Arhivele lunare: Aprilie 2011

Numărul 29, 25 aprilie 2011

Standard

Sumar

În loc de editorial

Ce muzică ascult de Paşte?

Au răspuns:

Adrian Borza

Adrian Georgescu

Alexander Graur

Anda Moldovan

Beniamin Jilăveanu

Carmen Manea

Călin Costache

Constantin Stancu

Cornel Ţăranu

Cristian Tabără

Cristina Opran

Daniela Docan

Darie Nemeş

Doina Rotaru

Dragoş Alexandru

Dumitru Ungureanu

Eugen Axinte

Florin Răducanu

Gabriel Mălăncioiu

George Balint

George Filip

George Petrovai

Igor Ursenco

Iolanda Dăduianu Vasilescu

Ion Soare

Irina Batin

Irinel Anghel

Jacky Meirovici

Janine Vadislav

Loredana Baltazar

Margareta Pâslaru

Marian Grigore Dobreanu

Mihai Ştirbu

Mihail Aghioritul

Nicolae Brânduş

Nicolae Dărămuş

Oana Ştefan

Octavian Nemescu

Pr. Hrisostom Filipescu

Pr. Maxim Melinti

Veronica Anghelescu

Victor Simonov

Viorica Ciornei

Veronica Anghelescu: Doamne miluieşte – un fragment din Liturghia în stil psaltic de Paul Constantinescu

Vasile Menzel: Teatrul de vodevil român şi muzica de salon

George Anca: Muzica deniilor

George Petrovai: Creştinismul de-nceput, sursă generoasă de inspiraţie pentru artişti

Otilia Pop Miculi: Obiceiuri de primăvară

Petruţa Măniuţ: 48 de ani de la debutul Corului Naţional de Cameră „Madrigal” la Braşov

Dragoş Alexandru: De la muzica simfonică la muzica de film (II)

Music!

            George Balint – Întru Sine

            Octavian Nemescu – Quindecimortuorum

            Doina Rotaru – Epistrof pentru flaut solo

Colţul literar

          George Balint: Chipul omului

Olga Diaconu: Psalm

Adrian Georgescu: Nemurirea din dragostea noastră

George Petrovai: Rugăciune

 

În loc de editorial

Redacţia No14 Plus Minus vă urează

Sărbători Fericite, pline de pacea şi binecuvântarea lui Hristos, Celui Înviat din morţi!

Imaginea numărului: Icoană de Corina Petculescu

Alte lucrări de Corina Petculescu:

Această prezentare necesită JavaScript.

S-au întâmplat în intervalul 10 aprilie – 25 aprilie

* 11 aprilie 1901 – S-a născut, la Bucureşti, Theodor Rogalski, compozitor, dirijor şi pedagog român.

* 12 aprilie 1828 – Are loc premiera operei romantice Oberon (3 acte) de C. M. von Weber, la opera Covent Garden din Londra, sub conducerea compozitorului. Libretul este semnat de J. R. Planche, care s-a inspirat din poemul Oberon al lui Ch. Wieland, luat, la rândul său, după povestirea Huon de Bordeaux de H. de Villeneuve, creând personaje înrudite cu cele din feeria lui Shakespeare.

* 13 aprilie 1742 – Are loc prima audiţie, la Dublin, Irlanda, a Oratoriului „Messias” de G. F. Handel.

* 14 aprilie 1759 – A murit, la Londra, Georg Friedrich Handel.

* 15 aprilie 1729 – Are loc prima audiţie integrală, la biserica St. Thoma din Leipzig, a Oratoriului pentru solişti, cor şi orchestră „Matthaus Passion” de J. S. Bach.

* 15 aprilie 1947 – A fost înfiinţată, la Timişoara, orchestra simfonică Filarmonica de Stat „Banatul”.

* 15 aprilie 1949 – A fost înfiinţată, la Braşov, orchestra simfonică Filarmonica de Stat „Gheorghe Dima”.

* 16 aprilie 1889 – S-a născut, la Londra, Spencer Gh. Chaplin, actor, regizor şi compozitor englez.

* 16 aprilie 1903 – S-a năcut, la Lugoj, Filaret Barbu, compozitor şi dirijor român

* 16 aprilie 1924 – A murit, la Iaşi, Eduard Caudella.

* 18 aprilie 1605 – S-a născut, la Marino, lângă Roma, Giaccobbo Carissimi, compozitor italian. Istoria muzicii îl priveşte drept iniţiator al formei cantata în muzica bisericească. Tot el este cel care dă oratoriului contururi mai precise şi o mai mare consistenţă organică decât predecesorii săi.

* 18 aprilie 1882 – S-a născut, la Londra, Leopold Stokowski, dirijor american de origine poloneză.

*18 aprilie 1936 – A murit, la Roma, Ottorino Respighi.

* 21 aprilie 1918 – Are loc prima audiţie, la Petersburg, a Simfoniei clasice de Prokofiev, sub conducerea compozitorului.

* 22 aprilie – S-a născut, la Verona, Giuseppe Torelli, violonist şi compozitor italian.

* 22 aprilie 1892 – A murit, la Paris, Victor Antoine Lalo.

* 22 aprilie 1916 – S-a născut, la New York, Yehudi Menuhin, violonist american. A studiat la începtu la San Francisco, iar mai târziu a devenit elevul lui George Enescu, care a exercitat o influenţă decisivă asupra dezvoltării sale artistice.

* 23 aprilie 1891 – S-a născut, la Sonţovka, Ecaterinoslav, Serghei Sergheevici Prokofiev,  compozitor, pianist şi dirijor rus.

* 24 aprilie 1925 – A murit, la Bucureşti, George Stephănescu.

* 25 aprilie 1926 – Are loc premiera dramei lirice Turandot (3 acte – 5 tablouri) de G. Puccini, la Teatrul La Scala din Milano. Libretul, de G. Adami şi R. Simoni, este după piesa cu acelaşi titlu de Schiller, bazată pe o veche legendă chineză găsită într-o povestire a lui Carlo Gozzi. Ultimul act al operei a fost completat de Franco Alfano, după moartea lui Puccini. Acţiunea se petrece la Pekin, într-un trecut de basm.

Ce muzică ascult de Paşte?

Standard
Ce muzică ascultăm de Paşti? Mărturisesc că răspunsurile pe care le-am primit la această întrebare au întrecut orice aşteptări ale mele. Le mulţumesc tuturor celor care au avut bunăvoinţa să răspundă la această întrebare, conturând astfel un buchet de exemple muzicale diverse, sensibile şi expresive…
Hristos a Înviat!
*
Adrian Borza
www.smorfe.com
Realitatea este ca nu ascult muzica de Pasti. Ma sustrag de la auditii, pecare le fac dealtfel saptamanal. As asculta cu placere Fr. Chopin. Iata un link pe YouTube care prezinta o interpretare interactiva cu calculatorul a Preludiului nr. 7. Auditie placuta.
Chopin, Prelude Op 28 No 7, Max/MSP (2/2):
 
*
Adrian Georgescu
Anton Bruckner – Simfonia a VIII-a, dirijor – Sergiu Celibidache (München)
 
*
Alexander Graur
(n-o mai ascult personal, dar sper sa va placa)
Sarbatori Fericite/ Hristos a-nviat/Tovah Pesah
 
*
Anda Moldovan
Eu prefer sa ascult zilele acestea Sibelius (Finlandia mai ales), Dvořak sau muzica corala religioasa.
 
*
Beniamin Jilăveanu
Muzica lui Bach, Rachmaninov, Penderecki, si altele
 
*
Carmen Manea
Mi-ar face placere sa ascult in perioada Sarbatorilor Pastelui muzica lui Bach: Oratoriul Inaltarii si Oratoriul de Pasti, precum si Johanne Passion.  Va doresc toate cele bune, Sarbatori luminate si multe succese in nobila Dvs misiune.
„Astfel dar, ca niste alesi ai lui Dumnezeu, sfinti si preaiubiti, imbracati-va cu o inima plina de indurare, cu bunatate, cu smerenie, cu blandete, cu indelunga rabdare. Ingaduiti-va unii pe altii, si daca unul are pricina sa se planga de altul, iertati-va unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, asa iertati-va si voi.” Coloseni 3, 12-14
 
*
Călin Costache
in principiu, sunt interpret si ascultator de chansonette, dar in egala masura imi place si jazzul…  asa ca atasez cateva link-uri cu piese interpretate de mine prin cluburile bucurestene…
Sarbatori Fericite si sa ne revedem cu bine!!!
 
*
Constantin Stancu
Andre Rieu / Amazing Grace!
 
*
Cornel Ţăranu
Ascult cu veneratie Agnus Dei din Messa in si minor de Bach in interpretarea lui Kathleen Ferrier si George Enescu-inreg. BBC 1951
Sarbatori fericite!
 
*
Cristian Tabără
Prefer muzica linistita, dar adevarata! De exemplu, un soft rock meditativ, cu mesaj profund de tip KANSAS – Dust In The Wind, BLACK SABBATH – Changes, EL&P – C’est la vie, RAINBOW – Rainbow Eyes. Hristos a Inviat!
 
*
Cristina Opran
Tudor Gheorghe – Lumina lina
http://listen.grooveshark.com/#/s/Lumina+Lina/1Ypxny?src=5
pentru ca e plina de caldura si umilinta
 
*
Daniela Docan
Iata ce muzica voi asculta
Cantareti romani:
Tudor Gheorghe
Cantareti straini:
Jazz
Koop
Muzica traditionala
Tonios Pascalis
 
Paste fericit!
 
*
Darie Nemeş
Sărbători fericite! Să iubiţi şi să fiţi iubiţi!
GLAD – Easter Song
Israel „IZ” Kamakawiwoʻole – Somewhere Over The Rainbow

 
 
*
Doina Rotaru
O muzica luminoasa, simpla, care e in stare sa creeze o stare de gratie. Poate ceva inspirat de muzica bizantina romaneasca.
O lucrare de Stefan Niculescu, „Cantos ” . Simfonia concertanta pentru saxofon si orchestra, sau o lucrare de Octavian Nemescu, una din minunile scrise de el in ultimii ani, „RouaRuoaR”.
Indraznesc sa propun si o lucrare proprie,”Epistrof”pentru flaut solo,  in interpretarea magica a lui Mario Caroli
Sarbatori fericite!
*
 
Dragoş Alexandru
Sa ascultam o muzica inaltatoare, care sa  ne aduca mai aproape de Dumnezeu. Muzica rugaciune,   muzica de meditatie.
Va propun din toata inima sa ascultati de sarbatori lucrarea „Heaven all-around” pe care am scris-o de Craciun, acum cativa ani.
Sarbatori fericite!
 
*
Dumitru Ungureanu
Jesus Chris Superstar, ca orice rocker…
*
 
Eugen Axinte
Hristos a Înviat cu moartea pre Moarte călcând!
 
*
 
Florin Răducanu
Florin Raducanu@Art Factory Project
Va propun un fragment din lucrarea mea „Tribute to Mary Magdalene:, lucrare premiata cu „Premiul pentru Compozitie de Jazz Simfonic” al UCMR pe anul 2007 . Mai jos va dau link-ul Youtoube unde este o filmare din concertul realizat in tripla ipostaza (pianist-compozitor-dirijor) cu „Filarmonica Sibiu”:
Paste Fericit!
 
*
 
Gabriel Mălăncioiu
Claudio Monteverdi – Magnificat a 6 voci
Sarbatori fericite!
 
*
 
George Balint
 
Chipul Omului
 
Mai întâi, El, Unul cel fără de-nceput,
Părând în nemanifestare şi fără contradicţie în Sine.
Esenţa Lui e Iubire iar fapta Sa e Creaţie.
Mai mult, nu se poate spune.
Apoi, imediat mai jos (oblic-axial), întâiul căzut, Visătorul,
Alcătuit din două schimbător-rotitoare feţe, de întuneric-lumină,
Legănându-se în cercul unei veşnice plecări şi întoarceri de sine.
Horirea lui penduleaza timpul din care lumea se trece,
Născându-se şi murind, la nesfârşit.
Trăirea lui e zbucium dintru desprindere iar făcutul său e numai închipuire?…
 
Într-o margine, imaterial în limita sa, se găseşte Măsurătorul,
Cel pentru care toate sunt într-o lege si ordine date.
Având menirea să recupereze restul ca parte, tot numărând infinitul,
Natura sa este Logosul, iar pe de-a-ntregul, e Cosmos.
El însuşi principiu al armoniei universale,
Într-o lume ale cărei lucruri sunt imuabile idei,
Cu adevarat este arhitectul-constructor
Fără de care n-ar exista proiect, zidire şi durată.
 
Din poziţia centrului, se ridică Veghetorul,
Trezit să modeleze lumea prin contemplare şi nemijlocită prezenţă.
Privirea lui izvorăşte sensul, iar din neaplecata-i statură emană demnitatea.
Astfel, lumea devine iar faptele capătă valoare etică,
Căci lucrurile ei sunt acum caractere.
 
Ultimul creat, cel mai iubit moştenitor al lumii,
Iată-l pe cel binecuvântat cu libertatea de-a fi în preajma Unului.
Toţi i-au oferit câte ceva, întru asemănarea chipului lor:
Visătorul i-a lăsat un suflet cu dor;
Măsurătorul i-a oferit puterea gândului îndată-străbătător;
Veghetorul l-a investit cu conştiinţa morală şi a jertfei de sine.
Înzestrat astfel, s-a apucat el însuşi să-şi făurească destinul,
Dând lumii substanţa istoriei.
La vreme de răgaz, le povesteşte pe toate într-un cânt,
Mereu altfel, mereu fără sfârşit, amintind tainic de Chipul Omului.
 
*
 
George Filip
Montreal
Noi am împrumutat de la preotul nostru, LIVIU ALEXANDRESCU, o casetă cu toaca de la PUTNA. O ascultăm zi şi noapte intercalată cu ANOTIMPURI, de VIVALDI. Acestea două ne aduc în casă şi inimi o inimaginabilă pace Dumnezeiască…
HRISTOS  A  ÎNVIAT!
 
*
 
George Petrovai
Ce muzica mi-ar place sa ascult de Pasti, sau – in general- ce muzica ar fi potrivita de Pasti? Imi plac Mozart si Beethoven, dar si Brahms si Edvard Grieg (Dansul norvegian, de pilda).
Sarbatori fericite!
  
*
 
Igor Ursenco
Neaparat Gospel
& muzica bizantina greaca
http://video.crestinortodox.ro/jKi4w0xi7Zh/Muzica_psaltica_greceasca.html
 
*
 
Iolanda Dăduianu Vasilescu
Dragii mei,
Am ascultat joi seara la Filarmonica George Enescu Via Crucis (orchestratie de Sabin Pautza) de FRANZ LISZT.
Cu drag si urari de bine!
 
*
 
Ion Soare
Voi fi sincer ca întotdeauna, chiar dacă unele gusturi ale mele pot fi discutabile. Printre preferinţele mele (cât de cât, „la temă”!), aş enumera: Requiem de Mozart, Carmina Burana de Carl Orff, Primăvara lui Vivaldi şi . . . Enigma – cântece ale formaţiei cu acest nume, nu Enigma cu variaţiuni a lui Elgar! Vă mulţumesc dacă îmi veţi îndeplini vreuna dintre preferinţe şi nu mă voi supăra dacă veţi zâmbi.
 
*
 
Irina Batin 
 
*
 
Irinel Anghel
‎”Live as intensely as possible and the very taste of life will give you the clue why death is not to be feared.” Osho
 
 
 
*
 
Jacky Meirovici
Desi nu sunt crestin, ascult muzica pascala, cautandu-ii afinitatile universale.
Cum poti sa nu rezonezi la Patimile dupa Matei de Bach la Mesia de Handel sau Sabbato Sancto de Gesualdo?!
Ascult in primul rand marile pagini ale Renasterii si Barocului-Victoria, Gesualdo, Zelenka, de Rore, Charpentier….apoi Bach si Handel, Haydn, Beethoven, Liszt si Elgar..
Si pentru ca sunteti o revista de muzica noua: imi plac in mod deosebit cele 4 oratorii pe textele Patimilor scrise in anul 2000 de Gubaidulina, Dun, Golijov si Rihm. Ele sunt eseuri, venite din spatii religioase diferite, asupra temei cristice. Noua lumina asupra istoriei fondatoare a crestinismului capata valente universale, contemporane, sincretice, transformand-o dintr-o relicva intr-un corp viu, palpabil.
Odata cu urarile mele pentru un Paste Fericit, va trimit in dar 4 muzici pascale diferite-un superb cant traditional corsican legat de cultul marianic, si cate un fragment din oratoriile lui Golijov, Dun si Rihm
 
*
 
Janine Vadislav
Desigur o muzica ambientala, linistitoare, care sa ne aduca pace in suflet si bucurie. Duminica dimineata insa, muzica traditionala, cu conotatie religioasa.
Cu cele nune urari si neaparat Paste fericit!
 
*
 
Loredana Baltazar
Sarbatori luminoase, incarcate de harul Invierii!
 
 
 
*
 
Margareta Pâslaru
http://margaretapaslaru.blogspot.com/
Multumindu-va pentru atentie, raspund intrebarii voastre:
‘Tatal nostru’ imi este aproape la bine si la greu, indiferent ce Zi arata calendarul… rugaciunea mentine flacara spirituala, vie.
Va doresc mult bine!
 
*
 
Marian Grigore Dobreanu
 
 
*
Mihai Ştirbu
De Paşte, ca întotdeauna dealtfel, ascultăm muzică bună.  Dar, fiind perioada în care trebuie să fim mai buni unii cu alţii, mai aproape de familie şi de valorile ei, la Sărbătoarea Învierii Domnului trebuie să ne bucurăm, să ne încântăm sufletul şi mintea.
Am putea-o face colindând virtual lumea (Enciclopedii), ascultând muzica sufletului tău (Muzica clasică),  sau ascultându-l pe Andre Rieu împreună cu  The Johann Strauss Orchestra (Watch), dar neuitându-i pe ai noştri (Paşte).  Ne bucurăm de primimăvară împreună cu Tudor Gheorghe, chiar dacă salcâmii au luat-o razna… (Au înebunit salcâmii).
Datorită lui Schubert putem asculta Ave Maria în interpretări din mai toată lumea (Ave_Maria în cinci interpretări celebre), amintindu-ne că Pavarotti mai trăieşte în inimile multora, fiindcă muzica l-a făcut nemuritor, chiar dacă nu avea studiile trebuincioase, asta determinându-l să muncească şi mai mult, întocmindu-şi sistemul propriu de ,,scriere’’ a muzicii.

Când sunt Sărbătorile Paştelui, ne amintim că liniştea şi fericirea  pe care fiecare dintre noi ne-o dorim, o datorăm nu numai celor care au fost şi ne sunt în continuare alături, ci şi celor care ne încântă veşnic.
Vă urez să vă bucuraţi mereu sufletul!
 
*
 
Mihail Aghioritul
De Pasti ascult muzica religioasa cu tematica pascala si orice alta muzica vesela, pentru ca Pastele este o sarbatoare a bucuriei, a Invierii, a luminii,  a triumfului vietii asupra mortii, a renasterii naturii si a renasterii spirituale. De Pasti se bucura toata faptura, si cele ceresti si cele pamantesti ca a inviat Hristos. Nimeni sa nu se tanguiasca ci cu bucurie sa strigam: Hristos a inviat din morti, cu moartea pe moarte calcand si celor din morminte viata daruindu-le.
Hristos a inviat !
 
*
 
Nicolae Brânduş
www.cimec.ro/muzica/Pers/brandus.htm
In ce ma priveste, cu ocazia Pastelui voi asculta acasa opera Saint Francois d’Assise de Olivier Messiaen, pe care sper sa o „dovedesc” in cele trei zile de sarbatoare (4 CD-uri, aproximativ 4-5 ore de muzica).
Din productia personala, am pe internet o serie de inregistrari, atat in fisele mele personale de la CIMEC, cat si pe youtube. Cu ocazia Sarbatorilor as propune spre auditie Sapte Psalmi pe versuri de Arghezi sau Concertul nr. 2 pentru pian si orchestra; eventual Bowstring pentru vioara solo sau Rhythmodia in interpretarea lui Doru Roman (percutie).
Sarbatori fericite!
 
*
 
Nicolae Dărămuş
Cu mare drag.
Sarbatori luminoase!
Si o sugestie: Intermezzo din Cavaleria rusticana de Pietro Mascagni.
 
*
 
Oana Ştefan
Händel
Lascia ch’io pianga – in aceasta interpretare
 
*
 
Octavian Nemescu
Bach! – Matthaus si Iohannes Passion
Paste fericit!
 
*
 Pr. Hrisostom Filipescu
Manastirea Secu
Jud. Neamt
Muzica, lumină din lumină, aducătoare de iubire
Cântecul inimii mele s-ar putea să fie altul decât al inimii tale, dar paradoxal să ne direcționeze către aceeaşi lumină, armonie, bucurie lăuntrică. Învierea Domnului este o minune care înnoiește iubirea și restaurează în mod deplin legătura dintre om și Dumnezeu. Și muzica izvorâtă din lumină este o minune a sunetului ce mișcă inimi și așează armonie acolo unde este primită. Învierea lui Hristos are drept scop învierea omului, învierea dragostei, învierea bunătății pe pământ, învierea nădejdii în mântuire. La cântecul de psalmi inima bate altfel, în alt fel bate la cântecul popular și altfel la pian, vioară și așa mai departe.  Muzica bisericească cheamă la rugăciune, la meditaţii, muzica simfonică invită la contemplaţie, muzica populară desprăfuieşte pagini de tradiţie spre a nu fi uitate datini bătătorite în istoria poporului român cu lacrimi, jertfe dar şi cu bucurii. Fiecare melodie, fiecare interpret transmite ceva: emoții, pace, bucurii, tristeți, duh, etc. În general, muzica de calitate, atât cât poate, „înviază” simțirile noastre, le cheamă la viaţă, la o altă dimensiune. Muzica este și trebuie să fie lumină din lumină, aducătoare de iubire, altfel nu e muzică, ci doar sunete sparte ce rănesc pereții inimii…Să ne ajute Dumnezeu să ne fie inima în aceste zile de sărbătare o liră ce cântă dulce lui Hristos și oamenilor !
 
*
 
Pr. Maxim Melinti
Eu prefer in aceasta perioada (Postul Mare) si sarbatorile pascale sa ascult muzica bisericeasca cu tematica perioadei respective si muzica clasica (Beethoven, Bach), orga. In special Bach – St. Matthew Passion” este foarte actual pt saptamina patimilor. Sarbatori fericite!
 
*
 
Veronica Anghelescu
Mozart – Requiem
Sorin Lerescu – Simfonia a IV-a cu orgă
Olivier Messiaen – L’Ascension
Purcell – Rejoice in the Lord Always
*
 
Victor Simonov
Astãzi:
http://www.digitalconcerthall.com/en/concert/318
 
*
 
Viorica Ciornei
 

A consemnat

Veronica Anghelescu

Doamne miluieşte – un fragment din Liturghia în stil psaltic de Paul Constantinescu

Standard

Liturghia în stil psaltic a fost terminată de Paul Constantinescu la 3 februarie 1936, fiind a paisprezecea lucrare a compozitorului – şi făcând, aşadar, parte din prima perioadă de creaţie a sa. Doamne miluieşte reprezintă prima secţiune a Liturghiei psaltice, fiind o reiterare a Ecteniei mari din cadrul Liturghiei ortodoxe, dar sub formă de lucrare concertantă, fiind singura parte care nu poate fi încadrată şi utilizată în cadrul slujbei, Ectenia mare având un caracter dialogal între preot şi cor. Aşadar, ea este gândită pe structura chinonicului, adică a cântării de dinainte de finalul Liturghiei, pe fundalul căreia se împărtăşesc credincioşii.

Doamne miluieşte se întinde pe 35 de măsuri, într-un tempo liniştit, Andante tranquillo, sau Papadic – adică ultima dintre posibilităţile de interpretare a cântărilor bizantine, după irmologic şi stihiraric. Din punct de vedere sintactic este aproape în totalitate polifonică, făcând apel la unul dintre cele mai importante procedee de travaliu polifonic şi anume imitaţia în stretto, utilizată cu deosebire în forma de fugă cu care această lucrare, deşi modală, are multe elemente în comun.

Conducerea vocilor se realizează respectând tot principiile polifoniei, conform cărora, după un salt este obligatoriu un mers treptat de sens opus, neîntâlnindu-se nicio excepţie de la această regulă. Predomină mersul treptat în construirea arcului melodic; salturile evoluează pe măsură ce lucrarea avansează spre punctul culminant, situat între măsurile 21-23, la secţiunea de aur – la început salturile sunt de terţă mare şi terţă mică, evoluând spre cvartă şi cvintă. Punctul cel mai înalt al melodiei este plasat la vocea de tenor, în secţiunea de aur, sunetul la din octava centrală.

Pentru a vedea cum se articulează această secţiune a Liturghiei psaltice din punct de vedere sintactic, este necesară o scurtă discuţie asupra materialului modal utilizat şi asupra formei.

Planul modal este cel care determină forma, ABA, astfel: o primă subsecţiune este construită pe un mod de mi eolian; o secţiune mediană, de instabilitate a centrului modal, oscilează între un mod centrat pe la şi un altul pe si, la care se modulează utilizându-se treptele mobile sol becar-sol diez pentru modulaţia într-un mod de la (caracterul tonal ce ar fi putut fi conferit de sensibila sol # este destabilizat prin prezenţa constată a subtonului sol becar) şi, apoi, într-un mod de si. Partea finală se întoarce la mi eolian. Aşadar, Subsecţiunea A, pe mi eolian, se încadrează între măsurile 1-12; partea mediană, B, de instabilitate modală, între măsurile 13-22, iar partea finală, A, între măsurile 23-35.

Din punct de vedere al construcţiei sintactice propriu-zise, secţiunea este constituită pe baza unor structuri ostinate, care îi întăresc caracterul bizantin, alăturând-i, poate, un sentiment al curgerii implacabile a timpului. Compozitorul nu numai că nu evită cadrul metric de 4 / 4, dar construieşte piesa pe baza acestei ritmicităţi nealterate. Motivul iniţial, de două măsuri, din bas (mi—re-mi / do-re-mi-mi) este repetat de către vocea de bas neschimbat de 6 ori; acelaşi motiv iniţial, transpus pe treapta a V-a a modului, este imitat în stretto la doi timpi de către vocea de tenor (un răspuns real, în termenii formei de fugă). Acest motiv este repetat de 5 ori. Urmează un motiv nou, cu un alt contur melodic, ce se alătură tot în stretto vocilor de tenor şi bas, şi care va fi repetată de două ori neschimbat, apoi variat, contribuind apoi fundamental la modulaţia din partea mediană. Vocea de sopran este singura care are un contur melodic non-repetitiv în această subsecţiune iniţială, în schimb repetiţia strictă va fi realizată, în cadrul ei, în subsecţiunea B.

Stretto-ul la doi timpi este utilizat la toate vocile în subsecţiunea mediană B, constituindu-se, alături de modulaţia modală, ca procedeu al dezvoltării tematice şi conducând la punctul culminant. Compozitorul a gândit evoluţia piesei ca pe o alternanţă rarefiere – aglomerare – rarefiere a sintaxei, lucru care se poate observa din modul în care vocile îşi fac apariţia în discursul sonor, pe rând, punctul maxim al aglomerării vocilor  fiind coincident cu punctul culminant, apoi se poate observa o rarefiere a sintaxei, până spre final unde nu mai rămân decât două voci, care vor evolua omofon (în ultimele măsuri). Intr-o privire de ansamblu, aceste motive care se repetă, identic şi variat, la fiecare voce, reprezintă o transfigurare a ideii de ison, specifice muzicii bizantine.

Planul dinamic contribuie la întregirea caracterului piesei. Toată subsecţiunea A este interpretată în piano şi cursiv, din punct de vedere al articulaţiei, legato; contrastul survine în subsecţiunea B, unde accentele de pe timpii tari sunt întărite suplimentar, prin marcato, şi unde are loc o creştere dinamică până la forte; aşadar, un contrast dinamic; subsecţiunea finală se reîntoarce la nuanţa iniţială, de piano şi pianissimo, dar cu o evoluţie în planul articulaţiei, care din marcato se transformă în marcatissimo, pentru a accentua pulsaţia ritmică şi mai mult, pulsaţie care reprezintă singurul parametru imuabil de la începutul şi până la sfârşitul acestei secţiuni a Liturghiei psaltice.

În ceea ce priveşte materialul psaltic original utilizat de compozitor în această secţiune a Liturghiei, în melodia vocii de sopran am putut identifica anumite elemente din glasul III (mai ales elemente cadenţiale) prelucrate în manieră modală de către compozitor. În mod clar, el nu a intenţionat să copieze ca atare şi să armonizeze structurile psaltice, ci a preluat ideile melodice şi armonice specifice muzicii bizantine pe care le-a supus propriului travaliu componistic.

 Veronica Anghelescu

Teatrul de vodevil român şi muzica de salon

Standard

O contribuţie însemnată la apariţia stilului propriu „naţional” în muzica uşoară românească, a avut-o teatrul cu cântece şi dansuri. Unul din primele spectacole de genul acesta, l-a avut Teatrul de vodevil român întemeiat în 1866 la Bucureşti de către Iorgu Caragiale. Acest teatru avea o formaţie orchestrală ai cărei instrumentişti erau înzestraţi cu spontaneitate şi prospeţime. Istoria teatrului muzical distractiv a mers împreună cu evoluţia muzicii de dans, a cupletului, a romanţei, a ariei, concepute pe sistemul muzicii uşoare. O mulţime din melodiile vodevilurilor, operetei, operei comice, s-au răspândit şi în afara teatrelor, fiind preluate, prelucrate de formaţii instrumentale şi cântăreţi de local, popularizându-le, sporind astfel repertoriul încă sărac al genului uşor naţional. Un exemplu în acest sens este opera comică „Olteanca” de Eduard Caudela (1841-1924)

În acelaşi domeniu, a muzicii de teatru, s-a manifestat şi Constantin Dumitrescu, compozitor cu studii la Paris şi Viena care a creat în aceiaşi perioadă cu Caudela. Autor al mai multor comedii cu muzică, feerii, melodrame şi operete; amintesc „Sergentul Cartuş”şi „Nini”; el apelează la forme muzicale specifice genului uşor. Preluarea cântecelor din teatru s-a extins şi la orchestrele de fanfară, tarafuri, cucerind astfel publicul larg. Dar, datorită faptului că acum două secole nu se lămurise, teoretic, diferenţa dintre muzica de teatru distractiv şi muzica uşoară, care nu se încadra în factura clasică, şi deci nefiind preţuită la justa ei valoare, a dus la situaţia gravă că mare parte din această muzică a veacului 19 şi începutul veacului 20, să se piardă aproape fără urmă.

De un destin mai fericit s-a bucurat Tudor Flondor cu o parte din creaţia sa. Serenada compusă de el pe versurile ”Somnoroase păsărele” de Mihai Eminescu, se mai cântă şi acum, făcând parte din fondul de aur al romanţei. Opera lui a contribuit la dezvoltarea interesului ascultătorilor faţă de muzica românească. În „Moş Ciocârlan” există multe romanţe, arii şi dansuri care se dovedesc a fi muzică uşoară autentică, în stilul epocii, cu evidente intonaţii populare.

Cel care i-a depăşit pe confraţii săi în inspiraţie melodică şi suflu românesc şi a trăit între anii 1853-1883, a fost Ciprian Porumbescu. Invenţia permanentă turnată în forme clare, fantezia debordantă a pus în mişcare o întreagă lume de sentimente. În afară de imnurile, marşurile, piesele corale şi opereta „Crai nou”, numeroasele sale piese ritmice purtau pe vremea acea etichetă de „muzică de salon”. Polcile „Fluturaş de noapte”, sau „Pe câmpiile Stupcei” precum şi valsurile „Camelii”, „Basme ieşene”, „Fantome”, cu mireasma lor de epocă se încadrează în categoria muzicii de salon ce se identifică cu epoca rezervată dansului, destinderii, distracţiei. Datorită lui Ciprian Porumbescu – putem vorbi de o operetă românească în sensul modern şi tot datorită lui muzica uşoară naţională a primit un impuls menit să dea avânt genului.

Eram cu trupul în maşină

În drumul spre castelul Bran.

Castelul lui Dracula, cum

Cunoscut e peste-ocean.

Priveam pe geam la peisaje

Minunate, când am simţit

Că sufletul porneşte mai departe.

L-am urmărit şi l-am văzut

intrând în mănăstire,

oprindu-se la o icoană

cu Hristos. Au comentat ceva,

apoi s-a închinat sfios,

şi s-a-ndreptat spre clopot

să-i trimită poruncă

de la Domnul.

„Bate, cântă şi cheamă

lumea să se roage

căci voi învia

în zi de Paşti.

Şi ouă roşii să ciocnească.

Hristos a înviat!

Cu toţii să rostească”.

Şi m-am întors către maşină

la trup. Să nu pierd clipa

cea divină, atunci când

Preotul va spune: Luaţi lumină!

 

Cu lumânarea-prinsă să străbat

În inima bisericii.

Să strig cu toţi:

Hristos a înviat !

 

(poemul „În preajma Paştelui” din volumul Ruj pe buze de V. Menzel)

Dr. Vasile Menzel

Muzica deniilor

Standard

Le ascultam, toacă, de mic copil, denii sinonime cu stelele schimbării la faţă învăţate de la îngeri, denii de ţară. Anul acesta, Patimle au cuprins, în Bucureşti, şi evocarea, la centenar, a lui Emil M. Cioran, ce se dorea a fi fost muzica sferelor şi asculta Bach.

Muzicologia teologică românească beneficiază, din ce în ce, de concerte în biserici, dar şi de o muzicalizare „de masă”, pe alocuri, poate ca o repatriere Domnului (unii preoţi recomandă costumul naţioal pentru pelerinajul Prohodului). Dacă marile parohii concurează opera, periferiile şi satele vor fi contând pe o credinţă premeditată, cu muzica suplinită de har, inclusiv al ascultătrilor credincioşi (fie şi surzi).

Denii pe you tube? „Denia” de Manu Chao? Întrebând „Ce muzică să ascult?”, tânărul Claudiu Bălan ia aminte la Sfântul Ioan de Kronstadt: „Nu te lăsa vrăjit de armonia sunetelor scoase de instrumente şi de voci omeneşti, ci caută să descoperi efectul acestora asupra sufletului sau, cu alte cuvinte, care este spiritul lor. Dacă acea muzică îţi aduce în suflet o stare de linişte, de înţelepciune, de sfinţenie, ascult-o, nutreşte-ţi sufletul cu ea. Iar dacă prin ea îţi pătrund în suflet patimi, nu o mai asculta, ţine-te deoparte de trupul şi de spiritul acelei muzici.”

Pe verticala schimbării la faţă, „credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici”, dar tot Eminescu se explicase (înapoi la denii?) în Dumnezeu şi om.

Dumnezeu și om

de Mihai Eminescu

Cărții vechi, roase de molii, cu păreții afumați,
I-am deschis unsele pagini, cu-a lor litere bătrâne.
Strâmbe ca gândirea oarbă unor secole străine.
Triste ca aerul bolnav de sub murii afundați.

Dar pe pagina din urmă, în trăsuri greoaie, seci,
Te-am văzut născut în paie, fața mică și urâtă,
Tu, Christoase, -o ieroglifă stai cu fruntea amărâtă,
Tu, Mario, stai tăcută, țeapănă, cu ochii reci!

Era vremi acelea, Doamne, când gravura grosolană
Ajuta numai al minții zbor de foc cutezător…
Pe când mâna-ncă copilă pe-ochiul sânt și arzător
Nu putea să-l înțeleagă, să-l imite în icoană.

Însă sufletul cel vergin te gândea în nopți senine,
Te vedea râzând prin lacrimi, cu zâmbirea ta de înger.
Lângă tine-ngenuncheată, muma ta stătea-n uimire,
Ridicând frumoasă, sântă, cătră cer a sale mâne.

În pădurile antice ale Indiei cea mare,
Printre care, ca oaze, sunt imperii fără fine,
Regii duc în pace-eternă a popoarelor destine
Închinând înțelepciunei viața lor cea trecătoare.

Dar un mag bătrân ca lumea îi adună și le spune
C-un nou gând se naște-n oameni, mai puternic și mai mare
Decât toate pân-acuma. Și o stea strălucitoare
Arde-n cer arătând calea la a evului minune.

Fi-va oare dezlegarea celora nedezlegate?
Fi-va visul omenirei grămădit într-o ființă?
Fi-va brațul care șterge-a omenimei neputință
Ori izvorul cel de taină a luminii-adevărate?

Va putea să risipească cea neliniște eternă,
Cea durere ce-i născută din puterea mărginită
Și dorința făr- de margini?… Lăsați vorba-vă pripită,
Mergeți regi spre închinare la născutul în tavernă.

În tavernă?… -n umilință s-a născut dar adevărul?
Și în fașe d-înjosire e-nfășat eternul rege?
Din durerea unui secol, din martiriul lumii-ntrege
Răsări o stea de pace, luminând lumea și cerul…

Sarcini de-aur și de smirnă ei încarcă pe cămile
Și pornesc în caravană după steaua plutitoare,
Ce în aerul cel umed, pare-o așchie din soare,
Lunecând pe bolta-albastră la culcușu-eternei mile.

Ș-atunci inima creștină ea vedea pustia-ntinsă
Și pin ea plutind ca umbre împărați din răsărit,
Umbre regii și tăcute ce-urmau astrul fericit…
Strălucea pustia albă de a lunei raze ninsă,

Iar pe muntele cu dafini, cu dumbrave de măslin
Povestind povești bătrâne, au văzut păstorii steaua
Cu zâmbirea ei ferice și cu razele de neauă
Ș-au urmat sfințita-i cale către staulul divin.

……………………………………………………………

Azi artistul te concepe ca pe-un rege-n tronul său,
Dară inima-i deșartă mâna-i fină n-o urmează…
De a veacului suflare a lui inimă e trează
Și în ochiul lui cuminte tu ești om ­ nu Dumnezeu.

Azi gândirea se aprinde ca și focul cel de paie ­
Ieri ai fost credința simplă ­ însă sinceră, adâncă,
Împărat fuși Omenirei, crezu-n tine era stâncă…
Azi pe pânză te aruncă, ori în marmură te taie.

George Anca

Creştinismul de-nceput, sursă generoasă de inspiraţie pentru artişti

Standard

Pentru o mai bună încadrare a temei de faţă, este cât se poate de nimerit să spun câteva cuvinte despre creştinismul de-nceput, mai exact despre izvoarele creştinismului. Căci nu numai că nu trebuie respinsă părerea lui Clement Alexandrinul cum că religiile anterioare creştinismului au fost pregătitoare pentru venirea Mântuitorului Iisus şi că – potrivit lui Tertulian – sufletul “păgânilor” este “în chip natural creştin”, dar trebuie să avem în vedere opiniile de genul următor ale unor teologi contemporani, teologi de talia lui D. Stăniloaie: “Dumnezeu este activ şi dincolo de frontierele creştinismului”, respectiv că “Logosul este pretutindeni în creaţie prin puterea Sa”.

Desigur, tema este în egală măsură tentantă şi stufoasă. Dar cum ea depăşeşte cu mult limitele unui eseu, voi prezenta în continuare doar câteva repere extrase din cartea mea Confesiuni esenţiale. Nu de alta dar se cunoaşte prea bine rolul ce-i revine creştinismului în formarea culturii şi civilizaţiei pe arii întinse ale globului. În paranteză fie spus, Europa de azi este produsul integral al creştinismului, iar America este cel mai de soi produs al europenilor…

Trei sunt elementele pregătitoare ale creştinismului:

1) Înţelepciunea Egiptului antic;

2) Filosofia greacă (îndeosebi stoicismul lui Epictet);

3) Cărţile sacre ale evreilor (Tora, Cabala, Talmudul).

Principalele influenţe exercitate asupra creştinismului primitiv sunt: a)Misterele orientale (misterele eleusine, misterele isiace sau misterele legate de cultul esoteric al zeiţei egiptene Isis şi mitraismul sau cultul lui Mithra, zeul persan al soarelui şi fiul lui Zarathustra); b)Sectele şi partidele (fariseii, saducheii, ebioniţii – secta sărmanilor, terapeuţii – secta asceţilor iudei din Egipt, ioaniţii – adepţii lui Ioan Botezătorul, dar mai ales gnosticii şi esenienii, două secte pe care unii le afurisesc, pe când alţii le preamăresc).

Doi sunt factorii care au contribuit nemijlocit la răspândirea creştinismului:

1) Dispariţia cetăţilor-state;

2) Apariţia comunităţilor (congregaţiilor) creştine.

La rândul său creştinismul a influenţat într-un mod copios arta medievală (occidentală şi bizantină). Astfel, bisericile bizantine din Ravenna, ferite de furia iconoclastă din Constantinopol, şi-au păstrat până în zilele noastre splendidele lor mozaicuri care înfăţişează scene biblice într-o mare varietate de culori, îmbogăţite de strălucirea aurului. Iar catedralele gotice, decorate cu acea migăloasă dantelă de piatră la care au trudit sute de ani nenumăraţi meşteri anonimi, se prezintă privitorului ca adevărate “Biblii de piatră” prin scenele din Scripturi pe care le desfăşoară.

Tot aşa arta Renaşterii, folosind aceeaşi sursă de inspiraţie, a creat marile capodopere ale picturii şi sculpturii, capodopere care astăzi umplu muzeele lumii. Cum lista artiştilor renascentişti este aproape nesfârşită, căci – urmând exemplul dat de cetăţile italiene – Renaşterea şi-a urmat neabătut drumul său istoric în cam toate ţările europene, mă voi mărgini să numesc doar câţiva dintre ei (Bellini, Botticelli, Giorgione, Tizian, Rubens, Frans Hals, Rembrandt, Albrecht Dürer), desigur, dând Cezarului ce-i al Cezarului, adică acordând atenţia cuvenită triunghiului de aur al Renaşterii: Michelangelo-Leonardo-Rafael.

Michelangelo, de pildă, este pe bună dreptate socotit cel mai mare artist al Renaşterii şi poate că al tuturor timpurilor, de îndată ce celebrele lui statui (Moise, David), precum şi nu mai puţin celebrele fresce din Capela Sixtină (Creaţia, Potopul, Judecata din urmă) au în ele monumentalitatea şi sublimul pe care autorul le-a găsit în izvorul său de inspiraţie. De altminteri, chiar Michelangelo mărturiseşte acest lucru în Rimele sale: “Din zi în zi, Tu, Doamne, toată viaţa/ Mi-ai fost şi ajutor şi călăuză”…

De asemenea, Biblia a inspirat muzica psaltică bizantină, dar mai ales Oratoriile lui Bach închinate Patimilor Mântuitorului, Creaţiunea lui Haydn şi Missa solemnis a lui Beethoven.

Tot din Biblie s-au inspirat Dante, Tasso şi Milton când au dat omenirii nemuritoarele lor opere: Divina Comedie, Ierusalimul eliberat şi Paradisul pierdut.

Cu toate că aparţin unui alt palier al culturii universale, totuşi trebuie amintite acele minuni de artă iconografică reprezentate de frescele bisericilor şi mănăstirilor româneşti, precum şi splendidele miniaturi care împodobesc manuscrisele cărţilor bisericeşti.

*

În cele ce urmează voi căuta să învederez prin patru romane inspiraţia exercitată de creştinismul de-nceput asupra scriitorilor situaţi foarte aproape de noi sau chiar în vremea noastră: Ben Hur, romanul scriitorului american Lew Wallace, Maestrul şi Margareta al lui Mihail Bulgakov, Dumnezeu s-a născut în exil din creaţia lui Vintilă Horia şi Fata din Nazaret, carte scoasă în anul 2008 de către Petru Popescu, scriitor american de origine română.

Printr-o judicioasă îmbinare a fanteziei debordante cu rigoarea informaţiei evanghelice şi a celei extrase din alte documente istorice, Lew Wallace reuşeşte performanţa de-a scrie o carte în egală măsură mult gustată de cititori şi foarte apreciată, chiar insistent recomandată de factori cu greutate decizională din Biserica catolică a timpului.

Desigur, pentru aşa ceva nu ajunge să fii doar un american pur sânge, gen Sandra Brown sau Dan Brown, doi dintre condeierii care reuşesc să-şi vândă ca pâinea caldă producţiile lor submediocre (Ben Hur la rândul său a înregistrat senzaţionale succese de public!), ci trebuie să fii înzestrat şi cu vână de artist. Iar Lew Wallace dovedeşte în acest roman că are talentul trebuincios de a-l captiva pe cititorul tuturor timpurilor şi meridianelor prin acea incontentestabilă măiestrie cu care el mânuieşte principalele instrumente de lucru ale artistului cu vocaţie:

a) Uşurinţa narării;

b) Simplitatea şi fluenţa cuceritoatoare a limbajului;

c) Senzaţionalul cu care condimentează biografiile unora dintre personajele zămislite, dar un senzaţional magistral drămuit şi admirabil turnat în tiparele firescului, încât departe de-a şoca (precum Codul lui da Vinci) prin atenţia acordată aventurii ce avansează spre neverosimil, dimpotrivă, el are preţiosul dar de-a contribui la întărirea autenticului acelor vremuri de excepţie, când Mântuitorul Iisus s-a născut, a propovăduit şi a pătimit.

Căci, deşi la prima vedere personajul principal pare a fi tânărul şi bogatul evreu Iuda ben Hur (ben în ebraică, la fel ca bar în aramaică, se traduce prin “fiul lui”), cel care, după ruperea prieteniei cu trufaşul patrician roman Messala a fost condamnat la galere pe viaţă, totuşi, personajul în jurul căruia gravitează întreaga acţiune a romanului este Dumnezeul întrupat, fiul Mariei şi al dulgherului Iosif.

De altminteri, acţiunea romanului începe în deşert, locul unde se întâlnesc cei trei magi orientali – Gaspar, Melchior şi Balthasar, care apoi călătoresc împreună spre Bethlehem pentru a se închina Pruncului, adevăratul Rege al iudeilor.

Iar Copilul, ne spune autorul, “era ca oricare copil; nu avea nici aură, nici coroană pe cap; nu deschise gura să vorbească şi nu dădu nici un semn că le auzea osanalele şi rugăciunile, ci, aşa cum fac pruncii, se uita mai mult la flacăra felinarului decât la ei. După puţin timp, ei se ridicară şi întorcându-se la cămile, aduseră daruri de aur, smirnă şi mirt şi le aşezară înaintea Copilului cu vorbe de evlavie.

Acesta era Mântuitorul pe care veniseră de departe să-L găsească! Se închinau Lui fără nici o umbră de îndoială în inima lor”.

De menţionat că dacă în primele douăsprezece capitole ale cărţii, miraculosul şi senzaţionalul de-abia îşi fac intrarea în scenă (doar întâlnirea celor trei magi şi drumul pe care aceştia, călăuziţi de stea, îl fac fără poticneli până la Noul născut), începând cu capitolul 13, adică “la douăzeci şi unu de ani de la cele povestite mai sus”, ele îşi fac simţită prezenţa tot mai des, dar – aşa cum deja am precizat – fără a fi câtuşi de puţin şocante sau obositoare…

Asupra tânărului Ben Hur, profund afectat de discuţia avută cu patricianul roman Messala, parcă planează o fatalitate: Acuzat că ar fi atentat la viaţa lui Valerius Gratus, noul procurator al Iudeii (de fapt o cărămidă cade de pe parapetul care străjuia acoperişul, atunci când tânărul evreu se apleacă să vadă alaiul procuratorului), Ben Hur este de îndată condamnat la galere pe viaţă, mama şi sora sunt încarcerate, iar uriaşa avere a familiei este confiscată, devenind proprietatea împăratului. În realitate, presupusa fatalitate se vădeşte a fi rezultatul oribilei înţelegeri dintre procurator şi Messala, care – împinşi de lăcomie şi dispreţ faţă de evrei – fac să dispară toţi membrii familiei Hur, căci în acest mod ei înşişi pun mâna pe o bună parte din respectiva avere.

Tot atunci, la o fântână din deşert, are loc memorabila întâlnire a arestatului trudit şi însetat cu fiul venerabilului Iosif. Acesta, mai înainte ca garda să-l poată opri, se apropie de prizonier, se aplecă cu duioşie asupra lui  şi “îi dădu să bea”.

Printr-un concurs formidabil de împrejurări, înlănţuitul Ben Hur pe galeră izbuteşte să atragă asupra sa atenţia puternicului duumvir Quintus Arrius, iar după ce-l salvează pe roman de la înec, acesta îl înfiază şi-l desemnează moştenitorul uriaşei sale averi.

La moartea lui Quintus Arrius, Ben Hur se întoarce în patria natală, îndemnat de gândul răzbunării, dar şi de speranţa regăsirii mamei şi surorii. Aici îl cunoaşte de îndată pe faimosul îmbogăţit Simonide, omul de încredere în afaceri al tatălui său (“omul care a renunţat la viaţă, dar niciodată la un scop”), precum şi pe Esther, fiica lui.

Călăuzit de sfaturile şi convingerile de neclintit ale infirmului Simonide şi ale bătrânului mag Balthasar, Ben Hur ajunge să-l cunoască pe Mântuitor, Îi recunoaşte divinitatea şi trece hotărât de partea Lui, ba chiar se străduieşte să organizeze pe banii săi un detaşament de luptători, care să-L scape din mâinile duşmanilor tot mai înverşunaţi.

Dar cum Scripturile trebuie să se împlinească, tot planul ticluit de Ben Hur cade baltă, iar el asistă îndurerat şi neputincios la schingiuirea şi apoi la crucificarea adevăratului Domn şi Rege.

Toate acestea se întâmplă după ce Ben Hur este recunoscut de Simonide drept fiu al fostului său stăpân, ocazie cu care îi restituie întreaga avere, nu doar păstrată cu preţul vieţii lui, ci mult-mult sporită, şi mai ales după ce tânărul evreu îşi regăseşte mama şi sora scăpate de carceră printr-o adevărată minune şi tot printr-o minune izbăvite de lepră cu evanghelicele vorbe rostite de Mântuitor: “Femeie, mare e credinţa ta; facă-se precum vroieşti”…

Iar finalul romanului ni-l înfăţişează pe familistul Ben Hur (căsătorit cu Esther, tată a doi copii), în continuare atât de devotat cauzei creştinilor tot mai persecutaţi, încât el decide ca averea să şi-o folosească pentru construirea la Roma a unei biserici subterane, atâta vreme cât construirea bisericilor la suprafaţa pământului era de neimaginat.

Mult mai realizat în plan artistic decât Ben Hur este romanul Maestrul şi Margareta, creaţia de excepţie a prozatorului sovietic Mihail Bulgakov, o carte în care fantasticul coabitează cu realitatea şi amândouă se simt în ea ca-n sânul lui Avram.

Datele biografice sunt grăitoare în ceea ce priveşte interesul constant arătat de Bulgakov creştinismului în general, demonologiei şi vrăjitoriei în special: Tatăl său era profesor de dogmatică la Academia Teologică din Kiev, oraşul în care viitorul scriitor a văzut lumina zilei în anul 1891!

Neîndoios că romanul în cadrele sale generale, la fel ca numele de Woland dat diavolului, i-au fost inspirate lui Bulgakov de Faustul lui Goethe. Ne amintim că la sărbătoarea sabatului unde Mefisto îl conduce pe Faust, diavolul îşi spune Woland, ceea ce de fapt înseamnă preluarea deformată a cuvântului valant, nume sub care e desemnat prinţul întunericului într-unul din dialectele germane.

O altă analogie între Faust şi romanul Maestrul şi Margareta vizează perioada lor de elaborare. Asemenea lui Goethe, care (teoretic) a fost absorbit toată viaţa de capodopera sa, tot astfel Bulgakov a meditat îndelung la cartea lui de căpătâi, lucrând efectiv la scrierea ei între anii 1929-1940. Chiar şi în 1940, ultimul an de viaţă al scriitorului şi anul în care el şi-a pierdut complet vederea, munca la roman a continuat prin dictare.

Numele scriitorului devine celebru de-abia după anul 1960, adică atunci când romanul Maestrul şi Margareta, apărut mai întâi în limba rusă, cunoaşte o adevărată frenezie editorială în Anglia, Italia, Franţa, SUA şi Germania.

Se subînţelege cărui fapt se datorează tipărirea cărţii la mai bine de două decenii de la moartea autorului: Urmaşii lui Bulgakov nu s-au grăbit în plină epocă stalinistă să-şi rişte capetele odată cu manuscrisul, ci au aşteptat o relativă relaxare ideologică şi politică. Ceea ce s-a şi întâmplat după moartea tătucului Stalin, în urma rechizitorului lui Hruşciov îndreptat împotriva mitului stalinist. Căci – nu-i aşa? – perioada comunistă într-un fel, cea postcomunistă în alt fel, ne dovedesc negru pe alb existenţa şi persistenţa tabu-urilor totemice şi a miturilor nereligioase (extrasacrale)…

Romanul Maestrul şi Margareta îşi derulează acţiunea pe două planuri, din care primul este plasat în Moscova secolului 20. Numai că din chiar debutul romanului, dracul îşi vâră coada la propriu, ceea ce duce la o suită de evenimente dintre cele mai bizare, unul mai inexplicabil ca celălalt pentru ateii temeinic educaţi să nege şi să ia în derâdere atât lucrurile sfinte, cât şi pe cele diavoleşti: Unuia dintre activiştii culturali tramvaiul îi taie capul taman în locul şi la momentul cum Woland îi prezisese doar cu câteva minute mai înainte, tânărul poet care asistase la discuţie şi tragedie îşi pierde minţile, un alt activist cultural este expediat în pijama şi papuci tocmai în Ialta, iar apartamentul lui astfel eliberat, de îndată este luat în primire de Woland şi ajutoarele sale: fonfăitul Koroviev-Fagot, poznaşul motan Behemoth, hidosul Azazello, impudica Hella. În momentele cruciale îşi face apariţia şi Abaddona, însă acesta poartă ochelari negri, căci privirea lui ucide.

Dar ce caută banda de demoni la Moscova? Scopul lor prioritar este este acela de-a organiza sabatul în apartamentul în care şi-au instalat statul major. Întrucât se cam plictisesc, îndeosebi după ce Margareta, iubita maestrului, le-a căzut în mreje şi a fost desemnată regina balului, iată-i pe demoni că se dedau la năzbâtii şi acţiuni justiţiare în rândul nenumăraţilor pungaşi şi potlogari ai Moscovei bolşevice.

Este şi acesta un mod subtil al autorului de-a arăta pe de-o parte eşecul lamentabil al eticii bolşevismului, pe de altă parte de-a ilustra harababura din minţile cetăţenilor şi din instituţiile statului. De parcă Bulgakov ar fi gata-gata s-o spună pe şleau: “Doar dracu se mai poate descurca în acest talmeş-balmeş”…Ironia doar întrezărită a scriitorului la adresa rânduielilor şi mentalităţilor bolşevice, împreună cu hazul stârnit de adorabila pereche Koroviev-Behemoth, conferă cărţii farmec şi vervă scânteietoare, iar cititorului îi garantează o lectură antrenantă şi instructivă.

Pe celălalt plan, cel rezervat romanului neterminat al maestrului, în Ierusalimul atât de urât de procuratorul Pilat din Pont se derulează procesul lui Iisus, urmat de crucificarea Lui. Pilat n-are nici un interes ca filosoful vagabond Yeshua să fie răstignit. Dimpotrivă, dacă ar putea l-ar face scăpat de pedeapsă, fie şi pentru a le face în ciudă nesuferiţilor de rabini ai evreilor. Unde mai pui că în timpul discuţiei cu seninul şi jovialul acuzat, lui Pilat ca prin minune i-a dispărut insuportabila hemicranie ce-l încearcă atât de des.

Neputând să-L salveze pe acuzat, cu toată autoritatea sa de care face uz, Pilat îşi oferă anumite compensaţii secrete, pentru ca în acest mod să mai îndulcească niţel gustul amar al înfrângerii suferite în faţa fanatismului rabinic, care mai degrabă încuviinţează nedreptatea decât dezordinea: Pune la cale uciderea trădătorului Iuda şi are o discuţie particulară cu Levi Matei, ucenicul şi adoratorul Crucificatului.

Aşezând cele două planuri faţă în faţă în aceeaşi carte, Mihail Bulgakov reuşeşte să creeze un simbol de mare efect artistic şi cu extraordinare implicaţii conceptual-educaţionale: Osânda şi supliciul Mântuitorului, în fond un nevinovat, nu conţine doar conotaţii creştine, ci ele se constituie într-un protest deghizat împotriva unei lumi nedrepte şi absurde, în care este nevoie de intervenţia demonilor pentru a se face niscaiva ordine şi dreptate.

Şi culmea culmilor! Însuşi Woland, suprema negaţie a divinului, ajunge să-L mărturisească activiştilor burduşiţi cu ateism: Da, El există şi El a fost crucificat în vremea procuratorului Pilat din Pont! În zadar, însă, căci îndoctrinaţii au ajuns mai neîncrezători ca păgânii şi mai negativişti ca Satana…

Înainte de-a intra în romanul Dumnezeu s-a născut în exil, se cuvine să spunem câteva cuvinte despre viaţa religioasă a geto-dacilor, adică să fixăm cadrul spiritual în care se desfăşoară acţiunea acestei incontestabile capodopere a lui Vintilă Horia.

Religia geto-dacilor n-a fost nicicât monoteistă, ci henoteistă, întrucât panteonul insuficient cunoscut al acestora cuprinde şi alţi zei (Diana, Bendis, Diana mellifica etc.) înafara celor două zeităţi principale – Zalmoxis şi Gebeleizis (îndeosebi prima), “iar henoteismul geto-dacic”, ne informează Emilian Vasilescu în Istoria religiilor, “a putut înlesni pătrunderea creştinismului în spaţiul carpato-danubian”.

Tot Emilian Vasilescu emite următoarele două opinii în lucrarea mai sus amintită:

1)Având la început un caracter htonian, este de presupus că Zalmoxis a evoluat cu timpul spre o înfăţişare uraniană, până la sincretizarea sa cu Gebeleizis în perioada romană;

2)Cât priveşte spiritualismul superior al geto-dacilor (ca de pildă credinţa lor puternică în nemurire), este posibil ca acesta să fi depăşit “formele de viaţă religioasă ale popoarelor antice aflate pe aceeaşi treaptă de dezvoltare, dar nu putea depăşi cu totul limitele politeismului antic”. Altfel spus, adaugă E. Vasilescu, “ei nu se puteau ridica până la înălţimea spiritualismului întâlnit în monoteismul evreu şi în cel creştin”.

Romanul Dumnezeu s-a născut în exil este conceput de autor ca jurnalul apocrif al lui Ovidiu, jurnal ţinut de marele poet după exilarea sa la Tomis de către împăratul Octavian Augustus.

Care a fost motivul exilării lui Ovidiu? După unii istorici şi biografi, se pare că poetul făcea parte dintr-o sectă pitagoreică, faţă de care împăratul manifesta serioase suspiciuni. După alţii – versiune, de altminteri, acceptată şi de Vintilă Horia – împăratul era pur şi simplu scandalizat de amoralitatea operelor poetului şi de amorul acestuia cu Iulia, nepoata lui şi cititoarea fidelă a lui Ovidiu.

Romanul este structurat pe opt capitole, fiecare capitol descriind câte un an din viaţa ilustrului surghiunit în această garnizoană romană din lumea getică. Astfel, la un înalt nivel artistic, avem posibilitatea să ne familiarizăm cu opiniile, dorinţele, simpatiile şi antipatiile lui Ovidiu din ultimii săi opt ani de viaţă.

Poetul are prima “întâlnire” cu Dumnezeu în cel de-al patrulea an al exilului său, adică atunci când el urcă în Poiana Mărului de pe Cogaionon, muntele sfânt al dacilor, pe vârful căruia trăia marele preot înconjurat de călugări. Aici, în acest spaţiu central, preotul dac îi dezvăluie poetului semnificaţia exilului din perspectiva apropiatei sosiri a adevăratului Dumnezeu, sosire anunţată atât de profeţii israeliţi, cât şi de Zamolxe, unicul zeu al dacilor. Zamolxe apare astfel ca un precursor şi un atribut al lui Dumnezeu…

Vestirile poetului dac se dovedesc cu atât mai impresionante cu cât ele vor fi confirmate de scrisorile bizarului medic Teodor, ale cărui istorisiri despre naşterea lui Iisus şi sosirea celor trei crai de la Răsărit, precum şi despre persecuţiile lui Irod, constituie pe de o parte o superbă repovestire a respectivelor episoade biblice, iar pe de altă parte ele îl ajută pe Ovidiu să înţeleagă semnificaţia visului cu peştele şi lumina, vis avut de el cu un an în urmă, mai exact atunci când adormise în barca lui Mucaporus.

“Şi astfel”, este de părere Monica Nedelcu de la Universitatea Complutense din Madrid, “are loc substituirea progresivă a axei orizontale şi spaţiale a lui Ovidiu, cu axa verticală şi spirituală – aşteptarea lui Dumnezeu”.

Romanul Fata din Nazaret doar tangentează cu creştinismul de-nceput, întrucât elementele sale alcătuitoare (personalitatea încărcată de magie a Mariamnei, interesul manifestat de Roma augustană în legătură cu iminenta venire a lui Mesia, atrocităţile la care se dedă Irod cel Mare pentru a-şi menţine şubreda poziţie de rege-client al romanilor) sunt admirabil îmbinate de Petru Popescu într-o acţiune captivantă, care-şi poartă apele tulburi şi vijelioase ale timpurilor evocate înspre punctul de cotitură din istoria omenirii: căsătoria Fecioarei cu Iosif şi zămislirea adevăratului Rege al iudeilor!

Este adevărat că Petru Popescu urmează firul evenimentelor biblice, ba chiar citează copios din Genesa şi pe ici-pe colo şi din scrierile profeţilor iudei. Dar respectivele citate, îndeosebi cele referitoare la facerea Evei din coasta lui Adam, dobândesc o atare notă acuzatoare în cugetările pe care Mariamne le îndreaptă spre Creator, încât dacă n-ar fi vorba de ea, aleasa cu care deseori Adonai conglăsuieşte (ba chiar i se arată pe muntele Barak sub chipul lui Şadai – Dumnezeul de pe munte), imputările ei curajoase în legătură cu soarta nedreaptă a evreicei din acele timpuri, ar putea fi taxate drept blasfemii: “Ce crud ai fost cu mine, Adonai! Ce crud ai fost cu noi, femeile, de ne-ai făcut aşa lipsite de apărare şi de neputincioase, chiar dacă ne-ai dat putere prin frumuseţea noastră, fiindcă uite că bărbaţii ne pot învinge fără nici un efort, numai trântindu-ne la pământ”.

Conştientă de înalta misiune cu care a fost binecuvântată de Creator (“Dar vreau să fiu eu aceea care-i va da naştere celui ce ne va mântui pe toţi. Celui ce va veni într-o bună zi şi ne va lua suferinţele asupra lui!”), Mariamne se vădeşte nu doar o inspirată, ci şi o luptătoare în adevăratul sens al cuvântului: Este profund revoltată de cruzimea de care dau dovadă coreligionarii ei atunci când, apăraţi de inumanele legi şi tradiţii mozaice, ei îşi permit nu numai să terfelească o mireasă considerată nevirgină în ziua căsătoriei, ci realmente să o ucidă cu pietre, fapt pe care ea i-l reproşează atât lui Aristobol, fiul lui Irod, cel vinovat de moartea unei mirese curate dar nedorită din punct de vedere politic, cât şi lui Adonai însuşi; luptă din răsputeri pentru supravieţuirea tribului lui Ioachim, tribul făgăduielii, după ce acesta – sub acuzaţia că a încercat să-l ajute pe Aristobol să ocupe tronul – a fost alungat de Irod în deşert, unde după trei ani de vieţuire miraculoasă, este aflat de Apella (trimisul special în Orient al împăratului Augustus) şi readus la Nazaret; luptă cu toate forţele pentru împlinirea dragostei sale, adică pentru căsătoria ei cu Iosif, dar o căsătorie făcută mai degrabă cu mintea decât cu inima, conştientă fiind de existenţa acelui teribil înscris de despărţire al evreilor numit get, “pe care nici o femeie nu-l poate contesta, în faţa căruia nici o femeie nu mai are nimic de spus, dacă nu mai este pe placul bărbatului”…

Dar Petru Popescu îşi permite pe parcursul romanului şi anumite libertăţi de reinterpretare a informaţiilor evanghelice, poate condus de intenţia ca, după modelul lui Dan Brown, să-şi şocheze niţel cititorii: Iosif nu mai este venerabilul bătrân pe care ni-l prezintă Scripturile, ci un tânăr zdravăn şi chipeş. Mai exact, în momentul căsătoriei, Mariamne are 17 ani, iar Iosif 23!

Deşi este bănuit de neputinţă la femei după ce fusese lovit de fulger pe muntele Barak (Iosif este descoperit şi salvat providenţial de însuşi rabbi Ioachim, tatăl Mariamnei!), totuşi, căsătoria celor doi protagonişti se consumă cât de poate de natural, chiar întrucâtva romantic într-o cocioabă de păstori de pe acelaşi Mons Fulminis (Muntele Fulgerului), iar îndată după aceea, Mariamne nu numai că simte sămânţa în pântecul său (deci nici vorbă de Duhul Sfânt!), dar ştie prea bine ce rod va ieşi din ea, căci i se adresează cu cuvintele: “Te port în mine, sunt mama ta, nu te poţi descurca fără mine, aşa că fă bine şi stăvileşte moartea şi durerea, opreşte-le…imediat!”

Dar cum poate fi stăvilită moartea şi durerea într-o lume guvernată de ambiţie şi cruzime, o lume în care “Nu poţi avea încredere în nimeni, fiindcă puterea şi încrederea se exclud reciproc”, o lume în care Irod îşi ucide cu sânge rece soţia şi pe toţi fiii ei, iar împăratul Augustus scapă ca prin urechile acului de atentatul condus de fiul său vitreg Tiberius, după ce el însuşi ordonase azvârlirea de pe Stâncă a tuturor duşmanilor reali ori bănuiţi, inclusiv părinţii lui Apella, astfel încât “Stratul alburiu de oase sfărâmate, care se formase la poalele Stâncii, avea o grosime de câţiva coţi”, în sfârşit, o lume care câţiva ani mai târziu îl va crucifica pe Însuşi Acela ce aducea cu El pacea şi iubirea?!

Ce interes aveau romanii, îndeosebi Apella, să apere tribul ioachimiţilor de furia lui Irod? Interesul practic de a-şi reînnoi religia prin ridicarea împăratului la rangul de zeu, căci în concepţia lui Augustus, politeismul avea iz de republică, pe când un singur Dumnezeu, aşa ca Dumnezeul evreilor, “e totuna cu un singur imperiu, condus de un singur împărat”.

Iată de ce Apella, numele de împrumut al faimosului Pontius Pilatus, este trimis în Iudeea în calitate de spion al împăratului pe lângă regele Irod, dar şi cu misiunea secretă şi precisă de-a face rost de-o teofanie, care – ingenios regizată şi interpretată la Roma, în văzul şi auzul a mii de cetăţeni – i-ar putea conferi lui Augustus aura intangibilă de zeu.

Teofania sau gestul divinităţii este descoperită de Apella la Mariamne, îndeosebi atunci când un groaznic cutremur de pământ pornit de pe Barak o salvează pe aceasta din ghearele prigonitorului Aaron, temutul şef al unuia dintre clanurile ce-i terorizau pe  nazaretani.

Având ca model cutremurul real şi după indicaţiile date de Apella (cel care se simte puternic atras de Mariamne), o calamitate artificială (prăbuşirea unor catacombe) este provocată de ingineri şi artificieri la Roma, împăratul este coborât cu frânghii la momentul potrivit şi aidoma unui zeu binevoitor opreşte catastrofa, fapt care lui îi asigură de îndată aura divină, iar lui Pilat titlul de procurator al Iudeii şi promisiunea de a-i urma lui Augustus pe tronul cezarilor. (A doua promisiune nu s-a mai împlinit, căci succesorul lui Augustus este desemnat Tiberius, evident, cu sprijinul generos al mamei sale. Dar procurator tot s-a văzut, că doar în vremea lui a fost crucificat Mântuitorul…)

Sighetul Marmaţiei

George PETROVAI

    

Obiceiuri de primăvară

Standard

Lazărul

Atestat şi existent în şesul Munteniei şi Dobrogea, cu o răspândire probabilă mai largă, acest obicei se aseamănă în reprezentarea personajului cu cel al Caloianului, fiind tot o întruchipare folclorică a unui erou vegetaţional.

Referindu-se la funcţionalitatea sa, Ovidiu Bârlea ajunge la concluzia că „funcţia propiţiatorie a personajului (deci, şi a obiceiului) nu rezidă în provocarea ploii, ci în transformarea lui însuşi în vegetaţie abundentă în urma unei morţi violente.(Barlea, Ovidiu, Folclorul românesc, I, Bucureşti, Editura Minerva, 1981, p.403 – 406).

Originea acestui ritual pare a fi tot de natură traco-elenă, iar la noi, la români, scenariul iniţial a evoluat, textul său integrându-se marii categorii a cântecelor de urare şi a colindelor.Barlea ,Ovidiu, idem, ibidem)

Practicarea obiceiului s-a modelat cu timpul după cel al colindatului propriu-zis, deosebirea fiind legată de componenţa cetei – aici sunt numai fete dintre care una se alege mireasă, fapt ce a dus şi la denumirea „a umbla cu Lăzăriţa” sau „cu mireasa”. Cortegiul de fete intonează un cântec ritual a cărui fabulaţie este extrem de naivă, povestind cum Lazăr, personajul central, va muri în urma căderii sale din copac în timp ce culege frunze pentru oile sale, prilej pentru a fi bocit şi îmbrăcat ritual ca un erou ce are calităţi deosebite de regenerare.

Din analiza variantelor de text culese din diferite zone ale Munteniei şi Dobrogei, reiese clar faptul că originea ceremonialului ar fi într-o formă tracă de cinstire a lui Dionysos, practicată de vechii greci la începutul primăverii.

În opinia lui G. Dem. Teodorescu, obiceiul ar fi pătruns la noi relativ recent, cam pe la mijlocul secolului al XIX-lea, fiind împrumutat de la sârbi „şi numai de vreo 50 de ani a început a se răspândi şi printre poporaţiunea curat românească”.( Teodorescu, G., Dem., Poezii populare, p. 203, apud Ov. Bârlea, lucr. cit., p. 405)

Cu timpul, ceremonialul a suferit influenţele creştine, începutul fiind făcut pornindu-se chiar de la numele eroului. Lazăr, cel plecat în pădure să taie frunze pentru oile sale, pentru ca urcându-se într-un copac  să  cadă,  apoi  să  moară  şi în final să reînvie, se transformă în versul influenţat de creştinism în Lazăr din Bethanya, cel înviat din morţi prin minunea săvârşită de Iisus în drumul său spre cetatea Ierusalimului. Şi dacă acest Lazăr apare drept erou, îi va fi schimbată şi data de celebrare, din perioada de început a Postului Mare (rămasă încă în uz în vestul Munteniei), în sâmbăta dinaintea Floriilor, cunoscută drept Sâmbăta lui Lazăr.

Eficienţa rituală s-a redus, în opinia lui Ov. Bârlea „în binomul cuvânt rostit – fapt împlinit […] într-un mod neaşteptat, textul a păstrat elementele caracteristice ale ritului ancestral – moartea violentă, scalda rituală menită a ajuta prosperitatea vegetaţiei, prefacerea eroului în vegetaţie luxuriantă, alături de bocirea celei destinate a-i fi mireasă, precum şi bucuria finală, materializată prin hora colindătoarelor”.( Bărlea, Ov., lucr. cit., p. 406)

Din variantele analizate sub acest aspect, cea dobrogeană păstrează, în opinia aceluiaşi autor, mai pură prefacerea rituală a eroului, iar însuşirile generative ale sale sunt reliefate în textele ce insistă asupra morţii sale, care în fapt este o logodnă a celui care a înviat şi odată cu el, a întregii naturi:

Lazăr moare de Florii

Cân’ e mare frunza-n vii!

Mama-l scaldă-n lapte dulce

Şi-l înfaşă-n foi de nuci

Şi mi-l pune-n trei copaci

De-l mănâncă trei gândaci.

N-a murit, s-a logodit

Toată ziua stă gătit;

De la cap pân’ la picioare

Creşte floare lângă floare

 (Folclor din Dobrogea, p. 172, apud Ov. Bârlea, lucr. cit., p. 404-405)

În variantele munteneşti apare şi motivul miresei moarte menită eroului, pentru ca ritualul să se termine cu bocirea acestuia de către surorile sale şi în special de către logodnică, pentru ca în etapa următoare să aflăm despre învierea şi prefacerea sa în flori. Acest moment crucial era odinioară marcat de către fetele din ceata de colindătoare, printr-o horă veselă interpretată vocal pe următorul text:

Cine joacă Lăzărică?

Tot Iana şi cu Stoiana

Dar cu ce-i îmbrăcăţică?

Cu rochiţa picăţică,

Cu pestelca bogheţică,

Cu păr galben despletitu

Şi cu cârpile-nvelitu

Şi salbă de nouă lei

Şi bătută-n zece lei

(Folclor din Dobrogea, p. 173, apud Ov Bîrlea, lucr. cit., p. 404-405)

Lazăr în comuna Şoldanu, Ilfov

Fotografie realizată de Nicolae Rădulescu în aprilie 1969, aflată în Arhiva Institutului de Etnografie si Folclor cu numărul 43173

Lazărul – structură melodică înrudită cu colindul

Eliberat de sub tutela magicului, odată cu emanciparea concepţiei despre mediul înconjurător, obiceiul cu acelaşi nume a rămas doar ca un prilej de urare pentru o recoltă bună peste an, fiind plasat calendaristic aproape de începutul anului nou agrar, şi/sau de distracţie.

În cadrul cântecului ritual, unui vers de obicei octosilabic i se adaugă un refren trisilabic („Lazăre”), structura sa celulară fiind constituită pe un ritm de anapest.

Configuraţia sonoră a refrenului este de obicei descendentă, cadenţând pe sunetul fundamental al structurii.

Structura sonoră pe care evoluează acest cântec ritual augural cuprinde  tipuri sonore înrudite:

1)   structură sonoră având în componenţă 5-6 sunete organizate într-o pentacordie cu substrat tetratonic şi cu 3m

Ex. 1

(Oprea, Gheorghe, Sisteme sonore în folclorul românesc, Bucureşti, Editura Muzicală, 1998 , p.120)

 

 Ex. 2

( Fg. 8726 b  Arhiva Institutului de Etnografie  si Folclor)

2)  structură sonoră organizată într-o hexacordie cu 3M şi finală pe treapta 2

Ex. 3

(Fg. 1012 c  Arhiva Institutului de Etnografie si Folclor)

 3)  structură heptacordică provenită din extensia celei hexacordice – eolian cu finala pe treapta 2

Ex. 4

(Fg. 174 a  Ahiva Institutului de Etnografie si Folclor)

Varianta originală din judeţul Tulcea aduce nou faţă de cea precedentă îmbinarea structurii heptacordice cu recitativul rectotono plasat la  sfârşit.

Acelaşi recitativ rectotono, îmbinat de această dată cu un tricord, cadenţând pe treapta 2 întâlnim în varinata de „Lazăr sârbesc”, cântat în comuna Plătăreşti, Ilfov.

Ex. 5

(Fg. 7887 a  Arhiva Institutului de Etnografie si Folclor)           

Varianta sârbească găsită în Serbia la Bujanovca îmbină acelaşi recitativ rectotono cu o bicordie, cadenţând pe treapta 1 (ex. 110) sau pe treapta 2 (ex. 111).

Ex. 6

(Vasići, Olivera / Dimitrije, Golemoviči – Narodne pesme i igre n okolini Bujanovka, Etnogravski Institut Sobske Academijè nauca i umtnosti Posebna izdanja, kuj. 21, Beograd, 1980   p. 69, ex. 31)

 Ex.7

(Vasići, Olivera / Dimitrije, Golemoviči – Narodne pesme i igre n okolini Bujanovka, Etnogravski Institut Sobske Academijè nauca i umtnosti Posebna izdanja, kuj. 21, Beograd, 1980,  p. 177)

 

 Varianta macedoneană originară din Gramatikova se înscrie într-o structură tritonică SI-SOL-MI cu pien, interpretarea sa făcându-se pe două voci, cea de-a doua (isonul) fiind constant cântată pe treapta 6.

Ex. 8

    (Fg. 4388 c Arhiva Institutului de Etnografie si Folclor)

La o analiză mai atentă se observă în exemplele înregistrate în arealul românesc existenţa unui singur tip melodic cu variante.

Diferenţele apar după cum urmează:

La refren valorile sunt diminuate sub aspect sonor, acelaşi exemplu menţionat mai sus este doar o extensie în registrul grav prin folosirea secundei LA-SOL. Acest tip de amplificare melodică determină ambiguitatea funcţională prin bipolaritatea de 2M aflată la baza structurii sonore

În exemplele cântate în zona balcanică se observă o desfăşurare melodică pe structuri bicordice, tricordice, tritonice îmbinate cu recitativul recto-tono.

Din punct de vedere arhitectural, din analizele efectuate asupra întregului material sonor existent pentru această categorie folclorică, am întâlnit următoarele combinaţii:

A  Rf.

A  Rf.  Av.  Rf.

A  Rf.  B     Rf.

A  recitativ recto-tono

Floriile    

Avand radacini in vechea lume romana, sarbatoarea era inchinata zeitei Flora, protectoarea vegetatiei ce incepe sa renasca primavera.

Sarbatoarea crestina din duminica ce precede Pastele a capatat denumirea de Florii si praznuieste  Intrarea Domnului in Ierusalim.

Vechii semnificatii de reinviere a naturii i s-au adaugat altele noi legate de cultul stramosilor manifestate prin pomeni,curatirea mormintelor, infigerea in morminte a ramurilor de salcie, invocarea spiritelor mortilor prin acte de divinatie, etc.

Ramurile verzi de salcie (substitute romanesc al ramurilor de finic cu care a fost intampinat mantuitorul in Ierusalim) simbolizeaza fertilitatea vegetationala de primavera.Acestea sunt duse la biserica in dimineata zilei de florii, sunt sfintite  dupa care sunt puse in casa la icoane,usi,ferestre sau sunt pastrate pentru a trata bolile de-a lungul anului, oamenii se incing la mijloc cu ele si uneori sunt folosite la vraji si descantece.

In unele zone din tara martisorul facut cadou la 1 martie se agata intr-un pom inflorit pentru ca recolta de fructe din acel an sa fie pazita de daunatori si boli specifice pomilor fructiferi.

Sarbatoarea este praznuita diferentiat in toate zonele etnofolclorice din tara.

Pe alocuri, in Transilvania in aceasta zi se colinda, melodia simpla narand Patimile Mantuitorului sub forma unei Pricesne.      

Bibliografie consultata 

Barlea,Ovidiu, Folclorul românesc, I, Bucureşti, Editura Minerva, 1981

Ghinoiu, Ion, Zile si mituri.Calendarul taranului roman,2000, Bucuresti, Editura Fundatiei PRO, 1999

Oprea, Gheorghe, Sisteme sonore în folclorul românesc, Bucureşti, Editura Muzicală, 1998

 

Săptămâna Mare

Ultima saptamana din Postul Mare al Pastelui, cuprinde o serie de practici cu semnificatii deosebite.

Daca in primele trei zile ale acesteia se fac inca pregatiri in gospodarii in sensul curatarii si varuirii gospodariei si anexelor acesteia, incepand cu ziua de joi(Joia Mare) se intra deja intr-un fel in atmosfera Pastelui.

Ospetele funerare 

In noaptile de Joia Mare (Joimari) sau  de Paste in cimitirele crestine din toata tara  oamenii aduc ofrande sub forma colacilor, mancarurilor gatite, bauturii si lumanarilor, spiritelor celor morti, asezandu-le pe mesele special puse in cimitire sau direct pe pamant langa mormintele familiei. Dupa ce ofrandele sunt binecuvantate si sfintite de catre preot urmeaza ospatul propriu-zis la care participa toata suflerea satului, indiferent de puterea economica a familiilor respective. La incheierea ospatului respectiv oamenii sarmani din colectivitate primesc ofrande alimentare bogate.

In zona de sud – est a tarii in dimineata zilei de Joimari, copiii  merg la fiecare mormant, aprind cate o lumanare si  bat intr-o toaca de mici dimensiuni cantand un cantec ritual denumit Toconelele

 

preluate din Gh. Oprea / L. Agapie – Folclor muzical românesc

Cantecul anunta intr-un fel apropiata sfarsire a Postului Mare, terminarea restrictiilor alimentare iar aceasta zi este ultima in care se mai pot manca urzici. Copiii ce practica acest ritual primesc drept ofranda cateva oua pe care le vor inrosi de Paste.

Structura acestui cantec ritual este extrem de simpla demonstrand vechimea sa.

Scara pe care evolueaza este o tetratonie (la-sol-mi-re) pe o structura ritmica giusto silabica  de tip epitrit 2.

Forma arhitectonica este motivica.

Joimarita

Personaj legat tot de cultul mortilor si Joia Mare. Este intruchiparea  unei zeitati a mortii care supravegheaza focurile de Joimari.Are o infatisare ingrozitoare cu un cap urias, par lung si despletit, dinti lati si gura cascata, o baba , zmeoaica ,o stafie sau un duh necurat ori un animal respigator. Potrivit mentalului colectiv, Joimarita locuieste in padurile virgine din creierii muntilor inalti. Supraveghetoare a cultului stramosilor,                   

Joimarita vizeaza focurile aprinse in Joia Mare pentru fiecare mort in parte pe podeaua de lut a casei, in curtea acesteia sau langa mormant  in cimitir sau langa biserica pentru  toti mortii.

Dintr-un personaj legat de cultul incinerarii mortilor specific populatiei autohtone anterioara crestinismului care aduce inhumarea mortilor, treptat  Joimarita se transforma intr-un personaj justitiar, temut, care controleaza si pedepseste fetele si femeile lenese, in special pe cele care nu termina pana la ziua ei torsul canepii, lanei sau inului ori  confectionarea pieselor de port care vor fi daruite barbatilor si copiilor in ziua de Paste.

Neiertatoare, Joimarita foloseste drept pedeapsa mijloace cumplite de tortura precum arderea mainilor, incendierea canepii, caltilor si fuioarelor netoarse, uneori pedepsind si pe flacaii care nu repara pana la ziua ei gardurile ori  nu au ingrijit cum trebuie vitele peste iarna.

In  spiritualitatea traditionala romanesca acest personaj apare des in tot felul de credinte, legende, superstitii, povesti si zicale, zonele etnofolclorice vizate fiind : Banatul, Oltenia, Muntenia, Moldova si sudul Transilvaniei.

Vinerea Mare

Ultima vineri din Postul Pastelui, ziua in care Mantuitorul a fost rastignit poarta denumiri diferite la romani. In unele zone se numeste Vinerea Pastelui, in altele Vinerea Seaca  si/sau Vinerea Patimilor. In aceasta zi sfanta, tinuta pe tot cuprinsul tarii, credinciosii se roaga si privegheaza trupul Domnului simbolizat de Aerul  scos din Sfantul Altar in mijlocul bisericii, fac bai purificatoare, tin post negru si respecta severele interdictii de munca privind torsul, tesutul ori cusutul. Postul negru este tinut pentru sanatate, in special pentru „secarea” gusii si a bolilor de piele.

Bibliografie consultata:

Ghinoiu, Ion, Zile si mituri. Calendarul taranului roman 2000, Editura Fundatiti PRO, Bucuresti, 1999

Pastele

Cuvantul deriva din ebraicul pesah (trecere), mostenit de evrei de la egipteni. La evrei Paseha(Pasti sau sarbatoarea azimilor) semnifica trecerea de la robie la libertate sarbatorita la data de 14 Nisan ce coincide cu prima luna plina dupa echinoctiul de primavara.

In limba romana Pasti (acceptat si ca Paste) deriva din forma bizantino – latina Pastihae a cuvantului de origine evreiasca Pesah. Semnificatia la crestini a sarbatorii este trecerea de la moarte la viata vesnica.

Din punct de vedere etnologic, Pastele se incadreaza perfect in ritualul preistoric de renastere simbolica a timpului si spatiului prin jertfa divinitatii adorate substituita de o efigie (statuie, steag, totem, masca), om (fecioara, prizonier, conducator, ostean), animal (berbec, tap, miel,, cal, taur), pasare/ou de pasare, arbore, planta alimentara  Moartea si renasterea divinitatii adorate de precrestini au fost disociate de crestini care au fixat nasterea Domnului in perioada solstitiului de iarna (la Craciun) si moartea la echinostiul de primavara in raport cu fazele lunii (Pastele). In opinia etnologilor diferenta esentiala intre crestinism si alte dogme religioase consta in faptul ca jertfa prin substituire a zeului precrestin  a fost inlocuita cu jertfa Domnului Iisus, savarsita o singura data pe Golgota, in numele intregii omeniri si reactualizata ritual in fiecare an de  credinciosi.( Ghinoiu, Ion, Zile si mituri.calendarul taranului roman,2000, Bucuresti, Editura Fundatiei PRO, 1999)

In timpul Postului Mare si in special in perioada Saptamanii Mari a Postului timpul se degradeaza continuu, mormintele se deschid in ziua de Joimari  iar Iisus este tradat, batjocorit, umilit si in cele din urma rastignit. Dupa cele trei zile de haos si intuneric cand omenirea ramane fara protectia divina urmeaza miracolul Invierii Domnului  in noaptea de Pasti urmata de actele de purificare din Saptamana Luminata cand echilibrul si armonia sunt readuse. La fel ca si in cazul celorlalte scenarii rituale de reanoire temporala si la Pasti se fac sacrificii rituale violente (taiatul mielului, in unele zone a purcelului, ciocnirea rituala sau moartea violenta  a oului), se prepara hrana rituala,  se aprinde ritual lumina la miezul noptii, se crede ca mormintele si cerurile se deschid, ca animalele vorbesc si comorile ard.

Tinand tot de traditii trebuie sa le mentionam pe cele legate de oul pascal  si apoi un obicei preluat de romanii transilvaneni de la etnicii germani si maghiari  si anume acela legat de stropitul fetelor de maritat in prima zi de Pasti. Acest ritual si-a pierdut din sacralitatea sa in timp devenind un bun prilej de distractie pentru tinerii din sat. Flacaii frumos imbracati se duc si colinda pe la casele fetelor de maritat si dupa ce aseamana fata cu o floare frumoasa ce trebuie udata si ingrijita , o stropesc cu parfum (in vechime cu apa neianceputa). In schimbul acestui act ritual ce cuprinde si urarea ca fata respective sa fie frumoasa si dragastoasa pe tot parcursul anului,  baietii primesc prajituri de casa, pregatite de fete si vin.

Oul de Paste

Oul reprezinta substitutul divinitatii primordiale, fiind gatit si infrumusetat prin incondeiere sau vopsire in Saptamana Mare, apoi jertfit si mancat ritual in ziua de Paste.

Din cercetarile privitoare la originile colorarii oului  a fost atestata cu multe secole inainte de Hristos aceasta practica. Spre exemplu la vechii persi era obiceiul de a se darui primavara, la Anul Nou oua colorate diferit iar tinerii romani isi trimiteau oua vopsite in rosu la sarbatoarea lui Ianus .In general in lumea antica se obisnuia ca ouale oferite cadou in perioadele de innoire sezoniera (primavara), safie colorate,  acest obicei avand la baza conceptiile cosmogonice care comparau universal cu un ou ce genereaza viata.In acest sens mentionam credinta chinezilor potrivit careia Cerul si Pamnatul formeaza un ou urias de pasare.

Aceasta imagine arhetipala a fost preluata si de crestini la care oul colorat si impodobit reprezinta simbolul Mantuitorului ce paraseste mormantul intorcandu-se la viata, precum puiul de gaina ce iese din gaoacea sa.

Initial ouale erau vopsite cu plante in galben ce simboliza soarele de pe bolta cereasca si in rosu ce simboliza culoarea discului solar la rasarit si apus.

Ulterior, ouale au fost decorate cu chipul Mantuitorului, figuri de ingeri, motive astrale, fitomorfe, zoomorfe si antropomorfe.

La romani, inrositul si incondeiatul oualor de Paste reprezinta un mestesug ce s-a dezvoltat, perfectionat si rafinat in timp. Pentru ca rolul de substitute ritual al personajului sacru sa fie cat mai bine ilustrat si pastrat, oul este ales la Miezul Paresimilor, in ziua de miercuri din mijlocul Postului Mare, este colorat si incondeiat

in Saptamana Mare, pentru a fi ucis violent prin ciocnire in cap in ziua de Pasti si mancat sacramental in aceeasi zi.
Exista o terminologie zonala variata pentru incondeiatul oului de Paste precum: oua inchistrite, impistrite, picarate, pictate, impuiate sau oua necajite, oua muncite termene ce

Deasemenea exista o serie de credinte si obiceiuri legate de cojile de oua care pot adduce frumusetea si sanatatea oamenilor, daca sunt puse in apa cu care se spala pe fata in dimineata de Paste, apoi pot determina belsugul si bogatia in roade daca sunt aruncate pe pamant  ori pot tine familia legata daca primul ou mancat sacramental in ziua de Paste este jertfit de capul familiei, curatat si  impartit intre membrii acesteia pentru a nu se desparti niciodata ( in Transilvania).

 Ciocnitul oului de Paste 

Acesta este un act ritual pe care credinciosii il asteapta cu nerabdare dupa slujba de Inviere in noapte de Pasti, fiind permis pana la Ispas (Inaltare) in special duminica si la Sangiorz (Sf.Gheorghe). Sacrificiul oului este savarsit de cei doi oficianti ai cultului crestin dupa reguli precise. In general persoana mai in varsta, in special barbatul, loveste violent capul oului tinut in mana de partener in timp ce pronunta formula cunoscuta “Hristos a Inviat!”, la care se raspunde cu “Adevarat a Inviat!”. Oul a carui coaja s-a crapat este oferit in dar de cel care l-a spart sau este mancat sacramental de persoanele care l-au sacrificat. Desi regulile ciocnitului oualor variaza de la o zona etnofolclorica la alta, respectarea lor este obligatorie.

In afara traditiilor legate de oul de Paste mentionate mai sus, in unele zone cojile de oua sunt aruncate intr-o apa curgatoare pentru a da de veste Blajinilor ( “popor” tacut alcatuit din sufletele celor disparuti) ca a sosit Pastele

 

Bibliografie:

Ghinoiu, Ion, Zile si mituri.calendarul taranului roman,2000, Bucuresti, Editura Fundatiei PRO, 1999)

                Dr. Otilia Pop Miculi