit al Apeninilor, până departe de tot.

Jos, la poalele dealului, pe malul mării, e situată Camolia, un orășel bogat, locuit de marinari, cu case foarte înalte și femei cu ochi de foc. Ne-am scoborât pe un deal lung și cam pietros de unde am scos biletele și am plecat acasă”

Orașul port Genova l-a vizitat de peste zece ori. Lui Ciprian îi plăcea să colinde pe străzi și să admire panorama urbei ce părea un colosal amfiteatru ce se înălța, lin, la țărmul Mediteranei.

Artistul român venea aici pentru a se interesa de plecarea vapoarelor pe ruta Napoli-Constantinopol-Brăila, pentru a afla mersul trenurilor internaționale, pentru a găsi bilete cu preț redus, pentru a cumpăra cadouri celor dragi de la Stupca.

A căutat, de mai multe ori, pe fotograful Noack și, la 17 februarie 1883, găsindu-l, face ultima sa fotografie de care nu-i prea mulțumit, deși anume a amânat fotografierea pentru se reface spre a arăta mai bine în poză.

Colindă străzile Genovei, admiră clădirile de piatră de câte opt-douăsprezece etaje, vagoanele cu pereți de sticlă ale tramvaielor, trenul etc.

Mergând odată în port, a rămas uimit de prezența a trei nave de război, două englezești și una americană.

”Pe fiecare câte douăzeci și patru de tunuri, iar în interior, colosal de înarmate, blindate. Coloși, gigantici!

Sala de mașini este ca o mare fabrică, așa de multe roți, pârghii, pompe și săli pentru cazare, șase etaje. Cabinele soldaților, ofițerilor etc., mecanismele tunurilor, pe scurt extraordinar…”.

La 31 ianuarie 1883, prin Genova, peregrinul bucovinean pleacă la Florența. De aici scria lui Iraclie: ”Rămân o zi-două, s-o văd pe Madona de la Sedia a lui Rafael… și apoi plec la Roma”.

La Florența ajunge pe o vreme ploioasă și friguroasă, însă, în timp ce cerceta operele de artăpe care le consideră ca fiind niște sanctuare mărețe ”în care maeștrii și-au pus inima și sufletul în intenția de a crea ce e mai bun și frumos”, vremea s-a înseninat și s-a încălzit.

Ceea ce l-a uimit pe compozitor a fost aspectul cu totul modern al orașului Florența și mai ales realizările: Madona de la Sedia a lui Rafael, Tezeu cu capul  Meduzei de Benvenuto Cellini, Grupul de marmură a lui Michelangelo și Domul.

Excelentele realizări ale renașterii italiene l-au făcut pe vizitatorul român să se simtă într-o dispoziție sărbătorească. ”Tot îmi părea că umbra lui Rafael și Michelangelo mă petrece pas cu pas.

N-am văzut mult, scria Ciprian, dar tot ce-i mai important și ceea ce am văzut a făcut asupra mea o impresie neașteptată”.

Pe o zi călduroasă și senină  de primăvară, încât i se părea că cerul râde bucuros, ștrengărește în albastrul lui întunecat, artistul peregrin își continua călătoria spre Cetatea Eternă și se încântă de ceea ce vede din goana trenului.

”În spatele Florenței, terenul e muntos, dar pleșuv și stâncos, având totuși o vedere frumoasă. În spatele lui, regiunea începe să fie foarte asemănătoare cu cea de la noi. Pâlcuri mici de fagi și de stejari, desigur desfrunziți, ca și la noi în vreme de iarnă.

Turme de oi și porci hoinăresc printre ele, iar agricultorii cultivă deja ogoarele lor cu orez.

Cam două ceasuri înainte de a ajunge la Roma, începe Campagna Romană. Acolo am văzut, pentru prima dată, anul acesta, mielușei albi și pe acei păstori (ciociari) cu picioarele înfășurate în piei de capră și cu pătura aruncată pe spate, cum se văd adesea pe portrete”.

 Paul Leu

3

 

 

 

 

Ciprian Porumbescu în vizită la Giuseppe Verdi

Standard

1

Paul si Magda Leu in Alaska

Îndată după concertul improvizat ad-hoc la țărmul Mediteranei, Ciprian, obosit de emoții și eforturi, în uralele ascultătorilor ocazionali, s-a îndreptat spre hotel.

Mergând agale deodată s-a simțit încadrat de doi italieni care începură a-i vorbi ba pe italienește, ba pe franțuzește, spunând că se bucură a cunoaște un frate și încă un muzician din colonia română de răsărit.

2

 

Ciprian Porumbescu

 3

 

Giuseppe Verdi

Apoi mă întrebară, povestea Ciprian, Mărioarei, de n-aș dori să merg să văd pe maestrul Verdi, care locuiește nu departe de Genova”[1].

Cei doi spectatori de la concertul ad-hoc de pe promenada mediteraneană erau Marco Sala și Arrigo Boito. Primul e poet, al doilea compozitor.

4

Giuseppe Verdi

 

În discuțiile avute cei doi italieni îi spuseră muzicianului din Carpați că Verdi și-a exprimat dorința, în repetate rânduri, de a afla cât mai multe despre muzica românilor și-l întreabă dacă nu dorește să-l întâlnească pe proeminentul reprezentant al teatrului liric european.

La rândul său, Ciprian îi răspunde:

“- Prea bucuros m-aș duce la vestitul maestru și chiar, pentru mine ar fi o nespusă, o mare fericire de a vedea pe maestrul compozitor!”[2].

A doua zi, 13 decembrie 1882, Boito și Sala au plecat la Verdi pentru a-l anunța că la Nervi se “află un muzician român de departe, din Bucovina.

Pe la orele unsprezece se întoarseră și aflându-mă promenând pe malul mării, îmi spuseră, cu aerul cel mai vesel, că Verdi e fericit de cele ce a auzit de la ei și că m-ar primi cu cea mai mare bucurie (…).

Grăbii acasă, mă îmbrăcai, dejunai cu Boito și Sala și plecarăm la Verdi”[3], preciza Ciprian într-o scrisoare din 3 ianuarie 1882, publicată în Familia nr.30, din 5 august 1888, p. 338, adresată celor de la Stupca.

“Ne-am dus la mare, unde aștepta o barcă, în care am trecut pe o scândură. În două ore am fost la Genua, de unde, cu o birjă, încurând am ajuns la vila lui Verdi.

Doi servitori stăteau la intrare, al treilea la ușă, pe care o deschise cu o adâncă închinăciune și cu cuvântul:

-Aprego! Adică poftim.

Verdi, încă slab, ședea, în salon, într-un fotoliu și de departe îmi zise, în limba franceză:

-Iartă, domnule și june amice, că nu mă scol, sunt încă ceva bolnav, dar foarte mă bucur! și întinzându-mi amândouă mâini, se uită lung la mine, apoi zice cu bucurie vădită:

-Ah! Tip romanic, foarte mă bucur! Am auzit aseară de la dumnealor, foarte mă bucur!

Un fecior ne dete și nouă fotolii, iar Verdi, tot cu ochii țintă la mine, mă întrebă, mai întâi, de unde sunt ce slujbă am, ce boală m-a adus încoace și altele. Apoi mă întrebă despre români, despre aflarea lor în toate părțile, pe unde locuesc și, în sfârșit despre muzica lor.

Răspunzându-i la toate, el mă întreabă din ce instrumente cânt. I-am răspuns că din vioară și clavir.

-O, zise Verdi, cântecele romanice, după firea lor, pe vioară se potrivesc! Fii bun, te rog, acolo pe pian e o vioară, cântă un cântec românesc, să-l aud!

Eram, se înțelege, nu numai mișcat văzându-mă înaintea lui Verdi, dar să și cânt înaintea lui, parcă nu mă simțeam în putere.

5

Casa lui Giuseppe Verdi

După ce mi-am mai împrospătat și am prins curaj, am cântat Doina.

M-am uitat de câteva ori la bătrânul maestru și l-am văzut cu ochii ațintiți asupra mea. Când am isprăvit de cântat el a ziscătră Boit:

-Mare lucru, cântecul acesta nu mi-i cunoscut, dar toată gama lui o simțesc și o pricep!

Mi s-a părut că bătrânul vrea să se scoale și să vie la mine. Eu am pășit spre dânsul. El iar mi-a întins amândouă mâinile și strângându-le pe ale mele, îmi zise cu suflet mișcat:

-Da, frați ne sunteți! Atestatul că suntem frați vi l-am auzit acum![4].

Vizita la Giuseppe Verdi l-a impresionat profund pe Ciprian iar imaginea compozitorului italian l-a urmărit multă vreme.

Deși i se părea, în momente de euforie, că este sănătos, boala lui Ciprian își arăta mereu colții.

“La întoarcerea de la Verdi, porni o ploaie cu furtună, marea era foarte agitată, vântul rece și umed”[5], iar artistul de la Stupca s-a îmbolnăvit de-a binelea, încât “medicul a fost de câte două ori pe zi la mine“, se tânguia Ciprian celor de la Stupca.

La mai bine de o lună,  de la fericitul eveniment, Porumbescu scria lui Iraclie și Mărioarei că Verdi s-a purtat cu el “cum nu se poate mai amabil. Îmi venea să cad în genunchi înaintea lui“.[6].

Cu cele două călăuze cei-au facilitat calea spre Giuseppe Verdi, Ciprian Porumbescu s-a împrietenit și a colaborat pe tot timpul șederii sale în Italia.

La 23 ianuarie, Marco Sala, vecin de camera la hotelul Vittoria, i-a trimis lui Ciprian un întreg maldăr de note, splendide cântece populare italiene, iar la 25 ianuarie, dimineața, îi mai dăruiește “încă un caiet de cântece siciliene“, după cum rezultă din Tagebuch-ul său.

Timp de mai multe zile, cei doi au cântat împreună la pianul din incinta hotelului, fragmente de cântece populare italiene și siciliene.

Fiind fin psiholog, cu un ascuțit spirit de observație, Porumbescu știa să descifreze din vorbe, comportament și înfățișarea celor cu care venea în contact, ceea ce avea caracteristic.

6

Arrigo Boito (1842 – 1918)

Lui Arrigo Boito,autorul operetelor Mefistofele, Nerone și libretistul compozițiilor lui Verdi: Otello și Falstaff, prin câteva amănunte semnificative, îi conturează următorul portret:

Compozitorul și literatul italian era “un om înalt, cu un mers puțin obosit și aplecat.

Avea o pieptănătură simplă cu cărare la mijloc, brun, cu ochelari pince-nez, mustață, o față puțin inteligentă,dar cu o trăsătură de blândețe, bunătate și, ași zice,durere.

Nu părea la înfățișare artist și mai puțin un artist italian, care sunt atât de mândri și aroganți.

El este și poet și-a scris singur textele muzicale. O operă, Nerone, se pare că în curând va fi terminată și reprezentată pe scenă”[7].

Despre vizita făcută la Verdi, în urma contactului nemijlocit cu membrii familiei Boito și cu Marco Sala, Ciprian a început să adune folclor muzical italian și spaniol pentru a se documentași a-l studia. Pe cele mai realizate din punct de vedere muzical, artistul de la Stupca intenționa să le interpreteze cu iubitorii de muzică populară de la poalele Tâmpei.

La 1/13 februarie 1883, Ciprian avea pregătită, în acest scop, o mapă. “Am lucrat, în timpul din urmă, multișor, pentru Mapa mea muzicală și am niște piese italiene și spaniole foarte frumoase cu care, la întoarcerea mea în Brașov o să-i surprind pe muzicienii noștri”[8], scria lui Lazăr Năstasi.

Menționăm că la acea data artistul român avea gata un cor bărbătesc, intitulat Cântec Sicilian pe versuri de Vasile Alecsandri.

La Nervi, împreună cu Boito și Sala, Porumbescu cânta potpuriul din Crainou, iar colaboratorilor săi le-a făcut cadou câte o copie din horele sale compuse pentru operetă, primind în schimb Cântece populare siciliene, napolitane, lombarde și spaniole, în șase volume.

Întâlnirea lui Porumbescu cu Giuseppe Verdi nu a fost una accidentală, deoarece proeminentul reprezentant al teatrului liric italian “a arătat, de mai multe ori, arzătoarea dorință de a asculta cântece naționale ale românilor, care se trag de la vechile colonii ale împăratului Traian”[9].

Așa se explică de ce mulți reprezentanți ai muzicii și folclorului românesc, ca Haricleia Darclee, Ciprian Porumbescu, violoncelistul George Murgu, folcloristul Dimitrie Vulpescu și alții s-au bucurat de ospitalitatea marelui compozitor Verdi.

Întâlnirea dintre Verdi și Porumbescu a fost pusă la îndoială de mulți amatori în ale cercetării din ultima sută de ani.

Aproape că nu există în istoria muzicologiei române fapt mai controversat ca acest eveniment de seamă din viața compozitorilor de la noi.

Astăzi, sunt cunoscute suficiente mărturii irefutabile, care atestă cu minuțiozitate pregătirea și întâlnirea cu Giuseppe Verdi a lui Ciprian Porumbescu, cum ar fi manuscrisele epistolelor trimise lui Năstasi, la Brașov, corespondența lui Ciprian cu familia, informațiile răspândite de Gazeta Bucovinei sau Familia, scrisorile rămase de la C. Morariu, Vasile Halip, prieteni și colegi ai compozitorului, amintirile surorii sale etc.

Menționăm că la Muzeul din Suceava nu am găsit cărțile de vizită ale Boito și Sala, cum s-a afirmat, nu demult, în presă.

7

Paul Leu

Kenmore, Washington, USA!

[1] Ciprian Porumbescu către Iraclie și Mărioara Porumbescu, scrisoare din Nervi, 3 ianuarie 1883, publicată în C. Porumbescu, Călătoria și petrecerea la Nervi (încheiere), în Familia, anul XXIV, nr. 30, din 24/iulie/3 august 1888, p. 338.

[2] Ciprian Porumbescu, Ibidem.

[3] Ciprian Porumbescu, Ibidem.

[4] Mihai GR. Poslușnicu ,Ciprian PorumbescuEditura Cartea Românească, 1926., p. 55-57.

[5] Ciprian Porumbescu, Tagebuch, 22 februarie 1883, Fondul documentar al Muzeului Suceava.

[6] Ciprian Porumbescu către Iraclie și Mărioarea Porumbescu, scrisoare din 3 ianuarie 1883, publicată în C. Porumbescu, Călătoria și petrecerea la Nervi (încheiere), în Familia, anul XXIV, nr. 30, din 24/iulie/3 august 1888, p. 338.

[7] Ciprian Porumbescu, Tagebuch, 22 februarie 1883, Fondul documentar al Muzeului Suceava,

[8] Ciprian Porumbescu către L. Năstasi, scrisoare din 13 februarie 1883, Colecția Muzeului Suceava, inv. Nr.2363.

[9] Mihai Gr..Poslușnicu, op.cit. P. 54.