Tag Archives: Lazarul

Obiceiuri de primăvară

Standard

Lazărul

Atestat şi existent în şesul Munteniei şi Dobrogea, cu o răspândire probabilă mai largă, acest obicei se aseamănă în reprezentarea personajului cu cel al Caloianului, fiind tot o întruchipare folclorică a unui erou vegetaţional.

Referindu-se la funcţionalitatea sa, Ovidiu Bârlea ajunge la concluzia că „funcţia propiţiatorie a personajului (deci, şi a obiceiului) nu rezidă în provocarea ploii, ci în transformarea lui însuşi în vegetaţie abundentă în urma unei morţi violente.(Barlea, Ovidiu, Folclorul românesc, I, Bucureşti, Editura Minerva, 1981, p.403 – 406).

Originea acestui ritual pare a fi tot de natură traco-elenă, iar la noi, la români, scenariul iniţial a evoluat, textul său integrându-se marii categorii a cântecelor de urare şi a colindelor.Barlea ,Ovidiu, idem, ibidem)

Practicarea obiceiului s-a modelat cu timpul după cel al colindatului propriu-zis, deosebirea fiind legată de componenţa cetei – aici sunt numai fete dintre care una se alege mireasă, fapt ce a dus şi la denumirea „a umbla cu Lăzăriţa” sau „cu mireasa”. Cortegiul de fete intonează un cântec ritual a cărui fabulaţie este extrem de naivă, povestind cum Lazăr, personajul central, va muri în urma căderii sale din copac în timp ce culege frunze pentru oile sale, prilej pentru a fi bocit şi îmbrăcat ritual ca un erou ce are calităţi deosebite de regenerare.

Din analiza variantelor de text culese din diferite zone ale Munteniei şi Dobrogei, reiese clar faptul că originea ceremonialului ar fi într-o formă tracă de cinstire a lui Dionysos, practicată de vechii greci la începutul primăverii.

În opinia lui G. Dem. Teodorescu, obiceiul ar fi pătruns la noi relativ recent, cam pe la mijlocul secolului al XIX-lea, fiind împrumutat de la sârbi „şi numai de vreo 50 de ani a început a se răspândi şi printre poporaţiunea curat românească”.( Teodorescu, G., Dem., Poezii populare, p. 203, apud Ov. Bârlea, lucr. cit., p. 405)

Cu timpul, ceremonialul a suferit influenţele creştine, începutul fiind făcut pornindu-se chiar de la numele eroului. Lazăr, cel plecat în pădure să taie frunze pentru oile sale, pentru ca urcându-se într-un copac  să  cadă,  apoi  să  moară  şi în final să reînvie, se transformă în versul influenţat de creştinism în Lazăr din Bethanya, cel înviat din morţi prin minunea săvârşită de Iisus în drumul său spre cetatea Ierusalimului. Şi dacă acest Lazăr apare drept erou, îi va fi schimbată şi data de celebrare, din perioada de început a Postului Mare (rămasă încă în uz în vestul Munteniei), în sâmbăta dinaintea Floriilor, cunoscută drept Sâmbăta lui Lazăr.

Eficienţa rituală s-a redus, în opinia lui Ov. Bârlea „în binomul cuvânt rostit – fapt împlinit […] într-un mod neaşteptat, textul a păstrat elementele caracteristice ale ritului ancestral – moartea violentă, scalda rituală menită a ajuta prosperitatea vegetaţiei, prefacerea eroului în vegetaţie luxuriantă, alături de bocirea celei destinate a-i fi mireasă, precum şi bucuria finală, materializată prin hora colindătoarelor”.( Bărlea, Ov., lucr. cit., p. 406)

Din variantele analizate sub acest aspect, cea dobrogeană păstrează, în opinia aceluiaşi autor, mai pură prefacerea rituală a eroului, iar însuşirile generative ale sale sunt reliefate în textele ce insistă asupra morţii sale, care în fapt este o logodnă a celui care a înviat şi odată cu el, a întregii naturi:

Lazăr moare de Florii

Cân’ e mare frunza-n vii!

Mama-l scaldă-n lapte dulce

Şi-l înfaşă-n foi de nuci

Şi mi-l pune-n trei copaci

De-l mănâncă trei gândaci.

N-a murit, s-a logodit

Toată ziua stă gătit;

De la cap pân’ la picioare

Creşte floare lângă floare

 (Folclor din Dobrogea, p. 172, apud Ov. Bârlea, lucr. cit., p. 404-405)

În variantele munteneşti apare şi motivul miresei moarte menită eroului, pentru ca ritualul să se termine cu bocirea acestuia de către surorile sale şi în special de către logodnică, pentru ca în etapa următoare să aflăm despre învierea şi prefacerea sa în flori. Acest moment crucial era odinioară marcat de către fetele din ceata de colindătoare, printr-o horă veselă interpretată vocal pe următorul text:

Cine joacă Lăzărică?

Tot Iana şi cu Stoiana

Dar cu ce-i îmbrăcăţică?

Cu rochiţa picăţică,

Cu pestelca bogheţică,

Cu păr galben despletitu

Şi cu cârpile-nvelitu

Şi salbă de nouă lei

Şi bătută-n zece lei

(Folclor din Dobrogea, p. 173, apud Ov Bîrlea, lucr. cit., p. 404-405)

Lazăr în comuna Şoldanu, Ilfov

Fotografie realizată de Nicolae Rădulescu în aprilie 1969, aflată în Arhiva Institutului de Etnografie si Folclor cu numărul 43173

Lazărul – structură melodică înrudită cu colindul

Eliberat de sub tutela magicului, odată cu emanciparea concepţiei despre mediul înconjurător, obiceiul cu acelaşi nume a rămas doar ca un prilej de urare pentru o recoltă bună peste an, fiind plasat calendaristic aproape de începutul anului nou agrar, şi/sau de distracţie.

În cadrul cântecului ritual, unui vers de obicei octosilabic i se adaugă un refren trisilabic („Lazăre”), structura sa celulară fiind constituită pe un ritm de anapest.

Configuraţia sonoră a refrenului este de obicei descendentă, cadenţând pe sunetul fundamental al structurii.

Structura sonoră pe care evoluează acest cântec ritual augural cuprinde  tipuri sonore înrudite:

1)   structură sonoră având în componenţă 5-6 sunete organizate într-o pentacordie cu substrat tetratonic şi cu 3m

Ex. 1

(Oprea, Gheorghe, Sisteme sonore în folclorul românesc, Bucureşti, Editura Muzicală, 1998 , p.120)

 

 Ex. 2

( Fg. 8726 b  Arhiva Institutului de Etnografie  si Folclor)

2)  structură sonoră organizată într-o hexacordie cu 3M şi finală pe treapta 2

Ex. 3

(Fg. 1012 c  Arhiva Institutului de Etnografie si Folclor)

 3)  structură heptacordică provenită din extensia celei hexacordice – eolian cu finala pe treapta 2

Ex. 4

(Fg. 174 a  Ahiva Institutului de Etnografie si Folclor)

Varianta originală din judeţul Tulcea aduce nou faţă de cea precedentă îmbinarea structurii heptacordice cu recitativul recto-tono plasat la  sfârşit.

Acelaşi recitativ recto-tono, îmbinat de această dată cu un tricord, cadenţând pe treapta 2 întâlnim în varinata de „Lazăr sârbesc”, cântat în comuna Plătăreşti, Ilfov.

Ex. 5

(Fg. 7887 a  Arhiva Institutului de Etnografie si Folclor)           

Varianta sârbească găsită în Serbia la Bujanovca îmbină acelaşi recitativ recto-tono cu o bicordie, cadenţând pe treapta 1 (ex. 110) sau pe treapta 2 (ex. 111).

Ex. 6

(Vasići, Olivera / Dimitrije, Golemoviči – Narodne pesme i igre n okolini Bujanovka, Etnogravski Institut Sobske Academijè nauca i umtnosti Posebna izdanja, kuj. 21, Beograd, 1980   p. 69, ex. 31)

 Ex.7

(Vasići, Olivera / Dimitrije, Golemoviči – Narodne pesme i igre n okolini Bujanovka, Etnogravski Institut Sobske Academijè nauca i umtnosti Posebna izdanja, kuj. 21, Beograd, 1980,  p. 177)

 

 Varianta macedoneană originară din Gramatikova se înscrie într-o structură tritonică SI-SOL-MI cu pien, interpretarea sa făcându-se pe două voci, cea de-a doua (isonul) fiind constant cântată pe treapta 6.

Ex. 8

    (Fg. 4388 c Arhiva Institutului de Etnografie si Folclor)

La o analiză mai atentă se observă în exemplele înregistrate în arealul românesc existenţa unui singur tip melodic cu variante.

Diferenţele apar după cum urmează:

La refren valorile sunt diminuate sub aspect sonor, acelaşi exemplu menţionat mai sus este doar o extensie în registrul grav prin folosirea secundei LA-SOL. Acest tip de amplificare melodică determină ambiguitatea funcţională prin bipolaritatea de 2M aflată la baza structurii sonore

În exemplele cântate în zona balcanică se observă o desfăşurare melodică pe structuri bicordice, tricordice, tritonice îmbinate cu recitativul recto-tono.

Din punct de vedere arhitectural, din analizele efectuate asupra întregului material sonor existent pentru această categorie folclorică, am întâlnit următoarele combinaţii:

A  Rf.

A  Rf.  Av.  Rf.

A  Rf.  B     Rf.

A  recitativ recto-tono

Floriile    

Avand radacini in vechea lume romana, sarbatoarea era inchinata zeitei Flora, protectoarea vegetatiei ce incepe sa renasca primavera.

Sarbatoarea crestina din duminica ce precede Pastele a capatat denumirea de Florii si praznuieste  Intrarea Domnului in Ierusalim.

Vechii semnificatii de reinviere a naturii i s-au adaugat altele noi legate de cultul stramosilor manifestate prin pomeni,curatirea mormintelor, infigerea in morminte a ramurilor de salcie, invocarea spiritelor mortilor prin acte de divinatie, etc.

Ramurile verzi de salcie (substitute romanesc al ramurilor de finic cu care a fost intampinat mantuitorul in Ierusalim) simbolizeaza fertilitatea vegetationala de primavera.Acestea sunt duse la biserica in dimineata zilei de florii, sunt sfintite  dupa care sunt puse in casa la icoane,usi,ferestre sau sunt pastrate pentru a trata bolile de-a lungul anului, oamenii se incing la mijloc cu ele si uneori sunt folosite la vraji si descantece.

In unele zone din tara martisorul facut cadou la 1 martie se agata intr-un pom inflorit pentru ca recolta de fructe din acel an sa fie pazita de daunatori si boli specifice pomilor fructiferi.

Sarbatoarea este praznuita diferentiat in toate zonele etnofolclorice din tara.

Pe alocuri, in Transilvania in aceasta zi se colinda, melodia simpla narand Patimile Mantuitorului sub forma unei Pricesne.      

Bibliografie consultata 

Barlea,Ovidiu, Folclorul românesc, I, Bucureşti, Editura Minerva, 1981

Ghinoiu, Ion, Zile si mituri.Calendarul taranului roman,2000, Bucuresti, Editura Fundatiei PRO, 1999

Oprea, Gheorghe, Sisteme sonore în folclorul românesc, Bucureşti, Editura Muzicală, 1998

 

Săptămâna Mare

Ultima saptamana din Postul Mare al Pastelui, cuprinde o serie de practici cu semnificatii deosebite.

Daca in primele trei zile ale acesteia se fac inca pregatiri in gospodarii in sensul curatarii si varuirii gospodariei si anexelor acesteia, incepand cu ziua de joi(Joia Mare) se intra deja intr-un fel in atmosfera Pastelui.

Ospetele funerare 

In noaptile de Joia Mare (Joimari) sau  de Paste in cimitirele crestine din toata tara  oamenii aduc ofrande sub forma colacilor, mancarurilor gatite, bauturii si lumanarilor, spiritelor celor morti, asezandu-le pe mesele special puse in cimitire sau direct pe pamant langa mormintele familiei. Dupa ce ofrandele sunt binecuvantate si sfintite de catre preot urmeaza ospatul propriu-zis la care participa toata suflerea satului, indiferent de puterea economica a familiilor respective. La incheierea ospatului respectiv oamenii sarmani din colectivitate primesc ofrande alimentare bogate.

In zona de sud – est a tarii in dimineata zilei de Joimari, copiii  merg la fiecare mormant, aprind cate o lumanare si  bat intr-o toaca de mici dimensiuni cantand un cantec ritual denumit Toconelele

 

preluate din Gh. Oprea / L. Agapie – Folclor muzical românesc

Cantecul anunta intr-un fel apropiata sfarsire a Postului Mare, terminarea restrictiilor alimentare iar aceasta zi este ultima in care se mai pot manca urzici. Copiii ce practica acest ritual primesc drept ofranda cateva oua pe care le vor inrosi de Paste.

Structura acestui cantec ritual este extrem de simpla demonstrand vechimea sa.

Scara pe care evolueaza este o tetratonie (la-sol-mi-re) pe o structura ritmica giusto silabica  de tip epitrit 2.

Forma arhitectonica este motivica.

Joimarita

Personaj legat tot de cultul mortilor si Joia Mare. Este intruchiparea  unei zeitati a mortii care supravegheaza focurile de Joimari.Are o infatisare ingrozitoare cu un cap urias, par lung si despletit, dinti lati si gura cascata, o baba , zmeoaica ,o stafie sau un duh necurat ori un animal respigator. Potrivit mentalului colectiv, Joimarita locuieste in padurile virgine din creierii muntilor inalti. Supraveghetoare a cultului stramosilor,                   

Joimarita vizeaza focurile aprinse in Joia Mare pentru fiecare mort in parte pe podeaua de lut a casei, in curtea acesteia sau langa mormant  in cimitir sau langa biserica pentru  toti mortii.

Dintr-un personaj legat de cultul incinerarii mortilor specific populatiei autohtone anterioara crestinismului care aduce inhumarea mortilor, treptat  Joimarita se transforma intr-un personaj justitiar, temut, care controleaza si pedepseste fetele si femeile lenese, in special pe cele care nu termina pana la ziua ei torsul canepii, lanei sau inului ori  confectionarea pieselor de port care vor fi daruite barbatilor si copiilor in ziua de Paste.

Neiertatoare, Joimarita foloseste drept pedeapsa mijloace cumplite de tortura precum arderea mainilor, incendierea canepii, caltilor si fuioarelor netoarse, uneori pedepsind si pe flacaii care nu repara pana la ziua ei gardurile ori  nu au ingrijit cum trebuie vitele peste iarna.

In  spiritualitatea traditionala romanesca acest personaj apare des in tot felul de credinte, legende, superstitii, povesti si zicale, zonele etnofolclorice vizate fiind : Banatul, Oltenia, Muntenia, Moldova si sudul Transilvaniei.

Vinerea Mare

Ultima vineri din Postul Pastelui, ziua in care Mantuitorul a fost rastignit poarta denumiri diferite la romani. In unele zone se numeste Vinerea Pastelui, in altele Vinerea Seaca  si/sau Vinerea Patimilor. In aceasta zi sfanta, tinuta pe tot cuprinsul tarii, credinciosii se roaga si privegheaza trupul Domnului simbolizat de Aerul  scos din Sfantul Altar in mijlocul bisericii, fac bai purificatoare, tin post negru si respecta severele interdictii de munca privind torsul, tesutul ori cusutul. Postul negru este tinut pentru sanatate, in special pentru „secarea” gusii si a bolilor de piele.

Bibliografie consultata:

Ghinoiu, Ion, Zile si mituri. Calendarul taranului roman 2000, Editura Fundatiti PRO, Bucuresti, 1999

Pastele

Cuvantul deriva din ebraicul pesah (trecere), mostenit de evrei de la egipteni. La evrei Paseha(Pasti sau sarbatoarea azimilor) semnifica trecerea de la robie la libertate sarbatorita la data de 14 Nisan ce coincide cu prima luna plina dupa echinoctiul de primavara.

In limba romana Pasti (acceptat si ca Paste) deriva din forma bizantino – latina Pastihae a cuvantului de origine evreiasca Pesah. Semnificatia la crestini a sarbatorii este trecerea de la moarte la viata vesnica.

Din punct de vedere etnologic, Pastele se incadreaza perfect in ritualul preistoric de renastere simbolica a timpului si spatiului prin jertfa divinitatii adorate substituita de o efigie (statuie, steag, totem, masca), om (fecioara, prizonier, conducator, ostean), animal (berbec, tap, miel,, cal, taur), pasare/ou de pasare, arbore, planta alimentara  Moartea si renasterea divinitatii adorate de precrestini au fost disociate de crestini care au fixat nasterea Domnului in perioada solstitiului de iarna (la Craciun) si moartea la echinostiul de primavara in raport cu fazele lunii (Pastele). In opinia etnologilor diferenta esentiala intre crestinism si alte dogme religioase consta in faptul ca jertfa prin substituire a zeului precrestin  a fost inlocuita cu jertfa Domnului Iisus, savarsita o singura data pe Golgota, in numele intregii omeniri si reactualizata ritual in fiecare an de  credinciosi.( Ghinoiu, Ion, Zile si mituri.calendarul taranului roman,2000, Bucuresti, Editura Fundatiei PRO, 1999)

In timpul Postului Mare si in special in perioada Saptamanii Mari a Postului timpul se degradeaza continuu, mormintele se deschid in ziua de Joimari  iar Iisus este tradat, batjocorit, umilit si in cele din urma rastignit. Dupa cele trei zile de haos si intuneric cand omenirea ramane fara protectia divina urmeaza miracolul Invierii Domnului  in noaptea de Pasti urmata de actele de purificare din Saptamana Luminata cand echilibrul si armonia sunt readuse. La fel ca si in cazul celorlalte scenarii rituale de reanoire temporala si la Pasti se fac sacrificii rituale violente (taiatul mielului, in unele zone a purcelului, ciocnirea rituala sau moartea violenta  a oului), se prepara hrana rituala,  se aprinde ritual lumina la miezul noptii, se crede ca mormintele si cerurile se deschid, ca animalele vorbesc si comorile ard.

Tinand tot de traditii trebuie sa le mentionam pe cele legate de oul pascal  si apoi un obicei preluat de romanii transilvaneni de la etnicii germani si maghiari  si anume acela legat de stropitul fetelor de maritat in prima zi de Pasti. Acest ritual si-a pierdut din sacralitatea sa in timp devenind un bun prilej de distractie pentru tinerii din sat. Flacaii frumos imbracati se duc si colinda pe la casele fetelor de maritat si dupa ce aseamana fata cu o floare frumoasa ce trebuie udata si ingrijita , o stropesc cu parfum (in vechime cu apa neianceputa). In schimbul acestui act ritual ce cuprinde si urarea ca fata respective sa fie frumoasa si dragastoasa pe tot parcursul anului,  baietii primesc prajituri de casa, pregatite de fete si vin.

Oul de Paste

Oul reprezinta substitutul divinitatii primordiale, fiind gatit si infrumusetat prin incondeiere sau vopsire in Saptamana Mare, apoi jertfit si mancat ritual in ziua de Paste.

Din cercetarile privitoare la originile colorarii oului  a fost atestata cu multe secole inainte de Hristos aceasta practica. Spre exemplu la vechii persi era obiceiul de a se darui primavara, la Anul Nou oua colorate diferit iar tinerii romani isi trimiteau oua vopsite in rosu la sarbatoarea lui Ianus .In general in lumea antica se obisnuia ca ouale oferite cadou in perioadele de innoire sezoniera (primavara), safie colorate,  acest obicei avand la baza conceptiile cosmogonice care comparau universal cu un ou ce genereaza viata.In acest sens mentionam credinta chinezilor potrivit careia Cerul si Pamnatul formeaza un ou urias de pasare.

Aceasta imagine arhetipala a fost preluata si de crestini la care oul colorat si impodobit reprezinta simbolul Mantuitorului ce paraseste mormantul intorcandu-se la viata, precum puiul de gaina ce iese din gaoacea sa.

Initial ouale erau vopsite cu plante in galben ce simboliza soarele de pe bolta cereasca si in rosu ce simboliza culoarea discului solar la rasarit si apus.

Ulterior, ouale au fost decorate cu chipul Mantuitorului, figuri de ingeri, motive astrale, fitomorfe, zoomorfe si antropomorfe.

La romani, inrositul si incondeiatul oualor de Paste reprezinta un mestesug ce s-a dezvoltat, perfectionat si rafinat in timp. Pentru ca rolul de substitute ritual al personajului sacru sa fie cat mai bine ilustrat si pastrat, oul este ales la Miezul Paresimilor, in ziua de miercuri din mijlocul Postului Mare, este colorat si incondeiat

in Saptamana Mare, pentru a fi ucis violent prin ciocnire in cap in ziua de Pasti si mancat sacramental in aceeasi zi.
Exista o terminologie zonala variata pentru incondeiatul oului de Paste precum: oua inchistrite, impistrite, picarate, pictate, impuiate sau oua necajite, oua muncite termene ce

Deasemenea exista o serie de credinte si obiceiuri legate de cojile de oua care pot adduce frumusetea si sanatatea oamenilor, daca sunt puse in apa cu care se spala pe fata in dimineata de Paste, apoi pot determina belsugul si bogatia in roade daca sunt aruncate pe pamant  ori pot tine familia legata daca primul ou mancat sacramental in ziua de Paste este jertfit de capul familiei, curatat si  impartit intre membrii acesteia pentru a nu se desparti niciodata ( in Transilvania).

 Ciocnitul oului de Paste 

Acesta este un act ritual pe care credinciosii il asteapta cu nerabdare dupa slujba de Inviere in noapte de Pasti, fiind permis pana la Ispas (Inaltare) in special duminica si la Sangiorz (Sf.Gheorghe). Sacrificiul oului este savarsit de cei doi oficianti ai cultului crestin dupa reguli precise. In general persoana mai in varsta, in special barbatul, loveste violent capul oului tinut in mana de partener in timp ce pronunta formula cunoscuta “Hristos a Inviat!”, la care se raspunde cu “Adevarat a Inviat!”. Oul a carui coaja s-a crapat este oferit in dar de cel care l-a spart sau este mancat sacramental de persoanele care l-au sacrificat. Desi regulile ciocnitului oualor variaza de la o zona etnofolclorica la alta, respectarea lor este obligatorie.

In afara traditiilor legate de oul de Paste mentionate mai sus, in unele zone cojile de oua sunt aruncate intr-o apa curgatoare pentru a da de veste Blajinilor ( “popor” tacut alcatuit din sufletele celor disparuti) ca a sosit Pastele

 

Bibliografie:

Ghinoiu, Ion, Zile si mituri.calendarul taranului roman,2000, Bucuresti, Editura Fundatiei PRO, 1999)

                Dr. Otilia Pop Miculi