Arhivele lunare: Mai 2010

Numărul 9, 25 mai 2010: Poeţi-compozitori, compozitori-poeţi

Standard

Table of Contents

Editorial

Festivalul Internaţional SIMN 2010

Poeţi-compozitori, compozitori-poeţi – anchetă a revistei No14 Plus Minus

George Balint: PoezieMuzică

Iulia Cibişescu-Duran: Poezia este o completare a muzicii

Nicolae Coman via Mirela Zafiri

Vasile Menzel: Pictez muzică şi desenez poezie

Raul Passos: La forme poétique et la poésie de la forme

Valentin Petculescu: De la stare la idee

Despina Petecel Theodoru: Voinţă şi pasiune creatoare

Adrian Georgescu: Jin Wang, un poem al extazului

George Anca: Ilinca a ales taina

George Anca: Bardo by Veronica Anghelescu

George Anca la Melbourne

Simpozionul Internaţional „Experimentul în muzică”

Ave!

 

Editorial

Mă gândesc, adesea, cât de greu este, de fapt, să te ridici în picioare şi să îţi susţii un punct de vedere în care crezi cu toată fiinţa. A rosti adevărul cu voce tare, indiferent de substanţa sa, dezlănţuie întotdeauna energii nebănuite. Îndoiala – dacă adevărul meu îi va deranja pe alţii? Teama – dacă voi pierde respectul celorlalţi, prin cuvintele pe care le voi fi rostind? Durerea – văzând cum faptul de a rosti adevărul şi faptul de a fi loial unor principii duc la declanşarea unui mic război. Îmi doresc să mai exist, încă, martiri, sau măcar să putem contacta, fie şi prin mijloace supranaturale, un astfel de spirit înalt şi să îl întrebăm cum e când crezi în ceva atât de mult (ceva / Dumnezeu / absolutul / arta / ştiinţa / faptul că pământul e rotund / orice!) încât eşti în stare să mori fericit, strigând că acela este adevărul.  Aceasta este atitudinea pe care mi-aş dori să o avem cu toţii astăzi, atunci când vine vorba de muzica contemporană. Să putem să ardem pe altarul ei în cel mai ne-poetic mod, avem curajul să ţipăm şi să pornim un război împotriva detractorilor (în urmă cu doar câteva ore, citeam un articol într-un ziar în care  un important critic român spunea că George Enescu este „depăşit”, nu mai este „la modă” şi ar trebui să scăpăm de el. Furie!)

Aceste sentimente – devotamentul total şi loialitatea – aceste atitudini, în acelaşi timp – i le datorez Maestrului meu, profesorul de compoziţie şi polifonie Sorin Lerescu. Îmi îngădui să scriu aceste cuvinte în prezentul Editorial deoarece, începând de acum două săptămâni, nu mai sunt studentă la compoziţie, ci (aproape) absolventă. Nu cred că pot găsi cu exactitate cuvintele care să descrie  recunoştinţa mea, ca discipol, faţă de cel care mi-a îndrumat fiecare pas pe drumul compoziţiei. Citeam din Biografia lui George Enescu acum câteva zile, un pasaj în care Yehudi Menuhin spunea: „Pentru mine, George Enescu este absolutul”. Eu nu sunt, nici într-un caz, Yehudi Menuhin, dar cuvintele sale descriu foarte bine esenţa a ceea ce încerc să exprim.

Timp de trei ani, am studiat polifonie şi compoziţie cu Sorin Lerescu. Nu sunt, fireşte, singurele lucruri pe care le-am învăţat de la domnia-sa. Sunt atâtea altele, aproape imposibil de menţionat aici (şi nu din pricină de lipsă a spaţiului editorial ci din cauza fragilităţii înseşi a memoriei acelor momente). Am studiat Beethoven, Mozart, Messiaen, muzică contemporană, operă, armonie modală, orchestraţie, istoria muzicii, estetică, filozofie, multe lucruri tehnice (inclusiv legate de computer, şi asta în ciuda vastelor mele cunoştinţe de Linux, care s-au dovedit inutile atunci când a venit vorba de tehnoredactarea unei partituri) şi atâtea altele. Nu voi uita niciodată primul meu contact cu muzica lui Olivier Messiaen (o piesă din ciclul Vingt Regards sur l’Enfant Jesus, intitulată Noel) când, în stare de „şoc”, l-am întrebat pe Maestrul meu dacă este sigur că acea muzică există cu adevărat, sau totul se întâmplă doar în închipuirea mea. După aceasta, am ascultat cu fervoare tot ceea ce Messiaen a scris vreodată.

N-am să dezvălui aici metoda sa de predare a disciplinei compoziţiei. Este un secret ce va trebui descoperit de viitorii discipoli. Vreau doar să spun că darul de a preda compoziţia este unul rar. Este ceva atât de inefabil şi de greu de încadrat între barierele (inutile) ale unui plan de lecţie, încât mă gândesc că este ca şi cum cineva ar încerca să te înveţe cum să faci ca să îţi crească şase perechi de aripi. Sorin Lerescu m-a învăţat cum.

L-am cunoscut pe Sorin Lerescu atunci când am ascultat pentru prima oară lucrarea sa, Piano Canto pentru pian şi voce (vocea pianistului). Despre această lucrare voi scrie curând, şi voi adăuga şi fragmente video. Şocul contactului meu cu această muzică a fost atât de uriaş, încât am ştiut, chiar de atunci, că aceasta era Fiinţa de la care urma să învăţ compoziţie. Îmi amintesc cuvintele colegului şi prietenului meu brazilian, Raul Passos, care a avut aceeaşi revelaţie ascultând câteva din lucrările lui Sorin Lerescu pe Internet şi care a decis să vină în România pentru a studia compoziţia cu domnia-sa. Există ceva, nu magic, ci puternic, adânc, delicat şi fragil, frumos, complicat şi, în acelaşi timp, simplu ca lumina pură, în muzica şi în personalitatea sa. De aceea este capabil să re-creeze minţile discipolilor săi, de aceea este creatorul unei noi şcoli de compoziţie şi a unei noi generaţii. Aş muri pentru muzică, pentru că Sorin Lerescu m-a învăţat cum să trăiesc pentru ea, în ea, în interiorul inimii ei uriaşe.

*

I am often thinking of how difficult it actually is to stand up and affirm a point of view in which you believe. Speaking the truth out loud, no matter of its substance, always unleashes energies. The doubt – what if my truth will upset some people. The fear – what if I lose the respect of others by stating such words. The grief – of actually seeing how speaking the truth and being loyal to your beliefs often turns into a vendetta. I wish martyrs still existed, or at least I wish we could contact such a spirit and ask him for an interview for our Journal here. I would ask them how is it like to believe so much in something (idea / God / absolute / art / science / anything!) that you could actually be happy to die for. This is the attitude I wish we could all have today, when it comes to contemporary music. To burn on its Altair in the most un-poetical way, to scream and to start a war against its detractors (in the last few hours I read an article of a Romanian critic saying that George Enescu is “outdated”, “not-fashionable”, something we should get rid of. Rage!)

This attitude of total dedication and loyalty is something I learned from my Master and Composition Teacher, Sorin Lerescu. I allow myself the writing of such words in this editorial, as, starting two weeks ago, I no longer am a student of the composition class, but (almost) a graduate. There are simply no words to describe the gratitude that fills my spirit, as the spirit of any disciple for his master. I was reading from George Enescu’s Biography a few days ago, a passage in which his renowned disciple, Sir Yehudi Menuhin, was saying: “For me, George Enescu is the absolute” I am no Yehudi Menuhin, but his words are very much the essence of what I am trying to express.

For three years, I have studied polyphony and composition with Sorin Lerescu. These are not the only things I have learned from him. There are so many others, almost impossible to list here (and not because of the lack of editorial space, but because of the fragility itself of the emotional memory of such moments). I have studied Beethoven, Messiaen, Mozart, contemporary music, opera, modal harmony, orchestration, music history, aesthetics, philosophy, lots of technical things (computer related, despite of my vast knowledge of Linux, which proved rather useless when it came to music editing) and so much more. I can never forget the first contact with Messiaen’s music (a piece from Vingt Regards sur l’enfant Jesus, named Noel) when, in a total astonishment, I asked my Master: are you sure that this music actually exists? Afterwards, I have greedily listened to all that Messiaen had ever composed. I wouldn’t reveal here any of his teaching method. There are secrets that the future disciples will have to learn for themselves. I am only saying that the gift of teaching music composition is rare. It is like one would try to teach you how to grow yourself six pairs of wings. He has taught me that.

I have first known Sorin Lerescu by listening to his Piano-Canto, a work for piano, involving voice (the voice of the piano player). I am planning to write about this work, sometime soon, with video examples. The shock of the contact with this music was so immense, that I knew that very moment that the man who would teach me music composition was the author of this work himself. I remember the words of my colleague and friend from Brazil, Raul Passos, who had the same revelation by listening to Sorin Lerescu’s works over the internet and decided to come to Romania to study composition with him. There is something, not magic, but strong and powerful, delicate and fragile, beautiful and simple like the pure light, in his music and in his personality. This is why he is a creator of minds, the creator of a new school of composition and of a new generation. I would die for music, because Sorin Lerescu has taught me how to live for it and inside it, in its very heart.

Veronica Anghelescu

 

Festivalul Internaţional SIMN 2010

Standard

Se deschide a 20-a editie a Festivalului Saptamana Internationala a Muzicii Noi. Doua Deschideri. Doua Povesti. In 23 Mai la Palatul Mogosoaia expozitia cu obiecte si artisti de Raluca Ghideanu ofera o excursie muzicala intr-un decor superb. In 24 Mai, in curtea Palatului Cantacuzino a crescut Magiclandul….spatiul care implineste visele artistilor si ale publicului iubitor de experiente originale, curajoase.

Se intampla…..Continua…..Sala Radio, Universitatea Nationala de Muzica, Palatul Cantacuzino, AFI Palace Cotroceni si Muzeul de Geologie sunt gazdele noastre, ale voastre….Jucam Jocul Creativitatii pana la sfarsitul lunii mai !

 

 

Fotografii de Alina Manole, de la conferinţa de presă SIMN 2010, sambata, 22 mai 2010, Aula Palatului Cantacuzino

Poeţi-compozitori, compozitori-poeţi

Standard

Anchetă realizată de No14 Plus Minus – Contemporary Music Journal

În peisajul artei contemporane româneşti, există mulţi creatori care „evadează” din domeniul lor predilect, aventurându-se şi pe tărâmurile altor arte. Cunosc mulţi actori-poeţi, regizori-actori, scriitori-compozitori, actori-scriitori, pictori-scriitori. Cunosc, chiar, câţiva artişti care practică aproape toate artele. Mi-am pus adesea întrebarea – ce îi face pe unii artişti să „migreze” dintr-un teritoriu în altul? Să fie, oare, faptul că domeniul în care s-au încadrat dintru început nu le mai este suficient pentru a-şi comunica ideile creatoare? Sau faptul că talentul creator se orientează instinctiv către un teritoriu interdisciplinar? Poate că unii creatori au nevoie de culoare şi cuvânt, sau de sunet şi imagine, sau de rostire şi metaforă.

Consider că, în cazul compozitorilor, acest fapt – al orientării către alte teritorii artistice – cu deosebire către cel al poeziei – este unul interesant, dat fiind că, prin muzică (aceasta beneficiind şi de zonele vocal-instrumentale unde cuvântul se poate manifesta după bunul plac al compozitorului), creatorul se poate afirma pe sine deplin. Cu toate acesta, unii dintre compozitorii români contemporani scriu poezie, independent de muzică, fără a realiza interferenţe între cele două arte, fără a translata poezia în lied, ci păstrând independenţa celor două zone, ca două aripi ale sufletului, care nu se ating, dar care sunt necesare, amândouă, zborului. Alţii, dimpotrivă, împrumută muzicii substanţa poetică. Sunt perspective interesante, care merită sondate.

În numărul acesta, i-am invitat pe compozitorii Iulia Cibişescu-Duran, Raul Passos, Nicolae Coman (via Mirela Zafiri), Vasile Menzel, Valentin Petculescu şi George Balint să îşi expună ideile cu privire la acest fapt.

Veronica Anghelescu

George Balint: PoezieMuzică

Standard

Poemul meu

…, pus în cuvinte, sună astfel

încât orice asemănare cu gândirea filozofică

este pur întâmplătoare.

De fapt, dacă acuzaţi stări de sistem

sau greaţă de incoerenţă

sau mai ştiu eu ce, din cauza acestui text,

apăsaţi butonul „delete” şi, pe dată,

totul se va şterge în virtual;

absolut totul, până la ultimul bit. 

Iată, aşadar, poemul meu:

          Corpul este dat să se întindă în Timp, ca Lume;

          Sufletul este pus să se doruie în Mişcare, ca Fiinţă;

          Cugetul este predat să se conceapă în Idee, ca Raţiune;

          Conştiinţa este depusă să se contemple în Sine, ca Sens;

          Inima este dăruită să se necontenească în Creaţie, ca Iubire…

                    Toate acestea sunt rosturi ale fiirii ce suntem.

          Lumea, ca realitate; Fiinţa, ca viaţă;

          Raţiunea, ca logos; Sensul, ca finalitate;

          Iubirea, ca armonie…

                    Toate acestea sunt substanţe ale firii ce suntem.

          Întinderea, spaţializându-se în dimensiune; Doruirea, închipuindu-se în contur;

          Conceptualizarea, întregindu-se în proporţie; Contemplarea, centrându-se în pătrundere;

          Necontenirea, armonizând în deschidere…

                    Sunt toate acestea moduri ale faptului că suntem.  

          Corpul lăsat (sau poate uitat), Sufletul trimis (sau poate exilat),

          Cugetul proiectat (sau poate încremenit), Conştiinţa păstrată (sau poate ascunsă),

          Inima împărtăşită (sau poate sfâşiată)…

                    Nu sunt toate nişte atribute ale substanţelor din care suntem?

          Dar Timpul, cel neantic-fărămiţător; dar Mişcarea, cea îndepărtător-rătăcitoare;

          Dar Ideea, cea abstract-înnumărătoare; dar Sinele, cel avid-cuprinzător;

          Dar însăşi Creaţia, cea imemorial-izvorâtoare…

                    Nu sunt ele câmpuri ale puterii, întru care şi suntem?

          Da, totul ce ne este şi dintru care suntem, ca mereu fiind

          în imuabilul Unu, şi care, totuşi transcende sieşi:

          din doi, din trei, din patru, din cinci…

 Acesta a fost poemul meu.

Pe cât de curând ?!

Draga Veronica, ce puteam spune în contextul temei din acest articol, mai adecvat decât tocmai ţi-am scris mai sus? Muzica şi poezia sunt terminale sau, mai bine zis, orizonturi ultime ale sublimării sufletului şi cugetului. Compozitorii muzicalizează poetizând, iar poeţii ritmează muzicalizând. Când pare să se vadă doar una, cealaltă îi este alături, în umbră, precum perechea de două feţe ale aceluiaşi lucru. Pe muchie, rulează, cicclic-necontenit, fiinţa. Ca persoană, ca stare de graţie, ca revelaţie inspirativă, ca fiecare în altfelul său. Aşa se face că, atunci când scriu muzică, pornesc de la un vers, propriu sau însuşit, pe care-l tot rostesc până ce cuvintelor li se topesc consoanele în vocale, pînă ce pauzele dintre ele devin intervale intonaţionale, în cele din urmă versul acela ajungând să fie o melodie, simplă, lesne de pus în voce. Abia apoi încep să compun. La sfârşit, după ce muzica va fi încetat, sper să survină celuilalt înţelesul. Nu despre mine şi nu despre muzica mea, ci despre el însuşi, ca valoare de sens. E tot ce pot sa-mi doresc pentru el, dinspre poeticitatea muzicii mele, dinspre muzicalitatea poemelor mele, dinspre gându-mi…

 18 mai 2010

Lucrarea Întru sine (2004) – poem pentru mezzo-soprană şi ansamblu instrumental pe texte de Sf. Augustin, solistă Adriana Alexandru, ansamblul „Profil”, dirijor Tiberiu Soare (cu permisiunea autorului)

George Balint

Iulia Cibişescu-Duran: Poezia este o completare a muzicii

Standard

Am început să scriu poezie în 1992, când am debutat cu un grupaj de versuri în revista „Luceafărul” din Bucureşti.

Îmi place în mod deosebit să creez, atât poezie, cât şi muzică. Limbajul este altul, procesul de creaţie, în sine, este acelaşi. La fel de mult trebuie să te dăruieşti pentru un sunet şi pentru un cuvânt. De fapt, poezia este o completare şi o întregire a muzicii. Sau muzica este o continuare spre absolut a lumii metaforei. Cele două arte se întrepătrund şi se completează. Se doresc una pe cealaltă.

A crea este, poate, cea mai extraordinară eliberare şi aventură a omului.

Cosmarul

Sa cobori in labirint

Fara intoarcere

Printre statui albe de ceara

Imobile

Mergand pe strazi intortocheate

Fara nume

Ce nu duc

Decat in alte strazi

Fara nume,

Alergand pe trotuare gemene

Fara iesire

Ce dau in alte trotuare

Fara iesire,

Ocolind case tacute

Incadrate de stalpi grosi

Impasibili,

Strigand dupa cineva

Care nu este

Pe strazile fara nume

Drapate cu trotuare immobile

Printre statui albe de ceara

Strigand dupa cineva

Pe strazi intortochiate

Alergand pe trotuare

Fara iesire

Strigand dupa cineva

Pe trotuare

Fara iesire

Strigand

Fara iesire

Strigand.

 

*

Rosu si verde

Si va veni

O primavera

De clopote

Inalta

Zgariind

Ametitor de rosu

In vena gandului-

Captivul ierbii

Zare de tulpini

Amare

In pulberi

Uitate

 

Si voi culege rodii

Pe terase de ploi

Mirosind a verde

Pamant

Cu tigrii in el

Inhamati

La cursa timpului

Prabusiti in coloane

De picuri-

Amintiri.

Pustiiri…

 

Si vei veni

Din adancul pamantului

Prin furtuni descant

In scaparari de nud

Sa te rastignesti

La mine

Pe cruce

Blandeti de sange

Atarnandu-ti pe buze

Si-ti voi bate

Spini in maini

Curatitori

De moarte pacate

Si te voi iubi viu

Asa cum vei fi cantec

Pierdut in gand

De patimi.

Rascolitor adanc.

 

Primavara in clopote

Pustiire

Prabusindu-se peste

Cer de pamant.

 *

 

Marul

Tandrete sfasietoare

In marul Evei

Asteptandu-si

Pacatosul.

 

Iulia Cibişescu-Duran: Fragment din Suita pentru vioară şi pian. Interpretează: Iulia Cibişescu-Duran (pian), Eugen Cibişescu-Duran (vioară)

Iulia Cibişescu-Duran: Sonata pentru vioară şi pian, partea I. Interpretează: Iulia Cibişescu-Duran (pian), Eugen Cibişescu-Duran (vioară)

Iulia Cibişescu-Duran

Nicolae Coman via Mirela Zafiri

Standard

Dr. Mirela Zafiri – Viziunea personală asupra liedurilor interpretate[1].

Foileton.

 1. Nicolae Coman

 Rolul psihanalizei în muzică, în evoluţia unui artist este de a-i deschide porţi spre sine însuşi, de a-şi da sieşi libertatea ce îmbogăţeşte viaţa (neînrudită cu libertatea distructivă care duce la colaps în ceea ce noi numim haos, cu menţiunea că adevăratul Chaos, la nivel de Univers este foarte bine reglementat de legi). Orice întoarcere spre noi ne îmbogăţeşte, declanşând noi formule de exprimare, deschizând drumul cunoaşterii general – umane care îmbogăţeşte arta tuturor interpreţilor.

Piesele scrise pe versurile poeţilor greci Ioanna Tsatsos şi Gheorghios Seferis le-am interpretat în compania pianistei Ana Maria Ciornei, la Sala Mică a Ateneului Român, în 21. 03. 2006, în cadrul Festivalului de muzică Contemporană din Ellada şi România (ediţia a II-a), cu ocazia concertului dedicat zilei naţionale a Elladei organizat de Filarmonica George Enescu şi Asociaţia Culturală Aristotelis a Elinilor din România, unde sunt Consilier Artistic din 2004. Concertul s-a bucurat de participarea bizantinologului profesor universitar doctor Ahilleas Haldeakis (Universitatea Naţională Kapodistria din Atena) – cu studiul Tradiţie şi contemporaneitate în arta psaltică, a Protopsaltului Mihail Bucă, a Grupul de psalţi de la Patriarhia Română şi a Ansamblului Contemporan, conducerea muzicală Marcel Spinei. Au participat cu opusuri interesante – marea majoritate în primă audiţie, nume cunoscute din generaţia nouă de compozitori, atât români, cât şi eleni precum: Nikos Skalkottas – Dans din Creta numărul 1; Dans din insule; Heroic dance pentru violoncel şi pian; Dimitri Nicolau – Coephore opus 147, pentru flaut şi violoncel – primă audiţie; Kostas Mazoros – Di’ esoptrou, Apostolul Pavel, Corinteni, 1, 1 – 13, pentru violoncel şi CD (voce Gheorghios Tsagarakis) – primă audiţie absolută; Iannis Xenakis – Charisma pentru clarinet şi violoncel – primă audiţie; Iannis Hristou – Epycicle pentru ansamblu şi CD – primă audiţie; Dan Buciu – Nelinişti pentru flaut şi vioară – primă audiţie; Nicolae Coman – Trei lieduri pentru voce şi pian (S-au aprins trunchiurile pe versuri de Ioana Tsatsos; Caligrafie pe versuri de Iorgos Sepheris; A coborât despărţirea pe versuri de Ioana Tsatsos); Fred Popovici – în-Con-Sequences For Contemporan pentru ansamblu – primă audiţie; Cristian Brâncuşi – Variaţiuni pentru violoncel solo; Marcel Spinei – Delphy – Oracolo di Pythia – Sonata concertantă opus 19, pe un imn de la Delphy, pentru flaut, pe foneme de Marcel Spinei – primă audiţie absolută; Trio Europolis opus 9 pentru vioară, violoncel şi pian; Mihaela Stănculescu – Vosganian – Interferences Pour Contemporain pentru ansamblu, recitator şi CD pe versuri de Varujan Vosganian.

  • Nicolae Coman: S-au aprins trunchiurile

(1983), pentru  mezzosoprană şi pian pe versuri de Ioanna Tsatsos, în româneşte de Ion Brad a fost scrisă pentru Martha Kesler, care a şi interpretat-o în primă audiţie, mai bine de două decenii în urmă. Selecţia acestei piese din bogata paletă liederistică a creatorului am făcut-o pe baza poeziei de la care a pornit, de sorginte greacă.

“S-au aprins trunchiurile în păduri

şi păsările care-au fost surprinse

în aerul învăpăiat se-afundă.”[2]

Ioanna Tsatsos, unul din numele de frunte ale Eladei moderne cu o mare încărcare de sensuri a frazei poetice este tradusă în colecţia cele mai frumoase poezii a Editurii Albatros, 1979, de către Ion Brad, de unde Nicolae Coman preia poeziile, dedicându-i cele trei lieduri cu ocazia vizitei poetei în România, în calitate de Prima Doamnă a Greciei. S-au aprins trunchiurile ne sugerează o frumuseţe devastatoare, a focului pădurilor greceşti, arse de intensitatea luminii, de povara soarelui ce-şi ţine fruntea sprijinită pe munţii pitici, roşi de însemnătatea filosofilor ce i-au bătut în decursul veacurilor, ai căror pini prăfuiţi de istoria ce doarme la umbra lor s-au aprins făclii pentru generaţiile viitoare. Face parte din ciclul Zidul gol scris în 1975, având ca motto cuvintele lui Bias, unul din cei şapte înţelepţi ai Greciei antice: vorbiţi esenţial. Este prima poezie a ciclului, cu titlul A.

În doar 23 de măsuri Nicolae Coman, con slancia, porneşte la realizarea acestei miniaturale urgii a focului, unde “păsările care-au fost surprinse în aerul învăpăiat se-afundă”. Deşi este dedicată unei mezzosoprane, nu prezintă dificultăţi de abordare insurmontabile pentru soprane. Într-un legato ce poartă sunetel dintr-unul într-altul – cu sufletul la gură – trebuie păstrată o concentrare egală a sunetului pe tot ambitusul, având grijă să fie bine timbrat, pentru a putea pătrunde peste ploaia de sunete si a domina pianul dezlănţuit. Dificultatea stă în fraza de amplă respiraţie care reiese din structura firească a celor patru versuri. Toată piesa are trei respiraţii, disperarea fiind dată de ţesătura pianului care poartă vocea mai departe cu fiecare respiraţie, într-o terestră teroare neiertătoare, urcând pe scara sunetelor într-o măturare cromatică de patru octave. Pe atmosfera creată de pian, vocea povesteşte un fapt petrecut deja, a cărui concluzie nu poate fi decât un Ai! bocit, care strânge în el toate efectele treptelor emoţionale ale stărilor create de acompaniament.

  • Nicolae Coman: Caligrafie

(1980), pentru voce şi pian pe versuri de Gheorghios Seferis; deşi este creat anterior celor două lieduri compuse pe versurile Ioannei Tsatsos (1983), în culegerea Nicolae Coman: 16 Cântece pentru voce şi pian a Editurii Muzicale, Bucureşti, 1987, cele trei se întrepătrund, din voinţa compozitorului ordinea fiind: S-au aprins trunchiurile, Caligrafie, A coborât despărţirea. Poate sub imperiul vieţii personale a celor doi fraţi poeţi Ioanna Tsatsos şi Gheorghios Seferis, sub imperiul durerii surorii care-şi vede murind fratele genial, răsplătit în 1963 cu premiul Nobel pentru poezie, compozitorul a inclus poemul lui Seferis între cele doua lieduri ale Ioannei Tsasos, ca-ntr-o îmbrăţisare profund umană, de dragoste aproape maternă. Caligrafia este un poem de excepţie, a cărui frumuseţe ne încântă şi cutremură spiritual în aceeaşi măsură. Personal, îl percep ca pe-un fulger ce-mi pătrunde direct în suflet răstignindu-mă în starea alfa. Etimologic vorbind, cuvântul provine din greaca veche fiind format din kali – frumos, graphie – scriere. Nu cunosc o descriere mai intens spiritualizată a termenului decât în aceste versuri. De prea multă pasionalitate ce ameninţă să-i pulverizeze materialul, sufletul poetului ajunge la o sublimare a erosului, suferind în spaţiul saturat de patimi nespuse, metamorfozate în încremenirea strigătului.

Pânze pe Nil,

păsări fără grai,

cu-o aripă care-şi caută-n linişte perechea,

pipăind pe absenţa cerului

trupul unui efeb înmărmurit;

scriind cu cerneală invizibilă prin albastru

un strigăt disperat.

 Respiraţia mi se opreşte într-o apnee de parcă spiritu-mi doreşte să fi absorbit toată frumuseţea poemului, să o păstreze adânc, acolo unde emoţia hrăneşte şi miturile alchimizează demonii în îngeri.

Nicolae Coman intră în competiţie cu muzicalitatea acestui poem, construind o adevărată punere în scenă a acestei bijuterii. Într-un larghetto calm, prin arpegii aerate suntem introduşi în atmosfera filosofală a liedului. Vocea intră detaşată, venind de departe, imparţial, de parcă am viziona un tablou sau curgerea corabiei pe Nil. Dificile ca intonaţie, salturile de septimă sau cvintă nu au neapărat un corespundent în armonie, fiind ele însele parte componentă a atmosferei dorită de compozitor. Prelucrarea muzical creatoare a versului Trupul unui efeb este o carte de vizită pentru nivelul de plasticitate al muzicii Maestrului Coman. Trupul este subliniat melodic iniţial printr-o melismă senzual descendentă urmată de un salt de revenire pe acelaşi sunet care ne evidenţiază muzical forma perfectă a corpului peste care trece aripa. “Unui efeb înmărmurit” este realizat în oglindă cu “trupul”, melisma fiind înlocuită de un şirag de 7 note cromatizate în coborâre urmate de un salt ascendent chiar şi mai mare în finalul “înmărmurit”, de decimă. Scriitura pianistică se învolburează pe acorduri repezi în triole largi măturând trei sau patru octave într-o descătuşare avântată, dar delicată, nestricând nimic din atmosfera de mister, generală, a piesei. Finalul scade în pianissimo revenind la atmosfera iniţială de poveste derulată de undeva din afara ta, în care rămâi suspendat pe un fir de voce de un Si bemol lung până la epuizarea suflului, de undeva de foarte departe. Aceste note imateriale, în care cantitatea suflului eliberat este atât de infimă încât avem certitudinea că simţim în sunet vibraţia corzii, că putem palpa vizualizând, trecerea aerului printre cele două fire de mătase, sunt marea mea pasiune în  interpretarea miniaturilor vocal – instrumentale. Sau poate marea mea înzestrare…, oricum ar fi, aceste sunete care plutesc, putând fi reduse până la limita perceptibilului, îmi creează o stare de maximă fericire. Îmi dau senzaţia stăpânirii pe deplin a corpului meu, o plenitudine desăvârşită în care totul este, de fapt, o joacă – joaca de-a frumosul. Datorita coloanei reduse la maximum posibil, a inspiraţiei profunde pregătitoare, a fixării susţinute pe diafragmă şi a unei relaxări optime, atât a gâtului cât şi a întregului corp, (relaxare pe fundaţia solidă, permanent elastică a diafragmei), senzaţia de euforie se instalează prin accesul la undele cerebrale alfa. O stare de maxim control asupra corpului fizic, de “pot tot ce vreau” se manifestă în subconştient: eşti săgeata care a pornit din arc şi ştii exact unde vrei să ajungi. Pluteşti în zborul spre ţintă. Te găseşti într-o încremenire a perfecţiunii, în care şi musca stă în zbor, nu există nici o împingere suplimentară decât eliberarea firului de aer – şi nimic rău nu se poate întâmpla. Această bucurie a relaxării, în care corpul se supune intenţiilor tale este foarte greu de exprimat în cuvinte, la fel ca toate stările de transcendenţă, la fel ca sentimentul puterii şi euforia dată de conştientizarea lui. Este interesant să exprimăm ştiinţific calea de acces la astfel de trăiri, dar nu foloseşte la nimic câtă vreme nu le-ai experimentat. Ca să poţi înţelege mai profund, cu miezul personalităţii tale, trebuie să treci prin starea respectivă, măcar o dată, alfel… vorbim despre cum e să fii împuşcat şi exemplificăm din auzite…

Această stare, odată indusă, se poate transfera asupra următoarei piese, ducând la o minunată performanţă interpretativă. 

  • Nicolae Coman: A coborât despărţirea

 (1983), pentru mezzosoprană şi pian pe versuri de Ioanna Tsatsos, în româneşte de Ion Brad.

 Deşi ordinea acestor lieduri din punct de vedere regizoral – muzical, al stărilor induse de conţinutul lor poetic – ar fi fost cea a scrierii lor: Caligrafie, Trunchiurile, Despărţirea, am rămas pe ordinea aşezării în volum, respectând alegerea compozitorului.

Poemul despărţirii este de o tristeţe resemnată, închinat fratelui iubit, care păşeşte pe poarta nemuririi după ce gustase o firimă din ea prin Nobel, în 1963, încă din timpul vieţii.

A coborât despărţirea

în val

zugrăvindu-ţi chipul,

în marea întreagă

joacă privirile tale

reflectându-se pe firmament.

Îmbrăţişez refluxul aspru al timpului

ce se retrage în destrămare.[3] 

 Face parte din ciclul Elegie pentru Gheorghios, 1971, scris în zilele trecerii acestuia în nefiinţă. Este prima poezie a ciclului. Mai luminoase parcă decât în orice alt colţ terestru, undele mării, permanenţă a spiritului elen, sunt martorele vieţii şi egal, a morţii.

Transcenderea textului muzical ce se pliază pe durerea exprimată de textul poetic este realizată într-un tempou lent, pe nuanţe de pianississimo întrerupte doar pe alocuri de câte un accent al unui oftat scăpat din matcă. Pianul ne introduce în atmosfera de meditaţie, similară cu a liedului anterior, prin arpegii ascendente aerate, fiecare măsura terminându-se cu o chemare în registrul acut (la – fa diez). Vocea preia mângâietor discursul pianului, a cărui scriitură se complică, devenind destul de stufoasă, pe acorduri de până la opt sunete. Vălurirea mării este întruchipată prin folosirea trilurilor, anticiparea notelor prin apogiaturi sub formă de arpegii sau indicarea unor arpegieri succesiv suitor – coborâtoare pe acordurile discursului armonic. Piesa este foarte dificil de realizat pianistic, în condiţiile în care nu este recomandată ieşirea din atmosfera de pianississimo. Notele lungi nu lipsesc vocii, întretăiate de discursul în optimi, care duce povestea mai departe. După un intermezzo pianistic identic ca formulă melodică preluat în chemarea sa de mâna stângă, punctat diferit însă spre registrul acut, vocea revine cu o uşoară senzaţie strofică, amenajată muzical pe calibrul versului. Repetarea finalului “în destrămare” dă posibilitatea închiderii frazei muzicale, creând un moment de mare sensibilitate. Expresivitatea încheierii este destul de greu de realizat din punct de vedere al respiraţiei, cuvântul nepermiţând întreruperea sa pe parcursul a şase măsuri. Pierderea în pianississimo, apanajul muzicii vocal – instrumentale a Maestrului Nicolae Coman, este nelipsită, de astă dată pe o notă comodă: fa diez central. Apogiaturile în stil bizantin ale cuvântului “în destrămare” impregnează atmosfera de tristeţe, dând posibilitatea solistului de a jongla cu tehnica de bocet. Cunoaşterea esenţială a discursului vocal scapă, de cele mai multe ori anchetei ştiinţifice, principiile artisticului fiind considerate în general în contradicţie cu ştiinţa pură. Consider că  această abordare este una de sorginte comunist – leninistă, având drept suport un materialism ştiinţific depăşit de evidenţele epocii spirituale pe care o parcurgem. Reîntoarcerea omului spre sinele său, unde redescoperă uniunea cu universul, a cărui particulă importantă este, deschide drum larg cercetării fenomenelor artei din punctul de vedere ştiinţific al conexiunilor interdisciplinare prin care el se realizează. Se face apel la analiza modului în care structurile psiho – somatice şi artistice participante – emoţii, senzaţii, stări, percepţii, reprezentări, auz muzical, înzestrări artistice complementare, memorie muzicală, bagaj cultural, etc. – pot căpăta, prin intermediul cunoaşterii în profunzime, capacitatea de a oglindi esenţa, necesarul şi generalul textului care participă la formarea actului artistic. Dacă pentru o notă se pot scrie pagini întregi de semnificaţii şi există nenumărate posibilităţi de îmbrăcare în expresie, înseamnă că am ajuns la cunoaşterea care permite şi selectarea unui anumit gen de sunet sau emisie pentru un anumit rol sau lied, care întruchipează în mintea noastră imaginea sonoră a personajului sau experienţei respective. Pentru mine, imaginea de bocet dată de finalul piesei se concretizează în sunetul diafan prezentat tehnic în studiul miniaturii precedente ca bază de pornire, pe care se altoieşte, la fiecare apogiatură – melismă în parte, o uşoară lovitură de glotă, fără întreruperea propriuzisă a aerului, ci dimpotrivă, pe o uşoară împingere a lui, care duce la un sunet drept, netensionat, care poate reveni suplu, la forma lui imponderabilă. Jocul cu glota şi împinsul dau senzaţia de văitătură – bocet, de mare efect, dar sunt primejdioase pentru artist când sunt folosite fără discernământ sau empiric.

  • Nicolae Coman: La steaua, Trecut-au anii

Nicolae Coman – o prezenţă fizică remarcabilă, şarm aparte şi gentileţe rar întâlnită – un suflet sensibil, înclinat spre poezie – este el însuşi autor de versuri: muzician, profesor, compozitor, poet, într-un cuvânt un artist complex abordând cu succes domenii multilaterale ale artei.

Nicolae Coman: După cum spunea Jora, pentru un compozitor de lied cea mai dificilă probă este Eminescu. Toţi ceilalţi poeţi sunt mai la îndemână, dar Eminescu este oarecum automuzicalizat – intrând în competiţie cu… muzica.[4] 

 Două cântece pe versuri de Mihai Eminescu (1958), pentru voce şi pian. Se pare că dificultatea intonaţională şi ritmică a celor două sonete eminesciene nu au lăsat mulţi interpreţi să le calce pragul. Destul de joase, chiar pentru o mezzosoprană, piesele pun multiple probleme prin salturile neconvenţionale, lipsite de susţinere informaţională la pian. Poza de glas, notele de pasaj, mezzavocea, controlul stării aparatului vocal sunt doar mijloacele tehnice pentru trecerea la categoria superioară a interpretării. Sarcina gnoseologică în arta cântului nu este aşadar numai de a acorda o atenţie tehnică procesului interpretativ, ci de a construi pe această bază solidă o interpretare la un nivel care să-i sporească rolul şi valoarea. Însă fără baza tehnică nu te poţi apropia de astfel de pietre de încercare ale lideristicii româneşti. În tehnică, şi doar într-o tehnică bună, modelată pe genul cameral, găsim soluţia curgerii textului muzical aşa cum cere, filozofal, textul. Pe o coloană mult redusă celei folosite în operă, pe o poziţie bine timbrată, dar fără adaosuri armonice, pe o voce primară pe care o numim sâmbure de voce – vocea subţire – putem purcede la valorificarea interpretativă a poemelor, întorcându-ne spre analiza lor amănunţită, pe căi interdisciplinare.

 

  • Nicolae Coman: Şi dacă…

Şi dacă… este a treia apropiere de versul Luceafărului poeziei româneşti, antecedentele sale eminesciene numindu-se: Trecut-au anii şi La steaua. Construcţia dificilă atât pentru voce cât şi pentru pian a primelor două lieduri le-au făcut abordabile, peste ani, doar unei elite a cântului ceea ce l-a determinat pe compozitor ca în concepţia celui de al treilea să facă o schimbare – foarte reuşită în opinia mea – către un stil mai popular,  jazz-ul. Nu mai puţin dificil ca intonaţie, salturi, respiraţie, întindere sau frazare Şi dacă... într-un Andante cantabile, senza rigore este o partitură din multe puncte de vedere mai solicitantă decât o arie de operă, într-o interesantă combinaţie, modelată din inflexiuni Jazz – istice şi triluri de privighetori.

  • Nicolae Coman: Cântec de  zori

Scrisă în 1971, exuberantul ziorel de ziuă ne duce cu gândul la acelaşi poem în viziunea atâtor compozitori români ce s-au aplecat asupra zorilor de ziuă nouă, dar mai ales a părintelui liedului naţional, Mihail Jora cu care Nicolae Coman a studiat începând de la teorie, solfegiu, armonie, la compoziţie. Păşind pe acelaşi drum, al apropierii de suflet faţă de miniatura vocal – instrumentală, Nicolae Coman îşi făureşte propriul drum, al devenirii personale în peisajul componistic al generaţiei sale. Piesele sale îl reprezintă în măsura în care un suflet de poet poate fi cuprins într-o frază muzicală.

Pianul ne introduce în atmosfera zorilor de ziuă prin şapte măsuri într-o sciitură simplă, aerisită şi comodă. Alternarea măsurilor de 2, 3, 5, 6, 7, 8, 9 optimi cu 2, 3, 4, 5, 7 pătrimi, sau 4 doimi, într-o schimbare permanentă a tactului, de o manieră în care aproape fiecare măsură are un alt număr de timpi, ne arată tendinţa compozitorului de a urma cu sfinţenie accentele textului. Fiecare silabă vine integrată în cuvântul transpus în muzică, exact la locul ei intonaţional din fraza vorbită. Ca urmare, întru înţelegerea valorii cognitive în arta cântului, ca să poţi interpreta un lied de factura aceasta, bagajul cunoştinţelor tale trebuie să fie la nivelul cerinţelor tehnice implicite. Glasul cât şi textul muzical sunt obiecte ale cunoaşterii, stăpânirea lor este premiza interpretării. Fără o tehnică solidă, orice interpretare este empirică şi susceptibilă de penibil. Pornind de la o fundaţie solidă, casa are temei să rămână în picioare. Privind în urmă la înregistrările cântăreţilor români, observăm că doar puţine voci trec proba timpului, interpretările lor rămânând în picioare, chiar şi azi. Desigur că banda a memorat o mare voce în cazul celebrului Grozăvescu…, dar noi aici vorbim de interpretări. Câtă vreme vocea rămâne în stadiul de material frumos nu putem vorbi de interpretare. Cu atât mai mult în muzica lui Coman, unde pe lângă tehnica vocală sunt necesare multe alte ingrediente, de la un simţ al măsurii exacerbat, o artă a certitudinii solfegiului, până la independenţa absolută faţă de sunetele disturbatoare uneori ale pianului. În măsura în care interpretul, prin cunoaştere, începe procesul investigării tuturor acestor elemente, piesa se dezvăluie în toată frumuseţea ei. Pe un ambitus destul de extins, de la Si bemol sub portativ, până la La acut, Maestrul Coman ne poartă prin vocalize, mordente, triluri, staccaturi sau fraze de un legatto puccinian, atât la voce, cât şi la pian. Acordurile de opt, nouă sunete sunt frecvente, în partea mediană existând un acord arpegiat de douăsprezece sunete, iar în final un acord de cincisprezece sunete, îndepărtat, în pianississimo.

 Piesa se încheie într-o atmosferă de linişte, sunete celeste, murmurate.

Îmi place să studiez, să cercetez lucrurile care pot conlucra la obţinerea unei interpretări memorabile. Mi se pare acest fapt cel mai important în evoluţia unui artist – o interpretare care să imprime piesa respectivă în mintea auditorului. Cred că împlinirea artistului este de fapt direct proporţională cu cât a realizat din ceea ce şi-a propus într-o piesă. Dacă nu şi-a propus nimic, nu are nici o împlinire – lăsând la o parte tonul academic, ar putea suna astfel: să cântăm repede şi să plecăm acasă că începe meciul, sau serialul! Sunt în toate domeniile oameni care şi-au greşit meseria pentru că nu au mers pe vocaţie. Când e vorba de artă nu se aplică platforma new age: fericit este cel ce nu aşteaptă nimic de la cei din jur, pentru că orice lucru, cât de mărunt va primi, va fi mai mult decât se aştepta… În interpretare trebuie să ştii ce vrei, pentru că firul gândului tău este cel ce conduce fraza. Liedul este în mâna interpretului – el îl poate ridica, sau, dimpotrivă, plafona. Interdisciplinaritatea pentru care pledez nu este un snobism, este o necesitate, din punctul meu de vedere. Atunci când păşeşti pe scenă în faţa publicului, un ochi avizat îţi poate spune unde te jucai la grădiniţă, cât s-a ocupat familia de tine în cei 7 ani de acasă şi cât ai reuşit tu să clădeşti pe ce ai primit de la mediul unde ai văzut lumina zilei. Tot ceea ce reprezinţi tu, tot ceea ce ai realizat de când te ocupi de creşterea ta spirituală stă sub lupa ochiului publicului, atunci când păşeşti pe scenă. Dacă visezi un hamburger în timp ce cânţi, se va vedea…

Când nu ştii ce cânţi, dacă nu ai înţeles semnificaţia ascunsă printre rânduri degeaba ai voce, pentru că rafinamentul şi ştiinţa conducerii vocii, inteligenţa muzicală sau lipsa ei răzbat ca mirosul de transpiraţie pe sub parfum.

Sunt unii compozitori care se bucură să fie cântaţi, obiectivul lor fiind acesta, indiferent de gradul de interpretare. Eu totuşi cred că înainte de toate trebuie urmărită calitatea. Prin muncă asiduă, da, prin conştienţă – nu prin picătura chinezească. Ştiu de la materialism dialectic că există şi varianta «prin cantitate spre o nouă calitate», variantă mult uzitată în muzica uşoară românească în ultimul deceniu în mass-media, unde şlagăr iese piesa care este cel mai des pusă pe post, pentru că ascultătorului i se inoculează lălăiala respectivă până la refuz, când ajunge să confunde obişnuinţa cu plăcutul. Este o metodă care dă roade. Chiar George Enescu, împreună cu Mihail Jora, când îşi ascultau reciproc ultimele creaţii, aveau o înţelegere – de a le cânta de trei ori una după alta, pentru a se familiariza cu sonorităţile şi a prinde firul conducător al gândirii muzicale. Abia apoi ascultau piesa ca «primă audiţie». Să mergem pe firul creaţiei înapoi: dacă la ascultat ai nevoie pentru a percepe corect mesajul de cel puţin trei variante succesive, oare de câte analize ale textului şi muzicii are nevoie un profesionist pentru a-şi stabili interpretarea SA, proprie, inovatoare, care să-l caracterizeze pe el şi numai pe el? Am întâlnit mulţi cântăreţi care «cântă în dorul lelii». Te uiţi în ochii lor şi vezi un gol rezonator. Poate nu au fost învăţaţi să caute ceva. Poate nu li s-a spus ce implică interpretarea – poate li se pare că merge şi aşa…

Când scriu aceste rânduri mă gândesc că voi face un bine copiilor ce acum studiază muzica pentru a deveni interpreţii de mâine. Pentru a face performanţă trebuie să ai toate înzestrările de care ai nevoie, nu poţi să ai doar dexteritate, sau doar voce, sau doar inteligenţă, spirit scenic, farmec, prezenţă de spirit, etc. trebuie să le ai PE TOATE. Nu sunt compensatorii – adică dacă ai voce poţi fi aritmic sau prost grămadă – nici vorbă!Vorbim de artă, de cultură, nu de sunetele privighetorii! Abia după ce sunt întrunite toate rotiţele necesare maşinăriei dotărilor native, ea poate funcţiona normal, făcând primul pas spre documentarea necesară unei interpretări personale. Cu cât ai citit mai multe cărţi cu atât cunoaşterea ta va fi mai dezvoltată şi interpretarea ta va fi mai interesantă, mai personală. Cu cât ai trăit mai multe experienţe conştientizate şi transferate prin impregnare artei tale, cu atât mai mult vei putea oferi celui ce te ascultă.

Steaua Polara de Nicolae Coman pe versuri de Mariana Dumitrescu

Interpreteaza Mirela Zafiri şi Ana Maria Ciornei

 

Dr. Mirela Zafiri

                                       


[1]           spicuiri din Teza de Doctorat Mirela Zafiri: Valenţe interpretative în miniatura vocal – instrumentală românească, îndrumător ştiinţific Prof. Univ. Dr. Grigore Constantinescu, susţinută în 24 iunie 2008, Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti.

[2]           Tsatsos, Ioanna; Poeme, în româneşte de Brad, Ion, Editura Albatros, Bucureşti, 1979, pagina 115.

[3]           Tsatsos, Ioanna; Poeme, în româneşte de Brad, Ion, Editura Albatros, Bucureşti, 1979, pagina 85.

[4]           Zafiri, Mirela; De ce Eminescu? De ce versurile alese? Anchetă realizată în Actualitatea Muzicală numărul II / octombrie 2000, Revista Uniunii Compozitorilor şi Criticilor Muzicali din România, cu ocazia recitalului Dintre sute de catarge, prin amabilitatea celor 10 compozitori contemporani cântaţi.

Vasile Menzel: Pictez muzică şi desenez poezie

Standard

Încercând să răspund la întrebările: (cum văd relaţia dintre muzică şi poezie,de ce le practic pe amândouă şi care mă atrage mai mult) prin puţine cuvinte, aş porni de la lucrarea de căpătâi a lui Wagner „Opera şi drama” din perioada zuricheză cu privire la teoria artei, în care Richard atribuie poeziei – principiul masculin-iar muzicii – principiul feminin-dorind prin aceasta să arate relaţia dintre cele două arte.

O muzică adevărată, vie, nu poate fi creată fără intervenţia gândului poetului.

Aşadar „principiul masculin” al poeziei, fecundează „principiul feminin” al muzicii. Tot Wagner afirmă că: organul cel mai vechi, mai autentic şi mai frumos este vocea umană căreia muzica îi datorează exclusiv existenţa. Şi cum vocea umană se poate manifesta melodic numai cu vorbirea, ajungem la concluzia că tonul viu al vorbirii omeneşti este unul şi acelaşi cu tonul cântat.. Aş mai adăuga părerea-mi modestă că muzica înseamnă poezie şi poezia muzică. Iar faptul că practic ambele arte este că nu se poate altfel.

La întrebarea  care din ele mă atrage (o iubesc) mai mult, este ca şi cum aş răspunde la o altă întrebare şi anume: Cine m-a făcut? Mama sau tata? La care răspunsul ar fi Evident – AMÂNDOI.

Melodia Toi, toi, l’homme – în interpretarea lui Vasile Menzel – extrasa de pe CD-ul Un buchet de fericire editat de Eurostar (cu permisiunea autorului)

Prof.univ PhD Vasile Menzel