Cenaclurile SNR-SIMC: Muzica lui Aurel Stroe

Standard

Dorul de cer

În seara zilei de 22 februarie 2010 s-au reluat cenaclurile SNR-SIMC unde am fost invitată, alături de muzicologul Octavia Dinulescu, să susţinem o conferinţă despre muzica celui care ne-a onorat preocupările analitice: Aurel Stroe, plecat dintre noi acum aproape un an şi jumătate. Compozitorul Sorin Lerescu a avut iniţiativa, alături de colectivul de conducere al SNR-SIMC, de a pune în valoare muzica contemporană şi prin aceste demersuri muzicologice.

Octavia Dinulescu a optat pentru prezentarea unor coordonate legate de teoriile care au alimentat creaţia marelui muzician român, cu binecunoscuta ei competenţă şi precizie în acest domeniu. Într-un demers complementar, eu am avut privilegiul subiectivităţii pentru că – fără a mă îndepărta de muzica sa, am încercat să surprind în câteva cuvinte efemere sufletul domniei sale, aşa cum am avut ocazia să îl cunosc în ultimii 15 ani de viaţă. Sufletul unui artist este la fel de important ca şi muzica sa, pentru că arta nu face decât să reflecte aceste resurse interioare care devin creatoare.

Mi l-am amintit pe Aurel Stroe aşa cum l-am văzut adeseori: cea mai mare bucurie era să îi dăruieşti câteva minute pentru a asculta împreună, în tăcere, o capodoperă. Împărtăşea tăcerile ca nimeni altul, mai mult decât noi, care vehiculăm atât de inutil cuvinte. Nu aştepta recunoştinţă şi era fericit pentru bucuria celuilalt: l-am văzut admirând acolo unde alţii pierduseră capacitatea de a admira – o jertfă în ziua de azi. A admira înseamnă a dărui din tine, a te pune pe tine în umbra celui pe care îl admiri, a-l preţui mai mult decât pe tine însuţi. L-am văzut scriind câteva sunete în cele mai inspirate zile, având privirea sclipind de bucurie atunci când acestea îl mulţumeau: îl mulţumeau întotdeauna dacă le scria. L-am văzut bucurându-se de muzică cu simplitatea unui copil şi devenind dintr-o dată foarte complicat atunci când sonda adâncurile ontologice ale fiinţei alături de Parmenide şi alţi mari gânditori.

L-am văzut având puterea de a nu învinui pe nimeni atunci când era marginalizat, uitat, invidiat – aceasta nu se poate spune decât despre sfinţi… L-am văzut având dorul de a împărtăşi idei, dorul de comunicare şi comuniune de care nu a prea avut parte în ţară. L-am văzut pe omul care a avut curajul de a fi om, mai mult decât profesor: întotdeauna întreba despre noi, despre destinul iubirilor noastre, abia apoi devenind compozitorul preocupat de evoluţia noastră muzicală. L-am văzut interesat de viaţa noastră, la fel de mult ca de cariera noastră. Mă întreba întotdeauna ce scriu aşa cum poate nu m-a întrebat niciunul din profesorii mei direcţi.

Aurel Stroe era omul care nu se lăuda cu nimic, omul care nu vorbea ore în şir despre ceea ce gândise într-o lucrare proprie; nu-şi pierdea vremea cu vorbe, mergea direct la esenţă, la ontologie. Era profesorul exigent care era capabil să se bucure de reuşita studenţilor lui mai mult ca de propriile sale succese. Era marele artist complet lipsit de orgolii: o raritate de-a dreptul enesciană. Era omul accesibil pentru orice discuţie, pentru orice întrebare, un om la care se putea ajunge întotdeauna, un om care nu trebuia căutat o veşnicie pentru a oferi un sfat sau o bucurie. Aurel Stroe era cel care, în puţinele seri liniştite, admira apusul de soare de după crestele Caraimanului, cu melancolia nerostită că ar putea mereu să fie ultima dată; avea nostalgia urcării muntelui ca urcare a propriului sine, ca descoperire de sine.  Nu l-am cunoscut urcând înălţimile Bucegilor, dar l-am văzut – rar, dar plenar – exprimându-şi dorul de cer. 

Aurel Stroe era acel compozitor care se raporta la alţii, care nu se considera „începătorul lumii”: un mare creator, cu un simţ puternic personal în veacul imitaţiilor şi al epigonilor marilor idei. A plecat dintre noi cu discreţie, dorind să ajungă din nou în ţară; a plecat urmând modelul acelei „melodii ascensionale” dintr-unul din concertele sale: plecarea ca retragere smerită în veşnicie….

 

Conf. univ. dr. Petruţa Măniuţ

Abstract

 Aurel Stroe was one of the most important Romanian composers and composition teachers. He was a member of the highly-appreciated “gold” generation of Romanian composers, together with Miriam Marbe, Stefan Niculescu and Anatol Vieru. As an author of a rich collection of works, Aurel Stroe was also the creator of a new generation of composers, the teacher of whom he has been: Adrian Enescu, Nicolae Georgescu, and many others. Stroe has conceived several musical theories that are world-renowned. He implemented the Structural Stability and Morphogenesis Theory conceived by René Thom in music theory, thus giving birth to a highly original musical approach.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s