Arhivele lunare: Noiembrie 2009

The Unperceived Reality

Standard

Part 1

 There have been moments in history of mankind when people misunderstood concepts and notions. Perception and usage of music is no different. These days new theories and doctrines grant us the possibility to understand better the way mankind works/functions… not “why?” but “how?”. If we are not that couth and bounded by the limits of the system we live in (socially, mentally, spiritually) or the way our brain decodes reality we can be open to what the new sciences (and some old religions) are trying to investigate and explain – the physical body is only an interface and it works likewise.

Take for example a computer – the principle is the same – data in – result out.

Most musicologists confirm the fact that music has its origin in rituals. It started as a form of auxiliary tool probably used in inducing a meditative state.

According to the alternative medicine, man’s body is divided in sections, each being stimulated in a different way. Everything the body is exposed to is being perceived as information/data => processed and used/responded to. Sound is information/data. Encrypted in a certain way it can have mass influence on an individual. In ancient rituals music was used for healing; because it stimulated the frequencies in the brain that enabled regeneration.

In ancient Greece and Old Shivaism only certain scales and progressions were allowed to be played in order to maintain physical balance. As time passed and the trends began to lead society towards universality and globalization, these practices were neglected (the fact that it doesn’t work for everyone in the same way and by the same standards may have been a decisive reason). With the conception of the European tonal system in the 1700’s and its imposition as the universal musical system, music lost part of its use and potential. Music (the way it was conceived) was made mostly for amusement (social or religious) and stimulated mostly the lower frequencies of the brain (though it seemed to be brightly elaborated and required exceptional technique, the point was?)

Starting with the second part of the 20th century experimenting with music was a “must”, and, as the trend of atonalism became popular, music needed to be more than just sound.

Starting with the 1990s when information became more transparent and science more open to the unperceived reality, scientists experimented with music and the influence of sounds upon brain activity resulted in a confirmation of the validity and functionality of the ancient holistic techniques.

Mircea Pruşan 

Numărul 2, Noiembrie 2009

Standard

The Rest Is Noise – Listening to the Twentieth Century – este semnată de renumitul critic şi muzicolog american Alex Ross, angajat al publicaţiei The New Yorker, unde semnează rubrica de cronică muzicală din anul 1996. The Rest Is Noise a fost publicată în 2007  la Editura Harper Perennial. A ajuns în scurt timp best seller mondial, fiind pentru prima dată în istoria literaturii ştiinţifice când o carte de muzicologie se menţine pentru cinci luni consecutive în topul 5 al vânzărilor.

Titlul face referire la o celebră replică din piesa Hamlet de William Shakespeare, replica rostită de Hamlet înainte de a muri:

Hamlet: Restul e tăcere.

Horatio: O mare inimă se frânge-acum…

Este o replică esenţială pentru înţelegerea titlului lucrării lui Alex Ross, titlu care se traduce prin „Restul e zgomot” şi care constituie paradigma de la care autorul îşi construieşte amplul demers istoric şi teoretic. Ce anume delimitează, nu numai acum, ci în toate timpurile, muzica de zgomot? Ce anume diferenţiază, chiar şi astăzi, literatura de limbajul cotidian sau pictura de asocierile arbitrare de culoare? În ultimă instanţă, muzica acţionează asupra ascultătorului prin intermediul aceloraşi mecanisme de propagare a sunetului ca şi zgomotul. Dar, în secolul XX, afirmă Alex Ross, viaţa muzicală s-a dezintegrat într-o multitudine de culturi şi subculturi, fiecare având propriul canon şi propriul limbaj. Unele genuri s-au bucurat de o mai mare popularitate. Altele, nu. Autorul relatează o binecunoscută întâlnire dintre George Gershwin şi Alban Berg, întâlnire care a avut loc în anul 1928 la Viena; cu această ocazie, Berg organizează un miniconcert pentru vizitatorul său american, în cadrul căruia un cvartet interpretează lucrarea Suita lirică, în şase părţi; apoi, Gershwin este rugat să interpreteze la pian câteva din lucrările proprii. Profund impresionat de audiţia lucrării lui Berg, Gerswhin se întreabă: „Mă întreb dacă mai are rost”. Răspunsul lui Berg a fost prompt: „Domnule Gershwin, muzica e muzică”. Comentând această întâmplare, Alex Ross aduce în discuţie o afirmaţie a lui John Cage din lucrarea Silence: „Ceea ce auzim este, în general, zgomot. Când îl ignorăm, ne deranjează. Când îl ascultăm, îl găsim fascinant”.

Cu aceste relatări preliminare debutează lucrarea lui Alex Ross, dedicată în exclusivitate receptării lucrărilor muzicale contemporane. Autorul constată, la rândul său, acest fapt binecunoscut – marele public cataloghează muzica clasică drept o artă „moartă” şi melomanii sunt foarte surprinşi să constate că încă există compozitori activi. Dar sound-ul muzicii contemporane este departe de a le fi străin, la o analiză mai atentă. Jazz-ul este adesea construit pe baza acordurilor atonale; partiturile filmelor hollywoodiene sunt pline de sunete avangardiste; minimalismul şi-a pus amprenta în muzica pop, rock şi dance, începând cu binecunoscuta formaţie Velvet Underground.

Uneori, muzica se aseamănă zgomotului pentru că este zgomot, sau foarte aproape de zgomot. Alteori, cum se întâmplă, de exemplu, în lucrarea Wozzeck de Alban Berg, muzica este o mixtură de sunete familiare şi ciudate, de consonanţe şi disonanţe. În alte situaţii, spune Alex Ross, „muzica este atât de excepţional de frumoasă, cu acorduri blânde şi linii melodice clar arcuite, ca în Cvartetul pentru sfârşitul timpului de Olivier Messiaen, încât timpul chiar se opreşte cu fiecare interpretare”.

Lucrarea The Rest Is Noise nu analizează numai cazurile anumitor compozitori, ci şi a politicienilor, dictatorilor, patronilor milionari, organizatorilor şi managerilor care au încercat să controleze muzica scrisă. De asemenea, criticul american se referă şi la intelectualii care au încercat să definească şi să conceptualizeze stilurile muzicale nou apărute, la scriitorii, pictorii, dansatorii, producătorii de film care au explorat aceste noi posibilităţi de creaţie alături de compozitori; la publicul care a ascultat, a ignorat, a ovaţionat sau a hulit noile lucrări; la tehnologiile care au modificat pentru totdeauna modul în care muzica este creată şi ascultată; la revoluţiile, războaiele, transformările sociale profunde care au constituit backgroundul istoric al tuturor acestor fapte artistice.

Muzica nu este un limbaj autosuficient, este inseparabil legată de istorie. Secolul XX este hiper-politizat şi hiper-tehnicizat: Bela Bartok îşi scrie cvartetele de coarde inspirat de înregistrările cântecelor folclorice transilvănene. Shostakovich lucrează la Simfonia Leningrad în timp ce oraşul este asediat; John Adams scrie o operă ascultând discursurile lui Richard Nixon şi Mao Zedong. Dar dacă istoria nu poate explica niciodată ce anume este muzica şi cum ar trebui să o înţelegem, muzica însăşi poate să afirme anumite realităţi istorice. Subtitlul cărţii lui Alex Ross, Listening to the Twentieth Century, trebuie interpretat literal, Alex Ross spune povestea secolului XX prin intermediul muzicii.

Partea I (1900-1933) descrie epoca lui Strauss şi Mahler, continuând cu Schoenberg, Debussy şi atonalitatea, cu Stravinsky şi influenţa covârşitoare pe care The Rite of Spring a avut-o asupra gândirii secolului XX, continuă cu prezentarea muzicii americane de la Ives la Duke Ellington, cu aportul lui Jean Sibelius şi cu prezentarea istoriei Berlinului în anii 1920.

Partea a doua (1933-1945) prezintă viaţa muzicală în Rusia lui Stalin şi în Germania lui Hitler.

Partea a treia (1945-2000) descrie muzica în timpul Războiului Rece, avangarda anilor 1950, creaţiile lui Messiaen, Ligeti, avangarda anilor 1960, muzica Rock, minimalismul şi muzica sfârşitului de secol – aceasta din urmă, emblematic, în cadrul subcapitolului intitulat „Catedralele scufundate”.

The Rest Is Noise nu este numai o incursiune în muzica şi istoria secolului XX, ci un prilej de meditaţie profundă asupra capacităţii omului contemporan de a decodifica şi recepta corect orice formă de manifestare artistică.

Veronica Anghelescu

  

Cheia Universală

Standard

Cheia Universală

Însemnări pe marginea Festivalului Archaeus

     Joi, 12 noiembrie, 2009. Frig. Frigeam. Mă încălzisem de la atâta mers pe jos. Cale de patru staţii, pe lângă maşini încinse-n van, coagulate-n arterele principale ale… contemporaneităţii. Câte una care găseşte un “capilar” izbăvitor, în care intră-n trombă, cât pe ce să ia pe capotă un trecător. Pe mine, bunăoară. Mă trec toate căldurile. E un nonsens: cum să dea peste tine, astfel, clipa? Să fie din cauză că n-o luam în seamă, că mă gândeam: “uite, încă o juma` de staţie şi ajung la Izvor, o iau la dreapta şi am să mă trezesc tocmai în faţă la Tinerimea Română …” Da, ştiu, am remarcat şi eu: “să mă trezesc”… Oare cum putem recepta prezentul, dacă suntem atât de…”extrapolaţi”? (aşa se cheamă ceea ce facem noi: nenumărate proiecţii în viitor, în altceva, în altfel, în altunde…)

    Dar hai sa receptăm altceva: un concert de muzică contemporană! Oare ce ni se poate întâmpla? Parcăm maşina pe dreapta (oricum stăteam cu orele în acest trafic infernal, de-abia, până se va termina concertul, se vor pune lucrurile în mişcare). Parcăm… ce utopie!

Parcă poţi parca undeva… Tensiune. Hei! Tensiune! La fel ca-n muzică … Hmm! Cum să rezolv această tensiune, eu, compozitorul… vieţii mele? Ah, de-ar fi singura … mă simt de parcă în mine ar fi un întreg ansamblu instrumental de gânduri, de dorinţe, de traiectorii, fiecare cu mersul său melodic, cu efuziunile saltatorii si constrângerile sale, cu afirmaţii şi deziceri… Un gând completează: “şi preziceri” -“Ia loc, i-am răspuns, degrabă, textul acesta este al meu!“ Al meu, este compoziţia MEA! Iată, sunt un compozitor contemporan! “Ia loc”, îmi răspunde, dintr-o lojă a forului meu interior, Maestrul Sorin Lerescu (nu a adăugat nimic, oricum, am priceput, uite-aşa facem noi când ne tamponăm de prezent, în loc să-l RECEPĂTM: ne închipuim lucruri). Măcar am înţeles ceva: noi toţi suntem  “compozitori“, nu însa şi “contemporani“, deoarece nu locuim în chiar clipa pe care o trăim…

     Un pas înainte: dacă am compune nu gândire, nu text, ci MUZICĂ!? Oare, cum ar fi?

Aceşti nervi se pot exprima? Această continuă căutare a sensului unor fapte cotidiene de viaţă, sau abandonul in faţa vreunui înţeles superior, se pot ele exprima? Ba bine ca nu! (ia auzi-i pe-ăştia ce mai claxonează… se exprimă, se exteriorizează, ies pe jumătate pe fereastră, gesticulează, se gratulează reciproc). “Hmm!” – se-aude dintr-o lojă. Da. Ştiu. Totul este o reprezentaţie, totul este o grandioasă punere in scena. Şi parantezele, în care, aparent nu se-ntâmplă mare lucru, îşi au rostul lor: agregările semantice vor intra mântuitor, salvator: Consonanţele. Disonanţele. Consonanţele, diso… ”VERTICALELE, înţelege odată“ (asta nu ştiu de unde a venit, a răsunat pretutindeni, în interior).

     Tac. Ascult (Ansamblul Archaeus, interpretând lucrările Maestrului Petru Stoianov). Intru uşor în atmosferă, mă las purtat… Şi iar se declanşează freamătul gândurilor: mi-amintesc cum am dat haina mea unei colege care aştepta afară, înfrigurată, apropierea orei de începere, bucuria revederii cu ceilalţi studenţi la compoziţie, câteva glume spuse la intrare de nu-mai-stiu-cine… TAC? “Taci?“mă întreabă şi curioasa răsucire a firului muzical, într-un mod care a zgândărit ceva din interior, mai bine zis pe cineva, care cere linişte, o cere prin întreaga sa atitudine, atentă, înţelegătoare…

     Mă prinde muzica şi tăietura exactă a interpreţilor, gestul dirijoral precis, neredundant; îmi place să observ cum, din pagini adesea desfăşurate pe mai multe pupitre, materia sonoră prinde o noua viaţă (aud că unele dintre lucrări sunt, deja la a treia, a patra “re-încarnare”, în această formaţie lucru care se simte;  apreciez comentariul mai mult decât pertinent, aş spune chiar… intim-înţelegător al Doamnei Muzicolog Carmen Stoianov, nimeni alta decât însăşi soţia compozitorului).

     Tăcerea interioară, singura care poate să  deschidă porţile unei perceperi acurate a unui fapt – în cazul de faţă, muzical – nu se instalează însă irevocabil: amănunte precum surâsul ştrengar (aşa îmi pare mie) al fagotistului Şerban Novac, sensibilitatea intensă, aproape feminină, (care, parcă îi face în ciudă bărbii), degajată din ochii albaştri ai violonistului Marius Lăcraru, precizia (aproape de chirurg) cu care Alexandru Matei “punctează”, “taie” si “articulează” segmentele Opusului, mă distrag uşor (dar reversibil) de la substanţa muzicală pură;  privirea vulturească şi răceala felină cu care Ion Nedelciu (clarinet) urmăreşte “ţintele” sonore, – care, împreună, degajă o mare siguranţă (mai ales în lucrarea solo, pentru care a fost aplaudat şi de colegii săi)-, “bun-venitul” de pe chipul calin al lui  Dorin Gliga (la oboi), ştiinţa (care are ceva de transcendent in ea) cu care Rodica Dănceanu ştie să facă farmecele sale feminine să treacă pe un plan secund celui al emisiei sonore – mediate de clapele pe care le acţionează graţios şi ferm, totodată – pe toate astea nu reuşesc să le eludez. Observ însă că mintea mea se apropie (chiar şi cu ocolişuri, în rotocoale din ce în ce mai strânse) de inefabilul muzicii, de carnea ei rarefiată şi invizibilă, ne-lumească. Cei douăzeci şi patru de ani de viaţă ai acestui grup, fac din Archaeus un organism integru, matur,  în stare de a genera emoţii superioare şi  gânduri abstracte; hrana sa este aleasa pe sprânceană: muzica contemporană!

     Concluzionez (în sinea-mi): acestui gen muzical nu trebuie să-i acorzi vreo atenţie/spaimă, ştiu si eu,… exoftalmică! Te prezinţi la întâlnire îmbrăcat elegant (ca la orice întâlnire), fără prejudecăţi, fără aşteptări, ci cu mintea pregătita, aptă de receptare! Aptă de relaţionare. Şi lasă maşina acasă, altminteri nu vei avea linişte, tot gândind la cuantumul amenzii pentru parcarea interzisă… Deci, încearcă să vii singur, neînsoţit (aşa cum faci la o întâlnire în toata regula). Neînsoţit de griji.  Şi nu cu vreo cheie în mână!

     Tac.

                                                Uneori, cântecul…

Uneori, cântecul din mine

stinghereşte dorul de cântec din mine,

uneori ochii mei

îmi stingheresc dorinţa vederii.

Vin spre tine, piatră,

nu cu o cheie in mână;

ieri, când a bătut crivăţul

amestecat cu vulturi

în trupul lui de frig

am zărit poarta ce mi se cuvine mie

şi care m-aşteaptă deschisă.

Mărturisesc, intrând prin ea,

că uneori cuvântul îmi stinghereşte

dorul meu de cuvânt…

 (Nichita Stănescu)

     La sfârşit, îl întreb pe Compozitor, care a avut amabilitatea să ne surâdă şi să ne întindă mâna, dacă nu cumva încearcă să instaureze un monopol asupra lui Nichita (căruia i-a dedicat nenumărate lucrări corale sau instrumentale – una prezentă şi în programul din seara aceasta – Nichita, cel care i-a “prefaţat” lapidar, prin câte o sentinţă de-a sa, compoziţiile, sau i-a împrumutat chiar Logosul său, devenit trup hainelor sonore unitare, pe care nu se simte nici o “cusătură”…) Îmi răspunde că urmează un întreg ciclu muzical căruia poetul îi va fi un înainte-mergător, ne recită din amintire, îl simţim la fel de copilăros şi interiorizat cum este fiecare dintre noi, atunci când vine în contact cu lumea viselor… Râdem cu toţii. La urma urmei – gândesc, de ce să te opreşti din ceva care îţi iese atât de bine? Această asociere noetică a devenit un fel de “signature”. Nu pot decât să respect pe cineva care-l respectă într-atât pe Nichita.

Constantin Nicolau

Portret componistic Sorin Lerescu

Standard

Luni, 23.11.2009, orele 10,00, la Mansarda Casei Baiulescu, Mediateca Bibliotecii Judeţene “George Baritiu” Brasov organizeaza o noua editie a Convorbirilor despre muzică. Tema intalnirii va fi „Sorin Lerescu – portret componistic” prezentat de muzicologul Petruţa Măniuţ de la Universitatea Transilvania Brasov. Evenimentul se va bucura de participarea maestrului.

Festivalul International Meridian – „Zilele SNR-SIMC”

Standard

Sigla oficiala a SNR-SIMC

Festivalul Internaţional Meridian – „Zilele SNR-SIMC” 

Bucureşti, 7-10 decembrie 2009, Ediţia V

Între 7-10 decembrie, 2009, va avea loc la Bucureşti, în Sala „George Enescu” a Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti, în Aula Palatului Cantacuzino şi în Sala Teatrului Naţional de Operetă „Ion Dacian“ din Bucureşti, cea de-a cincea ediţie a Festivalului internaţional „MERIDIAN, Zilele SNR-SIMC”.

Organizatorii Festivalului sunt: Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România, Secţiunea Naţională Română a Societăţii Internaţionale de Muzică Contemporană (SNR-SIMC); co-organizatori: Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti, Muzeul Naţional „George Enescu”, Asociaţia Română a Femeilor în Artă (ARFA), Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian“, parteneri media fiind: Radio România Muzical, Radio România Cultural, Actualitatea Muzicală, Contemporary Music-Romanian Newsletter (publicaţie în limba engleză editată de SNR-SIMC şi de Centrul de Informare asupra Muzicii Contemporane), Institutul de Memorie Culturală (cIMeC).

Ediţia din acest an a Festivalului – deşi confruntată cu mari dificultăţi financiare – va aduce pe scenele de concert din Bucureşti opus-uri contemporane dintre cele mai diverse, ca abordări estetice, semnate de compozitori din: Irlanda, Franţa, Elveţia, Polonia şi, desigur, România.

Vor fi prezente pe afişele celei de-a cincea ediţii a Festivalului internaţional „MERIDIAN, Zilele SNR-SIMC” formaţii româneşti de muzică contemporană de prestigiu: Profil, Traiect, devotioModerna, Inter-Art.

Ediţia din acest an a Festivalului include în programul său o lansare de CD, carte şi partituri muzicale şi un concert de muzică electroacustică.

 

 Direcţia artistică:

Comitetul Executiv al SNR-SIMC

Website SNR-SIMC: snr.cimec.ro

afis meridian var

 

Program

 

LUNI, 7 DECEMBRIE
Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti

Sala „George Enescu“

 

Ora 18 – Lansare de CD, carte şi partituri muzicale

Prezintă: compozitoarea Carmen Cârneci, director al Editurii Muzicale şi criticul muzical Dumitru Avakian

 

Ora19 – PROFIL Sinfonietta

Director artistic: Dan Dediu

Dirijor: Tiberiu Soare

  

Program:

Jane O’Leary (Irlanda) – Sunshowers (p.a.r.)

Vlad Maistorovici – Khadina (p.a.r.)

John McLachlin (Irlanda) – Leaves loose (p.a.r.)

Ed Bennett (Irlanda) – Slow Burn (p.a.a.)

Dan Dediu – Hyperkardia II

 

MARŢI, 8 DECEMBRIE

Aula Palatului Cantacuzino

 

Ora 18 – TRAIECT & devotioModerna

Grupul de Muzică Nouă TRAIECT: Sorin Lerescu – conducerea artistică, Geanina Săveanu-Meragiu – vioară, Andrei Podlacha – pian, Răzvan Gachi – clarinet

Invitată: Cornelia Petroiu – violă

Program:

Dan Voiculescu – TRILOBAT per viola sola à Cornelia Petroiu (2009) (p.a.a.)   

Valentin Petculescu – DUPLUM for TRAIECT (pentru clarinet şi vioară) (p.a.a.)

Laura Manolache – SONATA PENTRU PIAN

Sorin Lerescu – ACTIO  (violino solo), op. 10

Leoncjusz Ciuciura (Polonia) – IN INFINITUM I per uno e piú (varianta pentru vioară, violă şi clarinet) (p.a.r.)

Pauză

Ansamblul devotioModerna: Carmen Cârneci – conducerea artistică, Cătălin Opriţoiu, Denisa Ifrim, Oana Leonte – flaut, Emil Vişenescu, Claudiu Danciu, Mihai Bădiţă – clarinet, Dan Cavassi – violoncel

Program:

Viorel Munteanu – Estratto pentru flaut-solo (p.a.a.)
Jürg Wyttenbach (Elveţia) SERENADE pentru  flaut şi clarinet (fragmente)

Doina Rotaru – Fum pentru clarinet-solo
Ulpiu VladDin sunetele privirii III pentru flaut şi bandă
Carmen Cârneci – sommeil de morphine pentru clarinet şi violoncel 
George Balint – Tricuprindere pentru 3 flautişti (p.a.a.)
Jean-Luc Darbellay (Elveţia) – EDES. Hommage à E(dison) De(ni)s(sov) pentru 2 flaute şi clarinet (p.a.r.)

 

MIERCURI, 9 DECEMBRIE
Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian“

Ora 19 – Grupul InterArt
Mihaela Vosganian, Irinel Anghel, Sorin Romanescu, Cătălin Opriţoiu
Program:
Irinel Anghel & Sorin Romanescu – Talking to my Fears
Irinel Anghel & Sorin Romanescu – Gemini (p.a.a.)
Mihaela Vosganian – Monologue
Mihaela Vosganian – Il Gioco degli Innocenti II

 

JOI, 10 DECEMBRIE
Aula Palatului Cantacuzino

 

Ora 18 – Concert de muzică electroacustică

Daniel Teruggi (Franţa) – Instants d’hiver

Corneliu Cezar – AUM 

Maia Ciobanu – Manifest elitist 1 (p.a.a.)

Octavian Nemescu – Sonatu(h)r

                                Pauză

Cătălin Creţu – Luneburg Sound Scape (video muzică)

Nicolae Teodoreanu – Cuvântul

Adrian Enescu – Un minut, 7 haiku (p.a.a.)

Călin Ioachimescu – Digital Birds

Christian Zanesi (Franţa) – Les mots de Stockhausen (p.a.r)