Arhivele lunare: Martie 2010

Numărul 5, 25 Martie 2010

Standard

Sumar

Constantin Nicolau: Suntem ceea ce suntem… interviu cu Ioan Marius Lăcraru

Invitaţie la Concert – Sorin Romanescu – More than 10 Meters of Wire

George Anca: Bandoneon

Veronica Anghelescu: Music, Poetry and the Road to Illumination: Raul Passos’ Story

Ion Olteţeanu: Convorbire cu pianistul Marin Voicu

Vasile Menzel: Hoţii de inimi

Mircea Pruşan: Music Loves Fashion

Suntem ceea ce suntem

Standard

Scrisoare (deschisă, indiscret) Omului (visător, neajuns, dar…concret)

Interviu cu Ioan Marius Lăcraru

Oglinda

 Pe sub pergolele de pe care doar peste puţină vreme vor atârna racemele de glicină, (cineva ar spune: “o flacără liliachie înflori-va”), văd un om bine legat, cu părul sur, cu doar apărătoarea pentru urechi trădând unui ochi cercetător şi prevenit, profesia: muzician. Nu pot spune că ochiul meu era prea agil (dovadă că am pus mâna pe telefon, pentru a-l localiza pe cel cu care îmi dădusem întâlnire), dar prevenit, era: totuşi l-am recunoscut, deşi era mai puţin…hirsut decât în amintirea mea…

Ne zâmbim şi pe măsură ce ne apropiem, descopăr un om rasat, fin, bine îngrijit, modest, politicos…Noroc că-mi zâmbeşte cald, uşurând astfel “conexiunea”. Se încheagă uşor un fir de dialog, iar paşii ne poartă în ritm susţinut, dar nu sprinţar, la o plimbare în sens orar…La un moment dat, amintindu-mi că nu am memoria numelor şi a datelor istorice, febril, pornesc înregistrarea:

– …Da, deci astea au fost cele mai importante formaţii cu care am colaborat: a fost ARCHAEUS-ul, cu care am avut câteva sute bune de concerte…

– Am aflat!…şi cu care aţi câştigat şi vreo cinci premii semnificative…

– Bine, premiile…ca premiile! Nu? Vorba lui Bartók, care spunea că premiile… (aşa a gândit, dar, vrând să citeze întocmai, s-a corectat, apoi), “concursurile sunt pentru cai şi câini”…creează, aşa, o oarecare emulaţie, dar şi foarte multe animozităţi pe lângă…

Discuţia noastră are loc în Cişmigiu, eu îi înregistrez vorbele cu telefonul mobil, în timp ce păşim în ritmul ideilor, într-un cvasifortuit şi (pentru mine) nesperat duo…Dacă n-ar fi mobilul care salvează cuvintele dintre noi şi dacă totuşi neîntâmplătoarea noastră întâlnire nu ar avea şi ea un mobil al ei, aş putea zice că am întâlnit un prieten (distins, concentrat asupra frazei, frazării, coerenţei discursului, inteligibilităţii lui), cu care vorbesc liber (poate prea liber, eu) despre muzică, poezie…În jurul nostru copii, porumbei, voci, zumzetul cotidian al parcului şi al vieţii. Continuându-şi gândul, Marius Lăcraru (căci el era neştiutul şi nesperatul meu prieten), adăugă:

– Vând-nevrând, activitatea asta muzicală – ca  şi cea artistică, în general –, are, pe lângă vectorul acesta al înaintării în substanţa domeniului respectiv (în cazul pe care îl dezbatem, sunetul), care merge pe linia creării valorii şi se raportează la alte valori create anterior şi adaugă, prospectează, găseşte noi orizonturi, concretizează nişte lucruri care plutesc în atmosferă…, mai există şi – ca să spunem aşa –, oglinda: cum este percepută social, de mase de oameni care urmăresc fenomenul, dar nu sunt implicaţi la un nivel creator. La evenimente de genul concursurilor, premiilor, sigur, se creează un halo aşa, care duce la ceva, se fixează nişte idei, nişte momente, dar asta nu-nseamnă că întotdeauna există o legătură foarte strânsă între nivelul la care a ajuns vectorul creator, instaurator şi nivelul la care poate oglinda să îl perceapă şi să îl recepteze, până la urmă…

– Ăsta parcă nu era aşa de…era mai frumos, până să-l vopsească cu verdele ăsta, observă interlocutorul meu, recepţionând vizual arhicunoscuta ţâşnitoare-broscuţă (despre care dumnealui, nu ştiu de ce, crede că-i broscoi…) Îmi semnalează contrastul dintre broscoiul din plan apropiat (oare eu de ce credeam că e broscuţă?) şi Atlas, susţinând Pământul, într-un plan doi, care-şi râde-un pic de noi. Concluzionează-apoi:

Deci de-asta spun că nu-ntotdeauna premiile…Şi este de imaginat o persoană care să se intereseze numai de aspectul mediatic, să dea lovituri mediatice, să fie prezentă în toate locurile unde există un ecou al prezenţei şi sunt persoane care nu sunt interesate…sau sunt interesate în primul rând de a merge pe vectorul creator, de a merge spre valoare şi fenomenele celelalte să rămână acolo unde le e şi locul, adică în urmă…

-“Adică: renunţând la fructul acţiunii!” exclam, în timp ce-mi vine ideea de a cerceta dacă are (cum s-ar fi putut altfel, la un om cu nobleţea şi cu profesionalismul său?…dar curiozitatea-i curiozitate!), dacă are şi celelalte patru principii ale unei practici corecte (sinceritatea, conştientizarea,  relaxarea, continuitatea), dat fiind faptul ca  mi-era clar ce gen de persoană dintre cele enunţate mai sus era domnia sa…

Da, nu în vederea unei exteriorizări, ci mergând pe firul, ca să spunem aşa, al evenimentelor, înainte, spre crearea valorii şi, dacă vine şi recunoaşterea, cu atât mai bine, apoi…

-“Ce v-ar măguli mai mult, să ştiţi că aveţi recunoaşterea criticilor pentru ultimul volum apărut (mă adresam acum poetului Marius Lăcraru), sau să ştiţi (un mobil prinde glas, strident, confirmând, indicând varianta sinceră, conformă cu adevărul) că cineva deja a dăruit cartea dumneavoastră, iubitei lui?”- îl întreb, interesat de al doilea principiu enunţat mai sus, cel legat de demistificare…

Ca sa spun sincer, m-am şi întrebat: pentru autori mai puţin cunoscuţi, faptul de a scrie o carte pentru, eu ştiu, 200, 400, 800, 1000 de oameni, ce reprezintă asta, ce este? Şi până la urmă am ajuns la concluzia că nu poate fi nici pe departe vreo dorinţa de, ştiu şi eu, afirmare în acest domeniu, de parvenire, într-un fel sau altul, ci, pur şi simplu, este plăcerea de a dărui câteva sute de exemplare care pot să apară şi pot să ajungă, unor prieteni pe care, altfel, nu ai cum să-i contactezi  şi pe care nu-i vei cunoaşte niciodată…Şi ăsta este cel mai frumos lucru şi cel mai important!

Face câteva observaţii despre scrisul său:

-…un stil de a scrie destul de ambiguu, care nu se insinuează cu uşurinţă în auzul cititorului…

Ca şi o muzică contemporană! iată şi preferinţa pentru vers alb…observ eu.

– Este, oricum, un fenomen contemporan!…Chiar uite o stratagemă interesantă pe care am găsit-o…pentru că  exista o discrepanţă între marea majoritate a poemelor care sunt cu vers alb şi câteva structuri foarte cantabile şi bine urmărite prozodic …

Nu aflu în ce constă stratagema sa, unele poteci, deşi fascinante, rămân neexplorate, în periplul nostru, dar pot să-mi propun ca, data viitoare când voi trece pe acolo (şi, mai târziu, în apartamentul său, Marius Lăcraru – violonistul de excepţie, profesorul, poetul, omul, avea să deschidă poarta unor întrevederi de aceeaşi factură, cu caracter periodic), să nu le mai scap din vedere…Nu aflu, deoarece observăm un loc unde sunt condiţii ideale pentru a încerca să iau un cadru care să ilustreze volumul său de versuri care îşi aşteaptă încă puţin, tuşul…

Ne oprim lângă un platan minunat, o lumină plăcută revărsa înserarea peste oameni si privelişte, mă opresc să-l fotografiez pe omul aşezat de partea inimii, îi observ silueta, îi observ şi umbra…Vorbim despre ceea ce e tradus “copacul binelui şi-al răului”, când înţelesul  mai apropiat de esenţă al lui “tov ve ra”, ar fi sunat cam aşa: “ lumină şi încă-nelumină”…Convenim că traducătorul, uneori, poate fi un trădător, dat fiind faptul că trebuie să facă o selecţie din acea mare bogăţie semantică… acel potop de consoane (cum era notaţia originală a textelor biblice), nedespărţite în “cuvinte” (despărţirea a apărut ulterior), a căror verbalizare, ajutată de vocale, cădea în sfera de autoritate a lanţului neîntrerupt de învăţaţi care asigurau transmisia orală… Toate acestea trebuiau convertite în înţelesuri relativ clare (care încă îşi păstrează stratificarea pe  mai multe niveluri de lectură) şi de aici – necesitatea canonului, care sa asigure transmisia unitară…Mă bucur că am intuit parte din apele adânci în care se scaldă peştele pe care vreau să-l “prind” în plasa cu ochiuri mari a tainei, cea care pescuieşte înţelesuri care doar pentru o clipă se arată şi se cufundă la loc, îndată, lăsând pescarului un eu de împrumut, succedaneu…

Reflectez (acum, când redactez textul) asupra paralelismului tuturor acestora cu fenomenul muzicii contemporane, care are şi ea, multe niveluri de lectură, este un copac al luminii şi încă-neluminii, are atâtea zone de umbră şi zgură, câte, spre-a le povesti, nu-i gură…nemaiadăugând nimic încă despre frazare, forme, sau şi mai general, despre sisteme de notaţie, despre “filiaţie” între compozitori, aflaţi pe ramurile diverse şi anastomozate ale acestui imens şi aproape nevăzut  arbore, muzical şi, de ce nu, arhetipal…Mă gândesc la oglinda care-l reflectă şi încep să înţeleg cum se face că anumite idei, mai străvezii, pentru a se impune în conştiinţe, trebuie să persiste, imprimându-se eventual, precum o imagine statică pe ecranul computerului…

 – Atunci când am avut prilejul să prospectăm fenomenul ăsta muzical contemporan, în marea lui diversitate şi complexitate, practic toate subspeciile estetice, toate direcţiile le-am reflectat în repertoriul Archaeusului. Uite, muzica e un sistem de meditaţie…

– De levitaţie?

– Ei, ar fi bine dac-ar ajunge până acolo…Muzica e un sistem de meditaţie şi-atuncea, ca interpret, dacă consideri aşa ceva, eşti tentat să vezi în ce direcţie o ia? Ca şi curent mare, dar şi ca realizare individuală a fiecărui compozitor …O curiozitate, ca să spunem aşa, antropologica! Ce s-a mai putut gândi, în direcţia asta?

– Întotdeauna este antropologică, sau mai este şi antropo-ilogică?

-Acuma, ca în simbolul chinezesc al yin-yangului, logicul şi ilogicul în chestia asta, sau logicul şi paralogicul, metalogicul, sunt prinse în aceeaşi capsulă!…Deci voiam să spun că am cântat cu Archaeusul muzici din toate direcţiile, şi de-aici şi din afară…

– Dar puteaţi, din afară, înainte de 89?(ansamblul s-a constituit în anul 1985)

– Da, se mai putea, pentru că muzica respectivă nu avea cuvinte, nu era un fenomen prea extins, de masă, puţină opoziţie ideologică putea fi tolerată undeva, la marginea sistemului…

– Dar cum puteai să identifici opoziţia ideologică?

– În cazul de-atunci, era simplu: “cine nu este cu noi, este împotriva noastră”

– Da, dar cum puteai, muzical, spune că, uite, lucrarea asta, opus…8, nu cadrează cu învăţătura de partid?

– Nu trebuie să fie neapărat o muzică cu cuvinte, pentru ca să faci muzică proletcultistă. Ceva, gen muzică triumfalistă, bineînţeles, armonie clasică, clasic-romantică, absenţa chiar şi a politonalismelor Şcolii Ruse, într-o tonalitate majoră şi întotdeauna la marginea imnului…

– Şi a prăpăstiei…

– Da…Şi cu Ansamblul HYPERION  am avut contacte mai ales cu muzica ultraavangardistă. Nivelul la care s-a ajuns în ultimii ani a fost un postmodernism, care este reprezentat la noi de compozitori ca Liviu Dănceanu, conducătorul Archaeusului, un nivel foarte bun! Dar există şi direcţii ultraavangardiste care merg pe linia curentului spectral care, acum, începe să îmbătrânească şi el, dar a fost vârful de lance al avangardei anilor 70-80.

Iepuri, aveţi curaj?

 Trecem prin atmosfera unui vers (“pe aleea cu platani, pe care mă copilăream”) şi, n-o să mă credeţi, dar…începem a vorbi despre Nichita Stănescu! Vă jur, contribuţia mea la această nouă “alee” a convorbirii noastre, a fost infinitezimală! Ea s-a dovedit a fi însă apăsat călcată, din timp în timp, de cel care a fost “atins” odinioară de mireasma “tufelor de liliac inaccesibile”, de viziunea “magnoliilor interzise”, de cel care a privit prin “gardul de scândură veche cu noduri căzute”, “de cealaltă parte”…

– Eram la Liceul de Muzică 1, actualmente – Lipatti (alţi platani, aceeaşi nostalgie), eram la o vârstă la care nu aveam cum să-l cunosc prea bine pe Nichita, dar întâmplarea a făcut ca, plecând odată de acasă spre liceu, cu vioara intr-o cutie destul de mare, aşa şi destul de…inestetică, am făcut câţiva paşi de la scara blocului şi, pe cine-ntâmpin? Nichita! Şi care mă-ntreabă: “- cum să ies de-aicea şi s-ajung la…(eram între blocuri), cum s-ajung la…? –“O luaţi pe-acolo, aşa… şi …Dumneavoastră sunteţi Nichita Stănescu?” – “ Cum de-mi ştii tu, mie, numele? “ –“Păi urmăresc, cât de cât, revistele literare (să fi avut, eu ştiu, vreo şaisprezece-şaptesprezece ani) şi…” –“Cum te cheamă?”…aşa…-“Ai curaj să-nfrunţi cu mine oprobriul străzii?” Eu, ca un copil, cu ditamai Nichita, lângă mine, cu vioara în cutia aia urâtă, m-am lăsat, aşa, cu el…şi-atunci am început să ne plimbăm pe strada pe unde trebuia să ieşim, printre oameni care se duceau la treburile lor zilnice, cărora nici prin minte nu le-ar fi trecut să se gândească şi la altceva decât la activităţile lor cotidiene, el a început să improvizeze, să declame, tare şi cu un refren pe care l-am reţinut, în toată perplexitatea mea (foarte frumos poem era)…Şi-acel refren suna aşa: “Şi iepuri, căzuţi pe viori, de la subţiori”…

   Izbucnesc în râs. Îl întreb dacă această poezie s-a consemnat. Îmi răspunde că n-avea cum, el a uitat-o pe loc, pe când la Nichita, oricum, curgeau versurile, tot timpul…Îi spun că îi este dator cu acest titlu – unei poezii, ori unui volum de versuri…-“Ar fi o soluţie”, îmi răspunde râzând…

– Mai aveţi curajul de a face aşa ceva?

– Nu ştiu dacă ar duce la ceva. (hmm, primul principiu se clatină uşor…)

– Dar pe el îl prindea!

– Pe el îl prindea extraordinar! Era un om frumos, se exterioriza frumos şi îşi concepea existenţa ca pe un ghimpe pus în coasta banalului, era într-o cruciadă continuă. Ţin minte că am citit pe undeva că a luat un premiu, dacă nu mă înşel, în Polonia şi a cumpărat de toţi banii flori, s-a dus în piaţa oraşului şi fiecăruia-i dădea – nu ştiu cum se înţelegea cu ei, câte o floare şi îi ruga sa rememorize numele poetului naţional român, Eminescu…Deci era un tip întotdeauna pus pe…

Sunt oameni care îl plac pe Nichita, dar au pentru Eminescu, aşa, un fel de dezgust (am edulcorat puţin)…Cum se poate? Poate nu cunosc întâmplarea asta…

– Ce se întâmplă? Şi Eminescu are multe nivele de lectură. Ca şi orice rostire, probabil, nu ştii până la ce nivel poate să ajungă. Are lucruri pentru care nu se ştie dacă are mai mult de o mie de cititori români. Nu numai scrierile mai ascunse, ale sale, ci lucruri pe lângă care lumea trece, în general, fragmente care au o forţă…Eu nu am întâlnit până acum persoane care să fie foarte bine ancorate în fenomenul contemporan, foarte mândre de chestia asta şi oarecum distante faţă de creaţia celor vechi, care să nu fie fulgerate, la propriu, atunci când li se citează câteva pasaje din anumite poeme care, altfel, curg, sunt foarte frumoase, au multe lucruri interesante, dar au câteva nuclee atât de puternice, încât au darul să şocheze pe absolut oricine…Îi cer un exemplu. Priveşte în sus. Găseşte şi-mi citează într-o formă de care nu e extrem de sigur:

“Mă gândesc la viaţa-mi,

Îmi pare că ea cură

Încet repovestită

De o străină gură …

……………………….

Cine e străinul

Să-mi ştie povestea pe de rost

De-nclin la el urechea

Şi râd de câte-ascult

Şi râd, ca de dureri străine?

Parc-am murit demult… “                               

 Am regretul că nu pot acoperi mai mult, în articolul de faţă, din spiritul acestui om, care s-a plimbat cu mine printr-un parc ideatic…Sunt încă multe de spus…Multe poteci rămân deschise către un mâine, care, sper, nu va fi amânat mult.

*

 Da. Consimt. E o prostie sa ceri definiţia omului de la om, cum e stupid să încerci să te ridici înspre Cer trăgându-te de ciuf…M.L. nu este poetul care cântă, nu este violonistul de excepţie cu inima revărsându-se cu graţie spre înlăuntruri înmiresmate de parfumuri ontologice. Poate aş face bine să las versul şi, mai ales, tăcerile din spatele lui, să palpeze făptura-i…

“ţi-aş putea povesti la nesfârşit

într-o limbă fără cuvinte…”

…Şi să las vioara să salveze, ca o arcă, “sentimentul, dulce flaut şi frate geamăn cu iubirea”, ce “îl aplaud”, cum a spus şi cel care se lua în piept, zilnic, cu ba-laurul banalului, cu ternul, cu eternul :

“doar lemnul corăbiei îmi stă aproape

ca un talisman care nu se vede”

 Sper ca acest om minunat să treacă peste astenia mea de primăvara, sau ce o fi fost starea din ziua interviului. Sper ca acest tom (sic!) să se lase descifrat sau cunoscut, celor însetaţi de nuanţele pustiului. Zic: sper (şi încerc anevoie, “boieriei” sale, omeniei -cadenţă) să nu considere-această-ntâlnire, “eşuată în condescendenţă”…

Constantin Nicolau

Abstract

 Ioan Marius Lăcraru is one of the most renowned Romanian violin players and violin teachers. He is a member of several Chamber Music Ensembles, such as Archaeus or Florilegium. Ioan Marius Lăcraru is also an important poet, highly appreciated by the Romanian literary critics. As a violin player of contemporary music, he has always proved a great talent and an interpretative intelligence which can rarely be found at nowadays musicians. His capability of interiorizing the music he is playing has made him give some of the best first-auditions in Romanian contemporary music. His poetry is musical and abstract, proving sensibility and attention, grace and the purity of a noble spirit.

Invitaţie la Concert

Standard

După succesul reputat la începutul lunii martie, chitaristul Sorin Romanescu se întoarce pe scena CNDB pentru a prezenta concertul “More than 10 meters of wire”

Muzicianul anului 2008 in jazzul romanesc, Sorin Romanescu continuă cu acest recital seria concertelor solo începută în luna martie a anului trecut.

Improvizat in proportie de 90% “More than 10 meters of wire” se construieşte in jurul mai multor chitare cu timbruri diferite pe care muzicianul le foloseşte pentru a crea, în mod spontan, sonorităţi, imagini, ritmuri, sugestii de stiluri, surprize.

O declaraţie de iubire pentru sunet şi chitara.

 http://www.myspace.com/sorinromanescu

În fragmentul video de mai jos, puteţi urmări un scurt moment muzical cu Sorin Romanescu, realizat de reporterul nostru, Constantin Nicolau, cu ocazia redactării amplului interviu cu artistul, interviu pe care îl puteţi găsi în numărul 3 (25 februarie 2010) al revistei noastre: pentru recitire, click aici.

Bandoneon

Standard

Când am scris Aleluion (bandoneon banda lu’ ion tango în somn)? Înainte sau după ce l-am văzut şi auzit în Argentina? Culminase emoţia în Casa Gardel? Mă trăgeau înapoi armonicile de ţară, saratovskaia garmonika?

17-24 martie, Sala Radio, Festival internaţional de bandoneon şi acordeon. Prima seară a bandoneonului : Soavecito şi Cântec pentru Elisabeth (A. Romero), Punta del Este şi Libertango (A. Piazzolla), Misa Tango (L. Bacalov). Serile următoare: Rioplatense, Milonga para Neruda, Coral la Goyenche (H. U. Passarella), Preludiu şi Fuga în do major, BWV (J.S. Bach), Introducere şi Dans nr. 1 (R. M. Rivero), Nopţi cu lună (A. Barletta), Volver (C. Gardel), Coral la Goyenche (H. U. Passarella), Poştaşul (L. Bacalov), Chiquilin de Bacin, Decarissimo, Tangazo, Aconcagua, Uvertura Dramatica op.5, Oblivion (A. Piazzola). Solişti: Madeleine Soave, Peter Soave, Hector Ulises Passarella, Richard Galliano. Dirijori: Horia Andreescu, Gerd Schaller, Roberto Salvalaio, Dan Mihai Goia (cor).

Destinul (că nu vreo conspiraţie) a umplut sala în prima seară, apoi la recitalul sextetului Galliani, bandoneonul rămânând parcă să fie cunoscut de români prin reprezentanţi număraţi (neexilaţi, ca eventuală explicaţie, la Ateneu sau la premiera Olandezul zburător de la Operă). Norocul tot cu Giulliano, de departe cel mai magnetizant dintre soliştii (re)descinişi în Bucureşti, care, după ce, la acordeon, îşi continuase aici, în festival, proiectul De la Bach la Piazolla (început la Santa Cecilia, iar Bucureştiului urmându-le Dole, Atena, Basel, Poznan, Lublin, Paris, Lyon etc), avea să revină, apoteotic, tocmai cu bandoneonul, egal Piazzola (şi el însuşi: iar ghinion pentru instrument?) în închiderea acestei prime milonga-tango de talie mondială la noi, care va fi învederat totuşi bandoneonul (pe „furate” cu acordeonul, cu orchestra?)

Evident, Galliano îşi mai bandoneonizează şi acordeonul, sedus de jazz, într-o întâlnire perpetuă cu Piazzolla. Măcar să importe, cât disproporţia preferinţei, triumful acordeonului. Şi aşa, seara dinaintea festivalului, a reinaugurării orgii, cu pierderea unui registru, la pauză, organista Jennifer Bate a trebuit să schimbe piesele din program adaptându-se noii situaţii a instrumentului sacru (un acordeon mai mare), renunţând şi la Suita Gotikă, de L. Boellmann, care, însă – iarăşi sorţii – a putut fi ascultată la acordeon de concert (baian) în recitalul lui Peter Soave (sub o sută de spectatori!) – Introduction – Choral. Menuet gothique. Priere a Notre-Dame. Toccata. (Magnificenta J. Bate încheiase şi ea, totuşi, cumva substituindu-se orgii, cu Priere a Notre Notre-Dame).

Dacă va fi fost comutat show-ul, să zicem, în Tricornul, de De Falla, ne putem aminti încă autoexilul compozitorului în Argentina şi păstrăm afinitatea circuitului în milonga. Da, Auf der Suche (În căutare), piesă de concert pentru acordeon şi orchestră mică, de Boris Porena, a avut prima audiţie absolută (mondială) acum la Bucureşti, în interpretarea lui Claudio Jacomucci. Oricum, Misa Tango (Kyrie. Gloria. Credo. Sanctus. Agnus Dei) nu poate fi înţeleasă fără bandoneon, mai ales Sanctus şi Agnus Dei.Ca orga să fi păţit şi bandoneonul lui Galliano, vechi, primit probabil cândva de la Astor Piazolla (eu am făcut nuevo tango, to fă nouvelle valse musette). Îl lăsaseră butoanele de pe stânga, a bătut omagiatul instrument ca pe un copil şi a continuat.

În sală va fi fost şi Alexandru Nuca, „singurul bandeonist român” (şi-a vândut garsoniera pentru a-şi comanda un bandoneon în Germania, şi acesta singurul în România?) Poate şi cei de la clubul bucureştean de tango argentinian Barrio de Tango, sau poeta Andra Rotaru, atrasă de tango şi Frida Kahlo. Cel mai bun ascultător ar fi fost George Sbârcea, alias Claude Romano, marele dansator şi compozitor de tangouri româneşti din anii ’30, atunci fără bandoneon, acum cu. Acesta e „singurul” bandomeon din România:

 Acordină tangazo bandoneon. Bandoneon (-ion) inventat de Heinrich Band. Familia concertina. Amelodeon cajun. Îmi poftise auzul bandoneonul în vecinătatea acordeonului cajun. Suspans erotic-thanatic. Orga, după 24 de ore, bandoneon, vom şti şi aşa de Bach. Sinucidere în cor. Cortină spre Fuji. Soave suavizează. Discuţie bandoneon-violoncel în Bacalov. Şarpe bandoneon cu Evita fuga- tango. Prin ochii lui Borges îmi reapăruşi (,) bandoneon. A doua Argentină, sala Radio (aici repetase, concertase şi pianista Argentina). Contrapunct nesemnificat. Bandoneon în Trianon. Singuri bandoneonului, aule, Saule. Nimeni mulţime, nici tango. Inimă pe butoane de aer. Bandoneonul în orchestră, orchestra în acordeon(-orgă). Chopin, orga, misa tango. Primăvară în bandoneon. Nici în Buenos Aires nu-mi ardea de altceva. Nici Peron, nici bandoneon, ca la 50 de bandoneonarzi. Tango abstractizat baroc, cum ar dansa Picasso în locul scaunelor. Fiori aurorali crescendo spre alte poliarmonii de balaur. Fericitoare tristeţe, tango de jale mistică. Bach Piazzolla Galliano.

 Bandoneon / hoy es noche de fandango. Rifaste my virginidad. El fango hasta el altar. Spots on sun to get him married pinguins embrace on glace. Tristezas de la calle Corrientes. Tu ansiedad de distancias. Baptism of petals ocean inverse refrain. Amores de estudiante, amores viejos. Ella es triste como un tango. Milonga di Martin Fierro. El tiempo pasa de largo / quando te abrazo en un tango in Buenos Aires asi, / un paso y dos y tres, la pausa y seguir. El primer tango en la gracia sentimental / de Eva y Adan del arrabal. Bailando el tango te encontre, / Bailando el Tango te perdi.

ALILUION

Fernando în lunfardo

coupa santa bardo

en la barba en el tango

Jorge Elenei seacă

lacrima ţigancă

mac pampa obrazul

azul pe brânci jazzul

 bandoneon

banda lu’ Ion

tango în somn

bardo barba lui Tagore

en catalon y provencal

 am mas în surul mas

milonga m-a ars

tânga m-a rămas

aliluion ale lu’ Ion

ghitara în Pantelimon

pe foxtrot & cancion

 te sun la telefon

dintr-un cameleon

satyricon sanscriticon

îmi scoate cleiu’

Sergiu cu condeiu’

sanatana meiu’

Dr. George Anca

Abstract

 The bandoneón, called bandonion by its German inventor, Heinrich Band (1821–1860), was originally intended as an instrument for religious music and the popular music of the day, in contrast to its predecessor, the German concertina (or Konzertina), considered to be a folk instrument by some modern authors. German sailors and Italian season workers and emigrants brought the instrument with them to Argentina in the late nineteenth century, where it was incorporated into the local music, such as tango. The late Argentinian composer and tango performer Ástor Piazzolla was the leading exponent of the bandoneón in the twentieth century. His „Fugata” from 1969 showcases the instrument which plays the initial fugue subject on the 1st statement, then moves on to the outright tango played after the introduction. Piazzolla combined a musical architecture very much derived from Classical Music (which he had studied intensively in his formation years) with traditional instrumental Tango, and with his solos and accompaniment on the bandoneón.

 

Music, Poetry, and the Road to Illumination

Standard

There are human beings that long to dive into the very heart of art, in order to discover that special air that their spirit needs to breathe, in order to live. Such beings make of art – not only their profession, but also their perfect universe, bright and clear, where they evolve, they share, they love, they create. Dedication would be the word describing the very nature of such beings: but not just a mere involvement in an artistic activity of another, but the implementation of every breath in the creative act. Fur such artists, one art is generally not enough. They are like the Renaissance creators, striving to know more and more, to discover the secrets of as many artistic fields as possible, in an endless thirst of knowledge. Such artists are simply Beautiful and their creations radiate grace, purity, a deep, humble love for art and the gratitude for being able to create and to share.

These are quite rare nowadays. Still, we can still meet such artists every now and then, in the turmoil of contemporary life. One of them is Raul Passos, a wonderful artist and friend, whom I had the chance to meet during his studies in Romania. In the last issue of our Journal, he had been speaking about his wonderful collaboration with his composition teacher here in Bucharest, Romania, who is also my teacher: Sorin Lerescu. We were colleagues and I could observe him “at work” and admire his talent, personality and sincerity. Not to speak of the pride I felt, as a Romanian, that an artist from Brazil had chosen our country to perfect his studies. Of course, the reason had been his desire to study with Sorin Lerescu, and he had traveled half the world to do so. He liked Romania so much, that he learned the language in no time, and we were all amazed at how good he spoke and how well he had understood the spirit of our language. He also speaks perfect English and French, not to mention Portuguese, the language of his poems. During his time spent in Romania, he wrote a lot of music. We had the chance to present our works to the public in the same concert, the Concert of Sorin Lerescu’s Composing Class, where he played the piano, presenting a wonderful, sensitive and poetical work entitled Cartas Romenas, of which he speaks as “my Romanian rhapsody”. These Romanian letters for  piano four hands impressed me deeply. They embody a certain Romanticism and, at the same time, the “fresh”, rough emotion of the contemporary spirit, speaking out loud about a reality that only he himself can unveil and share. About this work, the composer will also add a few words.

Before we add another few words upon his career, let’s have a look at his biography.

 Raul Passos undertook his musical studies at the Superior School of Music and Fine Arts of the State of Paraná, where he graduated in Composition and Conducting, under Harry Crowl (composition) and Emanuel Martinez (conducting). In the piano, over 17 years, he received the precious orientation of Vivian Siedlecki. His constant interest in musical literature led him to study also the harpsichord and the organ. At the National University of Music of Bucharest (Romania), he also studied with Veronica Gaspar, Manuela Giosa and Steluţa Radu.

He took part in master classes with Edson Elias, Fernando Lopes, José Henrique Martins, Ingrid Barancoski, Luiz Medalha, Claude Bessmann (France), Giorgia Tomassi (Italy), Andrea Lucchesini (Italy), Manja Lippert (Germany) and Cristina Banegas (Uruguay). He also took part in workshops with guest conductors Roberto Tibiriçá, Hans-Peter Frank (Germany) and Elena Herrera (Cuba).

Among appearances as a soloist, chamber musician and recitalist, he has performed in the main cultural spaces of Curitiba and interior of the state of Paraná, and has performed as well in the states of São Paulo, Rio de Janeiro, Minas Gerais, Santa Catarina, Rio Grande do Sul and Goiás. In the years of 2008-2009 he lived in Romania, where he performed several times in the capital (Bucharest) as well as in the cities of Braşov and Ploieşti, in recitals mainly dedicated to Brazilian music and subsidized by the Brazilian Embassy. In addition, he improved his knowledge in composition with Sorin Lerescu.

In 2001, when he was 18, he was awarded with the 1st prize at the ”XX Rosa Mística Latin-American Piano Competition”.

As a conductor, he directed the orchestra of Poltava Ukrainian Folkloric Group (2002-4), the choir of Rosicrucian Order – AMORC (2001-3) and the choir “Cante Conosco” (2007). He acted as assistant conductor at Rigoletto and La Traviata (2007) in Curitiba, as well as in a concert dedicated to Brazilian music with the Paraná Symphony Orchestra, the same year.

Between the years 2003-2005 was co-responsible for a project of rediscovery and dissemination of the works of the Brazilian composer Brasílio Itiberê.

He joins the Trio Sul Brasileiro and a duo with the bass-singer Juarês de Mira, dedicated to Negro Spirituals. In 2008 they sustained a recital for the governor of Paraná broadcasted throughout Brazil and other three South American countries, when they gave the première of Canção do Guerreiro, by the Brazilian composer Hekel Tavares.

He is also a researcher at the Section D (Music) of the URCI – Rosicrucian University International.

In his spare time, he devoted himself to poetry. At the age of 14 he won a student literary contest. At 20, he won three awards at the 3rd Poetry Competition “Art Expert”. In 2005 was awarded with the 1st place in the National Poetry Competition „Augusto dos Anjos”. In 2007 he won the 2nd place in the National Competition “Elos de Versos”. This very same year, he was invited to join the Academy of Culture of Curitiba. For two years he was semi-finalist in the National Competition Guemanisse. In 2009 he won the 6th prize at the XIII National Poetry Competition „Castro Alves”, promoted by the Brazilian Writers Club.

 A short interview for our Journal:

 How did you decide to study music?

Perhaps it will sound a little bit “cliché”, but… I think it was music that has chosen my way. I was always somehow linked to music. I mean any kind of music. Throughout my childhood I heard lots of traditional music from Southern Brazil (where I am from), and still nowadays this is a very profitable source of inspiration for me. At home, there were several discs (the old ones, the LP’s!!!) of classical music. My father loved Beethoven, Mozart, Tchaikovsky, Chopin… all of them, so we had many different discs, and I grew up listening to them. Later, my mother noticed my inclination to music (probably I was used to play in the pans or pretended to be a singer running through the house or something like that). When we moved to Curitiba she put me on a music school, so I could take my own way.

 Why did you choose music composition?

Composition came to my way after. I was at once flirting with the main idea of being a pianist, but I was also encouraged to try conducting, which is a course linked also to composition in our conservatory, and I may say today that it was a little bit of chance. But it took three years until I got into the class of Harry Crowl and be “caught” by composition.

 You are also an interpreter with a lot of talent and sensibility. Tell us how did you choose piano and what does piano represent for you?

The piano was always for me a kind of fascinating and powerful way to make music. A sorcerer instrument actually! That’s probably why many of beginners in music feel attracted to it. I had also a lovely neighbor, which actually is a kind of “grandmother that I never had” that gave me lots of scores and partitions for piano and so I became used to play them alongside the main program of the conservatory. I guess that this habit helped me a lot on what concerns my developing as a musician. The piano remains as my main vehicle and my compositions are mostly written for it. I think that this kind of “battle” composer versus performer will last forever, mostly because I cannot dissociate one from the other.

 What did you study at the Conservatory in Brazil?

The program works like that: at the very beginning, one attends the four years of the preparatory course, which consists of elementary theory and an initiation to the instrument. After that, one follows the seven years of intermediate course (which equals the conservatoire studies abroad). In this, one has theory, ensemble practice, choral and instrument. Finally, one can choose one of the superior courses: Performance, Pedagogy or Composition & Conducting. The last one was my choice! It includes, of course, aside the instrument, an optional instrument, practice and theory of conducting, repertoire, instrumentation, orchestration, history of music, experimental music, ethnomusicology, analysis, harmony, counterpoint, and so on.

 How did the Romanian experience enrich your musical life and your perceptions?

I woke up for a world of possibilities. Romania was a powerful master. I discovered that there were lots of things yet to learn, to improve, both as a performer and as human being. But I was stimulated to it all of the time. I met a culture so close and so far from my one, and this required lots of changes here inside. I also lived difficult moments there, mostly in my personal life, but everything turned me a better person.

 What do you think about Romania? Difficult question, I know…

R: I’m very thankful to Romania. I became very linked to the country and to the people I knew there. Living a whole year in a country shapes our attitudes, our feelings, our thoughts. Therefore, it’s not false if I say that I’m a bit Romanian now. I had extraordinary experiences living Romanian culture, speaking its language and, most of all, listening to its music. I miss everything and everyone because I left a part of me there. Definitely, is a captivating country that has put a spell on me!

 In what musical projects are you involved at present time?

R: This year, I have a few concerts in Brazil (one as a soloist, two recitals and some others joining chamber groups). I feel that it’s the moment I have to take to myself in order to improve my studies and step forward on what concerns the structures of my personal life. I also intend to finish some others projects. Some of them are waiting for so long on my desk! Surely, there are some compositions in the middle!

 Tell us about your poetry…

R: Literature has been an important part of my life. I am a voracious reader, so I am always reading three, four or even more books, completely different among them and at the same time. They work not just as source of inspiration but also promoting different moods. I started writing without further claims, with no pretensions. But my writings escaped from these limits. I feel very comfortable in poetry, but since I’ve started working on my blog, mostly writing about my “adventures” in Romania, I’ve been encouraged by the readers (many of them are strange people that reached my blog somehow) to keep publishing them. Some other people have told me how close they were feeling to Romania through my texts. It was a way that I found to share my experiences. But, I confess, one of my plans to a very close future is to publish some of my poems. They show an innermost and special part of me. 

*

 As I have mentioned before, Raul Passos has unveiled a few of his thoughts upon Cartas Romenas, his musical work written in Romania. You can listen and watch it as it is played by the author himself, together with a colleague-pianist, Oana Zamfir.

CARTAS ROMENAS – The Romanian rhapsody of Raul Passos

 Probably the greatest challenge for every single composer is to find his own language, his own way to build and to structure his musical building. Sometimes the whole process takes many years. Sometimes one finds out that he’ll never create something completely of his own. Under the weight of almost 500 years of music over our shoulders, and living after the twentieth century, whereas the last century was in the meantime the apex and the decline of many values and structures so much rooted in ourselves, I cannot think of any composer whose sake could be something different from finding his little and absolutely personal universe.

Personally, I try to find my way of making music especially through a better understanding of late Romanticism and beginning of the last century, when tonality reached its maximum exponential of possibilities. Nevertheless, I consider myself as having a natural approach to the objectivity and the organic features of French music. My private dare is to set up my language equilibrating it through these pathways.

In this sense, my Cartas Romenas (Letters from Romania), suite for piano 4 hands only differs lightly by its Romanian scent. I mean: a souvenir of Romania, though I was there yet during its creating process. This work was born from a bid from Sorin Lerescu and was a real challenge, after so long time devoting myself to my performer’s side. I was widely helped by a strong emotional link with the country and my surrounding friends, as well as for having a talented friend as co-performer. Oana Zamfir immediately and gently accepted my invitation to play it.

Preambulum is, in fact, the piece which summarizes the suite, for its faraway chime, dawn-like mood and ostinato translating into music the forthcoming feeling of missing. Conceived as a notturno, Aria works as a ditty which expresses the unreachable, through its restless and fragmented tune built over rough harmonies, which echoes some of rustic music of the interior of the country. However the final, wittingly contrasting, reminds the mildness of its real character. This piece is dedicated to Oana Zamfir. Papillon is, from far, the piece harmonically closest to French tradition. It evokes as well the careless flight of the butterfly, which is actually a portrayal of memory. Reminiscência (Epilogue) is a brief conclusion that, in fact, does not closes the whole work but dispels it into a diaphanous glow, as a fleeting reminiscence.

Now looking towards this fresh past, I notice that this work will always be a canvas where so many light hues converge actively in order to just insinuate, through a glance, the impermanence of our feelings.

 

*

Looking at the other side of Raul Passos’ personality, we discover a very sensitive poet. As he has already stated, poetry is for him the complement of music. Together they form a single language that this complex artist uses in order to send his message to the world. The symbolism stated, through the voice of Charles Baudelaire, that all arts are connected into a net of correspondences. „La théorie des correspondances” is a privileged concept in both Baudelaire’s poetic theories and the many critical analyses these theories have spawned.

The evocation of „une ténébreuse et profonde unité” beyond the  world of phenomenal multiplicities in the poem „Correspondances” has mystical overtones in the art-conception of many poets, and Raul Passos is, surely, one of them. We could not provide the readers with an English version. However, we shall publish here a few poems in their original language, Portuguese, and in their French (literal) translation. The reader will discover the similarities with Raul’s music: a Romantic shiver, embodied in a language that is at times contemporary (free verse, sudden silences, rhetorical questions, complex metaphors, at times full of tranquility and serenity, musical and calm, with classical rhyme and rhythm.

His poems are delicate and tender, and to quote the last verses of one of his poems, “We accept (…) the fragility of matter.” I think that, in fact, this is his artistic credo. Acknowledging that everything that surrounds us is so very fragile, the artist tries to embody this thought into his words and music, as to give coherence to a universe that is, at the same time, generous and outrageous. We change. Universe changes. Our lives are fragile like the petals of a small flower. Our attempt to be above the changes, and its result, will be eternal.

 

MOVIMENTO

 Como se eu procurasse logo abaixo

Da linha incerta das meias palavras

Essa nossa jóia ideal feita de medo e de sôfrega esperança,

Caminho pela estrada pedregosa

onde os adeuses se dizem em cada curva.

Para não mais!

E não houvesse que despertar

(Tudo o mais seria caos na nossa ausência)

E ainda outras coisas ficariam por dizer

Mas acontece o singular.

A sede tua, difícil de dizer

– Saudade serena do que é tua carne –

Rasga à sangue o já frágil do que resta.

O fruto do improvável? Te trago na palma.

Objeto inescrutável – tem cuidado! –

Que é o que ainda vamos chorar…

– E permanecemos em silêncio –

Como se fosse tão perfeito

Que não coubesse nas humanas fantasias

seria possível vivê-lo

(nesse momento no devaneio a tua mão

incauta e rebelde pousa na minha)

Como se tudo fosse verdade

E eu não mais precisasse te dizer

                        PIÇARRAS, 15/01/2010

 ONTEM

 Neste caminho pedregoso onde amanhece

precisamente agora (é uma ilusão de paz?)

Ouvi, do amor, tua fábula que se desfaz

Nessa promessa vã que a paixão desconhece

Que mais me falta ainda? Houve, não distante

Um tempo que era nosso (a alma ainda sonhava)

No natural das nossas vidas respirava

Um canto de amor e de êxtase inebriante

Naturalmente me esqueceste! Já faz tanto

Que este sangue ruim envenenou o pranto

Ora feliz do teu deslumbre que nem sei

Resta a cinza do ideal – fagulha que resiste –

Sentir saudades de um mundo que não existe

Cantando a perfeição que eu nunca terei

                                                14/10/2009

EVOLUÇÃO

                        (ao Geovane Caixeta)

 Na brenha da existência, entre os espinhos

da dualidade, vamos percorrendo

Infatigáveis, sorrindo e sofrendo,

A assimetria bruta dos caminhos

O olhar humano aspira, sonha, implora

Intui um ideal num revivendo

Sempiterno – Seguimos renascendo

Num sem fim que mesmo a morte ignora –

E a vereda ascendendo à plenitude

Descortina o não-ser, mansão etérea

Tempo que sereniza a inquietude

E aceitamos, pois, na terra funérea

No regresso ao pó, – frio que é finitude -,

A falibilidade da matéria

BELO HORIZONTE, 03/08/2009

MOUVEMENT

 Comme si je chercheais dessous

La ligne imprécise des démi- mots

Cette bijou à nous, faite de peur et d’espoir goulu,

Je marche par la route pierreuse

où les adieux se disent à chaque courbe.

Pour jamais !

E il n’y avais que se réveiller plus

(Tout le reste serait le chaos dans notre absence)

Et autres choses resteraient encore à dire

Mais il arrive le singulier.

La soif de toi, difficile à dire

– Nostalgie de ce qui est ta chair –

Déchire à sang le déjà fragile de ce qui reste.

Le fruit de l’improbable ? Je t’amene dans la paume.

Objet insondable – prends soin ! –

C’est ça qu’on ira pleurer encore…

– Et on reste en silence –

Comme si c’était si parfait

Qu’il ne tenait pas dans les fantaisies humaines

Il serait possible d’en vivre

(dans ce moment-là, dans le rêverie, ta main

nonchalante et rebelle se pose sur la mienne)

Comme si tout était vrai

Et je n’avais pas besoin de te dire

HIER

 Dans ce chemin pierreux où il fait jour

précisement maintenant (est-il une illusion de paix ?)

J’ai attendu, de l’amour, ta fable qui se défait

Dans cette promesse vaine que la passion ne connaît pas

Et quoi, en plus, encore me manque ? Il y avait, pas si loin

Un temps qui était à nous (l’âme rêvait encore)

Dans le naturel de nos vies il respirait

Un chant d’amour et d’extase enivrent

Naturellement m’as oublié ! Il y a beaucoup déjà

Qui ce sang mauvais a empoisonné les pleurs

Autrefois heureux de ton éblouissement que je sais pas

Il reste la cendre de l’idéal – étincelle qui résiste –

À la nostalgie d’un monde qui n’éxiste pas

En chantant la pérfection que je n’aurai jamais

 

ÉVOLUTION

 Dans le hallier de l’éxistence, entre les épins

de la dualité, on parcourt

Infatigables, en souriant et en souffrant,

La brute asymétrie des chémins

Le regard humain aspire, reve, implore

Par l’intuition crée un idéal dans un revivre

Sempiternal – On suivre en renaissant

Dans un sans-fin qui même la mort ignore –

Et le sentier ascendent á la plénitude

Découvre le non-être, mansarde éthérée

Temps qui rasséréne l’inquiétude

Et on accepte, puis, dans la terre funéraire

Au retour à la poussière, – froi qui est finition-,

La faillibilité de la matière

We wish Raul Passos inspiration, we invite him to write about the music of his country, and we ask our readers – those who want to know his creation better – to visit his blog: http://raulpassos.blogspot.com/

 Veronica Anghelescu and Raul Passos

Abstract

Raul Passos undertook his musical studies at the Superior School of Music and Fine Arts of the State of Paraná, where he graduated in Composition and Conducting, under Harry Crowl (composition) and Emanuel Martinez (conducting). In the piano, over 17 years, he received the precious orientation of Vivian Siedlecki. His constant interest in musical literature led him to study also the harpsichord and the organ. At the National University of Music of Bucharest (Romania), he also studied with Veronica Gaspar, Manuela Giosa and Steluţa Radu. He joins the Trio Sul Brasileiro and a duo with the bass-singer Juarês de Mira, dedicated to Negro Spirituals. He is also a researcher at the Section D (Music) of the URCI – Rosicrucian University International. In his spare time, he devoted himself to poetry. At the age of 14 he won a student literary contest. At 20, he won three awards at the 3rd Poetry Competition “Art Expert”. In 2005 was awarded with the 1st place in the National Poetry Competition „Augusto dos Anjos”. In 2007 he won the 2nd place in the National Competition “Elos de Versos”. This very same year, he was invited to join the Academy of Culture of Curitiba. For two years he was semi-finalist in the National Competition Guemanisse. In 2009 he won the 6th prize at the XIII National Poetry Competition „Castro Alves”, promoted by the Brazilian Writers Club.

Convorbire cu pianistul Marin Voicu

Standard

 

Ion Olteţeanu (foto 1):

– Stimate maestre, faceţi parte din celebra familie care l-a dat pe renumitul violonist Ion Voicu?

Marin Voicu:

– Da, aşa este, m-am născut în această familie, în care se cântă de 4-500 de ani. Am fost şapte copii, patru băieţi şi trei fete; din păcate am mai rămas doar trei.

I. O.: Ce ne puteţi spune despre părinţii dumneavoastră?

M.V.: Despre părinţii mei vă voi spune lucruri care nu s-au mai scris până acum:

Tatăl meu, Ştefan Voicu, zis şi Fănică Budişteanu, s-a născut la Budeşti, într-o familie de muzicanţi, unde toţi cântau. Tata se juca la mai multe instrumente: la vioară, violă, pian şi violoncel. Unul din fraţii lui era Vasile Voicu, zis şi Vasile Budişteanu, tatăl lui Ionel Budişteanu (dirijorul orchestrei de muzică populară! n.n.), care era vărul meu primar. 

Tata a cântat în marile restaurante din Bucureşti cu mari şefi de orchestră, cum ar fi Grigoraş Dinicu, Vasile Julea şi alţii. În anii de după război a cântat la Teatrul “Constantin Tănase”, unde apărea pe scenă cu Maria Tănase.

Mama, Irina, se trăgea dintr-o familie de negustori de cai. Bunicul era înstărit: avea case închiriate, trăsuri pe piaţă şi un restaurant în Şoseaua Iancului. Tata cânta în restaurantul bunicului şi s-a îndrăgostit cu mama şi în taină, au fugit amândoi la Constanţa. Când s-au aranjat treburile, au venit la Bucureşti şi au construit o casă în Şoseaua Iancului nr. 69. Acolo ne-am născut, am crescut, am învăţat muzica.

Părinţii mei au fost nişte părinţi minunaţi, care în vremuri vitrege au făcut sacrificii enorme, ne-au plătit lecţii cu mari profesori şi ne-au crescut să fim cinstiţi şi demni.

I.O.: Despre anii de şcoală, aveţi amintiri?

M.V.: – Eu am deprins pianul din copilărie, cu un profesor, dar războiul a făcut să întrerup studiul. Abia când aveam 14 ani m-am înscris la Conservatorul Astra, pe care l-am absolvit la clasa doamnei Elis Chiriac. După absolvirea conservatorului au urmat momente de căutare şi dintr-o întâmplare am ajuns la Liceul de Muzică nr. 1, care abia se înfiinţase.

Întâmplarea a făcut să merg la Radio, cu vărul meu, care studia la Moscova, să imprimăm pentru un disc, Melodii lăutăreşti de Sarasate. Acolo am fost apreciat pentru uşurinţa cu care am realizat un acompaniament atât de dificil, de către decanul Conservatorului, Adia Gherţovici şi de către doamna Angela Staicu, mare pianistă la vremea aceea şi director muzical la radio.  M-au întrebat dacă vreau să studiez mai departe şi au telefonat la Liceul de muzică unde director era marele fagotist Bâclea. M-a primit imediat şi a făcut un examen ad-hoc pentru mine.

Am cântat Dansul piticilor de Liszt şi l-am acompaniat pe Varujan Cozighian în Simfonia spaniolă de Lalo, fără repetiţie. Pentru mine era o joacă, deoarece acel lucru îl făceam zilnic, acasă, cu fratele meu Ion Voicu.

În liceu am studiat pianul cu doamnele Gina Solomon şi Ana Pitiş. Paralele cu liceul am studiat particular cu doamna Ciomac, pianista lui George Enescu. Am studiat armonia şi teoria cu Filaret Barbu, iar istoria muzicii cu Viorel Cosma.

I. O.: Povestiţi-ne câte ceva despre activitatea dumneavoastră care, iată, a trecut de 6 decenii.

M.V.: După absolvirea liceului am intrat, prin concurs, la Ansamblul C.C.S, corepetitor la balet, unde am colaborat cu maeştri Florio Capsali, Ştefan Gheorge, etc. Am fost cu ei în Germania, în turneu, în 30 de oraşe.

După 7 ani am intrat prin concurs la Teatrul de Operetă, ca maestru corepetitor. Deşi concursul avusese loc cu o zi înainte, Ion Dacian şi Gherase Dendrino au vrut să mă asculte. În decurs de 33 de ani cât am funcţionat la acest teatru, am pregătit muzical peste 30 de operete, am cântat în sute de recitaluri şi spectacole, am cântat în fabrici şi uzine, în pieţe, la restaurante, pe stadioane. Am fost profesor la Şcoala Populară de Artă, am fost profesor corepetitor la Liceul de Coregrafie, am acompaniat coruri de prestigiu, cum ar fi corul bărbătesc al lui Vanica al C.C.S., al Sfatului Popular al Capitalei.

Am făcut imprimări cu solişti de toate genurile, instrumentişti, cântăreţi de operă, operetă, muzică uşoară şi populară. Am făcut tot ce se mai putea face, televiziune, turnee în ţară şi în străinătate. Am fost plecat în America, Japonia de 2 ori, Olanda de 4 ori, Suedia, Turcia, Franţa, Germania, Egipt de 3 ori.

La operetă am colaborat cu mari dirijori ai genului, maeştri de balet şi regizori şi cu toate stelele operetei.

În viaţa mea particulară, am împlinit 50 de ani de căsătorie; am 2 băieţi violonişti, absolvenţi de Conservator, Florin şi Alexandru-Ştefan; am 4 nepoţi cu care mă mândresc.

I.O.: Alte amintiri legate de fraţii dumneavoastră, muzicieni?

M.V.: Despre fraţii şi surorile mele vă pot spune că ne-am iubit şi ne-am ajutat la bine şi la rău.

Fetele nu au studiat muzica; deşi două au cochetat cu pianul, nu au continuat. Ele s-au căsătorit cu muzicanţi şi copii lor, majoritatea, au urmat tradiţia. În schimb, toţi băieţii am ales muzica.

Ion (Voicu n.n.) este fratele meu cel mare; toată lumea îi cunoaşte marea lui carieră violonistică; e considerat unul din cei mai mari violonişti ai lumii. A fost modelul nostru şi am căutat să-l urmăm, atât cât să nu-i fie ruşine cu noi. Ne-a ajutat pe toţi, ne-a botezat copiii, ne-a cununat şi ne-a adunat pe toţi la el acasă, de sărbători şi de ziua lui.

Gheorghe Voicu zis Brinki a ales contrabasul şi a cântat în Orchestra Radio; din păcate, ne-a părăsit prea devreme.

Mezinul familiei, Emilian, a fost profesor la Conservatorul “Ciprian Porumbescu” şi pianist reputat; a ales să trăiască în Germania.

 

Maestrul Marin Voicu în ianuarie 2007

 Familia Voicu  a fost binecuvântată de Dumnezeu cu 18 nepoţi care au urmat cariera muzicală; mulţi au ales să trăiască în străinătate, în Germania, Spania, Italia şi Monaco.

P.S.: Maestrul Marin Voicu a împlinit la 16 ianuarie 2010, 80 de ani.

A consemnat Ion Olteţeanu

Martie 2010

 

Lect. univ. dr. Ion Olteţeanu predă Teoria superioară a muzicii şi Vioară la Facultatea de Muzică a Universităţii Spiru Haret. Preocupat de păstrarea memoriei noastre culturale, de realizarea unor interviuri cu mari personalităţi, de sondarea unor zone mai puţin cunoscute ale muzicologiei româneşti, Ion Olteţeanu este un participant activ la viaţa muzicală contemporană românească şi un preţios colaborator al revistei noastre, fapt pentru care îi mulţumim.

Îi puteţi scrie pe adresa redacţiei, no14plusminus@gmail.com

Hoţii de inimi

Standard

Fraţii Mentzel

Erau născuţi în zodia iubirii / necunoscută dar înscrisă-n cer / având nărav de hoţi de inimi / cu-amprente tipărite-n cazier.  / Şi pedepsiţi, detenţie făcut-au,  / a fost al celor păgubiţi blestem,  / în închisoarea fericirii / doi” hoţi” şi fraţi,  aproape gemeni,  /gem.  /

Geamătul lor a fost un cântec / pe două voci şi îndrăgit de fani.  / Bărbaţi,  femei ce-aveau copii în pântec,  / l-au îngânat de zeci şi zeci de ani.  / Şi ajutaţi de glasul celor dragi,  / parcă născuţi,  anume, dintr-un mit, /având tăria lemnelor de fagi, /”hoţii”de inimi au supravieţuit. /

Amintiri, amintiri. . . . . Eram tânăr, ba, chiar foarte tânăr.  Se întâmpla prin anii 1957-1958, când, împreună cu fratele mai mare, ne-am lansat în muzica modernă, formând un cuplu care, cu timpul a devenit celebru – Fraţii Mentzel.  Este bine de ştiut ce aveau deosebit aceşti doi fraţi, care au cucerit inimile atâtor admiratori din ţară, dar şi de peste hotare (prin intermediul televiziunii şi radioului) În afara prospeţimii de care dispuneau, aveau acumulaţi mulţi ani de muncă, de pregătire profesională, care s-a datorat pasiunii tatălui lor pentru muzică şi dans, dar şi graţie maestrului Sandu Feer, mare coregraf şi dansator al timpului, cu care am lucrat mai târziu la Teatrul satiric-muzical ”Constantin Tănase” din Bucureşti.

Deja la vârsta de 12 ani, îmbrăcaţi în fracuri albe, cei doi copii dansau step pe scena cinematografului ”American” de pe Calea Moşilor. Încununaţi de un succes uriaş de care nu erau conştienţi la acea vârstă, au continuat, întocmai ca alergătorii

de cursă lungă, să alerge pe drumul artei. Un drum anevoios, o cursă cu obstacole, la sfârşitul căreia, simţind gustul învingătorului, te înhami pentru a porni, din nou, la întrecerea cu propriile forţe, spre o altă izbândă. Au început înregistrări la radio, filmări la televiziune, imprimări pe discuri, spectacole de cabaret la baruri, etc. Succesul creştea, copii creşteau şi ei ca valoare. Cam în aceiaşi perioadă, în Germania, apăruse un duet feminin care făcea vogă internaţională. ”Surorile Kesler”Acest duet (fete frumoase cu picioare lungi, care dansau superb) era cam genul fraţilor (vocaliste-dansatoare) însă ele avuseseră norocul să se nască într-o ţară liberă. La nici un an de la lansarea lor apare un articol fulminant în ziarul „Informaţia Bucureştiului” al scriitorului, mai târziu director de teatru, Alecu Popovici, care specifică: ”Fraţii Menzel sunt mai valoroşi.” Această bombă în perimetrul cultural românesc a făcut să se încingă spiritele dar şi să crească acţiunile fraţilor Mentzel.

Noi contacte, noi angajamente, premii, dar şi noi necazuri. Şcolarii deveniseră studenţi. Eforturile erau imense Stepul era de neconceput în viziunea forurilor de atunci. Deh! dans afro-american. Şi încet, încet,  cuplul a început să se destrame prin ordin mascat. Soarta a făcut ca după mulţi ani, fraţii, de data aceasta,  oameni în vârstă, să revină cu mare succes, constatând că muzica lor este aplaudată şi de publicul tânăr;parte din el devenindu-le fani. Ca un omagiu pentru ce au creat, s-a realizat, pe scena mare a Teatrului Naţional din Bucureşti, un spectacol al cărui scenariu i-a aparţinut fratelui mai mare, Eugen, în regia lui Gelu Colceag, coregrafia lui Dimitri Strelnic(cu participarea clubului de dans PHOENIX), iar parte din muzică lui Vasile, fratele cel mic. Spectacolul fiind mediatizat prin radio, televiziuni şi ziare,  a făcut ca admiratorii din ţară şi din străinătate să nu fie indiferenţi trimiţând prin scrisori, sms-uri, internet, felicitări, mulţumiri pentru reapariţia lor care le-au trezit amintiri de neuitat. N-aş dori să închei această incursiune în timp, fără să amintesc părerea unor critici.

Intr-un discurs, (cu ocazia lansării volumului de versuri, bilingv „Fac un plonjon în ziua de mâine” de Vasile Menzel), eminentul critic, prof. univ. dr. Titus Vijeu,  la Teatrul Excelsior din capitală, afirma următoarele: „In urmă cu doi ani, mulţi dintre noi ne găseam în altă sală de teatru pentru a ne bucura alături de fraţii Mentzel de un moment apoteotic al carierei acestui strălucit binom artistic Mă gândeam atunci că, dacă marele Friedrich Schiller, autorul imnului An die Freude, devenit ulterior Imn al Europei, ar fi putut bănui apariţia pe planeta Pământ a unor astfel de făpturi hărăzite binelui şi frumosului, şi-ar fi îndemnat semenii să devină fraţi, precum bunii fraţi Menzel. Ca urmare, nemuritoarele versuri schilleriene ar fi sunat, în impecabila lor metrică, astfel: Alle Menschen werde Bruder, wie die Bruder Mentzel sind (fie ca toţi oamenii să fie fraţi precum sunt fraţii Menzel) Timp de mai multe decenii,  aceştia au reprezentat pentru noi un exemplu de dăruire artistică.”

Mai târziu, un alt critic Nicolae Popeneciu, diplomat în teatru, redactor la un cotidian, scria cu ocazia vizionării unui spectacol în care juca fratele cel mic, următoarele: „Adolescent fiind sub celebra „firmă” Fraţii Mentzel, a intrat printre clasicii muzicii uşoare româneşti urmărit  şi astăzi de săli pline de fani nu numai de vârsta a doua sau a treia.”

Nicolae Prelipceanu, scriitor şi jurnalist, nota în ziarul „România Liberă”, referitor la spectacolul de la TNB: „A fost un spectacol în stilul anilor ’50-’60 din filmele americane muzicale. În final, baloane colorate imprimate cu numele celor doi artişti, căzute din cerul Naţionalului au pus în mişcare sala.”

Nici ziarul „Adevărul” nu s-a lăsat mai prejos scriind în articolul „Fraţii Mentzel trăiesc a doua tinereţe”: Dacă pentru vârstnici muzica nouă e interesantă, pentru tineri muzica veche,  e la fel. Astfel îşi motivează revenirea popularul duo al anilor ’60, Puiu şi Pasy (sau Eugen şi Vasile – cunoscut celor care au obiceiul să treacă pe la teatru ) Toată tinereţea mea este un disc (CD) cu 22 de titluri. Părinţii puştilor de azi au fredonat :Sub balcon eu ţi-am cântat o serenadă, Mână,  birjar!,  Spune-mi unde, când şi cum, Cine mi te-a supărat,  sau  Du-m-acasă măi tramvai. A venit acum rândul adolescenţilor să asculte ceva muzică retro şi, poate, să se contamineze cu entuziasmul celor doi. Atmosfera Bucureştilor de altă dată…

La lansare fraţii erau mult mai zburdalnici decât adolescenţii-vedetă de azi. O lecţie care alături de cea a valorii şi seriozităţii, merită învăţată. Gabriela Niculescu, redactor al Radiodifuziunii Române, în emisiunea „Cum vă place” (după titlul unei piese de Shakespeare) adăuga: „A fost un spectacol extraordinar, de tip hollywoodian”.                         

Cu ocazia spectacolului amintit, statistic vorbind, le-au fost solicitate interviuri la radiouri, televiziuni, ziare din Bucureşti şi provincie, care au însemnat pentru ei oboseală şi bucurie, agonie şi extaz. Amintiri, amintiri. . . . Şi,  cine sunt ei acum?

Eugen (Puiu) – inginer, scenarist, solist vocal, dansator   

Vasile (Pasy) – actor de teatru şi film, compozitor, scriitor, doctor în artă, precum şi semnatarul modest al acestor amintiri: „Hoţi” de inimi.

 Dr. Vasile Menzel

Puteţi lua legătura cu Fraţii Menzel la adresa de email: pasymenzel@gmail.com

Abstract

 Vasile and Eugen Menzel started their musical career as a duo, singing and dancing step. They were only 12 years old. They have obtained quickly a large audience and, of course, a great success, especially as their music repertoire included all the famous and fashionable tunes of the moment. For Romania, there were difficult historical times, and such a phenomenon could not be ignored. Their life had many accomplishments, but also many difficult moments. Critics consider them one of the most preeminent figures in the non-classical music history. Both of them had important cultural careers. Vasile Menzel is a well known researcher in the field of theatre and Eugen Menzel is a poet and publicist. After many years of separate careers, the Duo reunited once again, to the delight of public.