Arhivele lunare: Decembrie 2010

Numărul 21, 25 decembrie 2010

Standard

Sumar

În loc de editorial

Ce muzică ascult de Crăciun? Răspund: Alexander Graur, Felician Roşca, George Balint, Irinel Anghel, Sorin Romanescu, Ioan Marius Lăcraru, Mirela Zafiri, Mircea Pruşan, Vasile Menzel, Monika Crăciun

Olivia Bălănescu: Crăciun în Kerala

George Anca: Crăciun în Rajsamand

Veronica Anghelescu: Gânduri pe marginea Festivalului Meridian 2010. Concertul Cvartetului „Florilegium”, Fotoreportaj şi Video – conferinţa de presă

Otilia Pop Miculi – Dialogul om-divinitate (II)

Adrian Georgescu: Înregistrări istorice din arhiva Radiodifuziunii Române. Convorbire cu Ana Blandiana

Veronica Anghelescu: Olivier Messiaen – Transports de joie d’une ame pure

 

În loc de editorial,

Echipa No14 Plus Minus vă doreşte Sărbători Fericite şi La Mulţi Ani!

Ce muzică ascult de Crăciun?

Standard

Ce muzică ascultăm de Crăciun? Ce muzică am dori să împărtăşim cu ceilalţi?

Alexander J.Graur

Ph.D.,MT-BC

(Torino, Italy) 

Dedicata tuturor. Craciun fericit!

Daca n-aveti somn….

http://medicamu.ipower.com/index_files/Page317.htm

*

Felician Roşca

Prof. univ. dr.

Organist

(Timişoara, România)

Ca muzica va propun Paul Constantinescu Oratoriul de Craciun. O muzica superba, rar cantata.

*

George Balint

Compozitor

(Bucureşti, România)

De CRACIUN, in familie, prefer sa ascult un disc „Electrecord”, din cele de odinioara, cu colinde traditionale laice culese si redactate de George Breazul in volumul „Cartea Satului”, interpretate de copiii din Palanca-Stoenesti (jud. Giurgiu). Sunt melodii arhaice, simple, cantate cel mai adesea la unison, in moduri infraoctaviante, majoritatea de aliura minora. Le ascult si pe 23, cand impodobim bradul, dar, desigur, si in seara de Ajun. Mai ascult si setul de colinde interpretate de Corul Madrigal – piese prelucrate de compozitori romani clasici, pe baza unor melodii de colind autentic, multe dintre ele fiind cu tematica religioasa. Intr-o vreme (anii ’91-’94), eu insumi am organizat niste echipe de cercetare etnomuzicologica in diferite zone ale tarii. Dincolo de pojghita divertismentului, care, in mediul urban reduce colindul la un pretext de manifestare mercantila sau pseudoculturala, dar si dincolo de abordarea academica, in elevate formule destinate podiumului de concert, exista o expresie magic-augurala a colindului, a carei fenomenalitate este perceptibilla doar in mediul sau natural, la tara. Forta regenerativa a colindelor rurale se manifesta in contextul unor melodii relativ simple, continand subtile asimetrii de ritm si profil, repetate in contextul literar al unui lung sir de strofe (cel putin 15, pana la 30 sau peste). Conteaza mult si timbralitatea – daca sunt voci de copii sau de adulti (exclusiv barbati). Oricum insa, experienta participarii, chiar si ca simplu ascultator, este de netransmis prin povestire. Trebuie sa te afli acolo, nemijlocit prezent, caci ele nu se adreseaza atat priceperii intelectuale, cat mai cu seama intregului monadic al fiintei intru care te afli, ca tocmai fiind. Imprejmuit astfel, nu doar de sunet ci si de fapturile care-l insufletesc, te transformi tainic, prin trairea miraculosului arhetip al nasterii. Este, totodata, si manifestarea unei valente catartice.

Ca muzician, desigur ca imi rezerv in aceasta perioada si un timp in care cant eu insumi, alaturi de fata mea, ajutandu-ne amandoi si de posibilitatile armonice ale pianului. Iata, va ofer cateva colinde pe care le-am aranjat muzical, unul pentru copii (Corul de copii al Radiodifuziunii), altele, pentru cor mixt cameral (Corul Encanto), si un colind cantat de Mara, pe cand era inca in varsta copilariei. Mai pun si o Suita pentru pian pe teme de colinde populare romanesti (melodii culese de Béla Bartók), pe care am compus-o in primul an de studentie la Conservator (1981).

Sper sa le ascultati cu placere. „Hristos s-a nascut!” si La multi ani, tuturor!

*

Irinel Anghel

Compozitoare

(Bucureşti, România)

Sorin Romanescu

Chitarist

(Bucureşti, România)

Irinel Anghel recomanda Björk – Jólasveinar – Icelandic Christmas Carol – Rare Bjork: Icelandic Christmas Carol

Si albumul Colinde si Povesti de Craciun de / cu Sorin Romanescu si Luiza Zan, recent aparut la Soft Records. CD-ul a fost lansat cu 4 zile inaintea Craciunului si se gaseste in magazinele de muzica.

Ma gandesc totusi (ca proiect personal) la un program de „Colinde pentru restul timpului”, „Colinde pentru zile obisnuite”. Colindul este un cantec in dar. De ce sa nu ne facem aceste daruri in fiecare zi?

*

Ioan Marius Lăcraru

Violonist

(Bucureşti, România)

De Craciun mi-ar face placere sa ascult colinde in starea lor originara – cit mai putin prelucrate, aranjate, tradate –  in ambientul pentru (in) care au fost create si au sens deplin, deasemenea imi doresc acele prezente sonore apotropaice stravechi – animaliere (ursul, capra) sau  jocuri, lupte de masti – si, complementul cult, rafinat dar plin de o misterioasa viata – Oratoriul de Craciun de Paul Constantinescu.

Din pacate din toate acestea nu am nimic imprimat pentru a putea contura o imagine sonora.

*

Mirela Zafiri

PhD

Soprană

(Bucureşti, România)

De când eram un prunc am fost la colindat, în Banatul meu natal, cu părinţii, pe la rude şi prieteni. Este o tradiţie pe care o păstrez şi astăzi. De fiecare Crăciun merg la Logoj şi-mi colind neamurile, întâi pe mămica, apoi pe mamatuşa, şamd…

Mi-am dorit de mult timp să înregistrez un CD cu colinde. El a venit la timpul potrivit în care trebuia să vină, ca toate lucrurile din viaţa mea, şi l-am făcut exact cum mi-am dorit – cu sufletul. Pentru că aşa cred eu că se cântă colinda, ca un suspin al sufletului, ca un oftat al preplinului de frumuseţe sau bucurie, cu lacrima dragostei în ochi, dezbrăcaţi de noi şi cufundaţi în iubire.

“… Hai în sufletul unei lămâi

unde-i cald ca-n vara ta tropicală

şi îngheaţă-n palme cristale.

Acolo legile firii n-au cunoscut

Convenţiile.”*

Odată ce am scăpat de îngrădiri, colindul se va înălţa precum însăşi bucuria, umplând spaţiul fiinţei noastre de părtăşia în spirit la acest eveniment al universului – naşterea celui ce ne va scoate din era legii, descoperindu-ne drumul dragostei.

Pentru că lucrurile care ne sunt date vin spre noi cu toată ardoarea cu care le-am chemat, am scos nu doar un CD, cum îmi propusesem, ci un album cu 3 CD-uri. L-am dedicat mamei mele, Maria, intitulându-l sugestiv COLINDE PENTRU MAMA, cu intenţia de a deschide drumul tuturor celor ce-şi doresc să-şi colinde mămicile, dar nu au ieşit încă din convenţii.

Primul CD din albumul COLINDE PENTRU MAMA ne dă vestea: naşterea Pruncului Sfânt. Piesele formează prin succesiunea lor povestea celui mai frumos dar primit de omenire – întruparea lui Isus, ca învăţător, ca om. Al doilea CD (Ave Maria) ne introduce în atmosfera Nopţii Sfinte, în micul Bethleem, unde Maria îşi leagănă pruncul. Urmează mulţumirea “măreşte suflet al meu”, în al 3-lea CD, pentru calea deschisă de Christos tuturor.

Din albumul COLINDE PENTRU MAMA, “Sus la poarta raiului”  este întruchiparea a ceea ce simt eu că înseamnă colindul, fiorul care ne leagă de nemurire, sâmburele vieţii veşnice din noi. Este o colindă pe care o iubesc şi v-o dăruiesc din suflet – pentru suflet.

*poezie de Crăciun Monica

*

Mircea Pruşan

Compozitor

(Bucureşti, România)

Varianta personală a colindului Amazing Grace…

*

Vasile Menzel

PhD

Actor, compozitor

(Bucureşti, România)

Ce cântăm de Crăciun şi în cinstea cui?

Sărbătorile de Crăciun şi de Anul Nou sunt, după părerea mea, cele mai frumoase sărbători ale anului. Iar noi românii avem darul de a le petrece în mod deosebit, atât prin obiceiuri, ritual, cât şi prin preparatele culinare tradiţionale pe care românul doreşte, încearcă, se zbate, să le pună pe masă în zilele cu pricina.

Dar cel mai important lucru este apariţia Minunii lui Dumnezeu; pentru că în ziua de Crăciun s-a întâmplat o minune. S-a născut Domnul Nostru Iisus Hristos, cel care avea să se sacrifice pentru binele omenirii.

În aceste împrejurări noi, românii, cântăm cu bucurie dar şi cu pioşenie: colinde, cântări despre Moş Crăciun cu plete dalbe/ ce-a venit de prin nămeţi/ să aducă daruri multe / pe la fete şi băieţi; dar şi despre bradul împodobit – O brad frumos cu cetina tot verde, Copacul credincios ce frunza nu şi-o pierde.

Asta nu înseamnă că nu putem aborda şi o muzică mai ritmată care să ne înveselească, întrucât evenimentul naşterii trebuie sărbătorit cum se cuvine, cu bucurie şi fericire, iar sentimentul iubirii, nu numai faţă de Dumnezeu, trebuie să primeze.

Ca muzician aş vrea să dăruiesc cititorilor revistei noastre, o compoziţie proprie în  interpretare proprie, intitulată „De ziua ta”, precum şi un cântec cântat de duetul „Fraţii Mentzel”, intitulat „Rock and Roll”

Şi acum o scurtă istorioară de suflet.

Zilele acestea am trimis un email cu urări de Crăciun prietenilor mei. Nu mulţi dintre ei au reuşit să-mi răspundă, mai aştept. Dar cineva drag mie, o Doamnă frumoasă la suflet şi chip, mi-a răspuns prompt, trimiţându-mi un dar. Dar, ce la rându-mi vi-l dăruiesc şi dumneavoastră, COLINDE, interpretate chiar de doamna în cauză, ce are un glas inconfundabil şi un talent ieşit din comun. Doamna Margareta Pâslaru.

Îţi mulţumesc Margareta.

*

Monika Crăciun

Poetă

(Germania)

Ce muzica ascult de Craciun? Multumesc de intrebare.

Muzica picuratoare de pace, cea care-ti da aripi increzatoare. Din ce in ce mai multi oameni cred ca iubirea e singura care conteaza, dragostea care vine de la Dumnezeu si ne patrunde. Ascult cu placere voci si instrumente ce transmit evlavia interpretului, ajutindu-ne sa implinim trairea universala a sarbatorii: colinde pentru mama – Mirela Zafiri, care imi incalzeste la fiecare auditie inima, discul fiind bilingv ma transpune in anii copilariei; Simvionaiurile 1si 2 – iar la anul sper 3, sfere unduitoare ce ce fliudifica granita dintre individ si univers, nascute in afara cuvintelor; concertul de Craciun al unor prieteni, devenire spontana in prezenta auditorului, formatia B.u.t.i.,4 amatori profesionisti cu multe instrumente de pe diverse continente.

Din pacate membrii Buti sint off-line asa ca inca n-am aprobarea sa trimit o piesa de-a lor.

Crăciun în Kerala

Standard

Ziua de Crăciun începe devreme, la 6.15, în căldura umedă a camerei de hotel din Alleppey şi în febra finalizării bagajului pentru plecarea spre cea de-a doua destinaţie a periplului keralez. A trebuit să cumpăr un rucsac pentru haina de iarnă şi pantofii cu care am apărut din ceaţa lăptoasă de la Delhi. Nu mai e timp de mâncat, deşi restaurantul ieftin de la parter e deschis. Indienii se trezesc odată cu soarele.

O ricşă mă duce în câteva minute la jetty, minusculul port de unde pleacă feribotul spre Kottayam. Cumpăr în grabă nişte chipsuri de papioca şi o pungă de curmale (ups, aproape că uitasem echivalentul în română al englezescului dates). Biletele se vând la bordul vasului, deci rămâne o jumătate de oră de aşteptat pe o bancă de piatră, cu ochii la nişte resturi de afişe decolorate ale unor filme Bollywood, desigur. Familii de indieni încep să sosească rând pe rând. Nici urmă de turişti, din moment ce nu e vorba de vreun vas luxos de croazieră, ci de un „autobuz” local pe apă.

La 7.25 apare feribotul cu nr. 38 în direcţia Kottayam. Trage scurt la mal, suficient pentru câţiva pasageri să sară expert pe punte. Cu cele două bagaje pe care le am, nu pot face un salt similar şi aştept ca micul vas să întoarcă şi să fie ancorat cum se cuvine, cu funii groase, la ponton. Mă grăbesc să urc ca să prind un loc cu vedere neobstrucţionată. Vasul, deşi mic, are o punte largă, cu două şiruri de bănci îmbrăcate în vinilin albastru, jupuit pe alocuri, pe care pot sta comfortabil trei persoane, iar acoperişul e o prelată groasă, eficientă împotriva soarelui ce începe deja să ardă. Pe banca din faţă stă o fetiţă de 6-7 ani care nu-şi poate lua ochii de la mine. Râde încurcată ori de căte ori îi surprind privirea şi, ruşinată, îi şuşoteşte ceva mamei la ureche.

Plătesc 10 rupii costul biletului şi feribotul porneşte agale în susul râului. Trecem repede de lacul pe care l-am văzut ieri încărcat de bărci-hoteluri, aşa numitele botels. Unele s-au desprins deja de la mal, începându-şi croaziera de dimineaţă, în timp ce locatarii-turişti aflaţi la bord îşi schimbă poziţiile pentru fotografii la o ceaşcă de cafea pe fundalul apei şi al pâlcului de cocotieri de pe mal.

Scot şi eu grăbită aparatul de teamă să nu pierd ceva din minunăţiile exotice pe care râul le derulează în mersul leneş al vasului. Nu pentru prima oară în India, am senzaţia că sunt la un cinematograf în aer liber, spectator mut al unor scene sau imagini incredibile care se lipesc pe retină şi rămân acolo pentru totdeauna. Cum să le explic eu celor de acasă, care mi-au reproşat că n-am făcut poze suficiente anul trecut, că mie nu-mi sunt necesare? E ca şi cum aş colecţiona afişele filmelor pe care le văd. De data aceasta însă, fotografiez frenetic pentru că am o datorie de conştiinţă: pozele aşa-zis „frumoase” pot arăta, celor care vor să vadă, că India oferă ceva mai mult decât gunoaie, vaci costelive, sărăcie sau leproşi. E trsit că mulţi dintre cei care vizitează India într-un scop sau altul se opresc la „sânge, terci şi fecale” blocându-şi, conştient sau nu, propria accedere spre un dincolo, mai adânc, mai adevărat. În fine, bănuiesc că nu toată lumea e cinefilă împătimită ca mine. Filmul dimineţii de azi e un documentar fără comentarii despre „Veneţia estului”– cum a fost denumită această parte a Keralei – cu bogăţia sa de ape binecuvântate de verdele ierburilor, rozul nuferilor şi albul egretelor grăbite.

Tragem la mal din când în când pentru cei câţiva pasageri care vor să urce sau să coboare în satele din împrejurimi. La una din staţiile plutitoare, vasul s-a înveselit de apariţia a vreo douăzeci de femei tinere, toate zvelte, în sariuri colorate, şi obligatoriu cu cercei mari de aur. Stau laolaltă într-un grup voios şi vorbesc necontenit, ca femeile. Poate se duc undeva să lucreze, mă gândesc.

Pe lângă vegetaţia luxuriantă, canalele oferă vederi sporadice asupra localităţilor riverane. Surprind astfel crâmpeie de viaţă matinală: câte o baie în râu, spălatul rufelor sau adăpatul animalelor. M-am obişnuit deja cu felul în care indienii îşi trăiesc viaţa „în stradă”, sfidând conceptele noastre despre spaţiul privat, interior sau exterior. Satele sunt numeroase, căci Kerala este cel mai dens populat stat din India. Localităţile mai mari au poduri de lemn care fac legătura între cele două maluri, poduri care sunt ridicate în calea feribotlui de câte un bărbat care le mânuieşte rapid cu o sfoară şi un scripete.

Mă aşteptam să zăresc doar case amărâte din chirpici sau colibe de stuf, dar rămân impresionată de impozanţa elegantă a unor vile– case sănătoase din cărămidă, acoperite cu ţiglă roşie ca pe la noi, cu verande largi, uşi glisante de sticlă şi parcuri pe post de grădini. Sărăcia nu lipseşte, desigur, dar pare mai puţin acută decât în alte locuri din India. Dezvoltarea industrială scăzută şi puţinii investitori străini au făcut ca un procent semnificativ din forţa de muncă masculină să se îndrepte spre statele din Golf, iar acum multe familii keraleze beneficiază de câştiguri substanţiale care sunt trimise acasă.

Voiajul durează trei ore, cât un film indian, timp suficient să-ţi formezi o imagine despre viaţa apelor din această parte a Keralei. Staţia Kottayam, cap de linie, e un loc larg, aşa cum se cuvine unui important centru comercial de pe coasta Malabar. Am inima un pic strânsă pentru că nu am găsit zilele trecute nici o cameră liberă la hotelurile trecute în ghid. Mă acostează instantaneu un indian care se oferă insistent să mă ia cu maşina până la o staţiune ayurvedică aflată la patru kilometri de oraş. Deşi cunosc deja tipul şarlatanilor ocazionali sau de profesie care încearcă să ia minţile turiştlor neiniţiaţi, îl urmez în ideea că nu am altă variantă şi că, oricum, pot să refuz să stau într-un loc dacă nu-mi convine sau nu face banii. Măcar atâta lucru am învăţat şi eu din lunga mea experienţă indiană: să fac corelaţia preţ-produs/serviciu.

Mă urc în maşină şi pornim printr-un sat amorţit până la Spitalul Ayurvedic. „Nu, la spital nu am de gând să stau”, îmi zic, dar maşina coteşte dreapta pe un drum bătătorit de ţară şi ajungem la o poartă arcuită de lemn unde e scris mare „Athreya Resort”. Intrăm şi vederea ni se deschide cu o statuie gigantică a lui Hanuman în postură de războinic. Ups, un kitch menit să ia ochii străinilor! Neîncrederea îmi sporeşte rapid când dau cu ochii de un loc special amenajat pentru lecţii de yoga, un fel de colibă cu două zeităţi încremenite la uşă. Yoga şi ayurveda – combinaţia sigur vandabilă pentru turiştii dornici să cuprindă „esenţa” Indiei în zece zile. Mergem apoi să vedem camerele dispuse în sistem de căsuţe spaţioase, liniştite, cu multă lumină. Preţul e excelent, cocotierii îmbietori, aşa că uit repede vulgarizările de la intreare şi mă hotărăsc să rămân aici.

Las bagajele înăuntru şi plec într-o primă recunoaştere a împrejurimilor, ca să descopăr un loc de-a dreptul fascinant, încremenit parcă într-o atmosferă rurală nealterată de trecerea secolelor. În câteva minute mă înconjoară patru fetiţe zâmbitoare, care mă supun interogatoriului standard: ce mai faci, de unde vii, cum te cheamă. Nici una nu îmi cere un pix. Aflu de la ele că satul se numeşte Pallom, că şcoala nu e departe, iar vacanţa se termină pe 31 decembrie. La sugestia lor, mergem împreună să vedem câmpul de orez aflat chiar în spatele staţiunii. Aparţine mai multor proprietari care-l recoltează în martie-aprilie, orezul urmând să fie vândut la magazin, cum zic fetiţele mele. Nu e de mirare că pământul e atât de bogat, având în vedere că sudul Indiei e vizitat de doi musoni pe an. Mă surprinde însă faptul că, într-un sat uitat de lume, la răscruce de multe ape, copiii vorbesc engleză cu uşurinţă, pe lângă hindi şi, firesc, malayalam. Kerala îşi merită deci faima pe care o are în India pentru sistemul excelent de educaţie, cu un nivel al alfabetizării, cel puţin oficial, de sută la sută. Trebuie să fie rezultatul lungii guvernări comuniste, Kerala fiind în 1957 primul stat din lume care-şi alegea la conducere, în mod democratic, un partid comunist.

La plecare, fetiţele mele cu multe mărgele şi cercei îmi urează zâmbitoare un Crăciun fericit. Ele sunt hinduse, dar majoritatea vecinilor lor sunt creştini care merg duminica la biserica din apropiere. Contactul cu Europa şi lumea creştină a început în 1498 când o primă flotă portugheză sub conducerea lui Vasco da Gama a ajuns pe coasta Indiei via Capul Bunei Speranţe şi Marea Arabiei. Atraşi de comerţul cu mirodenii, portughezii au făcut din Cochin un port puternic pe care l-au dominat în exclusivitate până la apariţia puterilor rivale, Franţa şi Olanda. La începutul secolului al XVII-lea, East India Company a intrat în ecuaţie şi britanicii au preluat controlul până la Independenţa din 1947. Această îndelungată legătură cu Europa se face responsabilă pentru existenţa unei numeroase populaţii creştine în Kerala, ca şi pentru numărul mare de biserici şi catedrale vechi de câteva secole. De aici şi stilul arhitectural aparte ce conferă, cel puţin unor străzi, un aer drag de acasă.

Cu sufletul încărcat de emoţii rare, mă retrag în cameră, la răcoare, să pot derula în voie filmul Crăciunului meu din 2007, un film nu despre Moş Crăciun, rămas în ţară, ci despre frumuseţi dumnezeieşti care se pot revela doar în zile alese ca cea de azi.

Olivia Bălănescu

Crăciun în Rajsamand

Standard

Abia se înfiinţă nebunia-lacrimă. Thomas făcu cercul. Fiecare ceva, eu cântai, Astăzi s-a născut Hristos, Mesia chip luminos, Lăudaţi şi cântaţi şi vă bucuraţi. Toţi pe Dumnezeu, cu amen, cu namaste. Jesus, the greatest embodyment of the non-violence, L.S. Gandhi. O lacrimă de-a Platei, Elisa, ikebaneza, indoneziano-australianul Effendi. Cercul omenirii-Crăciun în auditoriumul Palatului Păcii Copiilor din Rajsamand pe deal mai înalt ca Golgota. Thomas făcuse rugăciunea. Subhash – om, shanti, om. Tamilezul, să-i scriu de Dragoş Pâslaru (facem mişcare, acum ori mai pe urmă). Ce biruitor creştinism, la o adică. Ce zile ne-or mai veni după naştere, în atât adânc. Educaţia yoga, Mirceo. Nici asta nu e de Diwali. De rugat ne rugarăm la lacrimă. Acum plictisul. Mă scăldasem şi pătura yoga numai praf, cenuşă în cap, Eliade, nu mahapranam.

Mult m-a potrivit o soartă, mamă moartă, m-a născut creştin în artă. Culoarea e în orient, linia în vest. Ne culcă pe ureche. Mă tăvălesc în nisipul verde al deşertului. Mi se bulboacă sângele. (N-)am de murit. Crăciuniţe-ahimse. Îl salutaşi pe Hristos frăţeşte. Nu ne pare rău. De bine ce ne pare, o lacrimă. Vieţi zidite în ce alegere, tolerantă, purificatoare, ahimsa. Cu Mahavir cunoscându-mă, cu Isus născându-mă, crucea aşteptând-o.

Acharya Tulsi a recomandat să nu se aplaude, că sunt microbi în aer şi pot fi ucişi. În schimb să se ridice mâinile, copaci răsfiraţi rotindu-se în aer.

 Astazi S-a nascut Hristos

Astazi S-a nascut Hristos

Mesia, chip luminos

Laudati si cantati si va bucurati.

Mititel si-nfasetel

In scutec de bumbacel

Laudati si cantati si va bucurati.

Vantul bate, nu-L razbate

Neaua ninge, nu-L atinge

Laudati si cantati si va bucurati.

Si de-acum pana-n vecie

Mila Domnului sa fie!

Laudati si cantati si va bucurati.

Dr. George Anca

Gânduri pe marginea Festivalului Meridian 2010 – Zilele SNR-SIMC

Standard

Concertul Cvartetului Florilegium

Festivalul Meridian 2010 – Zilele SNR-SIMC – a propus, anul acesta, o varietate de concerte care au avut loc atât în Bucureşti, cât şi în provincie, cu o ofertă muzicală mergând de la cvartetele de coarde la spectacolele multimedia. Organizatorii Festivalului au depus un efort considerabil pentru ca Festivalul să se desfăşoare în cele mai bune condiţii, şi de aceea, alături de interpreţii şi compozitorii care s-au aflat în lumina reflectoarelor, merit, la rândul lor, aplauzele şi aprecierea noastră.

Aş dori, în cele ce urmează, să mă refer cu deosebire la un concert care m-a impresionat în mod deosebit (fără ca prin aceasta să neg, în vreun fel, valoarea tuturor celorlalte concerte), permiţându-mi, aşadar, un grad mai mic sau mai mare de subiectivism, dat fiind că acest concert a fost, cel puţin pentru mine, mai mult decât un concert.

Cvartetul Florilegium este o prezenţă nelipsită de pe scenele Festivalurilor de muzică contemporană din Bucureşti. Unul dintre puţinele cvartete de coarde ale care promovează muzica contemporană, Florilegium este format din patru instrumentişti de excepţie: Ioan Marius Lăcraru – vioara I, Mălina Dandara – vioara a II-a, Maria Ciurduc – violă şi Anca Vartolomei – violoncel. Profesionalismul şi inteligenţa interpretativă a membrilor cvartetului se alătură unei pregătiri întotdeauna impecabile a concertelor care, de cele mai multe ori, propun repertorii dificile.

Nici concertul susţinut în cadrul Festivalului Meridian 2010 – Zilele SNR-SIMC nu a constituit o excepţie de la regulă. Un program de o oră şi jumătate, propunând patru lucrări contemporane dificile, dar de mare calitate, dintre care trei au reprezentat prime audiţii absolute. Au fost interpretate, astfel, Na Perfurada Luz, em Plano Austero (Cvartet de coarde nr. 1) de Harry Crowl (Brazilia) în primă audiţie românească, Impressions (Cvartet de coarde nr. 3) de Sorin Lerescu, Vivarta de Doina Rotaru şi The Four Elements (Cvartet de coarde nr. 3) de Valentin Petculescu.

Dincolo de calitatea lucrărilor selecţionate de membrii cvartetului pentru acest concert, calitate indiscutabilă, am constatat o dimensiune profund meditativă ce a unificat cele patru lucrări (nu ştiu dacă acest lucru a fost intenţionat sau nu de către membrii cvartetului, dar nici nu cred că a fost o simplă coincidenţă fericită). De la cvartetul lui Harry Crowl (ca un joc de lumini şi umbre prin căile secrete ale unui labirint) la cel al lui Sorin Lerescu, (cu un titlu poetic, Impressions, alternând momentele de mare descătuşare a energiilor cu clipe de mare gingăşie şi puritate, ca jocurile unui fluviu capricios – poate nu întâmplător, căci compozitorul a scris cvartetul în această vară, în proximitatea Dunării care, să ne amintim, a fost adesea neîndurătoare), la cel al Doinei Rotaru (o meditaţie când dulce şi senină, când tânguitoare, cum e şi viaţa…) şi, în cele din urmă, la cel al lui Valentin Petculescu (titlul, The Four Elements, m-a dus mai degrabă cu gândul la membrii cvartetului şi nu la tainicele constituente ale lumii), Cvartetul Florilegium a oferit o interpretare ce s-a constituit ea însăşi într-o meditaţie asupra muzicii şi asupra acelor zone care o transcend, indiferent de opiniile pe care poate că le avem în ce priveşte posibilitatea muzicii de a semnifica ceva sau nu.

Câteodată, ascultând un interpret care parcă se contopeşte întru totul cu instrumentul, trăind parcă visceral fiecare trăsătură de arcuş, ca pe o încordare a inimii, nu pot să nu mă gândesc că dincolo de sunete există acea dimensiune secretă, în care putem pătrunde doar în anumite momente de mare graţie, rar, din păcate.  Închid ochii şi nu mai văd nici Aula Palatului Cantacuzino, nici scena sau pupitrele pline de partituri, ci îngerii din spatele sunetelor.

În finalul acestui articol, un amplu fotoreportaj cu imagini din mai multe concerte prezentate în cadrul Festivalului Meridian 2010 – Zilele SNR-SIMC, precum şi imagini video de la Conferinţa de Presă.

Această prezentare necesită JavaScript.

Veronica Anghelescu

Dialogul om-divinitate (II)

Standard

Structuri poetico-magice în formulele pentru ploaie şi soare

Denumite de performeri descântece de ploaie, iar de către specialişti, formule magice, aceste categorii folclorice păstrate până astăzi în folclorul copiilor, au fost transformate în simple elemente ludice.

De la început trebuie subliniat faptul că toate textele poetice sunt rostite cu o anumită ritmicitate, ce dă, se pare, acea forţă energetică ce acţionează şi la nivelul afectiv al performerilor. Cuvântul folosit simbolic pentru lucrul desemnat (ploaia sau soarele) capătă astfel „putere şi forţă, putându-i împrumuta voinţa de realizare.”(Agrippa, H. C., De occulta philosophia, cartea a II-a, cap. LX, XXV, p. 112).

Literatura etnologică şi antropologică universală ce s-a ocupat de fenomenologia magiei şi implicit a invocaţiei, precum şi a descântecului, stabileşte mai multe etape în derularea actelor rituale respective. Dintre acestea am selectat doar acele momente în care atât cuvântul cât şi muzica sunt prezente. Restul etapelor descrise de către specialişti nu apar atât de pregnant în categoriile folclorice invocatorii care fac subiectul lucrării noastre, fiind specifice altor tipuri.

ENUNŢAREA – este prima etapă şi reprezintă un element esenţial al invocaţiilor (descântecelor) pentru ploaie şi soare, fiind însoţită de cuvinte rostite într-un anumit ritm şi tempo.

Analizând mai multe tipuri de invocaţii am ajuns la concluzia că partea enunţiativă este alcătuită de obicei din două formule:

1)  formula apel, cu caracter de invocare a cărei principală motivaţie poetică este solicitarea adresată divinităţii reprezentate metaforic prin astrul diurn, Dumnezeu, curcubeul sau chiar direct ploaia. Structura şi organizarea versurilor se supune tuturor regulilor de organizare a sintaxei şi structurii sistemice a versificaţiei, având în acelaşi timp un caracter independent. Menţionăm, totodată, că formula apelului evocator poate sta în orice parte a strofei, rolul său fiind acelaşi.

 2)  formula „ofrandei”, denumită astfel de noi pentru că după săvârşirea acţiunii propriu-zise de invocare a ploii sau soarelui este nominalizat tipul ofrandei ce va fi oferită în schimb celui evocat.

Interrelaţia vers poetic – ritm

Versificaţia

Deja este cunoscut faptul că riturile de ploaie au dispărut în unele zone din ţară, ori sunt într-o fază de degradare destul de avansată. Nu suntem întru totul de acord cu teoria „decăderii categoriilor folclorice” prin preluarea lor de către anumite grupe de performeri, alţii decât cei tradiţionali, cel puţin în ceea ce priveşte acest ritual. Motivăm această afirmaţie prin faptul că elementul principal în reuşita oricărui gest ritual şi cu atât mai mult în ceremoniile ce au la bază magia evocatoare, este elementul puritate. „Curăţenia, puritatea sunt condiţiile fundamentale ale evocării […] În sfârşit, la toate acestea se adaugă castitatea.”(Maxwell, J., Magia, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1995, p. 40-41)

Având în vedere aceste elemente, fundamentate încă din perioada filosofilor alexandrini şi ai şcolii teurgice, prezenţa performerilor copii nu ni se pare întâmplătoare, ei aducându-şi contribuţia din plin la reuşita invocaţiei respective şi în acelaşi timp la cristalizarea categoriei folclorice de care ne ocupăm.  

Aşadar, vom descoperi la o analiză atentă a versificaţiei că aceasta se supune regulilor ritmului vocal din sistemul ritmic al copiilor, îmbinat cu principiile versului scandat (Brăiloiu, Constantin, La  rythmique enfantine, în „Opere”, I, Bucureşti, Editura Muzicală, 1967).

În general, se observă o predominanţă a sistemului hexasilabic şi octosilabic ce se găsesc atât în forma lor acatalectică cât şi catalectică (5,7 silabe). Versurile apar, în consecinţă, cu dimensiuni inegale, acest lucru ducându-ne la descrierea câtorva posibilităţi în care se află tiparele metrice de bază:

 a)  În formulele invocatorii recitate

 

În exemplul prezentat mai sus avem un tipar metric hexasilabic în care se observă o îmbinare a celor două forme – acatalectic şi catalectic. O astfel de interpretare dată acestui tip de îmbinări ţine cont de faptul că respectiva categorie folclorică aparţine deja folclorului copiilor în care sistemele metrice admit versuri catalectice pe care le socotesc sisteme independente (Comişel, Emilia, Folclor Muzical, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1967, p. 61). În cazul de faţă am putea socoti o îmbinare de hexasilab cu pentasilab.

b) În textele invocatorii muzicalizate pentru fertilitate (Termenul de „text muzicalizat” aparţine etnomuzicologului Mariana Kahane şi este enunţat în studiul „Un aspect al legăturii între text şi melodie în cântecul popular românesc”, în „Revista de Etnografie şi Folclor”, tom 11, nr. 2/1966, p. 123-153. Această noţiune este posibil a fi o interpretare proprie a cerinţelor folclorului muzical românesc, termenul de origine fiind „limbaj verbal muzicalizat”, enunţat de Robert Lachmann în „Die Musik der assereuropänischen Natur- und Kulturvölker (Handbuch der Musikwissenschaft), I, Wildpark-Postdam, 1929), deşi în timpul cântării, versurile în mod obişnuit se adaptează melodiei,  apărând unele augmentări  sau  diminuări, invocaţiile de acest tip păstrează aceeaşi îmbinare între tiparele metrice. Vom constata, astfel, următoarele cazuri posibile:

În analiza noastră am întâlnit şi cazuri în care versurile scindate în emistihuri acatalectice formează de fapt tipare metrice de sine stătătoare (ex. 7). Acest tip de structură se întâlneşte des în cântecul de leagăn ce are o vechime tot atât de mare, cât probabil şi cea a omenirii. Dacă vom extinde aria de răspândire a acestei structuri şi la nivelul invocaţiilor, ţinând cont în aceeaşi măsură de vechimea acestei categorii folclorice, vom obţine o posibilă nouă structură metrică impusă astfel ca sistem independent – tetrasilabicul. (Acest tip metric a fost definit şi studiat la noi de către etnomuzicologul Ghizela Suliţeanu în vol. Cântecul de leagăn, Bucureşti, Editura Muzicală, 1986, p. 50-52)

 

Structurile prezentate în ex. 8 a-d sunt hexasilabice formate din dublarea celei de-a doua celule metrice componente (4 silabe+emistih).

În textele de Paparudă (Dodoloaie) şi Caloian, prin emistih este invocat numele zeităţii pluviometrice capabile să aducă ploaia (Ruda, Iene). Vechiul strat indo-european este prezent în acest tip de text prin denumirea „Ruda” dată de indieni zeului ploilor, precum şi prin desfăşurarea rituală.

 

Ritmul

Pornind de la ipoteza originii tipurilor ritmice simetrice în dans sau într-o mişcare regulată legată cândva de anumite practici rituale (Suliţeanu, Ghizela, lucr. cit., p. 52-57), precum şi de la faptul că odată pătrunse în repertoriul copiilor structurile acestor categorii folclorice pe care le studiem s-au adaptat, alcătuind aşa-numitele strofe ritmice (Brăiloiu, Constantin, lucr. cit.), vom putea reliefa pe de o parte aportul ritmului în economia construcţiei genului respectiv, iar pe de alta faptul că acesta apare în contextul dat ca o esenţă a raporturilor cuvintelor cu timpul. Privită în ansamblu, ritmica acestor categorii folclorice are un puternic substrat poetic.

Aşadar, atât scandarea cât şi cântarea versurilor se face de obicei pe o formulă ritmică alcătuită din valori egale (socotim ca valoare egală de bază optimea), grupate de obicei binar.

În cazul în care sistemul de versificaţie este hexa- sau octosilabic catalectic (5, 7 silabe), atunci ultima silabă apare de obicei accentuată, valoarea silabei este dublată, înglobând şi piciorul metric ce în mod aparent este lipsă.

 

 

Dacă pentru formulele rostite un aport substanţial in evidenţierea ritmului îl au intonaţia vorbirii, ritmicitatea repetării (aceste formule sunt rostite obligatoriu de 3 ori la rând, după care se face o pauză şi apoi se reia seria de 3 ori, de obicei formulele fiind rostite de 9 ori), tempoul şi accentele, în cazul nostru, a formulelor muzicalizate, se mai adaugă şi sonoritatea. În acest sens, Edgar Willems afirmă: „Ritmul fără sunet nu poate obţine virtuţi muzicale”. (Willems, Edgar, Le rythm musical, apud. Giuleanu, Victor, Teoria ritmului, I, Bucureşti, Editura Muzicală, 1968, p. 23).

Aşadar, în formulele muzicalizate ale invocaţiilor pentru ploaie şi soare se păstrează în mare aceleaşi principii (prezentate în paginile anterioare), textul muzical venind să completeze şi să potenţeze valenţele celui literar.

Repetarea emistihului pe valori duble faţă de cele iniţiale, din raţiuni posibil doar melodice, poate duce la schimbarea structurii unui vers octosilabic într-unul hexasilabic.

 

Influenţat de asemenea de construcţia melodică se află şi exemplul următor, în care observăm cum dintr-un sistem de versificaţie octosilabic, prin contragere de valori, s-a obţinut un sistem hexasilabic aparent pe o formulă ritmică de anapest (a se vedea formula încercuită).

 

În formulele magice pentru scosul căldurii din pământ, am întâlnit două tipuri de structuri ale versului – un tip octosilabic (ex. 14), realizat pe formule pirice izomorfe ce formează adevărate „strofe ritmice”(Brăiloiu, Constantin, Un sistem ritmic popular românesc (Le giusto sillabique) şi Versul popular românesc cântat, în „Opere”, I, Bucureşti, Editura Muzicală, 1969) sau un tip mixt octosilabic catalectic în primul motiv şi hexasilabic în al doilea motiv (ex. 15).

 

 În timpul cântării se observă cum în cazul celui de-al doilea motiv (Av.) din ex. 15 se petrec anumite „plieri” ale textului muzical pe cel literar

 Structuri sonore în formulele invocatorii recitate

 „Nu există rugăciune sau incantaţie fără vorbe spuse sau cântate, nici ceremonie fără muzică.” (Maxwell, J., lucr. cit., p. 100)

Acţiunea muzicii şi implicit a cântecului nu este numai simbolică, ci şi reală. Prin componenţa sa energetică, sunetul muzical reprezintă o verigă importantă de natură elementară între scopul invocaţiei, în cazul nostru aducerea sau stoparea ploii, şi performeri. De curând a fost demonstrat faptul că „muzica locuieşte chiar în atom, în inima lui.”( Iliescu, Elena, Mărturii despre nemurire. Omul şi liberul arbitru în Univers, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Universitas, 1994, p. 125).

Încă din antichitate se ştia că muzica este legată intim de esenţa fiinţelor, care este acordată esenţei cerurilor şi pământului. De asemenea, trebuie luat în consideraţie faptul că sunetul muzical reprezintă elementul principal al ansamblului format din cele trei elemente de bază ale muzicii.

Pornim demersul nostru analitic de la constatarea pertinentă făcută de Constantin Brăiloiu care afirmă referindu-se la perioada timpurie de formare a sistemelor sonore: „Două sunete, cu atât mai mult trei, sunt suficiente ca să constituie o muzică cu condiţia ca ele să fie tot atât de strâns solidare ca şi stelele unei constelaţii […]. Astfel a luat naştere un sistem sărac, dar viguros, riguros, coerent şi din care vor decurge altele, aparent prin salturi distanţate…” (Brăiloiu, Constantin, Opere, I, Bucureşti, Editura Muzicală, 1969, p. 287).

Putem presupune că la formarea nucleelor sonore (socotite de noi ca fiind structuri arhetipale), prezente de altfel în invocaţiile de care ne ocupăm, au concurat simultan mai multe activităţi sonore, după consolidarea lor putând fi transpuse şi obţinute astfel noi celule. Dar ceea ce apare evident şi din exemplele analizate de noi sunt legăturile existente între aceste celule şi elementele premuzicale ce au evoluat în acelaşi timp cu cele verbale urmând pentru început legile intonaţiei limbajului verbal (Saygun, M., La génèse de la mélodie, în Zoltan Kodaly, „Octogenario Sacrum”, Budapesta, 1964, apud Jean Gergely, „Introduction à la connaissance du Folklore Musical, Lausanne, Ed. Rencontre, 1967).

În exemplele ce vor urma se va observa existenţa multora dintre categoriile de structuri remarcate de G. Suliţeanu (prelucrând datele oferite de M. Saygun – vezi „Psihologia folclorului românesc”, p. 168). Menţionăm că notarea acestor forme recitate s-a făcut la înălţimea aproximativ reală a vorbirii performerilor, dacă vom lua în calcul distorsiunile sonore datorate vechimii înregistrărilor şi vitezei (4,7) ce a fost preferată pentru o mai clară înţelegere a textului.

 

La o analiză mai atentă a materialului sonor, am observat faptul că asistăm la procesul de formare a unor celule intonaţionale alcătuite din intervale de 2M, 2m; 3m; 4p, precum şi la fragmente de recitativ recto-tono.

După cum susţine etnomuzicologul Ghizela Suliţeanu (lucr. cit.), aceste celule pot fi interpretate drept „incipitele verbal melopeizat mai aproape de intonaţia muzicală”.

Această afirmaţie este susţinută din plin şi de analizele făcute de noi asupra materialului sonor existent, analize ce pun în lumină tocmai stadiul primar (am putea spune chiar arhetipal) în care apar formulele invocatorii muzicalizate. Dacă vom compara cele două tipuri de performare a invocaţiei (recitată şi muzicalizată) vom observa în unele cazuri o apropiere foarte mare între aceste două sisteme intonaţionale.

În exemplul următor, emistihul rândului melodic (Mg. 4031 II i) apare şi în formula vorbită a părţii evocatoare – formula „apel” (Mg. 1638), eliminând partea vocativ-imperativă a acesteia.

 

 dr. Otilia Pop Miculi

Înregistrări istorice din arhiva Radiodifuziunii Române

Standard

Convorbire cu Ana Blandiana

Adrian Georgescu – Dialogurile pe care le port cu poeţii, cu scriitorii, cu muzicienii îşi propun să stabilească o definiţie, în liniile ei generale, şi anume, aceea a clasicismului românesc: folclorul. Cum noţionaţi dumneavoastră folclorul şi, mai cu seamă, care sunt aspectele lui viabile, în sensul durabilităţii de-a lungul generaţiilor, şi pe care noi, cei de astăzi, le folosim în nebănuite direcţii creatoare, îmbogăţindu-l, îmbogăţindu-ne?

Ana Blandiana – În faţa străinilor, folclorul este actul nostru de nobleţe, este dovada unei civilizaţii străvechi ajunsă la forme artistice de mare subtilitate; este dovada că în acel misterios şi blestemat mileniu până la anul o mie, când s-au fixat tiparele istoriei europene, în timp ce alţii au făcut războaie, noi am făcut cântece. În faţa noastră înşine, folclorul este izvorul perpetuu.

Adrian Georgescu – Clasicismul de care am vorbit, creaţia populară, stabilită între largi limite temporale, cu un suflu aproape nehotărnicit, este o etapă a culturii româneşti pe care unii teoreticieni o socotesc evoluând independent. Ei consideră că folclorul, în toate artele, a coexistat şi merge în vremurile noastre paralel cu creaţia cultă, iar în punctele de incidenţă ale celor două categorii de cultură se săvârşeşte o osmoză al cărei rezultat sunt capodoperele.

Ana Blandiana – Eu nu cred că lucrurile stau astfel. Când vorbeam de un izvor perpetuu, mă gândeam la continua lui capacitate de a inspira arta cultă, la capacitatea lui de a fi mereu punct de referinţă şi matcă, nicidecum la dezvoltarea lui în paralel cu ea. O astfel de idee mi se pare absolut ilogică; unul dintre caracterele folclorului este, se ştie, oralitatea lui, oralitate care nu are cum să reziste în „galaxia Gutenberg“. Dacă s-ar naşte azi autorul „Mioriţei“ şi-ar publica opera, şi numele lui ar deveni celebru. „Mioriţa“ n-ar mai fi, deci, nici orală, nici colectivă, nici anonimă. Folclor, după părerea mea, mai sunt astăzi numai anecdotele şi anumite cântece de petrecere.

Adrian Georgescu – Dictonul „De la musique avant toute chose, de la musique avant et toujours“, scris de Verlaine ca o deviză pe blazonul curentului artistic simbolist, este astăzi un îndemn asimilat de poezie, fără însă ca poezia să fie programatic simbolistă sau muzicală. Poezia, o ştim din cânturile lui Orfeu, cel dăruit cu harul divin al artelor de Apollo, nu înseamnă în ultimul rând muzicalitate, nici formă, nici filosofie, ci, mai degrabă, într-o cugetare rapidă, toate acestea la un loc, asimilat încă multor trăsături comune sau rare, care, în cele din urmă, săvârşesc poezia…

Ana Blandiana – Pentru mine, poezia este putere de sugestie. Există mai întâi nevoia sugerării, şi apoi găsirea mijloacelor ca această sugestie să fie cât mai completă, cât mai totală. În poezie, muzica este un astfel de mijloc.

Adrian Georgescu – Şi fiindcă discutăm despre muzicalitatea poeziei, voi da lectură unei poezii a cărei simplitate şi sinceritate a fiorului poetic aminteşte de Eminescu. Poezia se numeşte „Dealuri“ şi aparţine Anei Blandiana:

Dealuri, dulci sfere-mpădurite

Ascunse jumătate în pământ

Ca să se poată bucura şi morţii

Din carnea voastră rotunjită blând,

Poate un mort stă ca şi mine-acum,

Ascultă veşniciile cum cură,

Îşi aminteşte vechi vieţi pe rând

Şi contemplându-vă murmură:

Dealuri, dulci sfere-mpădurite

Ascunse jumătate în văzduh

Ca să se poată bucura şi viii

De nesfârşit de blândul vostru duh…

Muzica percepută prin intermediul cuvintelor, echilibrată, melancolică, de o nostalgie reţinută, aduce cu sonatele lui Debussy, iar lirismul descătuşat îl sugerează pe Ciprian Porumbescu. Perfecta formă a poeziei, adaptată conţinutului emoţional, îndrăznesc să-l asemăn unei geometrii subtile, desemnează parcă o sonată. Muzica sălăşluieşte-n poezia „Dealuri“, iar dacă un ascultător atent s-ar perinda îndelung printre creaţii muzicale, ar descoperi, poate, nu fără uimire, poezia „Dealuri“ ascunsă în vreuna dintre ele…

Ana Blandiana – E frumos ceea ce spuneţi. Am considerat întotdeauna poezia inferioară, prin capacitatea ei de sugestie, muzicii, încât compararea unui poem al meu cu o sonată nu poate decât să mă bucure.

Adrian Georgescu – Sunt oameni care se feresc de muzică, iar alţii se-ndepărtează de poezie; nu credeţi că sunt, în aceeaşi măsură, victimele unei infirmităţi pe care singuri şi-au produs-o?

Ana Blandiana – Sunt mai curând victimele ritmului contemporan, care îi lasă locuitorului secolului XX prea puţin timp pentru a rămâne singur în faţa sufletului său, în acea stare de graţie în care arta poate fi percepută. Unul dintre paradoxurile lumii moderne este că ne simţim însinguraţi fără a reuşi să fim singuri.

Adrian Georgescu – Menirea creatorului contemporan, în acest domeniu tumultuos, instabil, mai ales când vocaţia lui se îndreaptă către un lirism a cărui suavitate cheamă contemplaţia, suferă ea transformări?

Ana Blandiana – Nu socotesc că artistul trebuie să-şi părăsească liniştea contemplaţiei pentru a se adapta ritmului acesta, cred, dimpotrivă, că în artă oamenii trebuie să-şi afle salvarea, pacea din goana continuă. Arta este singurul domeniu în care evoluţia nu există. Dacă ea ar exista, poeţii de azi ar fi mai mari decât Shakespeare, enormitate pe care nu îndrăzneşte nimeni s-o susţină. Influenţată, marcată de istoria pe care o străbate, arta îşi este, totuşi, egală în esenţă numai ei înşişi.

Adrian Georgescu – Între tradiţie şi inovaţie se bănuieşte că ar exista o prăpastie; consider că între cele două noţiuni se află o punte de trecere pe care se circulă dintr-o parte în cealaltă…

Ana Blandiana – După ce veacuri lungi teoreticienii nu au acceptat decât tradiţia, de vreo două secole nu se prea acceptă decât inovaţia. Există şi un conformism al neconformismului. Se uită mereu că, dincolo de ceea ce e tradiţional şi ceea ce e inovator, nu e greu să fii nou, e greu să fii etern.

Adrian Georgescu – Artele tradiţionale, asociindu-le pe cele create în vremea din urmă, sunt supuse unor interinfluenţe permanente; uneori fireşti, altădată forţate, aceste influenţe pot fi creatoare sau nu…

Ana Blandiana – Există un exemplu profund creator: acela al artei filmului. Există şi alte exemple, mai puţin fericite. De fiecare dată, determinantă nu mi se pare materia primă, ci numele artistului care face „combinaţia“.

Adrian Georgescu – După un drum sinuos şi nu întotdeauna neted, revenim la muzicalitatea poeziei, deşi nu sunt prea mulţi poeţii preocupaţi de acest amănunt. Muzicalitatea poeziei româneşti contemporane este o realitate, ori numai o simplă impresie a muzicienilor?

Ana Blandiana – Nu ştiu dacă avem o poezie mai muzicală decât alte literaturi, aş înclina mai curând să spun că nu. În ceea ce priveşte muzicalitatea poeziei contemporane, ea este mai puţin explicită, decurge mai puţin din prozodia perfectă, şi mai mult subînţeleasă, implicită, ea este atunci când există o muzicalitate a simţirii înseşi, a ideilor poetice. Pentru mine, rima, de exemplu, prea sonoră, prea exactă, este mai curând un impediment al sugestiei muzicale. Îmi place rima când apare neregulat, ca un ecou născut neaşteptat al unui cuvânt care în felul acesta sună deosebit, ca o dovadă a faptului că şi cuvintele se pot cunoaşte din altă viaţă.

Adrian Georgescu – Poezia dumneavoastră a constituit adesea un prag de pornire pentru compozitori, inspirându-i să creeze lieduri, cantate… Nu credeţi că aceasta este o dovadă a influenţelor creatoare reciproce?

Ana Blandiana – Ba da, sunt sigură. După cum sunt sigură că nu muzicalitatea versurilor mele i-a atras pe compozitorii care au scris muzică pe marginea lor, ci tensiunea emoţională şi identică pe care şi-au simţit-o înrudită.

Adrian Georgescu – Şi, fiindcă am discutat despre muzicalitate, Ana Blandiana, ce înseamnă pentru dumneavoastră muzica? Nu definiţia ar stârni interesul în dialogul pe care l-am stabilit, ci sentimentele pe care muzica le zămisleşte, născând din ele alte sentimente, pregătind calea exploziei libere a sensibilităţii…

Ana Blandiana – Muzica este arta care mă face în cel mai înalt grad fericită. Dovadă că, din moment ce se aude, paradisul există.

Adrian Georgescu