Tag Archives: Ciprian Porumbescu

Concerte ad-hoc la țărmul Mediteranei

Standard

Artistul român, fiind profund îndrăgostit de muzică, nu putea trăi fără Cremoneza sa. Chiar de a doua zi de la sosirea sa pe Riviera, Ciprian l-a rugat pe Năstasi să-i trimită vioara și partiturile: Sonatei a V-a pentru vioară și pian de Beethoven, Simfoniei pentru vioară și pian de Mozard, Concertul pentru vioară și pian de Bériot și altele pentru a le interpreta împreună cu un pianist vienez.

1

Nervi

În pofida obiecțiilor ridicate de medicii brașoveni, Neagoe și Băiulescu, el insistă, prin intermediul mai multor scrisori, să-i expedieze vioara și promite că nu va cânta ceva greu care să-l obosească.

La 12 decembrie 1882, în amurg, Ciprian era nemaipomenit de bucuros, îi venise cremoneza din Brașov, împreună cu câteva partituri.

“Cum mi-a adus-o, fără s-o mai despachetez, am luat-o subsuară și am grăbit cu ea la mare.

Întuneacase, dar oaspeții încă n-au ieșit la plimbarea ce o făceau seara.

2

Orizonturi mediteraneene

La mare, m-am coborât pe țărm, jos, lângă apă. Era o seară plăcută, să o pui la sân, cum zice românul. Aerul era lin, marea liniștită și cerul așa de curat, încât nici măcar un singur fulgușor de nor nu se vedea pe el!

Stelele de pe bolta senină, măreață și încântătoare, se oglindeau așa de frumos în adâncul mării, de mi se părea că am un cer deasupra mea, altul la picioarele mele.

Întreaga fire părea că doarme un somn dulce și liniștit.

Atunci, scoțând vioara din cutie și pe când îi cercetam strunele, am gândit:

-          Oare ce să cânt? “

-M-am răzimat cu spatele de un pisc de stâncă ce străbătea din fundul mării la țărm și, tot gândind, mi-am zis, în sfârșit:

- Ah, știu ce să cânt! Voi cânta acestei mări Mediterane ce e mai drag și scump românului, ca marea să ducă acest cântec oceanului și oceanul să spună lumii care cântec e mai scump și mai drag neamului meu!

3

Nervi

Am cântat, pare-mi-se, ca niciodată până atunci, așa de lung și cu adâncă simțire: Doina.

Am zis că aerul, marea și întreaga fire erau ca într-un somn dulce și lin și cântând mi se părea că acordurile viorii ajungeau departe, peste apa mării și de acolo se întorceau la urechile mele, la inima mea și încă mai dulci și mai duioase de cum le scoteam eu din draga mea Cremoneză!

După ce am sfârșit, am suspinat adânc și am vrut să șed jos.

Dar ce zăresc la spatele meu? O doamnă culcată pe haina ei și cu capul rezemat pe o mână.

-Domnule, zice ea către mine în limba franceză, cu un glas fraged, rugător, Domnule, ce cântec atât de trist și pătrunzător ai cântat dumneata, acum?

Glasul fraged și parcă rugător ce-i vorbea în limba franceză era a desenatoarei Emily de Poppen, după cum va afla Ciprian ceva mai târziu.

Întrucâtva surprins și voind să-i răspund, aud sus, pe țărm, sute de mâini bătând din palme și mulțime de guri strigând:

-Bravo, bravo! iar unii zicând în limba franceză

-Domnule, dumneata ești un maestru!… și, între aplauze, mai aud un glas bărbătesc, grăind tot în franceză:

-Domnule, dumneata ești român?

Și mai surprins de cum eram am răspuns:

-Da!

-De unde? Mă întrebă acel glas.

-Din Bucovina! răspunsei eu.

Glasul acela, din cât am putut vedea prin zare, era al cuiva ce sta ținându-se de braț cu un altul.

-Ah! Zice acel glas mai departe, eu cunosc Doina, căci Doină se chiamă ceea ce ai cântat dumneata. Am auzit-o, dar nu din vioară, ci din fluieraș, pe câmpiile Bulgariei, unde o cântau ostașii români!

Apoi, întorcându-se câtre cel cu care se ținea de braț, zise:

-Doina, cîntecul cel mai drag  și mai scump românilor, cuprinde în sine, întreaga lor istorie, suferințele lor de veacuri, durerile și nădejdile lor[i].

Vocea ce se distingea clar în liniștea nopții de pe Riviera era a generalului rus Eduard Ivanovici Totleben, inginer militar care, în timpul războiului româno-ruso-turc, a condus operațiunile de  asediere a Plevnei.

Italienii numeau doinele cântate de Ciprian Porumbescu elegii fără cuvinte.

După concertul ad-hoc, violonistul, săritor și amabil cum era din fire, o ajută pe fata de lângă el să urce faleza îngustă, formată din praguri de stâncă, spre locul unde se aflau numeroșii spectatori ocazionali, ce-și făceau plimbarea de seară.

4

Nervi

 „A doua zi de dimineață, pe când eram încă în pat, căci tușisem toată noaptea, intră în odaia mea o copilă de cinci-șase ani, cu un buchet de flori în mână.

Era Cecea, fiica unei doamne din Verona, ce se afla, bolnavă ca și mine, la Nervi. Această copiliță drăgălașă se ținea lipcă de mine, în plimbările mele și, în nevinovăția ei copilărească, mă numea Grand-Signore, (domnul cel lung). În dimineața aceea copilița vine la mine și-mi dă buchetul, zicând:

-Na, Grand-Signore, domnișoara de aseară, de la mare, ți-l trimite! Și apoi fuge.

Ce-i asta! Socot eu slab ca vai de mine. Mă uit la buchet, era din flori de portocal și violete. Mai purtându-l în mână, văd, între flori, o carte de vizită cu numele Emily de Poppen, iar dedesubt scris cu creionul: din Reval in Estland[ii].

De la tânăra estonă Ciprian va mai primi în dar o copie după un desen reprezentând un flăcău Italian, precum și o acuarelă inspirată de nocturna Suveniri de Nervi.

După câțiva ani, Iraclie Porumbescu, publicând compoziția amintită, va imprima pe copertă acuarela pomenită mai sus.

Între compozitor și Emily de Poppen, chiar în timpul sejurului mediteranian, a avut loc un schimb de scrisori, ce s-a continuat și după moartea lui Ciprian, cu cei de la Stupca.

Emily s-a atașat sufletește pentru multă vreme de tânărul “atât de spiritual, sensibil la ceea ce e frumos și totodată plin de umor”, cum singură îl caracteriza într-o epistolă.

5

Marea Mediterana

Vestea morții lui Ciprian Porumbescu a întristat-o profund. Rememorând clipele de neuitat petrecute alături de el în liniștita și înstelata noapte mediteraniană, Emily  de Poppen i se părea că aude ”încă tonul dulce al viorii sale” și era copleșită de ”o profundă melancolie, deoarece ea a amuțit pe veci”.

Tot la Nervi Ciprian a mai cunoscut un “copil drăgălaș” de vreo optăsprezece-douăzeci de ani din Riga, prietena Emilyei de Poppen, pe Hedwig Gernet, cu ochi frumoși, căprui și mari, pe bătrânul critic și literat Camillo Boito, colaborator a compozitorului Giuseppe Verdi, pe tânărul poet italian Marco Sala etc.

Că tânara apariție cu ochi căprui nu l-a lăsat indiferent pe Ciprian o dovedește și dorința lui de a-i fi în preajmă, părerea de rău și tristețea ce l-a cuprins ca niciodată, după despărțirea de ea.

Pe când frumoasa estonă se afla la Florența, Porumbescu a compus două liduri special pentru ea, iar mai apoi, el a trimis Hedwigăi Gernet mai multe scrisori și partituri.

Lunganul spiritual, plin de umor, sensibil la frumos, omul care știa atât de bine să-și zăgăzuiască suferințele proprii, ascunzându-le sub masca veseliei și a seninătății, a declanșat în inima Hedwigăi “o iubire fierbinte, dincolo de orice margini”, după cum singură o mărturisea într-o epistolă.

Pentru Hedwiga compozitorul din Carpați a constituit marea și unica dragoste a vieții, ideal căruia i-a fost credincoasă până la moarte.

“Pătrundera în simțămintele lui profunde și minunate fac parte din tot ce mi-a dat Dumnezu mai plăcut pe acest pământ.

Că aceasta nu a rămas fără nici o urmă, că nesocotința, încăpățânarea și răsfățul meu au dispărut atunci, o datorez amintirii lui, se destăinuia plăpânda stea a nordului celor de la Stupca.

Și încă pentru ceva trebuie să-i mulțumesc. Este marea lui bunătate pe care o consider ca pe un dar minunat și nemeritat”.

După moartea lui Ciprian, însingurată printre ai săi Hedwiga Gernet, zbura mereu cu gândul la locurile de baștină ale iubitului ei dispărut pretimpuriu.

De la Stupca și Frătăuții Noi Hedwiga primea, din când în când, tipăriturile ce se refereau la artist, traduse în nemțește de Mărioara, informații bibliografice, vești domestice, partituri litografiate sau tipărite s. a., ce le difuza în îndepărtatul nord al Europei.

Generoasa ei dragoste s-a revărsat cu aceeași intensitate, spirit de sacrificiu și asupra celui pe care ar fi dorit să-i fie socru, Iraclie Porumbescu.

Când a aflat că Mărioara s-a căsătorit și parohul bucovinean a rămas singur, Hedwig Gernet îi scria cu o devoție filială:

“- De ce nu pot sa fiu eu lângă dumneavoastră pentru a vă invălui cu o dragoste fierbinte și nețărmurită.

Și dumneavoastră trebuie și ați fi dator să mă iubiți! M-aș furișa în inima dumneavoastră pe mii de căi, v-aș alunga mâhnirea de pe frunte, atât cât îmi vor permite puterile!”.

„Îndepărtata lumină a nordului”, Hedwig Gernet, nu și-a putut pune în practică gândurile și sentimentele ce o animau. Ea a rămas singură, cu inima la acel ce a apărut meteoric în viața ei și a continuat, până la moarte,  să-i cultive memoria.

Bucuros de succesele repurtate la Nervi și Genova, la 13 decembrie 1882, Ciprian expediază o carte postală la Stupca, prin care o anunță pe Mărioara, următoarele:

“De ieri Vioara mea e aici, am o bucurie irezistibilă. Pianistul cântă foarte bine. Oaspeții sunt foarte entuziasmați de modul meu de a cânta și nu știu de ce… Sunt sănătos!“.

În misivă Ciprian cere Mărioarei să-i trimită de urgență, printr-un colet, Septuorul lui Beethowen și operele pentru vioară și pian ale  titanului de la Bon.

Porumbescu la vioară și Weismandl la pian au dat, pe Riviera, adevărate concerte. Când începeau cei doi să cânte, “bolnavii hotelului-sanatoriu (Vitoria) ieșeau ca la comandă, din toate ungherile și apoi aplaudau ca nebunii.

Am compus, de curând, o nocturnă pentru vioară cu acompaniament de pian și am executat-o într-o seară când se umpluse sala“.

Credem că e vorba de nocturna creată la 1/14 decembrie, cunoscută sub numele de Souvenir de Nervi.

Tot acum, a realizat și executat, în premieră, o gavotă, valsul Fantome și Hora de salon. Toți locatarii hotelului îl răsfățau, îl lăudau pe compozitorul-violonist și îl rugau să le dea partiturile concertelor pentru a le copia.

Din acest moment nu mai avea liniște. Bătrânul medic Szerlecki, din Alsacia, era de părere că felul lui Porumbescu de a “cânta este ca un discurs profund studiat“ ce vorbește “din inimă direct la inima omului.

Tonurile sunt ca un dans… plin de parfumuri aromate și de adieri insinuante, pe o muzică ce pătrunde la inimă și-l ridică pe om deasupra cadavrului mizerabil, făcând din el un om adevărat“.

Fără să-și dea seama, împins de pasiunea ce o avea pentru muzică, artistul-interpret, prin concertele date ad-hoc, prin crearea și copierea unor compoziții proprii (Suvenir de Nervi a copiat-o de mai multe ori și a dat-o dr. Szerlecki și unui irlandez), s-a obosit peste măsură.

 

Paul Leu

Kenmore, WA. USA

 

6

Nervi

 

 

[i] Mihai Poslușnicu, Ciprian Porumbescu, Editura Cartea românească, 1926, p.51-52.

[ii] Ibidem, p. 54-55..

Ciprian Porumbescu la Nervi

Standard

1

Paul Leu  in biblioteca unui vapor de croaziera norvegian

CIPRIAN PORUMBESCU  LA NERVI

Între extaz și agonie

În după amiaza zilei de 22 noiembrie 1882, compozitorul român se afla la Nervi 4, localitate situată în golful Genova, unde Apeninii Ligurici își scăldau stâncile în Mediterană. Era locul hotărât pentru a-și petrece iarna și a se înzdrăveni.

Era o stațiune încântătoare, situată imediat lângă malul mării, înconjurat, de toate părțile, de dealuri înalte sădite cu portocali, lămâi și măslini, scutit de orice vânt, cu o climă plăcută, în scurt, scria Ciprian celor de la Stupca, un loc pe care, nu exagerez dacă îl numesc picior de rai[1].

harta

Nervi, Genova, Italia

De cum a pus piciorul pe peronul gării, deși se simțea destul de rău, a fost încântat de stațiunea aleasă. Tusea cu sânge care a încetat abia după câteva zile de tratament la hotelul sanatoriu.

La gară a fost întâmpinat de dr. Schilteling,proprietarul hotelului Vittoria, care l-a invitat pe Ciprian să locuiască la el.

Noul venit primește invitația. Contra 8 franci pe zi patronul i-a oferit o cameră elegantă, de gust rafinat, o pensiune în stil francez, combinată cu bucătăria italiană, încât, adesea, era pus în situația de a nu ști ce bucate gustoase mănâncă.

În timpul șederii sale la Nervi, Ciprian Porumbescu s-a îngrășat cu 6 kg., ajungând la greutatea de 78 kg.

De asemenea, hotelul Vittoria, în care a locuit trei luni, era orientat spre mare și bine întreținut de un personal competent, foarte politicos.

2

Hotelul Vittoria unde a locuit C. Porumbescu

 3

Hotel Vittoria, interior.

4

Hotel Vittoria, interior.

Intrarea principală  era spre sud, spre mare. În față se afla un parc cu plante tropicale și flori rare. Din loc în loc se găseau scaune sau bănci.

Salonașul care-i fusese rezervat lui Ciprian era luminos, cu mult soare, iar marea și grădina o vedea și din pat. Îi stăteau la dispoziție un camerist, o cameristă și un valet.

5

Nervi

Apoi, curiosul pacient nou sosit făcu îndată o recunoaștere a promenadei, unde oaspeții, agățați parcă de țancurile de stânca, se soreau privind marea.

Chiar de a doua zi, Ciprian trimite la Stupca primele impresii și, totodată, expediază Mărioarei o Barcarolă, o broșă cumpărată din Veneția, ilustrate din Triest și de la Nervi.

Pe una din vederi se remarcă promenada de lângă mare, iar pe alta hotelul în care locuia și pe care, printr-un V, Ciprian a marcat fereastra apartamentului său cu nr. 48, de la etajul al treilea.

6

Nervi

 7

Nervi

Paul Leu

Kenmore, Washington, US

[1] Ibidem, din 23 noiembrie 1882, inv. Nr. 2624..

Popas la Veneția

Standard

1

Paul Leu în Canada

Popas la Veneția

 

            Sâmbătă, 17 noiembrie 1882, la orele 18, compozitorul Ciprian Porumbescu a coborât în larma gării Triest și este luat de omnibuzul hotelului Daniele.

După o călătorie de trei zile și două nopți, Ciprian abia parcursese numai o parte din drum. Fiind foarte obosit se culcă devreme și cu toată duritatea perinelor umplute cu păr de cal, dormi dus, fără a tuși prea mult.

A doua zi, vremea fiind ploioasă, renunță la excursia proiectată la Miamare.

Vineri, dis-de-dimineață, pe o vreme admirabilă, ia acceleratul din Triest  și, la două și jumătate, coboară în gara Veneția.

Din depărtare, înainte de a trece podul peste lagună, lui Ciprian i se părea că domurile, palatele și casele venețiene înotau în mare.

2

Venetia

Din gară, ia o gondola și se cazează la hotelul Sandwirth, situat pe Riva degli Schiawoni, în imediata apropiere a Mediteranei. “Fața reală a Veneției, deși splendidă, majestoasă, nu e frumoasă”, constată noul sosit.

Imaginea falsă ce și-o făcuse Porumbescu despre așezarea umană de pe lagună se datorește fanteziei fertile a poeților ce l-au dezamăgit, deoarece ei au privit orașul “totdeauna de la sânul languroaselor venețiene, din gondole”, pe când el era singur, bolnav și cu gândul la Berta.

Veneția “a făcut asupra mea o impresie rea. Deja gondolele negre, toate sunt negre, cu suprastructura lor neagră și posomorâtă, nu sunt foarte atrăgătoare.

Apoi orașul! Pe unele din canale domnește o liniște de moarte, numai, din când în când, răsună strigătul monoton al gondolierilor:

-Poppe! (atenție la pupa), iar când cotește după colț:

-Gia e! (s-a făcut)

Canalele sunt înguste, casele îți faci impresia că ar fi pe jumătate ruinate, deoarece mortarul și tencuielilor sunt stricate aproape de tot.

 3

Venetia

Ușile, care ajung până în apa mării, pentru ca să te poți coborî ușor din gondola, sunt încuiate, fapt care produce o impresie sinistră și îți aduc aminte, fără să vrei, de vremurile groaznice ale tiraniei dogilor. Canalul Grande, canalul cel mai mare și lat, care traversează Veneția în forma unui S, e mai animat.

Străzile, construite nu mai pentru pietoni, întrucât, aici, nu se văd cai și trăsuri, sunt înguste și întunecoase, cu greu pot circula trei-patru persoane una lângă alta și ele sunt atât de tăcute și liniștite, ca și când ar fi părăsite.

În piața San Marco și pe Riva, unde locuiesc eu, domnește activitate animată.

Piața San Marco este adevărata arteră a Veneției. Ea este splendidă. Pavată cu marmură și trachit, e netedă ca o oglindă.

În jurul ei se găsesc splendide palate, minunata Catedrală San Marco, Campanela etc. Toate sunt extrem de frumoase[i]., aprecia Ciprian într-o scrisoare din 30 noiembrie 1882, adresată lui Iraclie și Mărioarei.

După masă Ciprian se amestecă în forfota orașului. În Piața San Marco admiră melodiile executate de o fanfară militară și constată că aici oamenii se plimbă pentru a fi văzuți.

Sărbătorindu-se onomastica unei personalități oficiale peregrinul inopinat participă la un foc bengalez, se animă de veselia generală, apoi, cu o gondolă, pleacă la teatru.

4

Venetia

La Veneția răcește și starea lui sanitară se agravează.

Călătoria continuă spre Riviera, însă, după un popas la Milano de patru ore, e nevoit să doarmă o noapte la Genova, la hotelul englezesc Smith, deoarece acceleratul cu care se deplasa nu oprea la Nervi.

Scurta vizită din nordul Italiei îl încântă pe Ciprian si-l determină să exclame:

“E cel mai frumos oraș pe care l-am văzut până acum. Aș putea compara cel mai bine Milano cu o fată frumoasă și tânără în toaletă de bal, pe frunte are o diademă de briliante, făcute din pietre de mare preț, acesta este Domul și la gât un colan, la fel este și Galeria Vittorio Emanuele[ii].

5

Piața San Marco

6

Veneția

Paul Leu

Kenmore, Washington, USA


[i] Ciprian Porumbescu către Iraclie și Mărioara Porumbescu, scrisoare din 20 noiembrie 1882, Fondul Muzeului Suceava, inv. Nr. 2620.

[ii] Ibidem, din 22 noiembrie 1882, inv. Nr. 2623.

Ciprian Porumbescu spre Riviera Di Levante

Standard

1 untitled

Ciprian Porumbescu spre

 Riviera Di Levante

Pe măsură ce trenul de Budapesta alerga cu viteză, traversând podișul transilvan spre inima Europei, artistul român se gândea la prietenii care l-au condus la gară. Rând pe rând îi treceau pe dinaintea ochilor chipurile lui Andrei Bârseanu, N. Petrea-Petrescu, Chelariu, Frederch Böhme și a altora…

Îi venea în minte activitatea doamnelor din societatea brașoveană și mai ales frăsuiala lui Lazăr Năstasi care, în ultima săptămână, a alergat dintr-un loc în altul pentru a-i pregăti bagajele și cele necesare pentru lunga sa călătorie.

2

Desen de Veronica Gridinoc

Deodată filmul imaginilor recente s-a întrerupt și gândul i-a zburat spre necunoscuta Italie. Ciprian visa, cu ochii deschiși, la întinderile albastre ale Mediteranei, la clima ospitalieră ce-l așteaptă.

Prin minte i se deruleau numeroase secvențe născute din fantezia sa și hrănite cu cele ce citise și auzise despre locurile de baștină ale strămoșilor.

Și tocmai când i se părea că respiră “aerulcaldși îmbălsămat din cereasca Rivieră, rememora Ciprian într-o scrisoare către Lazăr Năstasi, mă vedeam deja preumblându-mă în umbra portocalilor, pășeam, plin de admirație, pe malul mării, când, deodată, mă poticnesc de o piatră și cât pe ce eram să cad în abis, numai ce aud, ca din cer, cuvintele:

-Ou partirez vous, Monseur?

Mă reculeg și, în fine, îmi vin în fire. Privesc în jur. Văd o damă tinerică, frumușică, ba chiar și oacheșă, lângă mine, care-mi adresase aceste cuvinte.

3

Riviera Di Levante

În momentul acesta eram stăpânit de iluzii italiene și nu-mi venea să mă cuget la o conversație și încă în franceză, nici chiar cu o damă frumoasă.

Cât de scurt mă întrebă, pe atât de scurt îi și răspunsei:

-Escusez M-em, mais  je ne parle pas francais!

Se făcu o pauză și eu mă pusei, iarăși, pe gânduri italiene. Când, deodată, aud iarăși:

-Hava… (Undeplecați)?

Îi replic iarăși:

-Nem tudok magyarul! ( Nu știu ungurește).

Urmă un:

-Ah! Din partea damei, tras pe tact de 4/4 din în timp de alegro. Se făcu iarăși o pauză.

-Wohin fahren zi? țipă dama curioasă.

Atunci îmi pierdui și eu puțin cumpătul și într-un ton destul de tare, încât se putea auzi și prin vagoanele celelate, îi urlai:

-Nacht Italia!

Doamna se depărtă puțin de mine și începu, într-un ton mai domol, a conversa cu mine în limba germană.

-Mi-am închipuit îndată, zise ea, că trebuie să plecați într-o țară îndepărtată, căci am văzut acompaniindu-vă atâțea amici. Dumneata ești un conte?

-Ba nu, răspunsei uimit, numai baron!

Cugetam, dacă mă ține ea de conte, ce-mi strică mie să fiu, înainta ei, baron?

-M-am gândit eu îndată, zâmbește oacheșa damă, că dumneata trebuie să fii nobil, căci ai ceva aristocratic în tăsăturile dumitale!

Era să mă umfle râsul, cu toate acestea rămăsei serios și mă simții, deocamdată, mândru de trăsăturile mele, căci așa ceva nu mi-a spus încă nimeni.

-Dumneata ești român? Mă întrebă frumușica damă.

-Da!

-Cunoști dumneata pe baronul Brătianu, din București?

-Baronul Brătianu?! Regret, dar pe acesta nu-l cunosc!

-O, bărbatul meu îl cunoaște foarte bine, căci bărbatul meu este Rittenmeister și eu sunt născută baroneasă, deși maghiară, dar în casă nu este iertat să vorbim ungurește. Nu e nobil, noi vorbim numai franțuzește!

-Și cum vorbiți dumneavoastră cu servitoarea?

-Cu servitoarea nu vorbesc deloc! Bărbatul meu a învățat-o câteva vorbe franțuzești, așa încât ne putem înțelege cu dânsa!

Baroneasa par forceîncepu să-mi placă în originalitatea ei. Văd lângă dânsa un pachet mic și  întreb ce cărți sunt acelea. Ea îmi răspunde

-O ediție nouă a baronului Schiller!

- Baron Schiller? Pe cât știu eu, nu era poetul Schiller  baron!

- O! da! Imediat înaintea morții sale, pe când finisa el nemuritorii săi Hoți, căpătă titlul de baron de la împăratul nostru!

Aveam destul… Spre fericirea mea, ajunserăm deja la stația în care baroneasa literată să se dea jos. Și cu un:

-Noapte bună, domnule baron! părăsește ea cupeul.

4

CiprianPorumbescu văzut de Neil K Kempseli

Eu răsuflu ca după un vis greu și-mi dădui toată silința să uit atât pe baroneasă, cât și pe baronul Brătianu și pe baronul Schiller.

Mă pusei iarăși pe gânduri italiene și ținui intrarea festivă în Roma, unde în Vatican, fui înconjurat de toți îngerii lui Rafael și ai lui Paolo Veronese, care mă legănau și mă adormiră sub aripile lor.

Pe la orele șase dimineața, mă trezesc în sunetele marșului Radetzki, care-l intona o capelămilitară pe peronul gării în care intra trenul nostru.

Eram în Cluj. Un transport de soldați își lua rămas bun de la maicile lor, nevestele și drăguțele lor, iar muzica cânta marșul lui Radetzki, acel marș care te face să uiți de lacrimile de adio, te face să pleci mai ușor la bătălie, ba chiar și să mori mai ușor!

Eram emoționat văzând românii noștri care își sărutau părinții, nevestele și copii, își răsuceau cu durere mustața, mai scrâșneau din dinți ș-apoi plecau în vagoane.

Muzica intonă iarăși marșul eroic, între sunetele căruia se amesteca și țipătul locomotivei.

Trenul se porni, soldații mai strigau din ferești:

-Rămâneți cu Dumnezeu!

Și se căpătară cu răspunsul:

-Mergeți cu Dumnezeu! și trenul plecă spre Bosnia.

După scurt timp jalea și lacrămile făcură loc resignațiunii raționale, care-l mângâie pe om atât de singur și sunetele melodice ale cântecului care îi acompaniază în astfel de momente.

Și în scurt timp auzii vagoanele clocotind de doine și hore cântate din gură, trișcă și fluier.

Îmi suna încă în urechi ultimele tacte ale marșului lui Radetzki, dar când auzii sunetele acestea părintești, îmi părea marșul, cu toate trâmbițele și tobele militare, numai ca un bâzâit de muște în zilele de vară[1].

5

Riviera di Levante

Prof. Paul LEU

Kenmore, Washington


[1] .Ciprian Porumbescu către L. Năstasi, scrisoare din 13 decembrie 1882, , Nervi, Biblioteca Universității Cluj-Napoca, Fondul A. Bârseanu, Corespondența, mss.,Vol. III, p. 64-67.

Ecouri la ultimul concert dirijat de Ciprian Porumbescu

Standard

1

Ecouri la ultimul concert dirijat

 de Ciprian Porumbescu

La 27 octombrie/8 noiembrie 1882, Ciprian Porumbescu, cu ajutorul orchestrei Societăţii Filarmonice, a prezentat,  în sala Redutei, ultimul său spectacol dat brașovenilor.

Cu această ocazie compozitorul-dirijor a interpretat: Rapsodia Română, Uvertura la opereta Crai nou, Potpuriu naţional, marşul La Carpaţi, valsul Fantome, mazurca Catincuţa, Hora Prahova, cvartetul de corni Mugur, mugurel(la cornul I, bunul său prieten, Fr. Böhme) ş.a.

un moment de a se afirma. La 4 noiembrie 1882, apare în Gazeta Transilvaniei următoarea cronică, scrisă de medicul Gh. Băiulescu, violonist concertist, care îl îngrijea pe Ciprian Porumbescu

Remarcabilul eveniment artistic a prilejuit presei de la poalele Tâmpei:

“Public atât de numeros şi ales din loc şi dimprejur nu ne aducem aminte să se fi întrunit de mult ca în seara memorată. Sala de concert era aşa de ocupată, încât mulţi au trebuit să se întoarcă, neavând loc.

 2

Centrul Cultural Reduta Brasov

L-am conciliat ca la soli (“solişti vocali”) să folosească mai puţin cornetul şi să se servească mai mult de flaut, care se apropie mai mult de instrumentul nostru tradiţional, de fluier… Să se ferească a da o extensiune prea mare compoziţiilor d-sale, spre a evita în chipul  acesta repetiţii …

Dirijorul a ştiut, în câteva probe (“repetiţii”) să iniţieze nişte muzicanţi străini în caracterul pieselor noastre naţionale. Ariile din <Crai Nou> au devenit la noi poporale …, cu atât mai mult regretăm că opereta nu a fost cerută de Teatrul Naţional Bucureşti …

Orchestra a trebuit să repeteze o parte din rapsodie, iar compozitorul a fost aclamat din toate părţile”[1],Observaţiile critice din articol nu l-au supărat pe Ciprian Porumbescu.

La 28 octombrie, Ciprian Porumbescu, în sala Redutei, ticsită de oameni, atât la parter cât și la galerie, a fost ovaționat cu un delir de aplauze. Primul concert, din cele trei programate, a fost magnific, aproape toate piesele a fost nevoit să le repete. La Rapsodie și la Potpuriu compozitorul avea impresia că spectatorii și-au ieșit din minți, așa de mare larmă făceau.

Ciprian preciza într-o scrisoare către Iraclie și Mărioara, că nici el nici publicul n-au avut încă un astfel de concert românesc cu piese atât de alese, bine compuseși bine executate.

Gazeta Transilvaniei umblă iarăși cu șovăire, credea dirijorul compozițiilor,așa că în publicitate puțin o să iasă ceva despre concert. Și anume, din cauza aceasta, redactorul Mureșan e dus la Iași.

În locul lui e Bârseanu. Omul acesta a fost atât de slab, că n-a mers nici la concert. O să vină, așadar, numai o simplă notiță de la un altul.

Aseară am putut cunoaște că numele meu e deja pus pe baze solide și cum că opurile mele sunt destul de bune și destul de coapte[2].

Absența unui om autorizat de gazetă nu a împiedicat, totuși, ca, în coloanele acesteia, să apară o prezentare amănunțită a concertului, “scrisă cu bună judecată și pricepere de Băiulescu” și  pe care Ciprian a considerat-o ca fiind “o critică demnă de gazetă, de concert și de publicul care a fost la concert[3].

Succesul concertului instrumental de vineri  27 octombrie 1882, ce întrupează noua concepție estetică a compozitorului-dirijor, prin care preconizează crearea și dezvoltarea muzicii culte românești a fost pusă în evidență de Gazeta Transilvaniei cât și de Noua bibliotecă românească.

            Presa brașoveană și-a dat seama de semnificația acestui moment de pionierat, când se năștea teatrul liric național și se conturau, în orașul de la poalele Tâmpei, noile direcții ale dezvoltării muzicii instrumentale originale românești.

“Concertul domnului Porumbescu a însemnat începutul unei vieți muzicale în care ritmul și melodia populară românească se statorniceau în sălile de concert din care, apoi, continuau să fie fredonate în diferite societăți, convenții colegiale[4], remarca dr. Băiulescu și se indigna că opereta Crai nou nu a fost introdusă încă în repertoriul Teatrului Național din București.

3

Afișul ultimului concert dirijat de C. Porumbescu

Atmosfera brașoveană în care se contura o nouă etapă de organizare și dezvoltare a muzicii instrumentale a fost relatată, cu lux de amănunte, în revista Noua Bibliotecă Română   ce urmărea realizarea unei culturi unitare naționale.

După ce cronicarul muzical de la publicația bilunară din Brașov amintește, că la spectacol a venit un numeros public din oraș și din împrejurimi, cum nu-și mai amintește să fi văzut, continuă:

“Sala de concert era așa de ocupată, încât mulți au trebuit să se întoarcă, neavând loc. Dovadă eclatantă de  simpatia generală de care se bucură zelosul nostru compositor.

Concertul începe cu marșul vioii intitulat La Carpați, după care urmează uvertura operetei Crainoupe care o cunoaștem mai demult și care ne amintește, iarăși, toată frumusețea măiestriei compoziției a operetei Crainou.

Valsul Fantome, cu motive românești, a fost o lucrare destul de serioasă și putem observa diferența dintre aceasta și multe altele de genul lui, scrise numai cu scopul de a pune în mișcare picioarele. Cântecul Ah! Suflete și Hora Prahovei au fost şi trebuiau să fie repetate.

Partea a II-a începe cu Rapsodia română, unică piesă de felul acesta în muzica românească. Ea ar merita să fie apreciată de un specialist și cunoscător de muzică, ca să i se creadă ce se poate face din muzica românească în mâna unui compositor. Ce poate acesta să producă din frumoasele și prețioasele motive ale lirei românești.

Am rămas uimiți și, în intimitatea noastră, ne-am format convingerea că dacă muzica noastră a apucat pe o cale atât de solidă și sănătoasă, în scurt timp o să vie și pentru ea momentul când va fi prețuită și din partea străinilor, după cum se cuvine.

Rapsodia română de domnul Porumbescu poate sta cu drept pe o treaptă cu Rapsodia ungară de Liszt.

Concertul se fini cu un Potpuriu National realizat cu rară dexteritate și artă, ariile plăcute și melodioase curgeau atât de natural și armonic una din alta încât întregul potpuriu a fost ascultat până la fine cu mare încordare și atenție, cu toate că timpul înaintase binișor.

Când răsunară pătrunzătoarele acorduri din Deșteaptă-te române publicul nu se mai putea reține și erupse în salve de aplauze, care  se potențară fără întrerupere și, la fine, sala fierbea ca un Vulcan, concertantul a fost chemat de repetate ori pe scenă și întâmpinat cu frenetice urări de bravo. Piesa a trebuit să se repete.

Felicităm pe iubitul nostru compozitor pentru succesul brilliant ce a obținut cu tot dreptul, îi suntem recunoscători pentru plăcutele momente de distragere ce ne-a cauzat și dacă ar fi să mai adăugăm ceva este să-l asigurăm, că dacă cu frumosul său talent va cultiva și pe viitor muzica națională cu același zel, inima română totdeauna va fi cu domnia sa și cu toții vom fi mândri de dânsul[5].

Ciprian Porumbescu obișnuia, mai ales în Tagebuch, ca după trecerea unei etape din zbuciumata și meteorica sa existență, să-și sintetizeze realizările și să-și evidențieze lipsurile. Așa a procedat după încheierea anilor de studii de la Cernăuți, Viena și Brașov.

4 Biserica Neagra

Într-o scrisoarea dresată lui Vasile Halip, la 2 noiembrie 1882, Ciprian îl anunța că “aici, în Brașov, îmi merge foarte bine, dar numai în privința materială.

Sunt profesor de muzică la Școalele Centrale Superioare, unde am un salariu de 600 florini, sunt directorul corului de la biserica cea mare de aici, unde am o mie de florin și mai am unele ore private, așa că am cu totul 2.000 de florini pe an, dar ce folos că nu sunt sănătos.

Încurând,pe 15 noiembrie, plec în Italia pe trei-patru luni, sper să-mi restaurez plămânii, care au apucat un drum periculos sănătății mele.

Elemente apte de muzică am aici, în Brașov, destule.

Am compus o operetă, pe care am prezentat-o de mai multe ori cu succes foarte strălucit. Dau concerte cu orchestra orășenească, treizeci de inși, muzicieni excelenți, susțin, în biserică,un cor de dame și bărbați, peste cinzeci etc., așa că în privința muzicală am teren destul de larg. Și ce este mai mult, am un public care știe a prețui osteneala mea, un public înțelegător și cu dare de mână[6].

Paul Leu

Kenmore, Washington, USA


[1] Gh. Băiulescu, în Gazeta Transilvania, din 4 noiembrie 1882.

[2] Ciprian Porumbescu catre Iraclie Porumbescu, scrisoare din 28 octombrie 1882, Colectia Muzeului Suceava, , dosar nr. 13, p. 41

[3] Ibidem, din 6 noiembrie 1882, inv. Nr. 2616.

[4]Gazeta Transilvaniei, nr.127, din 27 noiembrie 1882, p. 4..

[5]Concertul D-lui Porumbescu, în Noua Bibliotecă românească, Brașov, 1 mai 1882-1 septembrie 113, p. 305.

[6] Ciprian Porumbescu către Vasile Halip, scrisoare din 2 noiembrie 1882,  Colecția Muzeului Suceava, inv. Nr. 2529..