Tag Archives: Ciprian Porumbescu

Popas la Veneția

Standard

1

Paul Leu în Canada

Popas la Veneția

 

            Sâmbătă, 17 noiembrie 1882, la orele 18, compozitorul Ciprian Porumbescu a coborât în larma gării Triest și este luat de omnibuzul hotelului Daniele.

După o călătorie de trei zile și două nopți, Ciprian abia parcursese numai o parte din drum. Fiind foarte obosit se culcă devreme și cu toată duritatea perinelor umplute cu păr de cal, dormi dus, fără a tuși prea mult.

A doua zi, vremea fiind ploioasă, renunță la excursia proiectată la Miamare.

Vineri, dis-de-dimineață, pe o vreme admirabilă, ia acceleratul din Triest  și, la două și jumătate, coboară în gara Veneția.

Din depărtare, înainte de a trece podul peste lagună, lui Ciprian i se părea că domurile, palatele și casele venețiene înotau în mare.

2

Venetia

Din gară, ia o gondola și se cazează la hotelul Sandwirth, situat pe Riva degli Schiawoni, în imediata apropiere a Mediteranei. “Fața reală a Veneției, deși splendidă, majestoasă, nu e frumoasă”, constată noul sosit.

Imaginea falsă ce și-o făcuse Porumbescu despre așezarea umană de pe lagună se datorește fanteziei fertile a poeților ce l-au dezamăgit, deoarece ei au privit orașul “totdeauna de la sânul languroaselor venețiene, din gondole”, pe când el era singur, bolnav și cu gândul la Berta.

Veneția “a făcut asupra mea o impresie rea. Deja gondolele negre, toate sunt negre, cu suprastructura lor neagră și posomorâtă, nu sunt foarte atrăgătoare.

Apoi orașul! Pe unele din canale domnește o liniște de moarte, numai, din când în când, răsună strigătul monoton al gondolierilor:

-Poppe! (atenție la pupa), iar când cotește după colț:

-Gia e! (s-a făcut)

Canalele sunt înguste, casele îți faci impresia că ar fi pe jumătate ruinate, deoarece mortarul și tencuielilor sunt stricate aproape de tot.

 3

Venetia

Ușile, care ajung până în apa mării, pentru ca să te poți coborî ușor din gondola, sunt încuiate, fapt care produce o impresie sinistră și îți aduc aminte, fără să vrei, de vremurile groaznice ale tiraniei dogilor. Canalul Grande, canalul cel mai mare și lat, care traversează Veneția în forma unui S, e mai animat.

Străzile, construite nu mai pentru pietoni, întrucât, aici, nu se văd cai și trăsuri, sunt înguste și întunecoase, cu greu pot circula trei-patru persoane una lângă alta și ele sunt atât de tăcute și liniștite, ca și când ar fi părăsite.

În piața San Marco și pe Riva, unde locuiesc eu, domnește activitate animată.

Piața San Marco este adevărata arteră a Veneției. Ea este splendidă. Pavată cu marmură și trachit, e netedă ca o oglindă.

În jurul ei se găsesc splendide palate, minunata Catedrală San Marco, Campanela etc. Toate sunt extrem de frumoase[i]., aprecia Ciprian într-o scrisoare din 30 noiembrie 1882, adresată lui Iraclie și Mărioarei.

După masă Ciprian se amestecă în forfota orașului. În Piața San Marco admiră melodiile executate de o fanfară militară și constată că aici oamenii se plimbă pentru a fi văzuți.

Sărbătorindu-se onomastica unei personalități oficiale peregrinul inopinat participă la un foc bengalez, se animă de veselia generală, apoi, cu o gondolă, pleacă la teatru.

4

Venetia

La Veneția răcește și starea lui sanitară se agravează.

Călătoria continuă spre Riviera, însă, după un popas la Milano de patru ore, e nevoit să doarmă o noapte la Genova, la hotelul englezesc Smith, deoarece acceleratul cu care se deplasa nu oprea la Nervi.

Scurta vizită din nordul Italiei îl încântă pe Ciprian si-l determină să exclame:

“E cel mai frumos oraș pe care l-am văzut până acum. Aș putea compara cel mai bine Milano cu o fată frumoasă și tânără în toaletă de bal, pe frunte are o diademă de briliante, făcute din pietre de mare preț, acesta este Domul și la gât un colan, la fel este și Galeria Vittorio Emanuele[ii].

5

Piața San Marco

6

Veneția

Paul Leu

Kenmore, Washington, USA


[i] Ciprian Porumbescu către Iraclie și Mărioara Porumbescu, scrisoare din 20 noiembrie 1882, Fondul Muzeului Suceava, inv. Nr. 2620.

[ii] Ibidem, din 22 noiembrie 1882, inv. Nr. 2623.

Ciprian Porumbescu spre Riviera Di Levante

Standard

1 untitled

Ciprian Porumbescu spre

 Riviera Di Levante

Pe măsură ce trenul de Budapesta alerga cu viteză, traversând podișul transilvan spre inima Europei, artistul român se gândea la prietenii care l-au condus la gară. Rând pe rând îi treceau pe dinaintea ochilor chipurile lui Andrei Bârseanu, N. Petrea-Petrescu, Chelariu, Frederch Böhme și a altora…

Îi venea în minte activitatea doamnelor din societatea brașoveană și mai ales frăsuiala lui Lazăr Năstasi care, în ultima săptămână, a alergat dintr-un loc în altul pentru a-i pregăti bagajele și cele necesare pentru lunga sa călătorie.

2

Desen de Veronica Gridinoc

Deodată filmul imaginilor recente s-a întrerupt și gândul i-a zburat spre necunoscuta Italie. Ciprian visa, cu ochii deschiși, la întinderile albastre ale Mediteranei, la clima ospitalieră ce-l așteaptă.

Prin minte i se deruleau numeroase secvențe născute din fantezia sa și hrănite cu cele ce citise și auzise despre locurile de baștină ale strămoșilor.

Și tocmai când i se părea că respiră “aerulcaldși îmbălsămat din cereasca Rivieră, rememora Ciprian într-o scrisoare către Lazăr Năstasi, mă vedeam deja preumblându-mă în umbra portocalilor, pășeam, plin de admirație, pe malul mării, când, deodată, mă poticnesc de o piatră și cât pe ce eram să cad în abis, numai ce aud, ca din cer, cuvintele:

-Ou partirez vous, Monseur?

Mă reculeg și, în fine, îmi vin în fire. Privesc în jur. Văd o damă tinerică, frumușică, ba chiar și oacheșă, lângă mine, care-mi adresase aceste cuvinte.

3

Riviera Di Levante

În momentul acesta eram stăpânit de iluzii italiene și nu-mi venea să mă cuget la o conversație și încă în franceză, nici chiar cu o damă frumoasă.

Cât de scurt mă întrebă, pe atât de scurt îi și răspunsei:

-Escusez M-em, mais  je ne parle pas francais!

Se făcu o pauză și eu mă pusei, iarăși, pe gânduri italiene. Când, deodată, aud iarăși:

-Hava… (Undeplecați)?

Îi replic iarăși:

-Nem tudok magyarul! ( Nu știu ungurește).

Urmă un:

-Ah! Din partea damei, tras pe tact de 4/4 din în timp de alegro. Se făcu iarăși o pauză.

-Wohin fahren zi? țipă dama curioasă.

Atunci îmi pierdui și eu puțin cumpătul și într-un ton destul de tare, încât se putea auzi și prin vagoanele celelate, îi urlai:

-Nacht Italia!

Doamna se depărtă puțin de mine și începu, într-un ton mai domol, a conversa cu mine în limba germană.

-Mi-am închipuit îndată, zise ea, că trebuie să plecați într-o țară îndepărtată, căci am văzut acompaniindu-vă atâțea amici. Dumneata ești un conte?

-Ba nu, răspunsei uimit, numai baron!

Cugetam, dacă mă ține ea de conte, ce-mi strică mie să fiu, înainta ei, baron?

-M-am gândit eu îndată, zâmbește oacheșa damă, că dumneata trebuie să fii nobil, căci ai ceva aristocratic în tăsăturile dumitale!

Era să mă umfle râsul, cu toate acestea rămăsei serios și mă simții, deocamdată, mândru de trăsăturile mele, căci așa ceva nu mi-a spus încă nimeni.

-Dumneata ești român? Mă întrebă frumușica damă.

-Da!

-Cunoști dumneata pe baronul Brătianu, din București?

-Baronul Brătianu?! Regret, dar pe acesta nu-l cunosc!

-O, bărbatul meu îl cunoaște foarte bine, căci bărbatul meu este Rittenmeister și eu sunt născută baroneasă, deși maghiară, dar în casă nu este iertat să vorbim ungurește. Nu e nobil, noi vorbim numai franțuzește!

-Și cum vorbiți dumneavoastră cu servitoarea?

-Cu servitoarea nu vorbesc deloc! Bărbatul meu a învățat-o câteva vorbe franțuzești, așa încât ne putem înțelege cu dânsa!

Baroneasa par forceîncepu să-mi placă în originalitatea ei. Văd lângă dânsa un pachet mic și  întreb ce cărți sunt acelea. Ea îmi răspunde

-O ediție nouă a baronului Schiller!

- Baron Schiller? Pe cât știu eu, nu era poetul Schiller  baron!

- O! da! Imediat înaintea morții sale, pe când finisa el nemuritorii săi Hoți, căpătă titlul de baron de la împăratul nostru!

Aveam destul… Spre fericirea mea, ajunserăm deja la stația în care baroneasa literată să se dea jos. Și cu un:

-Noapte bună, domnule baron! părăsește ea cupeul.

4

CiprianPorumbescu văzut de Neil K Kempseli

Eu răsuflu ca după un vis greu și-mi dădui toată silința să uit atât pe baroneasă, cât și pe baronul Brătianu și pe baronul Schiller.

Mă pusei iarăși pe gânduri italiene și ținui intrarea festivă în Roma, unde în Vatican, fui înconjurat de toți îngerii lui Rafael și ai lui Paolo Veronese, care mă legănau și mă adormiră sub aripile lor.

Pe la orele șase dimineața, mă trezesc în sunetele marșului Radetzki, care-l intona o capelămilitară pe peronul gării în care intra trenul nostru.

Eram în Cluj. Un transport de soldați își lua rămas bun de la maicile lor, nevestele și drăguțele lor, iar muzica cânta marșul lui Radetzki, acel marș care te face să uiți de lacrimile de adio, te face să pleci mai ușor la bătălie, ba chiar și să mori mai ușor!

Eram emoționat văzând românii noștri care își sărutau părinții, nevestele și copii, își răsuceau cu durere mustața, mai scrâșneau din dinți ș-apoi plecau în vagoane.

Muzica intonă iarăși marșul eroic, între sunetele căruia se amesteca și țipătul locomotivei.

Trenul se porni, soldații mai strigau din ferești:

-Rămâneți cu Dumnezeu!

Și se căpătară cu răspunsul:

-Mergeți cu Dumnezeu! și trenul plecă spre Bosnia.

După scurt timp jalea și lacrămile făcură loc resignațiunii raționale, care-l mângâie pe om atât de singur și sunetele melodice ale cântecului care îi acompaniază în astfel de momente.

Și în scurt timp auzii vagoanele clocotind de doine și hore cântate din gură, trișcă și fluier.

Îmi suna încă în urechi ultimele tacte ale marșului lui Radetzki, dar când auzii sunetele acestea părintești, îmi părea marșul, cu toate trâmbițele și tobele militare, numai ca un bâzâit de muște în zilele de vară[1].

5

Riviera di Levante

Prof. Paul LEU

Kenmore, Washington


[1] .Ciprian Porumbescu către L. Năstasi, scrisoare din 13 decembrie 1882, , Nervi, Biblioteca Universității Cluj-Napoca, Fondul A. Bârseanu, Corespondența, mss.,Vol. III, p. 64-67.

Ecouri la ultimul concert dirijat de Ciprian Porumbescu

Standard

1

Ecouri la ultimul concert dirijat

 de Ciprian Porumbescu

La 27 octombrie/8 noiembrie 1882, Ciprian Porumbescu, cu ajutorul orchestrei Societăţii Filarmonice, a prezentat,  în sala Redutei, ultimul său spectacol dat brașovenilor.

Cu această ocazie compozitorul-dirijor a interpretat: Rapsodia Română, Uvertura la opereta Crai nou, Potpuriu naţional, marşul La Carpaţi, valsul Fantome, mazurca Catincuţa, Hora Prahova, cvartetul de corni Mugur, mugurel(la cornul I, bunul său prieten, Fr. Böhme) ş.a.

un moment de a se afirma. La 4 noiembrie 1882, apare în Gazeta Transilvaniei următoarea cronică, scrisă de medicul Gh. Băiulescu, violonist concertist, care îl îngrijea pe Ciprian Porumbescu

Remarcabilul eveniment artistic a prilejuit presei de la poalele Tâmpei:

“Public atât de numeros şi ales din loc şi dimprejur nu ne aducem aminte să se fi întrunit de mult ca în seara memorată. Sala de concert era aşa de ocupată, încât mulţi au trebuit să se întoarcă, neavând loc.

 2

Centrul Cultural Reduta Brasov

L-am conciliat ca la soli (“solişti vocali”) să folosească mai puţin cornetul şi să se servească mai mult de flaut, care se apropie mai mult de instrumentul nostru tradiţional, de fluier… Să se ferească a da o extensiune prea mare compoziţiilor d-sale, spre a evita în chipul  acesta repetiţii …

Dirijorul a ştiut, în câteva probe (“repetiţii”) să iniţieze nişte muzicanţi străini în caracterul pieselor noastre naţionale. Ariile din <Crai Nou> au devenit la noi poporale …, cu atât mai mult regretăm că opereta nu a fost cerută de Teatrul Naţional Bucureşti …

Orchestra a trebuit să repeteze o parte din rapsodie, iar compozitorul a fost aclamat din toate părţile”[1],Observaţiile critice din articol nu l-au supărat pe Ciprian Porumbescu.

La 28 octombrie, Ciprian Porumbescu, în sala Redutei, ticsită de oameni, atât la parter cât și la galerie, a fost ovaționat cu un delir de aplauze. Primul concert, din cele trei programate, a fost magnific, aproape toate piesele a fost nevoit să le repete. La Rapsodie și la Potpuriu compozitorul avea impresia că spectatorii și-au ieșit din minți, așa de mare larmă făceau.

Ciprian preciza într-o scrisoare către Iraclie și Mărioara, că nici el nici publicul n-au avut încă un astfel de concert românesc cu piese atât de alese, bine compuseși bine executate.

Gazeta Transilvaniei umblă iarăși cu șovăire, credea dirijorul compozițiilor,așa că în publicitate puțin o să iasă ceva despre concert. Și anume, din cauza aceasta, redactorul Mureșan e dus la Iași.

În locul lui e Bârseanu. Omul acesta a fost atât de slab, că n-a mers nici la concert. O să vină, așadar, numai o simplă notiță de la un altul.

Aseară am putut cunoaște că numele meu e deja pus pe baze solide și cum că opurile mele sunt destul de bune și destul de coapte[2].

Absența unui om autorizat de gazetă nu a împiedicat, totuși, ca, în coloanele acesteia, să apară o prezentare amănunțită a concertului, “scrisă cu bună judecată și pricepere de Băiulescu” și  pe care Ciprian a considerat-o ca fiind “o critică demnă de gazetă, de concert și de publicul care a fost la concert[3].

Succesul concertului instrumental de vineri  27 octombrie 1882, ce întrupează noua concepție estetică a compozitorului-dirijor, prin care preconizează crearea și dezvoltarea muzicii culte românești a fost pusă în evidență de Gazeta Transilvaniei cât și de Noua bibliotecă românească.

            Presa brașoveană și-a dat seama de semnificația acestui moment de pionierat, când se năștea teatrul liric național și se conturau, în orașul de la poalele Tâmpei, noile direcții ale dezvoltării muzicii instrumentale originale românești.

“Concertul domnului Porumbescu a însemnat începutul unei vieți muzicale în care ritmul și melodia populară românească se statorniceau în sălile de concert din care, apoi, continuau să fie fredonate în diferite societăți, convenții colegiale[4], remarca dr. Băiulescu și se indigna că opereta Crai nou nu a fost introdusă încă în repertoriul Teatrului Național din București.

3

Afișul ultimului concert dirijat de C. Porumbescu

Atmosfera brașoveană în care se contura o nouă etapă de organizare și dezvoltare a muzicii instrumentale a fost relatată, cu lux de amănunte, în revista Noua Bibliotecă Română   ce urmărea realizarea unei culturi unitare naționale.

După ce cronicarul muzical de la publicația bilunară din Brașov amintește, că la spectacol a venit un numeros public din oraș și din împrejurimi, cum nu-și mai amintește să fi văzut, continuă:

“Sala de concert era așa de ocupată, încât mulți au trebuit să se întoarcă, neavând loc. Dovadă eclatantă de  simpatia generală de care se bucură zelosul nostru compositor.

Concertul începe cu marșul vioii intitulat La Carpați, după care urmează uvertura operetei Crainoupe care o cunoaștem mai demult și care ne amintește, iarăși, toată frumusețea măiestriei compoziției a operetei Crainou.

Valsul Fantome, cu motive românești, a fost o lucrare destul de serioasă și putem observa diferența dintre aceasta și multe altele de genul lui, scrise numai cu scopul de a pune în mișcare picioarele. Cântecul Ah! Suflete și Hora Prahovei au fost şi trebuiau să fie repetate.

Partea a II-a începe cu Rapsodia română, unică piesă de felul acesta în muzica românească. Ea ar merita să fie apreciată de un specialist și cunoscător de muzică, ca să i se creadă ce se poate face din muzica românească în mâna unui compositor. Ce poate acesta să producă din frumoasele și prețioasele motive ale lirei românești.

Am rămas uimiți și, în intimitatea noastră, ne-am format convingerea că dacă muzica noastră a apucat pe o cale atât de solidă și sănătoasă, în scurt timp o să vie și pentru ea momentul când va fi prețuită și din partea străinilor, după cum se cuvine.

Rapsodia română de domnul Porumbescu poate sta cu drept pe o treaptă cu Rapsodia ungară de Liszt.

Concertul se fini cu un Potpuriu National realizat cu rară dexteritate și artă, ariile plăcute și melodioase curgeau atât de natural și armonic una din alta încât întregul potpuriu a fost ascultat până la fine cu mare încordare și atenție, cu toate că timpul înaintase binișor.

Când răsunară pătrunzătoarele acorduri din Deșteaptă-te române publicul nu se mai putea reține și erupse în salve de aplauze, care  se potențară fără întrerupere și, la fine, sala fierbea ca un Vulcan, concertantul a fost chemat de repetate ori pe scenă și întâmpinat cu frenetice urări de bravo. Piesa a trebuit să se repete.

Felicităm pe iubitul nostru compozitor pentru succesul brilliant ce a obținut cu tot dreptul, îi suntem recunoscători pentru plăcutele momente de distragere ce ne-a cauzat și dacă ar fi să mai adăugăm ceva este să-l asigurăm, că dacă cu frumosul său talent va cultiva și pe viitor muzica națională cu același zel, inima română totdeauna va fi cu domnia sa și cu toții vom fi mândri de dânsul[5].

Ciprian Porumbescu obișnuia, mai ales în Tagebuch, ca după trecerea unei etape din zbuciumata și meteorica sa existență, să-și sintetizeze realizările și să-și evidențieze lipsurile. Așa a procedat după încheierea anilor de studii de la Cernăuți, Viena și Brașov.

4 Biserica Neagra

Într-o scrisoarea dresată lui Vasile Halip, la 2 noiembrie 1882, Ciprian îl anunța că “aici, în Brașov, îmi merge foarte bine, dar numai în privința materială.

Sunt profesor de muzică la Școalele Centrale Superioare, unde am un salariu de 600 florini, sunt directorul corului de la biserica cea mare de aici, unde am o mie de florin și mai am unele ore private, așa că am cu totul 2.000 de florini pe an, dar ce folos că nu sunt sănătos.

Încurând,pe 15 noiembrie, plec în Italia pe trei-patru luni, sper să-mi restaurez plămânii, care au apucat un drum periculos sănătății mele.

Elemente apte de muzică am aici, în Brașov, destule.

Am compus o operetă, pe care am prezentat-o de mai multe ori cu succes foarte strălucit. Dau concerte cu orchestra orășenească, treizeci de inși, muzicieni excelenți, susțin, în biserică,un cor de dame și bărbați, peste cinzeci etc., așa că în privința muzicală am teren destul de larg. Și ce este mai mult, am un public care știe a prețui osteneala mea, un public înțelegător și cu dare de mână[6].

Paul Leu

Kenmore, Washington, USA


[1] Gh. Băiulescu, în Gazeta Transilvania, din 4 noiembrie 1882.

[2] Ciprian Porumbescu catre Iraclie Porumbescu, scrisoare din 28 octombrie 1882, Colectia Muzeului Suceava, , dosar nr. 13, p. 41

[3] Ibidem, din 6 noiembrie 1882, inv. Nr. 2616.

[4]Gazeta Transilvaniei, nr.127, din 27 noiembrie 1882, p. 4..

[5]Concertul D-lui Porumbescu, în Noua Bibliotecă românească, Brașov, 1 mai 1882-1 septembrie 113, p. 305.

[6] Ciprian Porumbescu către Vasile Halip, scrisoare din 2 noiembrie 1882,  Colecția Muzeului Suceava, inv. Nr. 2529..

Ciprian Porumbescu printre bănăţeni

Standard

 1

Paul Leu

 

Viena, datorită ambianţei culturale elevate, l-a ajutat pe tânărul stupcan să-şi consolideze sănătatea fizică, să mai uite de Berta, să se instruiască organizat şi, din când în când, să compună câte o melodie în afară de cele impuse de ambianța vieneză.

Prin intermediul unor colegi bănăţeni de la România jună, între care se număra şi medicul Gh. Crăciuneanu din Ciclova, localitate minieră de lângă Oraviţa, Ciprian ajunge să fie cunoscut şi să cunoască valea Caraşului.

De la contemporanul său, Iuliu Birou, aflăm că studentul Porumbescu a vizitat Oraviţa în 1880. Pe când străbătea  drumul abrupt şi colţuros ce ducea, prin pădurea nesfârşită de fag, spre Anina, în mintea artistului s-a zămislit o nouă melodie, pe care a intitulat-o: Marşul cântăreţilor din Oraviţa.

De remarcat e faptul că, în mica aşezare de la poalele Apusenilor, se aflau două reuniuni muzicale, una germană şi alta română.

“Manuscrisul acestui marş, ne informează Virgil Birou, s-a păstrat în arhiva corului din Oraviţa, până în preajma celui de al doilea război mondial”[1].

Lucrarea muzicală a circulat, apoi, sub titlul de Marşul cântăreţilor.

Tot la Oraviţa, în 1880, a fost tipărit, pentru prima dată, opusul nr. 6 a lui Ciprian Porumbescu, intitulat Cântec de primăvară, pe versuri de V. Bumbac.

Evenimentul editorial a fost remarcat şi de revista Familia, astfel:

“Dl. C. G. Porumbescu, june compozitor român din Bucovina, a scris iarăşi un cvintet, nou. Acesta e intitulat Cântec de primăvară [Op. 6], cuvinte de V. Bumbac.

A apărut la Oraviţa, în Banat, ca proprietate şi editură a librăriei I. E. Ţieranu, care a făcut un fapt vrednic de laudă, dând o mână de ajutor la editarea acestei compoziţiuni, care, desigur, va fi îmbrăţişată cu căldură din partea publicului”[2].

Melodia avântată, plină de lumină şi voie bună a corului bărbătesc Cântec de primăvară, după 1895, a devenit marş de drumeţie, cântat la petrecerile de arminden, la diverse adunări școlărești şi cu alte ocazii.

2

Prin 1937, fragmentul melodic de la începutul Cântecului de primăvară a servit, o vreme, ca semnal al pauzelor de la postul de Radio Bucureşti și marș de drumeție pentru expedițiile organizate de Straja Țării.

La scurt timp după difuzarea Cântecului de primăvară, tipograful-librar I. E. Ţieranu tipăreşte cel de al 7-lea opus, sub titlul: Coloane române. Quadrille, compuse din motive de arii naţionale române pentru pian de C. G. Porumbescu[3].

Modestul tipograf, iubitor de cultură şi arte frumoase, a trebuit să recurgă la serviciile imprimeriei Iosef Eberle, din Viena, pentru a tipări partiturile şi a le pune la dispoziţia publicului bănăţean, a dirijorilor corurilor săteşti şi asociaţiilor muzicale din Transilvania.

În anul universitar 1879-1880, studentul Ciprian Porumbescu şi-a canalizat aproape întreaga energie pregătirii organizate în ambianţa centrului academic european, aşa că nu e de mirare dacă constatăm că a compus relativ puţin în acest interval de timp. Pe lângă cele șapte opusuri tipărite la Cernăuți, Viena şi Oraviţa, el a mai dat la iveală încă câteva lucrări de mică întindere.

La 8 martie 1880, cu ocazia zilei de naştere a lui Iraclie Porumbescu, Ciprian i-a trimis tatălui său un Imn de urare, la 30 martie realizează corul bărbătesc Numele tău, pe versuri de Dimitrie Bolintineanu, iar la 23 iunie 1880, crează valsul pentru pian Souvenir de Viena.

În sesiunea de vară a anului 1880, studentul Porumbescu promovează toate examenele de la Conservator şi de la Facultatea de Filozofie a universităţii vieneze, după cum o atestă Schulschein-ul eliberat de Conservatorium für Musik und darstellende Kunst, Schuljahre 1879-1880 şi Absolutarium eliberat de Rector der K. K. Universtät zu Wien und Decan der philosophichal Facultät.

Încheindu-şi primul an de cercetare sistematică a muzicii şi pe cel de al treilea an de studiere a istoriei şi geografiei, în dimineaţa zilei de 17 iulie 1880, condus de gazda sa Hendrik Eidmeyer şi de domnişora Josefina, studentul integralist părăseşte mulţumit oraşul lui Schubert şi Strauss şi, după o absenţă de aproape zece luni, revine la Stupca cu gândul  de a o vizita cât mai grabnic pe Berta Gorgon.

Paul LEU

Kenmore, Washington, USA


[1] Scrisul bănăţean, nr. 1, 1955.

[2] Familia, nr. 46, din 4 iulie 1880.

[3] Piesele muzicale ce au fost tipărite pe cele şapte pagini, format mare, sunt: Corăbiasca, Vin de mă sărută, La bătaie, Fie pâinea cât de rea, Şi, oare te-am pierdut, Hora, Of, of, dragă mi-i oiţa, Dac-aşa, iac-aşa, Leliţă de la Munteni şi încă două melodii folclorice fără titlu.

Ciprian în Poiana Braşov

Standard

 1

Paul Leu văzut de PIM, 1978

 

După desfătarea prilejuită de autentica și pitoreasca  manifestare folclorică și etnografică, Ciprian , în compania unui grup de prieteni, între care sa afla și familia pictorului Mișu Pop, face o excursie, de o zi, în Poiana Brașovului.

Cântând și discutând tuișii adhoc se pomenesc în mijlocul covorului de verdeață și lumină, presărat cu margarete de pe spinarea Postăvarului.

O parte dintre turiștii brașoveni, între care se afla și profesorul Ciprian Porumbescu,  au continuat urcușul. Ajungând pe cea mai înaltă stâncă, Vârful Postăvarului,  excursioniștii au rămas extaziați de priveliștea ce li s-a așternut la picioare.

 2

Poiana Brașovului

 “De aici, scria Ciprian Mărioarei, de-abia se pot vedea și munții ceilalți, pe care, din Brașov, nu-i vezi: Bucegii, Ciucaș, Piatra Craiului, Neagoiu, Piatra Mare, niște piramide colosale și parcă, în dispreț, ne uitam la lumea de jos.

Ne simțeam liberi, departe de vuietul lumii, aproape de cer și de Dumnezeu. Nu-ți pot descrie ce simțăminte năvălesc într-un astfel de moment, dar îți pot spune că e ceva deosebit.

Pe de o parte te crezi ca o nimica în fața măreției naturii, iar pe de altă parte te simți ridicat și entuziasmat, știindu-te domn al înălțimii acesteia, te simți înaripat de idealuri sublime și, parcă,te ții de ceva mai mult decăt un om.

Am stat aici, sus, pe stânca cea mai înaltă a Postăvarului, peste o oră și ne-am delectat cu priveliștea prea frumoasă, am respirat un aer curat și limpede ca în rai. Am mâncat și ne-am întărit pentru marșul pe care aveam să-l facem îndărăt.

3

Vârful Postăvarului

Înapoi nergeam ca și cu vaporul. Într-o oră și jumătate am ajuns jos, în Poiană, unde ne aștepta, deja, societatea cealată și ne primi cu strigăte de:

-Vivat!

Eu zic societate pentru că fiecare venise cu toată familia.

Era un foc mare asupra căruia stau tingirile cu tocană și fleicile. O mămăligă mare se făcuse , aveau o mașină de sifon și am mâncat, am băut am râs. Mai ales cu Paulina Popp făceam comedii grozave.

Pe la șase seara ne-am întors la Brașov, unde am ajuns la opt și jumătate.

M-am culcat îndată și am adormit dus, căci eram obosit grozav. A doua zi mă dureau picioarele și abia le mai ridicam.

Astăzi însă nu-mi este nimica și, trebuie să-ți spun că, la început, îmi era frică să fac partida, căci credeam că, poate, n-o să mai pot sui așa de sus. Dar, din contra,mă simt atât de bine, parcă-s cu totul alt om, nu tușesc deloc, sunt gras la față de se miră toți de mina mea, pârlit îs, ca un țigan[1].

4

Juni braşoveni, delegaţi la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1918

Paul Leu

Kenmore, Washington, U S A


[1] Ciprian Porumbescu către Mărioara Porumbescu, scrisoare în limba germană proprietetea Nina Cionca, București..