Arhivele lunare: August 2009

Numarul 1: august – septembrie 2009

Standard

Scurtă privire asupra muzicii contemporane 

Ne-am pus adesea întrebarea – de ce, în peisajul artistic românesc, muzica pierde teren în faţa literaturii. Şi nu numai că pierde teren, dar adesea este ignorată cu desăvârşire, ascultători ai muzicii contemporane fiind extrem de puţini, în general absolvenţii claselor de compoziţie din cadrul Facultăţilor de Muzică şi, poate, alţi câţiva „fani rătăciţi”. Dacă despre literatură oricine  poate emite o opinie, mai mult sau mai puţin profesionistă, fiind cel puţin la curent cu apariţiile editoriale de ultimă oră ce pot fi văzute la târgurile de carte bianuale şi, desigur, pe tarabe, în librării şi mall-uri, despre muzica contemporană nu se ştie aproape nimic. Am participat, în calitate de spectatori, la concertul final din cadrul Festivalului de Muzică Contemporană ce a avut loc în luna mai a anului 2008, când, interpretându-se o amplă lucrare de Ştefan Niculescu (Simfonia a V-a Litanii la plinirea vremii)1, în Sala Radio erau nu mai mult de 30 de spectatori. La majoritatea lansărilor de carte vin mai mulţi spectatori, însă publicul muzicii contemporane este extrem de redus.

Care  ar fi cauzele acestui fenomen? Intr-adevăr, la o primă vedere, este vorba de accesibilitatea oferită  de obiectul palpabil „carte” pe care cititorul îl poate lua din raft, îl poate pipăi, răsfoi, în care se poate cufunda, care are o consistenţă reală, concretă. Poate ajunge astfel să cunoască fenomenul literar actual datorită promovării generoase făcute de orice editură serioasă care urmăreşte nu numai un profit simbolic, ci şi unul material.  Cât despre muzica contemporană, nu numai că promovarea ei aproape că  lipseşte, dar îi sunt opuse şi prejudecăţile conform cărora, pentru o receptare corectă a unei astfel de muzici, este necesară o pregătire de specialitate şi o oarecare cultură muzicală clasică. Desigur, mai există şi zdrobitoarea presiune a muzicii „uşoare” transmisă de aproape toate posturile de radio şi preferată de un zdrobitor procent al publicului ascultător.

Cu toate acestea, muzica contemporană merită cu prisosinţă atenţia unui iubitor al culturii. Adesea considerată, ca şi cinematografia, summum al tuturor artelor, muzica contemporană îmbină, de multe ori, toate procedeele artistice consacrate, de la dans şi fotografie până la prezentări multimedia ce însoţesc actul muzical, teatru, sculptură, pictură. Majoritatea ascultătorilor vorbesc despre puternicul ei impact vizual; în fapt, noi suntem deja iniţiaţi în tainele ei, dacă ne îndreptăm atenţia asupra coloanelor sonore ale filmelor actuale, unde sunt de găsit adevărate capodopere. Compozitorul chinez Tan Dun2 a scris coloana sonoră a filmelor Crouching Tiger şi Hidden Dragon, Philip Glass3 a compus muzica pentru The Hours şi Kundun; Michael Nyman4 a compus coloana sonoră pentru majoritatea filmelor lui Peter Greenaway. Mulţi alţi regizori cunoscuţi pe plan mondial au utilizat lucrări contemporane în filmele lor; pentru 2001: A Space Oddysey, şi pentru Eyes Wide Shut, Stanley Kubrick a utilizat muzică de Gyorgy Ligeti5, iar în The Shining muzică de Krzysztof Penderecki6. De asemenea, atât Jean-Luc Godard în La Chinoise cât şi Nicolas Roeg în Walkabout au folosit muzică de Karlheinz Stockhausen7.

Ce se înţelege, de fapt, prin sintagma „muzică contemporană”?  Debutul ei se poate identifica, istoric, undeva spre mijlocul anilor 1970, odată cu ultimele zvâcniri ale modernismului. Intr-o privire mai largă, sintagma poate denumi şi manifestările moderne, post-tonale, de după 1945 (după moartea lui Anton Webern) – incluzând muzica serială, muzica concretă, muzica experimentală etc.

La începutul secolului al XX-lea, compozitorii se serveau de un limbaj muzical extrem de disonant ce conducea, inevitabil, la lucrări atonale. După Primul Război Mondial, ca o reacţie la ceea ce ei considerau „exagerările Romantismului”, compozitorii au adoptat stilul neoclasic, stil care dorea să readucă în prim plan eleganţa şi distanţa emoţională a erei clasice. După cel de-al Doilea Război Mondial, compozitorii modernişti au dorit să obţină un control încă şi mai riguros asupra stilului şi limbajului componistic, încătuşându-l în chingile dodecafonismului şi serialismului. În acelaşi timp, însă, dar situându-se la polul opus, alţi compozitori experimentau toate mijloacele posibile prin care se putea obţine totala libertate de exprimare, desfacerea şi distrugerea totală a oricăror lanţuri, prin indeterminare, procese aleatorice într-un grad mai mare sau mai mic. Progresele tehnicii au condus la apariţia muzicii electronice. Texturile repetitive şi muzica live însoţită de înregistrare pe bandă au condus la apariţia minimalismului. Pe deasupra, se practica un melanj artistic, se explorau capacităţile teatrale ale reprezentaţiilor muzicale, utilizarea instrumentiştilor şi a instrumentelor drept personaje ale unei piese teatrale abstracte, se organizau spectacole de tipul mixed media şi multe altele.

Serialismul este una dintre cele mai importante mişcări muzicale de după război. Conceput de Arnold Schönberg, a fost ulterior reprezentat de Pierre Boulez, Bruno Maderna, Luigi Nono, Karlheinz Stockhausen în Europa, iar în America de către Milton Babbitt, Donald Martino, Charles Wuorinen. Tehnica serială, aşa cum o concepuse Schönberg, privea numai lucrul cu înălţimile sonore, ceilalţi parametri sonori – durata, intensitatea, timbrul – fiind utilizaţi în continuare după reguli cvasitradiţionale. Urmaşii lui Schönberg vor extinde principiul serial asupra tuturor parametrilor componistici, mergând până la serializarea absolută şi totală a mijloacelor muzicale. Principiul de bază este acela că fiecare sunet dintr-o compoziţie trebuie să se deosebească prin toţi parametrii muzicali de celelalte din context, ajungându-se astfel la ideea de „structuri pure” controlate în mod absolut prin mijloace seriale8.

Explicaţiile şi teoriile privitoare la ce este postmodernismul sunt, după cum ştim, multiple, ca şi întrebările dacă postmodernismul este „bun” pentru muzică (şi chiar dacă este „bun” per se). Compozitorii de muzică instrumentală de concert au absorbit ideile proprii celorlalte arte şi aceste influenţe sunt uşor identificabile în muzică. Exemplele includ polistilismul (juxtapunerea fragmentelor muzicale aparţinând diferitelor genuri şi stiluri, colajul), utilizarea zgomotelor naturale,  a sunetelor preînregistrate, noi combinaţii instrumentale, utilizarea instrumentelor din Extremul Orient. De reţinut numele unor James MacMillan, Michael Torke, Mark-Anthony Turnage.

Minimalismul şi post-minimalismul deţin un rol proeminent în noile şcoli de compoziţie ale secolului al XX-lea. Philip Glass îşi extinde ciclul de lucrări simfonice, John Adams scrie On the Transmigration of Souls, o lucrare corală ce comemorează victimele atacului din 11 septembrie 2001, şi care a câştigat Premiul Pulitzer. Steve Reich a explorat domeniul operei electronice iar Terry Riley a compus muzică pentru ilustrarea spectacolelor de teatru.  Dar dincolo de minimalism, principiul evitării triadei armonice9 devine un loc comun chiar şi pentru compozitorii care  nu sunt consideraţi minimalişti.

Die neue Einfachheit sau „Noua Simplicitate”, cum am putea traduce termenul german, descrie o mişcare componistică declanşată la sfârşitul anilor 1970 şi începutul anilor 1980, reprezentată mai ales prin compozitorul Wolfgang Rihm10 care caută să esenţializeze în lucrările sale volatilitatea emoţională a romantismului de secol al XIX-lea şi a expresionismului de secol XX. Stiluri ce pot fi găsite în alte ţări sunt adesea asociate cu Die neue Einfachheit; polonezul Henryk Górecki, estonianul Arvo Pärt (în lucrările lor de după 1970), britanicul John Tavener care, spre deosebire de ceilalţi, s-a inspirat din modelele Evului Mediu şi Renaşterii11.

Curentul World Music îi grupează pe compozitorii care aleg să îşi constituie aparatele orchestrale din zone foarte diferite ale globului, de la Indonezia, China, până la India tradiţională. Se explorează, de asemenea, modurile est-europene şi orientale, chiar şi în lucrările muzicale structurate relativ tradiţional din punct de vedere al formei. Acest trend era deja prezent în anii 1920-1930, recognoscibil în creaţiile lui Béla Bártok, Henry Cowell, Colin McPhee, Alan Hovhaness şi Lou Harrison şi puţin mai târziu în lucrările muzicale ale lui Olivier Messiaen, Chou Wen Chung, Halim El-Dabh şi Peggy Glanville-Hicks.  Mulţi compozitori utilizează instrumentele tradiţionale din propriile culturi, ca Toru Takemitsu, Minoru Miki, Chen Yi, Zhou Long sau Julian Kytasty. Influenţele curentului World music pot fi identificate şi în lucrările compozitorilor Bright Sheng (compozitor american de origine chineză, contemporan) şi Claude Vivier (compozitor canadian, decedat în 1983).

Neoromantismul, promovând vocabularul muzical ce înflorise la începutul secolului XX, poate fi observat pe tot parcursul istoriei muzicii contemporane, deşi niciodată nu a fost considerat „şocant” sau „controversat”, termeni ce definesc, îndeobşte, creaţiile muzicale actuale. Este reprezentat, după 1975, de compozitori precum John Corigliano, George Rochberg (în unele lucrări), David Del Tredici, Ladislav Lupkovič, Gian Carlo Menotti, Krzysztof Penderecki şi Christopher Rouse.

Muzica spectrală, rezumată de lucrările unor compozitori precum Hugues Dufourt, Gérard Grisey, Tristan Murail şi Horaţiu Rădulescu, presupune utilizarea spectrului unui sunet ca bază pentru compoziţie. Muzica spectrală poate fi, astfel, văzută, ca o continuare logică a lucrărilor lui Debussy, Varèse, Messiaen şi ale tuturor celor care au fost preocupaţi de timbrul muzical. Muzica spectrală presupune adesea sinteze sonore, utilizarea armonicelor superioare, a pauzelor lungi încadrate în discursul sonor. Multe din lucrările lui Kaija Saariaho şi Claude Vivier sunt influenţate de curentul spectral.

În România, acest curent a avut ecouri importante, dezvoltându-se cu deosebire după anul 1960. Merită citaţi, aici, Octavian Nemescu, Iancu Dumitrescu, Călin Ioachimescu, Corneliu Cezar12. Alţi compozitori de muzică spectrală: Philippe Hurel, Michael Levinas, Phillippe Leroux, Joshua Fineberg şi Julian Anderson.

Compozitorii obţin adesea sunete neobişnuite sau timbruri instrumentale prin utilizarea unor tehnici neconvenţionale. Exemple de astfel de tehnici extinse includ ciocănirea în lemnul sau metalul instrumentului, utilizarea altui tip de arcuş decât cel corespunzător, poziţionarea instrumentului altfel decât în manieră tradiţională (chitaristul Alexandre Moschella ţine chitara ca pe un violoncel, aducându-i chiar şi modificări funcţionale în acest sens), suflarea într-un instrument fără muştiuc, inserarea de obiecte  între corzile pianului. Îi menţionăm pe Henry Cowell (utilizarea pumnilor şi a braţelor pentru a lovi claviatura pianului, ciupirea corzilor în interiorul pianului), John Cage (introducerea de obiecte între corzile pianului), George Crumb, Luigi Nono, Luciano Berio, Helmut Lachenmann, Salvatore Sciarrino, Maia Ciobanu, Irinel Anghel, Laura Manolache.

Originali  în discursul muzical contemporan sunt şi compozitorii români Petru Stoianov, Sorin Lerescu, Adrian Enescu, Doina Rotaru, Liviu Dănceanu, Valentin Petculescu şi alţii, mulţi dintre ei fiind profesori de compoziţie în cadrul Facultăţilor de Muzică din ţară şi membri ISCM (International Society for Contemporary Music), societate internaţională ce promovează muzica contemporană la nivel mondial.

Trebuie să reţinem, aşadar, că muzica sfârşitului de secol al XX-lea şi începutului de secol XXI poate fi caracterizată printr-o diversitate fără precedent de forme şi stiluri componistice, diversitate care constituie o valoare per se a muzicii contemporane, o artă  ce se construieşte continuu prin lucrări valoroase şi prin noi şcoli de compoziţie.

 

Note

 

1Ştefan Niculescu (n. 31 iulie 1927, Moreni, Dâmboviţa, d. 22 ianuarie 2008, Bucureşti) a fost un compozitor şi muzicolog român, membru titular al Academiei Române. Pentru opera sa, Ştefan Niculescu a fost distins cu numeroase premii ale Uniunii Compozitorilor si Muzicologilor, a primit titlul de Doctor „Honoris Causa” din partea universităţilor si academiilor de muzica din Cluj, Iaşi si Bucureşti, iar in anul 2000 i-a fost conferit Ordinul Naţional „Steaua României” in grad de Comandor.

2Tan Dun (n. 18 august 1957 la Changsha, Provincia Hunan, China) compozitor de muzică contemporană distins cu premiile Grammy şi Oscar pentru filmele Crouching Tiger, Hidden Dragon şi Hero. A studiat la Columbia University cu Chou Wen-chung. A compus numeroase opere, simfonii, coloane sonore pentru filme.

3Philip Glass (n. 31 ianuarie 1937) compozitor american distins de trei ori cu Premiul Academiei, primind însă şi multe alte premii. A compus muzică de cameră, 8 concerte, 8 simfonii, soundtrack-uri şi lucrări pentru instrumente soliste.

4Michael Nyman (n. 23 martie 1944, Londra, Anglia) compozitor englez de muzică minimalistă, libretist, pianist şi muzicolog, cunoscut mai ales pentru prolifica sa colaborare cu regizorul Peter Greenaway.

5Gyorgy Ligeti (n. 28 mai 1923, d. 12 iunie 2006) compozitor de origine română, a trăit pentru scurtă vreme în Ungaria, stabilit ulterior în Austria. Este cunoscut mai ales pentru coloana sonor compusă pentru filmul Odiseea spaţială 2001 semnată Stanley Kubrick dar şi pentru alte filme ale acestuia, The Shining şi Eyes Wide Shut.  A compus lucrări orchestrale ample, muzică corală, concerte, muzică de cameră.

6Krzysztof Penderecki (n. 23 noiembrie 1933 la Debica, Polonia). A studiat la Academia de Muzică din Cracovia cu Artur Malawski şi Stanislaw Wiechowicz. A compus opere (Ubu Rex, Paradise Lost), 8 simfonii, multe alte lucrări orchestrale, lucrări concertante, corale, muzică de cameră, muzică de film.

7Karlheinz Stockhausen (n. 22 august 1928, Mödrath, acum parte a oraşului Kerpen, Germania – d. 5 decembrie 2007, Kürten-Kettenberg, Germania) a fost un compozitor german. Este considerat de critici ca fiind unul dintre cei mai importanţi compozitori ai secolului XX. A compus foarte mult, fiind distins pretutindeni cu importante premii.

8Audiţii recomandate pentru muzica serială: Mode de valeurs et d’intensités de Olivier Messiaen; Structures I pour deux pianos de Pierre Boulez.

9Triada armonică – tonică, dominantă, subdominantă.

10Wolfgang Rihm (n. 13 martie 1952, Karlsruhe, Germania), compozitor german extrem de prolific, numle lui se leagă mai ales de mişcarea New Simplicity. Creaţia lui Rihm este văzută de către comentatori ca o revoltă împotriva avangardei reprezentate de Boulez şi Stockhausen (cu care a şi studiat, între 1972-1973).

11Audiţii recomandate pentru curentul Die neue Einfachheit: Symphony No. 3 – Symphony of Sorrowful Songs (Symfonia pieśni żałosnych) (1976) de Henryk Górecki, Cantus in Memoriam Benjamin Britten (1976) de Arvo Pärt, The Veil of the Temple (2002) de John Tavener, Silent Songs (1977) de Valentin Silvestrov.

12Audiţii recomandate pentru curentul spectral: Partiels de Gérard Grisey, Gondwana de Tristan Murail, Stimmung de Stockhausen, Mutation de Jean-Claude Risset, Stria de John Chowning (1978) Mortuos Plango Vivos Voco de Jonathan Harvey, lucrările compozitorului român Octavian Nemescu.

 

 

Veronica Anghelescu

Mircea Pruşan

Constantin Nicolau

Câteva momente din stagiunea 2008-2009

Standard

Este greu să poţi alege, din multitudinea de evenimente importante ale stagiunii care tocmai s-a încheiat, anumite evenimente pe care să le evidenţiezi. Totuşi, este incontestabil faptul că unele manifestări muzicale au marcat conştiinţa ascultătorilor.

Doru RomanRecitalul oferit de Ansamblul Percutissimo, dirijat de Doru Roman, la Aula Palatului Cantacuzino, pe 31 martie 2009, a inclus câteva lucrări valoroase de percuţie – George Balint – Proodos (propunând alăturarea sunetului texturat, nedeterminat, cu a celui cântat şi demonstrând, încă o dată, dacă mai era nevoie, că se poate obţine orice efect timbral apelând doar la instrumente live, fără a utiliza mediul electronic; lucrarea are şi anumite caracteristici vizuale deosebite); Laura Manolache – Doru Roman HandHimera apelor; Violeta Dinescu – Shan Shui; Mihaela Vosganian – Interferenţe africane (lucrarea impresionează prin caracteristicile ritmice deosebite) şi Sorin Lerescu – Reflex V (o adevărată simfonie pentru instrumente de percuţie, utilizând un aparat instrumental complex, în trei părţi, în prima parte compozitorul scoţând în evidenţă armonicele instrumentelor metalofone, armonice care se vor transforma în anumite tipare ritmice în partea a doua, emancipându-se în structuri melodice în partea a treia).

Un alt eveniment deosebit a fost reprezentat de Recitalul de violă oferit de Cornelia Petroiu la Sala mică a Ateneului Român, pe data de 8 aprilie 2009, cuprinzând lucrări dedicate interpretei, de-a lungul timpului, de către mai mulţi compozitori români şi străini.  Au fost, astfel, prezentate opusurile:  Lagărul în care locuiam de Vlad Baciu, Suntem noi aici? de Francois Rossé, Movelur III de Iancu Dumitrescu, Actio II de Sorin Lerescu, Masks de Ludmila Samodaieva, şi Geografii amestecate de Adina Dumitrescu.

Încadrată între două „hit-uri” ale muzicii clasice (Rapsodia I de George Enescu şi Carmina Burana  de Carl Orff), lucrarea Obelisc pentru Wolfgang Amadeus de Tiberiu Olah, prezentată la Studioul „Mihail Jora” la 8 mai 2009, a constituit unul dintre evenimentele muzicale cele mai importante ale stagiunii, chiar dacă incorect receptată de către publicul prezent la Sala Radio (care a răsplăti, însă, cu ovaţii demne de un concert rock interpretarea Carminei Burana ce a urmat lucrării regretatului compozitor Tiberiu Olah). Beneficiind de participarea talentatului saxofonist Daniel Kientzy, Obelisc pentru Wolfgang Amadeus îşi extrage materialul modal din Fantezia în do minor pentru pian de Mozart, reevaluându-l cu mijloacele specifice compozitorului.

LineaÎntregul program al Festivalului SIMN 2009 ar trebui menţionat aici, lucru pe care nu îl putem face din lipsă de spaţiu, evident. Punctăm doar excelentul recital oferit la Sala mare a Ateneului de Ansamblul Linea condus de Jean-Philippe Wurtz (o demonstraţie despre calitatea interpretării muzicii contemporane) pe data de 24 mai 2009. Au fost prezentate şase lucrări – Cadences from „Shadows” de Peter Etövös, Clarinet trio de Jonathan Harvey, Échantillons de Sorin Lerescu, Vox Balaenae de George Crumb, Anathèmes de Pierre Boulez şi Talea de Gerard Grisey.

TraiectDe asemenea, trebuie menţionat concertul susţinut de Traiect, condus de Sorin Lerescu, la 25 mai 2009 la Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti, tot în cadrul Festivalului SIMN 2009.  Au fost prezentate lucrările Intermezzo de Dušan Bavdek, Feuerwerk de Anatol Vieru, Mikka’s de Iannis Xenakis, Vrytra de Horia Şurianu (impresionantă simbioză între clarinet şi pian, creând o atmosferă meditativă, rară în peisajul sonor contemporan) şi Meditation de David Beovič.

Suzuki 1Recitalul de blockflöte şi workshop-ul susţinute de Toshiya Suzuki  pe 26 mai şi, respectiv pe 27 mai 2009 în Aula Palatului Cantacuzino reprezintă alte două evenimente notabile, apreciate în unanimitate de către cei prezenţi, nu numai datorită calităţii intrinseci a lucrărilor prezentate cât şi măiestriei interpretative a lui Toshyia Suzuki.  

Suzuki 2

Suzuki 3

ClarinoPe 29 mai 2009 a avut loc recitalul Ansamblului Clarino, condus de Ion Bogdan Ştefănescu, fiind interpretate cinci lucrări: http://www.clarinet.net de Vladimir Scolnic, Proporţii de Petru Stoianov (lucrare pentru clarinet solo pe care am apreciat-o în mod deosebit), Turbulence (Parafrasi V) de Cristian Marina, Clarinalia de Eugen Wendel şi Labirint de Adrian Enescu (de asemenea, o lucrare apreciată de către public).

Radio 1Nu în ultimul rând, amintim concertul prezentat, în cadrul Festivalului, la Studioul „Mihail Jora”, pe data de 29 mai 2009, cu patru lucrări simfonice sub bagheta dirijorului René Guilkers: Tadeus Wielecki – Gran, Joji Yuasa – Chronoplastic III, Octavian Nemescu – A = 1 for midday (lucrare răsplătită cu îndelungi aplauze de către toţi cei prezenţi în sala de concert) şi Jonathan Harvey – Body Mandala.

Notabil a fost şi simpozionul dedicat lui Aurel Stroe, organizat în cadrul Festivalului, pe data de 28 mai 2009, simpozion care s-a bucurat de participarea câtorva dintre cei mai importanţi compozitori şi muzicologi români: Alexandru Leahu, Corneliu Dan Georgescu, Ruxandra Arzoiu, Valentina Sandu-Dediu, Sorin Lerescu, Octavia Dinulescu şi Octavian Nemescu. Îi îndemnăm pe aceştia să trimită site-ului nostru câteva fragmente din lucrările prezentate în cadrul simpozionului, fiind convinşi că vor interesa un număr mare de cititori, dat fiind că numele marelui compozitor român Aurel Stroe este printre cele mai căutate în baza de date a site-ului nostru.

Sperăm ca următoarea stagiune va fi mai bogată în lucrări simfonice şi lucrări pentru instrumente solo, ambele reprezentând o provocare, deopotrivă pentru interpreţi, compozitori şi organizatorii de manifestări muzicale.

Îndemnăm publicul românesc să fie mai deschis faţă de muzica contemporană, să participe la evenimentele muzicale ale stagiunii următoare într-un număr mai mare ca până acum, cu deosebire în cadrul festivalurilor, unde au ocazia de a asculta lucrări deosebite şi de a participa la întâlnirile cu interpreţii şi compozitorii, putând, astfel, să îşi lărgească orizontul cunoaşterii muzicii contemporane.

Veronica Anghelescu