Tag Archives: Dinu Radulescu

În căutarea Formei pierdute

Standard

În loc de Moto: „Din păcate, unii se grăbesc să proclame că Arta nu se poate face decât într-un singur fel – al lor. Mai grav, insuficienta pregătire a unor pseudo-artişti îi face să creadă că pot să ignore legile de bază ale expresiei formelor. Din acest moment, orice discuţie logică devine inutilă”.

Şi încă: (…) în cazurile fericite, avem de-a face cu o structură artistică a cărei apartenenţă la un gen anume e dificil de precizat (teatru? poezie? scenografie? balet? hiperrealism? suprarealism?). Ceva de domeniul vizualului? (s.n.) – da; al Sculpturii? aproape deloc…” (Dinu Rădulescu, Conceptul de formă în sculptura modernă, editura Paideia, 2006).

Nu întotdeauna „primenirea” unui cuvânt sau a unei sintagme este inocentă, şi în niciun caz cea la care ne referim noi aici – „arte vizuale”. De ce nu ne mai „încape” tradiţionala „arte plastice”, e imposibil să ne explice fanii ei, incapabili, sigur, să facă diferenţa între inteligenţă şi profunzime (atenţionare a lui Cioran), sau între a privi şi a vedea (a se consulta Andrei Pleşu). Problema e, în fond, foarte simplă: plasticul face trimitere directă la ideea de formă, ori tocmai de asta nu vor / nu pot a se mai ocupa multe din „vedetele” de carton (când nu de tinichea) ale momentului. Penibila ţeapă a lui Ghilduş (din inima – la propriu – a Bucureştiului), sperietoarea de ciori (şi de localnici), în niciun caz de nemţi, cum s-a vrut a fi – a lui Vlad Aurel (de pe muntele Mateiaş), sau un „subtil” scaun de bucătărie, vopsit în roşu şi cu cioburi de geam lipite pe el, de Napoleon Tiron, vorbesc de la sine. Ce-i mai trist este că unii dintre ei sunt profesori, doctori, sunt, mai exact, stricători de şcoală şi de suflete. Dar, în numele „libertăţii de creaţie”, totul e îngăduit. Critici care, în viaţa lor, n-au tras o linie (mă refer, desigur, la cea curbă), girează toate inepţiile, inventează „estetici” noi în care să încapă toate mizeriile posibile. „Uneori, forma nu mai decât un asamblaj de obiecte, un morman de deşeuri…” (D. Rădulescu, op. cit., pag. 143).

 Biserica, la fel ca pe vremea lui Arghezi (ce-i făcea o critică ucigătoare) doarme la blasfemiile ce populează tot mai mult spaţiile expoziţionale şi se indignează doar când îi sunt demascaţi securiştii sau averile deloc creştineşti. Nu altfel se întâmplă în breasla muzicienilor (vom reveni cu o altă ocazie).

Nu generalizez, desigur, deşi fenomenul e din ce în ce mai evident şi mai îngrijorător. Mai există, din fericire, în comentariul critic al artelor plastice (nu vizuale, vă rog!) un extraordinar Marin Tarangul; regretatul om de cultură (de ne-ar fi dat şi doar albumul despre Fidias!) sau neegalatul eseist Andrei Pleşu (citiţi Pitoresc şi melancolie şi veţi înţelege cu ce se ocupă un pictor adevărat ca Andreescu – nu inventa teorii,  precum un Chira ci, simplu, picta. Şi cum!)

Am făcut un ocol aşa mare fiindcă modul obstinat în care se tace despre sculptorul Dinu Rădulescu şi despre cartea sa, lucrare de doctorat, pe care am amintit-o mai înainte, nu mi se pare a fi unul punctual, conjunctural, ci unul cu o reverberaţie mult mai amplă.

Despre sculptorii contemporani (Brâncuşi, Arp, Giacometti etc.) s-a scris destul de mult, dar nu de puţine ori – „subţire”, impresionist sau „literar”, „poetic” (boli ce vin, cred, dinspre critica muzicală). Excluzând literatura şi muzica, chiar pictura, sculptura e singura artă ce nu are, încă, o „gramatică” serioasă a sa. Ei bine, în Conceptul de formă în sculptura modernă, Dinu Rădulescu încearcă să schiţeze una, să facă o sinteză a fenomenului, din punctul de vedere al practicianului, al experienţei sale. („Prin experienţă personală înţelegem propria activitate în domeniul sculpturii, dar şi studiul operelor înaintaşilor şi contemporanilor, precum şi parcurgerea unor texte de specialitate, aparţinând, în primul rând, unor sculptori… şi mai puţin esteticienilor, criticilor sau istoricilor artei.” (Dinu Rădulescu, op. cit., p. 9). Este evidentă aici rezerva sa faţă de criticul nepractician, de teoreticianul „pur”, cât şi de conştiinţa faptului că „vine după Giacometti şi Marino Masini, după Rodin şi după Henry Moore. Dinu Rădulescu refuză să se comporte ca un nou născut, ca un copil teribil, fără istorie”. (Andrei Pleşu, prezentare a albumului expoziţiei din mai 1992).

Ce face critica? … Simplu, tace.

Atinsă, pare-se, în orgoliul ei de „instanţă superioară” şi preocupată să descopere subtilităţi (vizuale, când nu metafizice) în scaune de bucătărie, bideuri,  ţepe, falusuri etc.) ignoră de ani buni o lucrare unică, fundamentală, ce-ar merita să fie manual de şcoală obligatoriu… Numeroasele şi excelentele desene care „rotunjesc” demersul său înalt-didactic, arată că, spre deosebire de imensa majoritate a doctorilor („în talent” – vorba lui Andrei Pleşu), Rădulescu îşi poate susţine cu propriile cuvinte / imagini – ideile. Omul despre care, în stilul său oximoronic, sobru-şugubăţ, Andrei Pleşu spunea că-i nevoie şi de un intelectual printre sculptori; scrie, iertată-mi fie obsesia, foarte plastic, cu evident talent literar-critic şi cu o remarcabilă concizie. Un exemplu, pentru edificare: „În raport cu Lumea, egipteanul stă, grecul se trezeşte lent la viaţă, Michelangelo fierbe, Rodin tremură ca mii de vălurele pe suprafaţa apei, cubiştii şi futuriştii transformă volumul într-un furnicar de planuri luminate sau umbrite, dezgropând masa sculpturală complet. Unii moderni (Bourdelle, Brâncuşi, constructiviştii) au încercat să ordoneze această tendinţă spre mişcare necontrolată prin arhitecturare severă şi simplificarea imaginii (mai puţine axe şi planuri). Dinamismul excesiv oboseşte ochiul şi creează iluzia unui relativism al valorii elementelor compoziţionale (în primul rând, al proporţiilor), ducând, treptat, la neglijarea acestora. Efectele de tumult, vârtej sau explozie par mai uşor de obţinut decât cele de echilibru frumos balansat. E mai la îndemână să fii Boccioni decât Fidias!” (D. R. op. cit., p. 143).

Şi, desigur, e mai la îndemână să fii Napoleon T. decât un Baraschi.

Dar o carte despre sculptură, credibilă, trebuie să aparţină, credem, unui sculptor credibil. Iată ce vede în creaţia sa Andrei Pleşu, autor ce nu-mi amintesc să fi scris favorabil despre cineva pentru care nu are o preţuire reală: „Pe de altă parte, preocuparea pentru construcţie şi fineţea observaţiei (susţinând o admirabilă dotaţie de portretist) se adaugă, întotdeauna, imaginaţiei, aşa încât volumele se păstrează ferme, ia realul e mai degrabă asimilat decât părăsit. Dinu Rădulescu nu este un romantic al orgoliului inflaţionar, sau al divagaţiei sentimentale. Curajul său este discreţia. E un fel  nou – deşi încă rar – de a fi contemporan.”

(O scurtă variaţiune la ideea discreţiei.) La o „frugală”, dar memorabilă lecţie de orchestraţie, Aurel Stroe spunea că forţa unui ansamblu (putem citi şi formă) trebuie să se nască din buna aranjare / folosire a instrumentelor şi nu din efortul individual, excesiv, al nuanţelor. Cu „transpoziţia” necesară, se poate afirma că forţa calmă a sculpturii lui Dinu Rădulescu vine tocmai din această înţelegere: puterea adevărată refuză întotdeauna ostentaţia, poate prima maladie a artiştilor contemporani.

Ataşat, la modul generic, ideii de „clasicitate”, Dinu Rădulescu face, cu cavalerii şi cântăreţii lui, figură de om al altor timpuri. Într-un fel, aşa şi este. Afectiv şi comportamental, el aparţine acelor fericite vremi în care talentul se însoţea în mod firesc cu modestia şi buna cuviinţă.

Valentin Petculescu