Arhivele lunare: Iunie 2011

Numărul 33, 25 iunie 2011

Standard

Veronica Anghelescu: Devenire – concert Trio Alto cu lucrări ale tinerilor compozitori

Nicolae Brânduş: Affectus Memoria

Vasile Menzel: Nicolae Iorga despre muzica românească

Paul Leu: Ciprian Porumbescu izgonit la Viena

Dragoş Alexandru: De la muzica simfonică la muzica de film (VI)

Tatiana Scurtu-Munteanu: Liège, centru cultural în 2010 al regiunii Valonia-Bruxelles

Gyuris Adalbert: De vorbă cu Tony Curtis

George Petrovai: Cultura şi civilizaţia – daruri ale Atoatefăcătorului

Florin Răducanu: Jazzul ca simbioză muzicală (II)

Valentin Petculescu: În căutarea Formei pierdute

Pierrot Lunaire International Composition Competition 2012

Colţul literar

Music!

Imaginea numărului: Fotografie de Oana Ştefan

Invitaţie la Concert

Duminică, 26 iunie 2011, ora 14

Muzeul C.I. Nottara

*

Concert ARFA

Devenire – concert Trio Alto cu lucrări ale tinerilor compozitori

Standard

Pentru un student la compoziţie, un concert în care să i se cânte o lucrare reprezintă cea mai mare împlinire profesională. Toţi cei care au urmat secţiile de compoziţie ale Conservatoarelor îşi aduc cu siguranţă aminte de emoţia trăită odată cu terminarea unei lucrări, moment în care încep şi gândurile privitoare la potenţiala interpretare a acesteia. Colegii de la interpretare sunt, în general ocupaţi, sau excedaţi de propriile examene şi programe de studiu, iar interpreţii profesionişti sunt la distanţe de ani-lumină de studenţi, sau, daca sunt disponibili, sunt, ştim cu toţii, exorbitanţi.

Ideea unui concert cu lucrările studenţilor de la secţia de compoziţie a Conservatorului i-a aparţinut unui grup de trei interpreţi extraordinari, cei care formează binecunoscutul Trio-Alto: Cornelia Petroiu – violă, Daniel Kientzy – saxofoane şi Mihai Vârtosu – pian. Prin octombrie 2010, la începutul anului universitar, doi dintre cei 3 interpreţi au organizat un Workshop la Conservator, în care au prezentat această idee, propunându-le studenţilor prezenţi să scrie o piesă pentru această formulă instrumentală, utilizând, din gama saxofoanelor, doar saxofonul bariton şi pe cel sopranino. În final, pentru concertul din iunie 2011 de la Ateneul Român, au fost selectate şase dintre lucrările pe care studenţii le-au scris. Această idee de o mare generozitate şi nobleţe a fost, astfel, împlinită.

Trio-Alto a fost înfiinţat la iniţiativa lui Daniel Kientzy, prietenul francez al muzicii româneşti şi unul dintre cei mai activi promotori ai muzicii noastre contemporane, având la activ numeroase CD-uri cu muzică românească (7 Saxophones – 3 Concertos, Kientzy interprète Vieru, Kientzy interprète Ţăranu, Les orchestres de la Radio Nationale Roumanie, şi multe altele). Cornelia Petroiu, violistă în Orchestra Filarmonicii „George Enescu”, are deja, la rândul ei, o solidă carieră de interpretă solistă, cu CD-uri lansate şi altele în pregătire (Mirabila Violă); şi-a început studiile muzicale ca violonistă, fiind ulterior atrasă de timbrul grav şi misterios, exotic – cum spune interpreta – al violei, căreia i-a dedicat, ulterior, întreaga sa energie. Corneliei Petroiu i-au fost dedicate, de-a lungul timpului, numeroase piese solo pentru violă; ea aminteşte creaţiile Anei Maria Avram, ale lui Iancu Dumitrescu, Sorin Lerescu, dar şi Dan Voiculescu, regretatul profesor şi compozitor, care i-a înmânat Corneliei ultima sa compoziţie – Trilobat pentru violă solo – cu doar 5 zile înainte de a trece la cele veşnice. Cornelia Petroiu aminteşte că este una dintre cele mai dificile partituri pentru violă pe care a avut posibilitatea de a le studia, dar – evident – una dintre cele mai remarcabile, ea oferind o excelentă interpretare şi înregistrare a acesteia. Cel de-al treilea membru al formaţiei, pianistul Mihai Vârtosu, este profesor la Conservator, cu o bogată experienţă în lucrul cu studenţii, dar şi compozitor şi un rafinat şi atent interpret al lucrărilor contemporane.

Numele de Trio-Alto provine de la faptul că, iniţial, acest trio era de două ori alto, prin faptul că violei (alto în limba franceză) i se alătura saxofonul alto. Ulterior, saxofonistul Daniel Kientzy a optat pentru utilizarea şi a altor saxofoane în cadrul algoritmului Trio-Alto.

Activitatea Trio-Alto este în totalitate dedicată interpretării muzicii contemporane de avangardă. Până în prezent au fost prezentate în premieră peste 50 de creaţii muzicale compuse pentru această formulă interpretativă. Mai mult de jumătate au făcut obiectul unor înregistrări speciale, realizate de către Călin Ioachimescu, fonotecate de Cornelia Petroiu şi mixate de Daniel Kientzy; dintre acestea, numeroase au apărut deja pe CD.

Repertoriul acestui trio include diverse tendinţe ale creaţiei muzicale contemporane internaţionale şi se datorează unor compozitori din România, Franţa, Portugalia, Spania, Germania, Coreea, Japonia, Rusia, Ucraina, Italia, SUA, Grecia, Austria, Danemarca.

Modul de interpretare abordat de Trio-Alto este debarasat de ticurile prestabilite şi întâlnite pe scară largă şi este ghidat de o concepţie aprofundată si senzorială a interpretării muzicale a creaţiei de avangardă, fără sisteme interpretative preconcepute. (Din programul de sală, prezentare de Darie Nemeş Bota)

Daniel Kientzy afirma, în legătură cu acest concert cu lucrări ale studenţilor, intitulat – simbolic – Devenire, că s-a bucurat să constate un anumit echilibru al programului – lucrările fiind diferite ca factură şi ethos dar având, în acelaşi timp, şi un element comun, graţia sau inocenţa lucrărilor de la începutul carierei componistice. O multitudine de culori timbrale şi un conglomerat de stări şi emoţii, multă poezie, absenţa agresivităţii sau a elementelor experimentale per se – au fost câteva dintre caracteristicile acestui concert. Datoria muzicii este să fie frumoasă, amintea compozitoarea Doina Rotaru, şefa catedrei de compoziţie de la Conservator, cea care a coordonat acest concert. Dacă acesta a fost un concert frumos, rămâne să judece cei care au ascultat – o sală plină, cum rar întâlnim la concertele de muzică contemporană.

Câteva cuvinte din partea tinerilor compozitori ale căror lucrări au fost prezentate în acest concert.

Alexandru Sima este student în anul I la compoziţie, la clasa prof. Doina Rotaru. A urmat liceul de informatică „Tudor Vianu”, dar, fiind pasionat de chitara electrică, a decis să se dedice muzicii; după un an de pedagogie muzicală, a trecut la secţia de compoziţie. Muzica primei jumătăţi a secolului XX a fost cea care l-a inspirat şi i-a suscitat interesul pentru compoziţie. Despre lucrarea sa din acest concert, el scrie în programul de sală: „o ondulare, o alternanţă de suişuri şi coborâşuri, ca o înaintare într-o patrie siderală, unde urmează ritmic dealurile încrederii şi văile resignării” (Lucian Blaga despre matricea spirituală a neamului românesc în Trilogia culturii – Spaţiul mioritic). Concertul oferit de Trio-Alto a reprezentat, pentru el, prima experienţă de colaborare cu interpreţii, fiind surprins de profesionalismul, receptivitatea şi implicarea lor în înţelegerea piesei. „E un gest de încurajare de care tânăra generaţie are nevoie”, spune Alexandru Sima.

Diana Vulcu a urmat liceul de Muzică şi Arte Plastice „Sigismund Toduţă” din Deva, secţia pian principal, „sub îndrumarea atentă si grijulie a profesoarei mele de pian Delia Brylynsky care a avut grijă să mă ghideze mereu pe drumul cel mai bun mie. În prezent sunt eleva doamnei Doina Rotaru, o profesoară extraordinară care lucrează cu foarte multă pasiune şi dedicaţie faţă de muzica nouă. Concertul Trio-Alto a reprezentat, pentru mine, şansa de afirmare în compoziţie, un proiect de admirat având în vedere puternica implicare din partea interpreţilor, o şansă spre cât mai multe porţi deschise pe viitor. In viitorul apropiat si anume duminica, 26 iunie, la Muzeul C. C. Nottara, va fi un concert de muzică contemporană, unde este integrată şi o compoziţie de-a mea pentru  vioară si pian, care se numeşte Jouer. Va aşteptăm cu drag!”

Lidia Ciubuc studiază pianul de la vârsta de 5 ani, adesea fiind tentată să improvizeze, iar mai târziu a fost îndrumată de compozitorii Zlata Tcaci şi Ghenadie Ciobanu – „care  m-au învăţat să trăiesc frumuseţea procesului de creaţie.” Actualmente, urmează cursurile secţiei de compoziţie clasică la clasa conf. univ. dr. Livia Teodorescu-Ciocanea, fiind în acelaşi timp studentă şi la secţia de pian a Facultăţii de Interpretare.  „Alături de alte concerte şi festivaluri în care au fost interpretate propriile lucrări camerale, participarea în recentul concert a fost o adevărată provocare, prin oferirea frumoasei ocazii de a cunoaşte mari maeştri ai artei interpretative ca membrii Trio-Alto. Colaborarea cu vestitul saxofonist Daniel Kientzy  mi-a oferit ocazia de a-mi vedea realizate viziunile, interpreţii sesizând mesajul piesei şi intenţiile mele componistice. La aceasta vârstă, visele sunt un lucru firesc, de aceea îmi permit să cred că voi realiza şi alte concerte, iar creaţiile pentru saxofon fac parte din proiectele mele cele mai apropiate.” Lidia Ciubuc scrie despre piesa ei, Culori citadine: „Piesa implică o gamă de culori contrastante, caracteristice urbanismului contemporan cu omul încins în vâltoarea grabei, a neaşteptatului şi a surprizei. Lucrarea reconstituie diverse imagini muzicale de caracter alternant şi reprezintă jocul sonor al culorilor prin ritmuri discordante, complexe ce reflectă atmosfera citadină printr-o abordare modernă.”

Cornelia Zambilă este, probabil, singura studentă a Conservatorului bucureştean care a reuşit să urmeze, paralel, trei secţii diferite: dirijat de orchestră, vioară şi compoziţie. Studiază compoziţia cu Doina Rotaru, Octavian Nemescu, a urmat şi cursuri cu  Octaaf van Geert în Olanda, şi este un activ promotor al muzicii contemporane. „Trio-alto a reprezentat posibilitatea de a lucra cu o formaţie în care nu numai instrumentele sunt total opuse, dar şi personalităţile. A fost o mare plăcere sa observ îmbinarea „muzicală” a acestora. Planuri de viitor: vreau sa strâng fonduri pentru organizarea unor serii de concerte în jurul unor basme, muzică contemporană pentru copii.” Despre lucrarea din acest concert, Hybris IV, Cornelia spune că o descriere foarte bună este reprezentată de acest fragment din Întâmplări din irealitatea imediată de Max Blecher: „…într-o astfel de lume oamenii n-ar mai fi fost nişte excrescenţe multicolore şi cărnoase…, ci nişte goluri pure, plutind, ca nişte bule de aer prin apă, prin materia caldă şi moale a universului plin. Era de altfel senzaţia intimă şi dureroasă pe care o resimţeam …când mă trezeam subit în mijlocul unor izolări teribile, ca şi cum oamenii şi casele în jurul meu s-ar fi încleiat dintr-o dată în pasta compactă şi uniformă a unei unice materii, în care eu existam doar ca un simplu vid ce se deplasează de ici-colo fără rost.”

Darie Nemeş Bota a studiat compoziţia timp de 6 ani cu Doina Rotaru. În prezent studiază cu  Dan Dediu. Despre Concertul Trio-Alto, el spune: „A reprezentat o oportunitate (rară) de aduce ceva „nou”, diferit de ceea ce scriu de obicei, posibilitatea de a propune ipostaze muzicale inedite printr-un ansamblu de mare fineţe şi profesionalism. În lunile următoare urmează să mă concentrez pe doctorat dar şi pe câteva proiecte camerale, un concert de…poate îmi fac timp şi pentru nişte experimente electro-acustice.” Despre lucrarea sa din acest concert, Qasi da lontano, Darie notează: Lucrarea poate fi privită ca un poem de pelerinaj, o călătorie iniţiatică a individului în căutarea sinelui şi purificarea sufletului. Pornind de la un recitativ marcant, drumul muzical se întrepătrunde între saxofo(a)n(e), violă şi pian. Treptat, se acumulează suficientă energie ca totul să explodeze într-un iureş timbral iar ceea ce rămâne este revelaţia, „intenţia” (qasida – din persană) piesei: Eu sunt cel care iubeşte şi cel pe care-L iubesc sunt eu / Suntem două duhuri într-un singur trup / De mă vezi pe mine Îl vezi şi pe El / Iar de Îl vezi pe El, ne vezi pe amândoi (Al-Hallag, Poeme mistice)

Gândurile de recunoştinţă ale tinerilor compozitori, îndreptate către membrii Trio-Alto, sunt întărite încă o dată prin aceste câteva cuvinte; este o ocazie rară, fericită şi extraordinară ca un muzician aflat la început de drum să beneficieze de o astfel de lecţie de profesionalism. Poate că şi alte formaţii vor încuraja şi stimula tinerii în viitor, chiar şi în aceste condiţii dure în care cultura este într-un con de umbră: cu pasiune şi bunăvoinţă, iată, totul e posibil.

Veronica Anghelescu

Această prezentare necesită JavaScript.

 

Această cronică nu îşi permite să realizeze nici un fel de aprecieri valorice, dat fiind că semnatara ei a avut, de asemenea, o lucrare în acest concert.

Pentru aprecieri şi critici, recomandăm articolul semnat de Diana Rotaru pentru Contemporania:    

http://compozitorii.blogspot.com/2011/06/devenire.html

Affectus Memoria

Standard

Printre iniţiativele de interes ale Revistei Nr. 14 Plus minus s-ar putea menţiona şi o activitate de recuperare. Ştim prea bine că odată cu dispariţia, fiecare nume este dat uitării, prezentul concentrându-se aproape exclusiv pe prezent, prezent care nu întotdeauna este sinonim cu actualitatea.

Zac în memoria culturală a ultimilor mai bine de 70 de ani lucrări de înaltă valoare, cărora prea puţin loc li se mai găseşte în viaţa muzicală în desfăşurare. Probabil şi din cauza faptului că nu li se mai caută locul. Ceea ce ne face să gândim că nu numai natura este risipitoare, ci şi noi înşine, care ne facem părtaşi la această risipă culturală. Iar momentele de vârf în apariţiile creatoare de cândva zac degeaba în biblioteci şi fonoteci iar aşa-zisa viaţă muzicală actuală se desfăşoară total în afara lor – cu sau fără coeficientul, să-i zicem socialmente necesar, de incultură, subcultură şi de ordinaritate (globalizantă).

Dar nu aceasta este tema pe care aş dori să o propun în scurta mea intervenţie, care are totuşi un subiect precis: două lucrări de muzică de bandă (i se spunea şi „electronică”) ale unui compozitor aproape uitat astăzi, Liviu Dandara, denumite „Timpul suspendat” şi „Afectus memoria”. La vremea lor, acestea făceau parte dintr-o activitate de pionierat în muzica românească şi în acest domeniu o serie de tineri – actualmente tare bătrâni, dacă nu dispăruţi – îşi făceau ucenicia în deplină conexiune cu practica internaţională. De la muzica de bandă magnetică de pe atunci, care conţinea atât surse sonore neconvenţionale, sunete şi zgomote de diferite provenienţe, cât şi fragmente muzicale înregistrate, şi până la practica actuală computerizată de producere şi înregistrare a unei rezultante sonore, cu toate transformările interne realizate electronic prin cele mai sofisticate procedee tehnice, este un drum lung: adică drumul de la analogic la digital (ca să ne apropiem mai bine de jargonul în speţă) cultivat în centre şi instituţii care au apărut puzderie în toată lumea, cu întreg arsenalul tehnologic şi ideologic de referinţă, forând în sunet până dincolo de limitele cunoaşterii…

Cele două lucrări ale lui Liviu Dandara în contextul actual al dezvoltării muzicii electronice se remarcă mai mult decât oricum altcumva prin tocmai acea marcă de natural de care înregistrarea de tip analogic dă mai ales seamă, faţă de cea digitală, în care impulsul sonor este „fabricat” în totalitatea componentelor sale acustice. O aură de cantabilitate şi prezenţă umană nemijlocită transpare din muzica lui Liviu Dandara, dincolo de tot ce se aude, prin tot ce se aude: fie că este vorba de ecourile (aproape cosmice) ale clopotelor din Praga, devenite compoziţie de autor, fie că scurte interjecţii de copil marchează pe ici şi pe acolo o altă desfășurare a obiectelor sonore înlănţuite. După ce ordine? – o eternă întrebare legată de muzica de bandă. Deoarece fiecare univers sonor devenit operă culturală răspunde (chiar „cumva”) acestei întrebări. Adică presupune cel puţin două straturi formative, generatoare. Dacă nu, din fenomen cultural totul se comprimă pe o unică axă, cea a sunetului pur şi gol şi se pierde în natură. Apare ca un susur de apă, un vâjâit de cânt, un tunet şi orice altceva care sună.

În muzica „electronică” a lui Liviu Dandara tot ceea ce sună apare acoperit de o sensibilitate artistică, muzicală, nemijlocită care transfigurează succesiunea dată a evenimentelor sonore (să le zicem, audibile) în verb.  Muzica sa cântă. Este apanajul exclusiv al talentului (Radu Stan, în butadele sale, îl denumea lăutăresc: – atenţie!, este ceea ce sună cu precădere şi în muzica unui imens geniu muzical precum Enescu!), capabil a transfigura orice sintagmă (sonoră) în cântec! Şi Corneliu Cezar susţinea, cât a mai fost în viaţă, acelaşi lucru; mai ştiu eu şi pe alţii…

Muzica electronică a lui Liviu Dandara se ascultă cu interes şi bună-ştiinţă. Ce se aude e frumos şi are o ciudată şi sinceră căldură umană. Vă invit la concert, în deplină actualitate.

Nicolae Brânduş

*

Nicolae Iorga despre muzica românească

Standard

Spicuiri din conferinţa ce a avut loc cu ocazia concertului dat de Societatea corală „HORA” din Paris sub conducerea prof. I.D. Chirescu)

De multe ori s-a ascultat la Paris muzică ortodoxă orientală, nu numai a românilor, dar şi a naţiunilor care trăiesc în sânul aceleiaşi Biserici. Cântecele populare româneşti nu erau chiar necunoscute. Deşi muzica religioasă la noi nu e veche, totuşi slujba era întovărăşită în ambele Principate Româneşti, Muntenia şi Moldova, de muzică corală, niciodată însă de orgă. N-a existat în biserici muzică instrumentală. Această muzică corală era mult mai autentică atunci când era cântată de săteni sau de copii. Ea a suferit de mai multe ori transformări pe care doar istoricii le cunosc, deoarece  istoria muzicii religioase, în aceste ţări, nu  a fost scrisă nicicând, s-ar părea că şi muzica din Orientul ortodox a avut aceiaşi soartă. E foarte sigur că la Constantinopol au fost şcoli de muzică religioasă în jurul marilor reşedinţe ale patriarhilor. În secolul al XVIII-lea, toţi şefii ortodoxiei erau, într-adevăr, exportaţi de acolo în Ţările Româneşti  şi întreţinuţi din dărnicia prinţilor din Bucureşti şi din Iaşi. Pentru curtea lor, formată din cele mai alese elemente ale Orientului „grec”, trebuia o muzică care să întreacă muzica simplă din sat. Aşa încât, la un moment dat, au fost două curente în această muzică religioasă:

  1. Simplitatea mişcătoare, în care trăiesc amintirile unei foarte vechi tradiţii a muzicii populare, apoi cea ce Bizanţul a păstrat timp de secole;
  2. Avem de ţinut seama de ce poate să aducă muzica Occidentului ca elemente de complexitate, înălţare şi varietate. Mai târziu tradiţia a suferit aşa zisa molipsire – s-au introdus elemente care nu cadrau cu muzica veche. Preotul Nicolae Popescu, el însuşi cântăreţ de biserică, membru al Academiei Române, ne spune că există o mare diferenţă între muzica artificială, aproape individuală şi muzica bizantină care nu trebuie să fie niciodată individuală. „Trebuie să fii anonim, măcar în stil”. Civilizaţia bizantină are grandoarea sa numai în anonimat. În ceea ce priveşte muzica, e ca o superbă simfonie milenară, în care nu trebuie să se amestece vreun solo de importaţie contemporană.

S-a spus de multe ori „Colinde sfinte”. Dar nu persoane sfinte le execută, ci copiii în ajunul Crăciunului, în ajunul Anului Nou, de-a lungul României, ca şi peste tot în ţările ortodoxe. În colinde este mai ales vorba de Hristos şi de Fecioara Maria, ca şi de ceea ce se prezintă rime, căci nu întotdeauna poetul este cel care creează rima, ci adeseori rima creează poetul. Rima zboară întocmai ca un dans în timpul căruia se formează poezia.

Dr. Vasile Menzel    

Ciprian Porumbescu izgonit la Viena

Standard

  Paul Leu văzut de Byce Snitr, Las Vegas, 2005

În după amiaza zilei de miercuri, Ciprian, împins de autoritatea paternă, ca şi Nică a lui Ştefan Apetrei Ciubotariului, părăsind locurile de baştină, spunea:

“- Adio, scumpă Stupcă! Adio iubiţii mei! Adio plaiurilor natale! Rămas bun şi la revedere!”[1].

După ce şi-a luat rămas bun, s-a urcat în trăsura angajată de Iraclie şi, împreună cu Ioji, de la Iţcani a luat trenul spre Cernăuţi, iar joi, 9 octombrie 1879, s-a îndreptat spre necunoscuta şi mult râvnita capitală a muzicii europene.

Ciprian Porumbescu

            Viena, nu era ca Cernăuţiul, un târg de provincie, transformat în capitala unui ducat periferic, cu o populaţie pestriţă, cu o universitate în curs de organizare şi câteva asociaţii culturale de tip occidental, în care, aici, la porţile Orientului, predominau festinele bahice, ci o capitală imperilă, o metropolă impunătoare, unul dintre cele mai importante centre culturale, edilitare, politice, economice ale Europei Apusene, cu instituţii academice de prestigiu, cu operă, universitate, conservator, teatru, cu artişti de marcă, cu monumente arhitectonice numeroase şi impunătoare, cu parcuri pitoreşti, cu un trecut istoirc bogat şi zbuciumat, ce putea ispiti şi instrui pe un tânăr sensibil şi receptiv la frumos şi cultură, cum era, printre mulţi alţii şi Ciprian Porumbescu.

În acest important port danubian, pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de al XIX-lea, s-a cristalizat şi s-a impus, pe plan european, şcoala componistică clasică, reprezentată de Frantz Ioseph Haydn, Wolfgang Amadeus Mozart, Ludwing von Beethoven, iar în momentul sosirii îndrăgostitului de la Stupca trona, în viaţa artistică vieneză, dinastia Strauss, prin cei trei fraţi, compozitori şi dirijori; Johann, supranumit şi “regele valsului”, Joseph şi Eduard, ce va apărea, în corespondenţa lui Ciprian Porumbescu, sub numele de “frumosul Edi”.

Descinzând în gara strălucitei metropole a muzicii, îndrăgostitul din Carpaţi poposeşte, pentru moment, în apartamentul pictorului Epaminonda Bucevschi de pe Corneliusgasse, fiul preotului ortodox din Ilişeşti, Dimitrie Bucevschi.

La numai câteva zile de la sosirea sa în oraşul valsului [la 13 octombrie 1879], Ciprian scria celor de acasă:

La Viena

 “Vreau să vă comunic că locuiesc foarte elegant. Bucevschi e foarte bine aranjat, are mobilă frumoasă şi o mulţime de bibelouri scumpe.

Abia aici constaţi ce talent mare are acest om. Prin colţuri se află o mulţime de modele, între altele şi o imagine, în mărime naturală, acoperită cu pânză, căreia puteai să-i dai poziţiile cele mai variate şi de care mă sperii totdeauna când trec pe lângă ea.

Ieri a venit domnişoara Josefina, o cusătoreasă, care serveşte de model atât la Academie, cât şi lui Epaminonda. Am, deci, ocazia să admir minunata figură a acestei fete. E o tânără slovacă din Hardişul unguresc”[2].

Ciprian Porumbescu nu a fost nici primul, nici ultimul june român ce a venit aici la studii şi a lăsat numeroase impresii şi mărturii despre strălucita aşezare danubiană.

Din negura istoriei bimilenare a acestui important centru cultural european, se conturează silueta călăreţilor daci, Ala Prima Ulpia Dacorum, unitatea ce străjuia una dintre intrările străvechiului castru numit Vindobona, pe când aparţinea provinciei romane Nordicum.

De atunci, rând pe rând, printre secole, numeroşi locuitori ai spaţiului carpatin au lăsat urme documentare şi afective. Prin veacul al XV-lea, mulţi negustori se aprovizionau cu mărfuri de la Viena. Tineri ca Johanes Petru Olahus, mergeau, să înveţe la Universitatea din Viena. Petru Şchiopul şi Mihai Viteazul şi-au aflat loc de refugiu tot aici, îm timp ce domnitorii: Ştefan Cantacuzino[3] şi Gheorghe Duca au sprijinit pe vienezi în timpul asediului turcesc din 1683 etc.

Mai numeroase sunt mărturiile lăsate de românii ce au studiat, s-au afirmat în diverse domenii ale ştiinţei şi culturii, ori numai au vizitat, în secolul al XIX-lea, sălile de spectacole, cafenelele, restaurantele, cum sunt; Troidl de pe Wollyeile sau Obermaiyer, Praterul, Schönbrunn, Universitatea, Opera muzeele, catedralele, palatele, statuile, cum e cea ecvestră a prinţului Eugeniu de Savoia etc.etc.

De la ei au rămas mărtuirii nu numa despre instituţii de cultură, monumentele sau parcurile celebre, ci şi despre ospitalitatea, onestitatea şi obşteasca vieţuire veselă şi fericită a vienezilor.

Studentul Ciprian Porumbescu, care a sosit la Viena cu exact zece ani în urma lui Mihai Eminescu, prin numeroasele sale epistole, transmise la Stupca şi altunde, a consemnat multe aspecte, impresii şi informaţii ce abia acum[4] vin să întregească imaginea Vienei de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi rolul metropolei danubiene în pregătirea, formarea unor intelectuali şi artişti, a unor tineri români, pentru a extinde civilizaţia Europei apusene până dincolo de Porţile Orientului.

Neavând cine să-l ghideze, tânărul bucovinan, ce cunoştea bine limba germană, a fost nevoit să facă, de unul singur, cei dintâi paşi pe străzile capitalei imperiale. De la primul contact a fost intimidat şi copleşit de ceea ce a întâlnit în cale.

“Am văzut, nota Ciprian, un edificiu mai frumos decât altul, cum sunt: Palatul Politehnicii, Biserica Sf. Carol, cu cele două turnuri uriaşe acoperite cu figuri în basorelief, clădirea Filarmonicii ce străluceşte în aur şi splendoare şi unde se află şi Conservatorul, Palatul Artiştilor, Academia Artelor Frumoase, minunata biserică Sf. Elisabeta, Opera şi alte construcţii noi, neterminate încă.

Muzeele Curţii Imperiale sunt minunate, ca şi Palatul Justiţiei. Palatul Parlamentului, Primăria cea nouă şi Universitatea ce nouă.

Trecând prin Piaţa Palatului imperial, am văzut două statui foarte frumoase, ale arhiducelui Carol şi prinţului Eugeniu… Am trecut prin curţile Palatului Imperial…

După aceea, am ajuns pe Graben, unde am văzut încântătorul palat al lui Haas şi fiii săi. Am intrat, apoi, în Schillerstrasse, unde sunt atât de multe redacţii de ziare şi, după aceea, într-un labirint de străzi, încât n-am mai putut să mă orientez.

Rătăcind, am ajuns pe cheiul Franz Iosef. Am descoperit celebrul hotel Metropol, unde a descins Bismarck, baia Diana, canalul Dunării şi altele.

Între timp, s-a înserat şi a trebuit să mă întorc acasă.

Însă cum? Şi încotro? Puteţi să vă închipuiţi cât am rătăcit! Două ore întregi m-am plimbat până, în fine, am ajuns acasă, fireşte, foarte obosit”[5].

A doua zi, junele bucovinean a purces să-şi caute prietenii şi cunoştinţele ce studiau la Viena şi, călăuzit de unul dintre ei, s-a îndreptat spre clădirea Universităţii vechi, pentru a se informa în legătură cu înscrierea sa la istorie-geografie.

“Acolo, mişunau studenţii de toate naţionalităţile, cu panglici de diferite culori. Aud vorbindu-se nemţeşte, ungureşte, româneşte, franţuzeşte, în cehă, croată etc. etc.”[6].

În această forfotă poliglotă s-a întâlnit cu Filipovici şi Verenca şi, după ce şi-a “cumpărat broşura cuprinzând cursurile universitare”, a plecat spre casă foarte obosit.

La întoarcere, trecând prin cea mai importantă arteră comercială a Vienei, Körntnerstrasse, cu magazine de tot felul, Ciprian a fost impresionat de splendoarea, varietatea şi mărimea vitrinelor.

“Au geamuri, nu mint, înalte de zece-cinsprezece stânjeni, într-un cuvânt, o splendoare pe care nu am cuvinte să o descriu”[7].

Şi acum, după mai bine de o sută douăzeci de ani, Körntnerstrasse a rămas aceeaşi principală arteră comercială şi de agrement pentru vienez şi străini, ce impresionează prin multitudinea, varietatea şi bogăţia vitrinelor, a magazinelor, cofetăriilor, restaurantelor, rotiseriilor, hotelurilor, a localurilor de distracţii, prin puzderia diversă şi originală a reclamelor luminoase de toate mărimile, expuse pe orizontal şi vertical, într-o baie de neon, luminând-o a giorno.

Devenită pietonală, Körntnerstrasse are amenajate şi spaţii verzi cu bănci, unde, la umbra copacilor, te poţi odihni, medita, citi ziarul, sporovăi sau îţi poţi face socotelile în vederea procurării cumpărăturilor ce ţi-au mai rămas de făcut.

Se pare că în această perioadă, pentru a-şi asigura cât mai rapid o existenţă autonomă şi pentru a îndepărta din graţiile Bertei pe juncherul Fritz Kipper, care îi făcea curte, la sfatul lui Franini, Ciprian se gândea să dea un examen de admitere la şcoala de ofiţeri.

Cu ajutorul domnişoarei Josefina Scherrer şi a prietenilor, Ciprian a reuşit să se mute într-o cameră mobilată, unde i se serveşte zilnic şi câte o cafea cam diluată, însă multă, însoţită de o franzelă, pentru care plătea, în plus, câte zece crăiţari de fiecare dată..

După cafea cânta la pian. La 20 noiembrie 1879 ajunsese cu exerciţiile la gamele terţine, executând din sonatele lui Muzio Clemeti şi studiile lui Bertini.

Prima gazdă vieneză a lui Ciprian a fost situată în IV. Muhlgasse, nr. 5, unde-l vom găsi locuind în decembrie 1879, în februarie 1880 şi pe care o va vizita adesea, după ce s-a mutat în altă parte.

Neavând destui florini şi toate actele necesare completării dosarului de înscriere la Universitate şi Conservator, la 14 noiembrie 1879, Ciprian cere lui Iraclie să-i trimită certificatul de cetăţean austriac, “şi testemoniul de paupertate, asemenea şi doisprezece florin pentru taxe la Conservator şi cinci florini pentru cursul de pian, care-mi trebuiesc numaidecât…

Oare să nu alătur acestea petiţiei mele către Landesausschuss şi Schulschein, la Conservator?

Tare mi-ar părea bine dacă mi-ai stiliza o cerere, căci eu nu ştiu cum se face.

Condiţiile sunt: 1. Să fiu bucovinean, 2. Atestatele de colocvii şi seminare (care le am din Cernăuţi), 3. Certificatul de paupertate”[8].

În zilele următoare, Ciprian s-a înscris ca student în anul al III-lea al Facultăţii de Filozofie, secţia istorie-geografie şi a frecventat, ca “ascultător extraordinar”, cursurile şi exerciţiile practice de la Conservator.

Mai ales, mult visatul Konservatorium für Musik und darstellende Kunst l-a impresionat profund, după cum rezultă dintr-o scrisoare adresată Mărioarei.

“Când ajungi la etajul al II-lea, în coridor, tot interiorul este foarte elegant, cu covoare ca să nu se facă zgomote, deci, când ajungi sus, ai impresia că eşti în altă lume.

Aici auzi un pian, dincolo o vioară, canto, aici trompete, colo trilurile unei fete, dincolo gânguritul unui tenor îndrăgostit. Cineva trage din arcuş sunete atât de dulci, tăiate dintr-o dată de o trâmbiţă disperată ca şi cum ar suna pentru Judecata de Apoi.

În toate părţile se zdrăngăne la pian. Îţi spun sincer, te crezi nebun!”[9].

Problemele de teorie muzicală l-au preocupat pe studentul Porumbescu în aşa măsură încât putea să dea consultaţii competente şi altor cunăscători în materie.

Întrebat de pastorul Gorgon în ce mod se predă disciplina muzicală ce studia îmbinarea vocilor, la Universitate şi Conservator, Ciprian îi răspunde, prin intermediul Mărioarei, că sunt folosite procedee diferite, în funcţie de profesor.

Gustav Nottebohm, autor a mai multor studii despre Beethoven, îşi începe cursul “cu imitaţia, trece la fugă simplă şi abia apoi la contrapunct dublu şi la fuga cu mai multe subiecte.

La Conservator, dimpotrivă, se începe cu invenţiuni la patru voci şi cu figuraţia liberă, ceea ce se predă, de fapt, la cursul de armonie, repetându-se şi dezvoltându-se mai pe larg, la cursul de contrapunct. Apoi se trece la contrapunctul simplu şi cel dublu, la octavă, la imitaţie, fuga simplă, apoi contrapunct triplu şi cvadublu, fuga cu mai multe subiecte şi canon.

La compoziţie se începe cu studiul formelor muzicale, analiza lucrărilor clasice, compoziţii practice pentru pian, orgă, instrumente de coarde, canto, solo şi cor şi abia la sfârşit instrumentaţia, compoziţia practică pentru orchestră şi interpretarea partiturilor.

Când ştii toate astea şi pentru aceasta îţi trebuie trei-patru ani, devii compozitor complet, nu mai ai nevoie nici de teologie, nici de filozofie”[10], îşi încheia Ciprian scrisoarea glumind.

Cele două institutii de învăţământ superior vienez, pe care le frecventa Ciprian Porumbescu îi ocupa aproape tot timpul, încât nu mai avea vreme, ca la Cernăuţi, să piardă nopţile cu festinuri bahice, prin diverse localuri.

Când nu era la Universitate în fiecare dimineaţă, uneori şi după masa de prânz, studentul bucovinean se instruia la Conservator. Participa la cursuri, studia, exersa la pian, discuta, în pauze, cu noii săi colegi şi, mai ales, colege, era încântat de atmosfera camaraderească, cordială a vieţii academice pe care o trăia. Despre toate acestea Ciprian scria:

“Apoi, spre ora douăsprezece şi un sfert, ies o mulţime de fete, printre care şi unele frumoase, toate vesele, surâzătoare, zburdalnice şi îndrăzneţe. Ele cred că dacă sunt viitoare artiste pot renunţa la modestia caracteristică fetelor.

Multe din ele au cursuri până la orele două şi atunci mănâncă pe coridor. Fiecare scoate câte o franzelă sau cozonac, pâine cu unt sau altceva şi se plimbă. Noi, desigur cu ele până la înapoierea în săli, unde începem, din nou, zornăiala.

La două ieşi flămând ca un câine şi eşti bucros că poţi să mergi undeva ca să mănânci.

În grupa mea sunt doi studenţi de la Universitate, ceilalţi sunt un fel de amestecătură, printre care şi tânărul Hellmersberger, violoncelist, dar încolo nu-i nimic de capul lui, prost botă.

Apoi mai sunt doi fagotişti, tot nişte exemplare rare. De toţi suntem unsprezece.

La orele două am plecat la masă. Am condus-o, din nou, pe Mina Hauber, a mea, până la podul Elisabeta, i-am urat poftă bună şi ne-am spus la revedere.

Aceasta e o fată din clasa de pian şi canto. Cântă minunat la pian şi din gură şi nu e deloc urâtă. Mie îmi place pentru că poartă părul împletit în două cozi, e zveltă, blondă, sinceră. Încolo nu-i nimic de capul ei.

Tu trebuie să ştii că la Conservator faci uşor cunoştinţe şi prietenii, căci toţi urmăresc acelaşi scop, anume: însuşirea culturii muzicale şi muzica nivelează toate diferenţele sociale, ce ridică barierele impuse de etichetă.

Se crează anumite relaţii colegiale, explica Ciprian Mărioarei, ce şterg până şi deosebirea de sex. Cu Mina, de exemlu, am fost azi, abia a doua oară împreună, sunt însă cu ea familiar ca şi cu tine, discutăm în mod absolut degajat, bineînţeles, absolut numai despre muzică, facem glume proaste pe socoteala profesorilor noştri etc., însă nici nu ne trece prin cap să ne facem gânduri din faptul că ea este fată şi eu băiat sau, să ne întrebăm cum ne chiamă, aşa ceva nu există.

Numele ei l-am aflat de la un coleg, ea pe al meu nu-l ştie încă.

De ce o conduc mereu până la podul Elisabeta? Acesta se află la o distanţă de Conservator ca de la casa noastră până în ogradă! De ce? Nu aşi putea să-ţi răspund!

Când m-am despărţit de ea la pod, m-a întrebat:

– Unde mergeţi?

– La masă!

– Da? Unde mâncaţi?

– În strada Wollyeille!

– A, în acest caz, drumurile noastre se despart, eu merg spre Josefsstrase, adio, vă doresc poftă bună!

– Adio! I-am strâns mâna şi cu asta s-a terminat…

Prânzul meu a durat până la orele trei şi era compus dintr-o supă şi un rostbeef cu cartofi. La trei, din nou la Conservator până la patru, unde exersăm la pian”[11], aşa se încheie o zi obişnuită a studentului Ciprian Porumbescu.

Cercetând Schulschein-ul [Certificatul de şcolarizare] studentului Ciprian Porumbescu, din anul I, anul academic 1879-1880, eliberat de Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică, al Societăţii prietenii muzicii, din Viena, aflăm că tânărul bucovinean a frecventat cursurile din octombrie până în iunie.

Specialitatea principală studiată a fost armonia, pe care o preda profesorul Anton Bruckner, unul dintre cei mai străluciţi simfonişti din istoria muzicii, iar obiectele secundare studiate au fost: pianul şi şcoala de cor [Chorschule] îndrumat de profesorul Landskron şi exerciţii de cor [Chorübung] cu profesorul Furstenberger.

Din aceleaşi izvoare documentare mai resultă că Ciprian a plătit o taxă de înscriere de şase florini şi câte doisprezece florini pentru frecveţa pe lunile: octombrie, noiembrie, decembrie, ianuarie, februarie, martie, aprilie şi mai.

Rubricile Taxa de examen şi Taxa anuală sunt barate. Studentul Ciprian Porumbescu e declarat ca fiind „“pe jumătate scutit”” pe baza actului de paupertate.

La Univeritate, de obicei, mergea dimineaţa şi după amiaza, atunci când erau programate cursurile ce-l interesau, sau cele care îi completau cunoştinţele muzicale.

În după amiaza zilei de 20 noiembrie 1879, aflăm că Ciprian a participat la cursul de istorie, ţinut de Zeusberg şi la altul de istoria muzicii, a cărui titular era celebrul critic muzical Eduard Hanslick.

Profesorul de estetică a Universităţii din Viena nu l-a entuziasmat pe junele bucovinean nici prin calităţile sale didactice, nici prin cele fizice. Eduard Hanslick, consemna Ciprian, este “un omuleţ mic, gras, neînsemnat, seamănă puţin cu Miculi. Predă plictisitor, căci citeşte cursul şi când spune ceva, fără să se uite în hârtiile lui, de obicei, se poticneşte şi nu scoate o frază ca lumea.

Astăzi a vorbit despre Weber, cum a compus Euryanthe, Preciosa şi Freischütz”[12].

În unele etape de vârf, Ciprian studia muzica organizat, până la şapte ore pe zi, de-i “zbârnâia capul de sunete şi armonii”, cum singur o mărturiseşte.

Seara, de multe ori, mergea la România jună, unde făcea repetiţii cu orchestra şi grupul vocal, deoarece pregătea câte un spectacol pentru fiecare eveniment ce se ivea în viaţa cuoscutei asociaţii a studenţilor români din Viena.

La acestea se mai adăuga şi frecventarea a numeroase săli de spectacole unde aveau loc concerte de operă, operetă, piese de teatru, în interpretarea unor artişti austrieci sau străini.

Împins ce dorinţa de a cunoaşte, studentul Ciprian Porumbescu nu uita să cerceteze, îndeaproape, viaţa culturală vieneză, muzeele, oamenii, strada cu forfota ei etc.

Primii fulgi de zăpadă, din noienbrie 1879, ce se abătuseră asupra oraşului, îl fac să viseze la iernile stupcane.

“Da, la noi ninge cumsecade, scria Mărioarei, dar crezi tu că oamenii lasă zăpada în pace să se facă pârtie bună ca să te poţi da cu sania? Da de unde! Se curăţă tot, până la ultimul fulg şi se aruncă în canalele Vienei şi în Dunăre”.

La numai câteva zile de la sosirea sa în oraşul valsului [13 octombrie 1879], Ciprian scria celor de acasă:

“Au nişte pluguri de zăpadă, un suport mare de vreo douăzeci-treizeci lopeţele, pe două rânduri. La acest plug se înhamă câte patru cai şi adună zăpada în grămezi, pe care, apoi, o transportă cu nişte căruţe foarte mari. Şi aceasta se întâmplă simultan pe toate străzile importante.

Îţi închipui de câte căruţe şi cai e nevoie şi câţi bani costă treaba asta!

Afară de aceasta, mai lucrează sute de oameni care adună cu lopata şi care mătură caldarâmul şi fiecare are câte şaizeci-optzeci cruceri zilnic! Toate acestea le execută Societatea de transporturi urbane.

Costă mii de florini şi biata comună trebuie să suporte cheltuielele, de fapt proprietarii de case, căci costul se înglobează în taxe.

Treaba aceasta e mai amuzantă la tramvai. Îndată ce ninge, doi oameni merg de-a lungul şinelor şi unul are o roabă plină cu sare, sare amestecată cu grafit, ca să nu fie comestibilă, celălalt presară sare pe şine şi imediat se topeşte zăpada şi continuă a se topi atât timp cât ninge.

Acuma, gândeşte-te cât costă asta!

Dacă nu s-ar turna, ar trebui să se întrerupă circulaţia, deoarece şinele s-ar astupa cu zăpadă şi vagoanele s-ar împotmoli.

Îţi spun, aici zăpada nu e o binefacere ca la noi, pentru semănăturile de iarnă!”[13].

Dacă iniţiativa de dezăpezire a edililor vienezi nu l-a încântat pe Ciprian, în schimb, îl destinde ţinuta de iarnă a locuitorilor Vienei.

“Doamnele poartă pălării din cele mai extravagante. Apoi au şi nişte mantale rotunde, în care se învelesc tocmai ca porcarii noştri într-un ţol. Unora le şade bine, altele arată ca nişte sperietori!”[14].

Pentru a fi mai sugestiv, Ciprian desenează o femeie îmbrăcată cu o asemenea haină de iarnă.

Concomitent cu audierea cursurilor de la Universitate şi Conservator, studentul român îşi completează cultura muzicală şi pe cea generală, frecventând spectacolele de teatru, operă ale stagiunii 1879-1880, precum şi concertele ce aveau loc cu ocazia unor sărbători religioase, în diverse capele, biserici şi catedrale din Viena.

Un reazem material şi moral de nădejde, în toată perioada studiilor veneze, a fost prietenul său mai mare, Epaminonda Bucevschi. Într-o scrisoare, Ciprian i-o mărturiseşte direct:

“Eu mă adresez, ca de obicei, dumitale întotdeauna când îmi merge rău şi am avut norocul şi mângâierea să plec de la dumneata liniştit!”[15].

Ilişeşteanul Epaminonda Bucevschi, care cu zece ani în urmă a răspuns setei de cunoaştere a luceafărului poeziei române, însoţindu-l prin muzeele şi galeriile de artă ale Vienei, sau ajutându-l să organizeze festiv Serbarea de la Putna, îl sprijină, cu aceeaşi devoţiune, şi pe artistul de la Stupca.

Casa pictorului bucovinean era deschisă întotdeauna prietenului său mai tânăr, Ciprian. Aici, fiul preotului ortodox din Stupca găsea o părticică din ceea ce lăsase acasă, o vorbă de alinare, un sfat frăţesc.

Aşa că nu e de mirare când, într-o scrisoare, el mărturisea că “merg la Epaminonda şi beau cafeau cu el”[16], uneori îi găsim marcată prezenţa de mai multe ori pe zi.

Prin intermediul pictorului Bucevschi, Ciprian a cunoscut numeroşi români stabiliţi în capitala imperială, cum e cazul lui Sava, prieten cu Iraclie Porumbescu.

Pictorul îl introduce pe mai tânărul său compatriot în viaţa artistică, mondenă a metropolei, merg împreună la concerte dirijate de Johann sau Eduard Strauss şi alţi artişti de marcă ai vremii, asistă la diverse reprezentaţii dramatce, la Operă, la balul artiştilor de la Albrecht Dürer-Verein, la unele sindrofii familiare, la onomastica “duduiei Josefina” şi în multe alte locuri.

Participând la un concert dirijat de unul din fraţii Strauss, într-o lojă cu familia Amselberg, din anturajul pictorului Bucevschi, Ciprian remarca:

“M-am amuzat foarte mult, Strauss a cântat răpitor, adică orchestra lui. El ţopăia mereu, ca o păpuşă de cauciuc, dirijează cam în genul unui învârtitor de aluat, totuşi foarte bine.

Cel mai mult mi-a plăcut un marş de concert pentru harpă şi orchestră şi Danse macabre de S. Saëns. O instrumentaţie extrordinară. Vezi şi auzi, parcă, clămpănitul scheletelor şi gemetele înfricoşătoare”[17].

La un alt concert, Ciprian a remarcat “pe soţia lui Strauss şi pe sora sa, amândouă foarte urâte”[18].

Între compozitorul şi dirijorul Strauss, ce-şi avea propria-i orchestră, şi bucovinenii Ciprian şi Iarcle Porumbescu au avut loc contacte directe, prieteneşti, marcate de vizitele făcute de studentul român şi de schimbul de mesaje, dintre artistul vienez şi preotul de la Stupca.

“Odată, înainte de 1 martie 1880, povestea Ciprian, când am fost la Strauss, după un bal, de mi-am luat partitura… mi-a oferit cărţi de liberă intrare la concertele sale”[19] şi după ce a citit scrisoarea primită de la părintele Iraclie Porumbescu, bucurându-se, “sălta şvăbucul ca un ţap pe lângă clavir[20] şi exclama entuziasmat:

“- O, ce frumos! O adevărată surpriză, prezintă, din partea mea, tatălui dumitale, cele mai bune gânduri şi o amintire statornică!

Aşadar, la dumneavoastră se vorbeşte nemţeşte! Un preot, acest stil epistolar este, pentru mine, o plăcere!…”[21].

Compozitorul vienez, care, de regulă, nu a acceptat să interpreteze valsuri străine cu orchestra sa, a  făcut o abatere, incluzând, în programul balului Asociaţei Albrecht Dürer, din 1880, valsul lui Ciprian Porumbescu Florile dalbe, ce se va numi, mai apoi, Camelii, dedicat Theresei Ed. Kaunitz, patroana petrecerii tinerilor. Acceptarea conjuncturală constituie un semn de preţuire a talentului junelui compozitor român, venit din partea unei somităţi de talie europeană.

Setea de a cunoaşte şi dorinţa de a fi la curent cu tot ce-i nou şi valoros îl mână, într-una din zile, la Teatrul Karl, unde se  prezenta cea mai recentă lucrare a lui Franz Suppé, opereta Dona Juanita, dirijată de autor.

După acordurile finale, povesteşte Ciprian, plin de admiraţie, “omuleţul acesta mititel a primit cununi uriaşe, spectacolul dându-se tocmai în beneficiul lui”[22].

Sălile de concert şi cele ale teatrelor vieneze erau des frecventate de junele dornic să se cultive. Pe Ciprian îl aflăm, rând pe rând,  la teatrul Am der Wien, la Academia de Canto, unde asistă la montajul dramatic Din patria noastră, la Operă, unde-l entuziasmează Hughenoţii de Giacomo Meyerbeer.

Plăcându-i foarte mult piesa Croitoreasa, merge şi a treia oară pentru a o vedea. Tot acum, Ciprian mai asistă la prezentarea operei Faust de Charles Françcois Gunod, având ca interpreţi pe: Ehun în rolul Margaretei, care a cântat minunat, Walter în rolul lui Faust şi Meyersoffer în rolul lui Mefisto.

Asistând la desfăşurarea scenică a două opere: Siegfrid şi Amurgul zeilor, ultimile părţi ale tetralogiei Inelul Nibelungilor, în care creatorul dramei muzicale, Richard Wagner, realizează o sinteză între muzică şi poezie, iar conflictul dramatic, scenografic şi efectele de lumină, îl determină pe studentul Porumbescu să uite de sine, să nu mai ştie pe ce lume se află, “ai putea fi omorât fără să-ţi dai seama că te desparţi de viaţă, remarca junele stupcan.

Niciodată n-am auzit ceva aşa de extraordinar. Şi, la naiba, am ascultat destulă muzică bună până acuma!”[23].

Nepricepându-se la modă, Ciprian îşi informa surioara cu aspecte trepidante ale vieţii din metropola danubiană, ce o trăia în aşteptarea primăverii lui 1880.

Pentru a realiza o imagine cât mai veridică, studentul român foloseşte, ca în neorealismul italian, alăturarea unor scene surprinse pe când umbla haihui pe străzile Vienei.

În Prater, “zilnic, mica arhiducesă Valeria, însoţită de o doamnă de onoare şi de perceptorul ei, un preot, culege floricele, ţopăie, se bucură şi se zbenguieşte ca orice copil obişnuit…

Pe numeroasele şi nesfârşitele alei se defilează, în impresionante torente umane, pe mai multe şiruri, formate din echipaje de tot soiul, cu unul, cu doi, cu trei, cu patru cai. Se plimbă călăreţi şi călăreţe cu şi fără însoţitor călare, având şei minunate puse pe şi mai minunaţi bidivii. Te apucă ameţeala.

Praterul cârnaţilor, unde tânăr şi bătrân se bucură, laolaltă, de galopul căluşeilor, de teatrul de păpuşi, tiruri, panorame, hipodrom etc. etc.

Ar trebui să povestesc fără a mai termina vreo dată pentru a-ţi oferi o palidă imagine a vieţii, care se desfăşoară, acuma, la Viena, sub ochii mei!”[24].

Cu toate că metropola imperială îi oferea cele mai numeroase atracţii instructive şi desfătări de tot felul, junele român, retrăgându-se în intimitatea garsonierei sale, era sfâşiat de dorul după meleagurile stupcane şi îşi orna interiorul cu simboluri ce-i aduceau aminte de casă.

Mărioara obişnuia ca, în pachetele cu primeneli şi cu de ale gurii, ce i le trimitea cu regularitate, să pună şi câte un buchet de flori culese din grădină.

Dorul de ţară se manifesta cu intensitate şi delicateţe, prin grija ce o acorda acestor mici şi preţioase simboluri. “Nu mă vei crede dacă îţi spun că mai am buchetul precedent în pahar şi că este încă destul de frumos?

Bietele floricele se ţin cât pot, ca şi cum ar şti cât mi-e de dor de casă şi-mi povestesc, zilnic, despre frumuseţile sătucului nostru. Cu duioşie mă uit, atunci, la ele, le miros, le sărut şi trimit o mie de salutări celor dragi”[25].

Cheltuindu-şi puţinii bani ce-i primise de la Stupca, încă de la începutul şederii sala la Viena, în intervalul dintre două colete, Ciprian era încolţit de foame şi atunci devenea trist, fără chef, descurajat, visând la ceea ce-i lipsea.

“Nu vă puteţi închipui ce binefacere e aceea dacă poţi bea dimineaţa o cafea cu franzelă. De abea acuma cunosc diferenţa între o dimineaţă cu dejun şi una fără.

Astăzi, parcă-s cu totul un alt om, voios şi plin de dragoste pentru ocupăciunile mele îndătinate, pe când în celelalte zile umblam trist şi supărat, că nemică nu-l descurajează pe om aşa ca foamea. Până la sfârşitul lunii acesteia voi avea să plătesc pentru micul dejun 1 florin şi 70 de crăiţari”[26].

Lunganul, de circa doi metri, datorită galopului zilnic de la Conservator la Universitate şi aiurea, flămânzea repede şi avea nevoie de mai multă hrană decăt cea pe care şi-o procura din modestele sume primite de la Iraclie.

Aşa că nu e de mirare când la cină devora tacticos o halcă de friptură de gâscă se simţea “domn” [pani], iar după un ospăţ îmbelşugat cu cârnaţi şi varză acră trimise de la Stupca, glumind, scria:

“Dumnezeu să-ţi dea sănătate, surioară, şi cârnaţi de două ori mai lungi şi o tobă mare cât pustiul Saharei”[27].

Semnele bolii sale de piept, în acest prim an de studii la Viena, sunt mai puţin simţite de Ciprian, poate, şi din lipsa unor escapade bahice şi petreceri până în zori, prin diverse cârciumi sau restaurante, cum se întâmpla la Cernăuţi.

[Capitol din monografia: Paul Leu, Martirul Inimii, ediţia a II-a revăzută si adaugită, în curs de redactare]

Paul Leu 

Kenmore, Washington USA


[1] Ibidem, p. 173.

[2] Ciprian Porumbescu, scrisoare inedită, în limba germană, din 13 noiembrie 1879, către familia de la Stupca, Muzeul  Suceava,

[3] La asediul Vienei din 1683, siliţi de Mahomed al IV-lea, au participat cu oaste şi domii Ţării Româneşti  şi a Moldovei. Prefăcându-se că luptă, din tunurile românilor porneau, peste zidurile cetăţii, ghiulele umplute cu câlţi şi cu mesaje, prin care se desconspirau planurile de atac ale turcilor. Pe locul unde se afla tabăra sa, Şerban Cantacuzino a ridicat o cruce. În semn de recunoştinţă, vienezii au construit, deasupra ei, o mică capelă, care poate fi văzută şi astăzi, în cartierul Tivoli.

[4] Pentru prima dată, aceste documente inedite, rămase de la Ciprian Porumbescu, au fost publicate în: Paul Leu, Ciprian Porumbescu – Monografie, Suceava, 1972, au fost reluate în ediţia a II-a, din 1978, apărută la Editura Muzicală, Bucureşti. şi în Martirul Inimii, Editura Licurici, Suceava, 1995.

[5] Ciprian Porumbescu, scrisoare inedită în limba germană, din 13 noiembrie 1879, către familia de la Stupca, ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem, din 14 octombrie 1879, către Iraclie Porumbescu, inv. nr. 3023.

[9] Ibidem, din 20 noiembre 1879, către Mărioara. Se află în proprietatea familiei şi a fost tradusă de Nina Cionca.

[10] Ciprian Porumbescu către Mărioara Porumbescu, scrisoare în limba germană, din 20 noiembrie 1879. Se află în posesia familiei şi a fost tradusă de Nina Cionca.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] Ciprian Porumbescu către Epaminonda Bucevschi, scrisoare din 26 iunie 1881, Colecţia Muzeului Suceava, inv. nr. 2686.

[16] Ibidem, scrisoara în limba germană, din 14 decembrie 1879, inv. nr. 2576.

[17] Ibidem, scrisoare din 28 martie 1881, către cei de la Stupca, inv. nr. 2575.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem, din 1 noiembrie 1880, inv. nr. 2607.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem.

[22] Ciprian Porumbescu, scrisoare din 29 martie 1880, în Ethnos,  anul III, 1943, Focşani, Fascicola I, p. 152.

[23] Ciprian Porumbescu, scrisoarea din 22 martie 1880, către Mărioara Porumbescu. Apud: Nina Cionca, vol. cit., p. 99.

[24] Ibidem, p. 101.

[25] Ciprian Porumbescu, scrisoare inedită în limba germană, din 14 decembrie 1879, către Mărioara Porumbescu, Colecţia Muzeului judeţean Suceava, inv. nr. 2567.

[26] Ibidem, scrisoare în limba română către Iraclie Porumbescu, din 14 noiembrie 1879, inv. nr. 3023.

[27] Ibidem, scrisoare în limba germană, din 14 decembrie 1879, către Mărioara Porumbescu, inv. nr. 2576.

De la muzica simfonică la muzica de film (VI)

Standard

Compozitori români de muzică de film

Industria filmului în România a evoluat, oarecum, în umbra cinematografiei franceze, cunoscând o dezvoltare mai amplă după cel de-al Doilea Război Mondial. Totuși, în ciuda condițiilor minime de producție, primele filme cu sunet filmate in România interbelică și postbelică se ridică la înălțimea producțiilor marilor case de film europene sau de peste ocean.

Școala româneasca de compoziție a dat, încă de la începutul secolului al XX-lea, nume importante de compozitori, ce au ales să se exprime și prin intermediul filmului.

Paul Constantinescu, Tiberiu Olah, Teodor Grigoriu, Dumitru Capoianu, Gheorghe și Ion Dumitrescu sunt câțiva dintre cei mai reprezentativi compozitori de muzică de film ai secolului XX. Începând cu anii 1970, acestei liste de compozitori i se adaugă alte doua nume importante în muzica de film: Anton Șuteu și Adrian Enescu.

Spre deosebire de vremurile actuale, în care industria filmului românesc se rezumă la două studiouri independente de proporții ceva mai serioase – Media Pro și Castel Film, și la unele case de producție ce dețin doar câteva birouri, industria filmului din România secolului XX a cunoscut o dezvoltare destul de importantă, având statutul de industrie serioasă, statul alocând fondurile necesare unor producții de proporții precum Mihai Viteazul, Columna, Vlad Tepes. Investiția era pe măsura superproducțiilor, atât materială cât și în ceea ce privește efortul uman.

Generațiile de aur ale actorilor, Radu Beligan, Constantin Ciobotarașu, Amza Pelea, Colea Răutu, Toma Caragiu, Mircea Albulescu, Marga Barbu, Olga Tudorache și mulți alții au conlucrat de-a lungul deceniilor celei de-a doua jumătăţi a secolului XX cu generația de aur  a muzicii românesti: Paul Constantinescu, Tiberiu Olah, Teodor Grigoriu, Dumitru Capoianu, Gheorghe și Ion Dumitrescu.

Se produceau zeci de filme pe an, fapt pentru care a fost înființată Orchestra Cinematografiei Naționale. Maniera de lucru era aceeași ca în marile studiouri ale lumii, se înregistra muzica filmului într-un studio special amenajat pentru a putea găzdui o orchestră quasi-completă.

Se lucra după modelul Newmann, având în spatele sălii de înregistrări un ecran de proiecție pe care filmul era urmărit de către dirijor și un ceas special cu care se cronometrau scenele. În această sală de înregistrări (din păcate în zilele noastre nu mai există un astfel  de studio) compozitori ca Tiberiu Olah și Teodor Grigoriu experimentau sonorități noi, inspirați fiind de imaginile ce rulau pe ecran. Sonorități și efecte sonore generate de instrumentiști, piane tratate, percuții și instrumente electronice ale timpului, toate erau la dispoziția și în serviciul imaginii pentru a sublinia cât mai bine tensiunea de pe ecran. Filmele se făceau, cum se spune, “a la carte” fără alte compromisuri decât cele impuse de guvernul comunist (oglindirea, în unele filme, a „mărețului” partid. Filmele istorice, epice și cu subiect profund se produceau în deplină libertate de expresie mai ales în domeniul muzicii unde sensul lucrării poate fi interpretat în multiple feluri în lipsa clarității  cuvântului.

Astfel, tot mai mulți compozitori de muzică cultă sunt tentați de această ramură a artei și adaugă la repertoriul lor repertorii impresionante de muzică de film.

Paul Constantinescu (1909 – 1963) a fost un compozitor român, membru corespondent  al Academiei Române.

A avut ca profesori, la Conservatorul de Muzică din Bucuresti, trei dintre cele mai reprezentative nume ale istoriei muzicii românești: Mihail Jora (armonie, compoziţie, contrapunct), Constantin Brăiloiu (Istoria muzicii), Dimitrie Cuclin (estetică muzicală). Din 1933 şi până în 1935 şi-a perfecţionat studiile muzicale la Viena cu Franz Schmidt, Joseph Marx (compoziţia).

Paul Constantinescu a avut o activitate multilaterală, de violinist, dirijor, compozitor, profesor, 18 ani la rând fiind profesor de armonie la Conservatorul din Bucureşti. A întreprins culegeri de folclor, a susţinut prelegeri, conferinţe, emisiuni de radio şi televiziune. A fost consilier pentru secţia de cinematografie în Ministerul Propagandei Naţionale din Bucureşti şi la Radiodifuziunea română.

Întreaga sa creaţie arată orientarea spre valorificarea valenţelor folclorului şi ale melosului psaltic, bizantin. A compus, practic, în toate genurile muzicii clasice, de la operă la lied, de la balet la simfonie, de la muzică de film la oratoriu.

In domeniul muzicii de film, este considerat unul dintre pionierii genului. Paul Constantinescu a compus muzica pentru trei dintre filmele de început ale cinematografiei postbelice.

 

Filmografie

  • 1952 – O noapte furtunoasă
  • 1956 – Moara cu noroc
  • 1953 – O scrisoare pierdută

Stilul său muzical este la fel de profund și în muzica de film; exprimarea tensiunii din Moara cu Noroc, frământarea lăuntrică a personajelor este ilustrată muzical de către Paul Constantinescu în felul său caracteristic pe care îl găsim și în lucrările sale corale și orchestrale. Parfumul muzicii autentice românești se face resimțit, stilul parlando-rubato integrat în orchestrațiile superbe, umorul dat prin atribuirea unor instrumente de suflat  unor teme folclorice și  înnobilate prin măiestria sa de compozitor se fac auzite în toate cele trei filme ale sale.

Dacă Paul Constantinescu ar fi continuat să compună muzică de film, în zilele noastre ar fi fost, fără îndoială, poate unul dintre cei mai reprezentativi autori de muzică de film, muzica sa rămânând mai proaspătă și mai actuală cu cat tehnicile de orchestrație evoluează, iar auditoriul devine din ce în ce mai pretențios.

Ion Dumitrescu (1913–1996)

Compozitor și  profesor, decan al Facultății de Compoziție și Studii teoretice din București între anii 1951-1953, dirijor la Teatrul Național din București între anii 1940-1947, președinte al Uniunii Compozitorilor în anii 60, Ion Dumitrescu a absolvit Conservatorul din București unde a studiat armonie și contrapunct cu  Alfonso Castaldi, contrapunct, fugă și compoziție  cu Mihail Jora,  compoziție și estetică cu Dumitru Cuclin.

Creația sa este, cu precădere una de scenă; a compus suite orchestrale, o simfonie, o simfonietă și un preludiu simfonic și foarte multe lucrări pentru piese de teatru.

Împreună cu Paul Constantinescu, este unul dintre pionierii muzicii de film din România.

 

Filmografie

  • Grădinile Capitalei (1942)
  • Pădurile din RPR (1949)
  • În sat la noi (1953)
  • Nepoții gornistului (1954) răsplătit cu Premiul de Stat
  • Răsare soarele (1954)
  • Brigada lui Ionuț (1954)
  • Desfășurarea (1954)


Gheorghe Dumitrescu (1914 –1996)

Compozitor și profesor de armonie la Conservatorul din București, a studiat la Conservatorul din București cu Mihail Jora (armonie, contrapunct și compoziție), Dimitrie Cuclin (compoziție), Constantin Brăiloiu (istoria muzicii și folclor).

A fost compozitorul Ansamblului de cântece și dansuri al Armatei din București (1947-1957).

A fost răsplătit cu numeroase premii pentru creațiile sale printre care:  Premiul George Enescu ( 1942-1943-1946), premiul de Stat (1952), Maestru emerit al Artei  (1957), Ordinul Steaua României cl. a IV a (1961), premiul pentru muzică al primului festival de film Mamaia (1964).

Gheorghe Dumitrescu a compus în special lucrări de scenă, opere, poeme orchestrale, suite orchestrale, concerte, două simfonii și oratorii.

În domeniul muzicii de film a compus muzica unui singur film, Tudor (1963) pentru care a fost recompensat cu premiul pentru cea mai bună muzică la Festivalul de film de la Mamaia  în anul 1964.

 

Gherase Dendrino (n. 1901 Turnu Măgurele – d. 1973)

Compozitor și dirijor, a studiat cu Alfonso Castaldi (armonia), cu D.G. Kiriac (teorie și solfegii). A fost directorul a mai multor teatre; teatrul de revista Cărăbuș (1932-1946), Teatrul de operetă Alhambra (1946-1949), Teatrul de Estradă din București (1949-1950), prim dirijor al Teatrului de Stat de Operetă din Bucuresti (1950).

Gherase Dendrino este mai cunoscut pentru muzica sa de operetă Lăsaţi- mă să cânt, Lysistrata și pentru compozițiile sale de muzică ușoară.

A compus muzica filmelor Afacerea Protar și Pe răspunderea mea.

 

Sabin V. Drăgoi (1894 – 1968) a fost un compozitor şi folclorist român, membru al Academiei Române. Sabin Drăgoi s-a format ca muzicolog studiind la Iaşi, Cluj şi Praga. S-a remarcat, în primul rând, printr-o bogată activitate de folclorist, culegeri precum 303 colinde cu text şi melodie, 360 melodii din zona Aradului şi a Hunedoarei poartă semnătura lui. Unul dintre iniţiatorii Şcolii Muzicale Româneşti bazate pe folclorul ţărănesc, este creatorul a peste 100 de lucrări în toate genurile muzicale.

A ocupat următoarele funcţii în activitatea pedagogică şi dirijorală:

  • Profesor de armonie, contrapunct şi compoziţie (1924-1942) la Conservatorul Municipal din Timişoara si director al aceleiaşi instituţii (1925-1943)
  • Director al corurilor bărbăteşti Doina şi Banatul din Timişoara (1924-1932)
  • Dirijor al corului mixt Crai Nou din Timişoara (1936-1940)
  • Director al Operei Române din Cluj-Timişoara (1940-1944)
  • Director (1942-1944) la Conservatorul şi Institutul de Artă din Cluj-Timişoara
  • si profesor de armonie, contrapunct şi compoziţie la aceleaşi instituţii (1943-1944)
  • Profesor de armonie, contrapunct (1946-1949) şi compoziţie (1949-1950) la Conservatorul din Timişoara.

Între 1950 şi 1964 a fost directorul Institutului de Folclor din Bucureşti,

A compus lucrări în toate genurile muzicale, opere, muzică simfonică și vocal simfonică, muzică de cameră și vocal instrumentală, muzică corală și muzică de film.

Filmografie

 

  • Mitrea Cocor  (1952) recompensat cu Premiul de Stat
  • Ciocârlia (1954)

Tiberiu Olah (1928 – 2002 )

“Creaţia lui Tiberiu Olah e ca o inimă preparată pentru a fi monitorizată, gata oricând de operaţie. Şi nu orice fel de operaţie, ci una pe cord deschis. Puţine sunt lucrările în care descoperirea soluţiei optime să nu conteze ori să nu fie împărtăşită cu sinceritate şi entuziasm, iar îmbrăţişarea unei cauze aleatoare să fie suficientă pentru a valoriza inteligenţa şi intuiţia compozitorului. În Timpul cerbilor, de pildă, cu toate că titlul lasă frâu liber imaginaţiei, Tiberiu Olah se joacă (or, joaca se petrece fără ascunzişuri) cu unul dintre procedeele sale preferate: coliziunea dintre unele conglomerate intens disonante cu alte acorduri consonante, coliziune în urma căreia rămân acele sonorităţi edulcorate, plasate în contrast ferm cu impactul care le-a introdus. Anatol Vieru remarca sentimentul naturii ce se degajă din această lucrare. Dar, nu-i aşa, natura e întotdeauna cinstită, neprefăcută.”(Liviu Dănceanu)

Nu aș fi putut descrie mai bine tehnica de orchestraţie pe care Tiberiu Olah a folosit-o în majoritatea filmelor sale. Maestru al muzicii de film, poate cel mai reprezentativ compozitor român al genului, și-a lăsat amprenta inconfundabilă în majoritatea marilor filme româneşti.

Spre deosebire de compozitorii americani ce au importat fără rețineri rețetele wagneriene și stravinskiene pentru a-și defini propriul stil, Tiberiu Olah și în general toți compozitorii de muzică de film români pe care i-am amintit mai sus, se disting printr-o autenticitate absolută a stilului muzical, poate și datorită faptului că aceștia au pus în valoare frumusețea exotică a muzicii populare românești.

O inovație în muzica românească de film adusă de Tiberiu Olah constă în sonoritățile obținute prin “coliziunea unor conglomerate disonante  și a unora consonante”, ce sunt, în general, interpretate de sectiunea de alămuri și lemne. (Liviu Danceanu ).

Tiberiu Olah are o filmografie impresionantă, abordând orice tip de subiect dar cel mai bine parcă iși desfășoară arsenalul geniului artistic în filmele epice.

Filmografie

  • Eroii nu au vârstă (1984)
  • Horea (1984)
  • Vlad Ţepes (1979)
  • Războiul Independentei (1977)
  • Osânda (1976)
  • Pe aici nu se trece (1975)
  • Dincolo de nisipuri (1974)
  • Nemuritorii (1974)
  • Omagiu lui Brâncuşi (1974)
  • Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte (1972)
  • Lupul marilor (1972)
  • Răzbunarea (1972)
  • Victor Iliu (1972)
  • Mihai Viteazul (1970)
  • Meandre (1967)
  • Răscoala (1965)
  • Comoara din Vadul Vechi (1964)

Theodor Grigoriu (n. 1926 Galati)

Compozitor de muzică de film, a studiat armonie, contrapunct si compoziție cu Mihail Jora la Consrvatorul din București și compoziția cu Aram Haciaturian  la Conservatorul  P.I. Ceaikovski din Moscova.

A compus muzică simfonică și vocal simfonică, muzică de cameră, de teatru și muzică de film.

În domeniul muzicii de film este cunoscut pentru coloanele sonore ale filmelor istorice precum Columna, Burebista, Ștefan cel Mare, Dacii.

Una dintre inovațiile sale în muzica de film este îmbogățirea secțiunii de corni de orchestră cu buciume populare,  rețetă folosită în filmul Ștefan cel Mare.

Filmografie

  • Burebista  (1980)
  • Aurel Vlaicu (1977)
  • Stefan cel Mare – Vaslui 1475 (1975)
  • Fraţii Jderi (1974)
  • Explozia (1972)
  • Columna (1968)
  • Regizorul (1968)
  • Dacii (1967)
  • Golgota (1966)
  • Neamul Şoimăreştilor (1965)
  • Pădurea spânzuraţilor (1965)
  • Valurile Dunării (1960)

Dumitru Capoianu (n. 19 octombrie 1929, Bucureşti)

Este cunoscut de publicul cinefil datorită muzicii filmelor lui Ion Popescu-Gopo cu Omuleţul în care a folosit  doar trei note: do, si şi si bemol! Dumitru Capoianu mărturisea: “…la trei note date aşa, la un amuzament, să faci muzica unui film de 10 minute era greu, dar să continui cu aceleaşi trei note la încă 10-11 filme era groaznic”. Totuşi, a meritat, Capoianu a câştigat premiul Palme d’Or la Festivalul de film de la Cannes  in 1957 tocmai pentru muzica acestui personaj, „Omuletul”.

Dumitru Capoianu a compus muzica a peste 70 de filme.

Studiile muzicale le-a urmat la Conservatorul din Bucureşti (1941-1947, 1947-1953), a studiat cu Victor Gheorghiu (teorie-solfegiu), Mihail Jora (armonie), Marţian Negrea (contrapunct), Mihai Andricu (compoziţie), George Enacovici (vioară) etc.

A fost: violonist în orchestra Teatrului Naţional din Bucureşti (1945-1947) şi în orchestra Ansamblului C.G.M. (Confederaţiei Generale a Muncii) din Bucureşti (1947-1949), realizator muzical la Studiourile Romfilm si Alexandru Sahia intre anii 1950 1952, director la Filarmonica „George Enescu” din Bucureşti (1969-1973). A dirijat diverse orchestre din Bucureşti şi din ţară (mai ales cu lucrări proprii).

A fost distins cu multiple premii:

  • Premiul II la Festivalul mondial al tineretului de la Moscova (1957),
  • Palme d’Or la Festivalul de film de la Cannes (1957), pentru „Omuletul” lui Gopo, muzica D. Capoianu
  • Premiul de Stat (1962),
  • Ordinul Meritul Cultural, cls. V (1968)
  • Ordinul Meritul Cultural cls. III (1973),
  • Premiile Uniunii Compozitorilor (1970, 1974, 1977, 1980, 1981, 1983),
  • Premiul Academiei Române (1977).

In domeniul muzicii de film Dumitru Capoianu a compus muzica mai multor comedii cinematografice.

Din filmele sale:

  • S-a furat o bombă, 1961
  • Jad, cuarţ, agată, 1961
  • De-aş fi Harap Alb, 1964
  • Cine va deschide uşa? 1967
  • Ostrovul lupilor, 1970
  • Comedie fantastica 1973

Anton Şuteu (1947-2010)

Compozitor şi profesor, studiile muzicale le-a început la Liceul de Muzică nr. 1 din Bucureşti (1960-1966) cu Emilia Vlangali (pian), continuându-le la Conservatorul din Bucureşti (1966-1972) cu Anatol Vieru (compoziţie), Dragoş Alexandrescu (teorie-solfegiu), Ion Dumitrescu (armonie), Nicolae Buicliu (contrapunct), Tudor Ciortea (forme muzicale), Aurel Stroe (orchestraţie), Vinicius Grefiens (citire de partituri), Ovidiu Varga și Octavian Lazăr Cosma (istoria muzicii), Constantin Bugeanu (dirijat orchestră).

S-a specializat la Academia de Muzică Santa Cecilia din Roma (1972-1974) cu Virgilio Mortari (compoziţie).

Doctor în muzicologie, la Universitatea Natională de Muzică din România (2005), asistent (1972-1990), lector (1990-1992), conferenţiar (1992-2006) și profesor (din 2006) la catedrele de compoziţie si muzicologie la Universitatea Natională de Muzică din Bucureşti, a fost coordonatorul secţiei de Muzică uşoară şi Jazz, a Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor (din 1992).

A publicat articole în Muzica. A fost distins cu Premiul Gaudeamus la Concursul internaţional din Olanda (1979), cu Menţiunea speciala a juriului Trandafirul de aur de la Montreux / Elveţia (1984), cu Premiul Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor (1986, 1987), cu Premiul Uniunii Cineaştilor din Romania (1991, 1992, 1993, 1995, 1996), cu Premiul Marocului (Casablanca, 1989) şi cu Ordinul Steaua României în grad de cavaler (2000).

Filmografie:

  • Drumuri in cumpana (1978, regia Virgil Calotescu);
  • Ultima frontiera a mortii (1979, regia Virgil Calotescu);
  • Ana si hotul (1980, regia Virgil Calotescu);
  • Buletin de Bucuresti (1982, regia Virgil Calotescu);
  • Actiunea Zuzuc (1988, regia Gheorghe Nagy);
  • Marea sfidare (1989, regia Manole Marcus);
  • Autor anonim, portret necunoscut (1990, regia Dan Pita);
  • Sobolanii rosii (1991, regia Florin Codre);
  • Moartea unui artist (1992, regia Valeriu Dragusanu);
  • E pericoloso sporgersi (1995, regia Nae Caranfil);
  • vara de neuitat (1995, regia Lucian Pintilie);
  • Asfalt tango (1996, regia Nae Caranfil);
  • Omul zilei (1997, regia Dan Pita);
  • Triunghiul mortii (1999, regia Sergiu Nicolaescu).

Adrian Enescu (n. 31 martie 1948)

Este un muzician şi compozitor român cunoscut în special pentru activitatea sa în domeniul muzicii de film (aproximativ 60 de titluri)

Este printre primii muzicieni de muzica electronică din România anilor 1970.

A absolvit Conservatorul de Muzică „Ciprian Porumbescu“ din Bucuresti, (a studiat compoziție cu Aurel Stroe, armonie cu Alexandru Pașcanu). Membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România.

Stilul său se deosebeşte de al celorlalți compozitori de muzică de film români prin puternica prezență a sunetelor electronice pe care Adrian Enescu le integrează de multe ori în grupuri de instrumente reale. Este un experimentalist al combinațiilor acustice iar în ultimul timp compune muzică contemporană și jazz (4MATION, TRANS4MATION, THE 4EST, THE 4TUNE – music for bigband) 10DER muzică pentru combinații de instrumente și ansamblu electronic, IREVERSIBIL muzică pentru flaut și ansamblu electronic, REVERSIBIL muzică pentru cello și ansamblu electronic, AtmoSFERIC muzică pentru clarinet, clarinet piccolo și bas clarinet sau muzică pentru flaut și ansamblu electronic, ADORAMUS muzică pentru flaut și ansamblu electronic, 9 variațiuni pe o temă de Ravel-flaut (oboi) și pian, LACRYMOSA muzică pentru percuție și ansamblu electronic, THE JOURNEY OF ORPHEUS operă (new version & variations of Gluck’s music ORFEU & EURYDICE),  DOMINO concert pentru percuție și orchestră, GRAFFITI muzică pentru cor și pian, LABIRINT, muzică pentru 8 clarinete.

A compus muzica filmelor lui Dan Pița: Concurs și Pas în doi ce au fost  foarte bine primite de public.

Filmografie:

  • Burebista  (1980)
  • Aurel Vlaicu (1977)
  • Stefan cel Mare – Vaslui 1475 (1975)
  • Fraţii Jderi (1974)
  • Explozia (1972)
  • Columna (1968)
  • Regizorul (1968)
  • Dacii (1967)
  • Golgota (1966)
  • Neamul Şoimăreştilor (1965)
  • Pădurea spânzuraţilor (1965)
  • Valurile Dunării (1960)

Petru Mărgineanu (n.10 august 1971,)

Absolvent al Academiei de Muzică Bucuresti, secția Compoziție Muzicala in 1995, clasa Profesor Octavian Nemescu, Petru Mărgineanu este un tânăr compozitor de muzică de film. Stilul său oscilează între jazz și muzica ușoară. Este fiul regizorului Nicolae Mărgineanu și a compus muzica filmelor tatălui său, dar si a unor filme regizate după 1990 de Sergiu Nicolaescu și M. Daneliuc.

Are o filmografie impresionantă pentru o vârstă atât de fragedă, Mărgineanu a compus mai multe filme pe an realizând în aproape 20 de ani de cariera peste 50 de filme de scurt și lung metraj.

Filmografie 

  • Poker – Sergiu Nicolaescu 2010
  • Aceia care plutesc – Mircea Daneliuc 2009
  • Ziua lui Gruber –  Radu Gabrea 2008
  • Schimb curent – Nicolae Margineanu 2008
  • Supraviețuitorul – Sergiu Nicolaescu 2008
  • Chocolates – Sebastian Chelu 2007
  • Amanta din America –  Nicolae Margineanu 2007
  • Ultima dată (TV) – Ana Margineanu 2006
  • Dragoste de-o noapte –  Florin Kevorkian 2005
  • 15 – Sergiu Nicolaescu 2005
  • Sistemul nervos –  Mircea Daneliuc 2005
  • Călătorie în vis – Valentin Hotea 2004
  • Alogic 11 –  Florin Kevorkian 2004
  • The Tycoon – Serban Marinescu 2004
  • Orient Express –Sergiu Nicolaescu 2004
  • Nepotul lui Adam – Mihai Bauman 2004
  • Maria – Calin Peter Netzer – 2003
  • Silver Leopard Locarno 2003
  • UCIN Award 2003 for original score
  • Triptik – Catalin Cocris – 2003
  • Ce lume fericită –Malvina Ursianu – 2003
  • The Tenderness of the Locust(TV) – Dan Necsulea – 2002
  • APTR Award 2003 For Original Score
  • Bless you, prison – Nicolae Margineanu – 2002
  • Montreal 2003
  • Occident – Cristian Mungiu – 2002
  • Quenzaine des Realisateurs, Cannes 2002
  • The man who killed and eat what he loved –Michael Stone (USA) -2002
  • Tu ne marcheras jamais seul – Gilles Chevalier (Fr.) – 2001
  • Same railway station for two – Radu Potcoava – 2001
  • Roberta(TV) –Vali Hotea – 2000
  • Corul pompierului – Cristian Mungiu – 2000
  • Faimosul Paparazzi – Nicolae Margineanu – 1999
  • UCIN Award 2000 for original score
  • Războiul din bucătărie – Marius Th. Barna – 1999
  • Față-n față – Marius Th. Barna – 1998

Desigur că această trecere în revistă a compozitorilor de muzică de film românesc nu este completă, în această lucrare intenția mea fiind doar de a-i numi pe cei mai reprezentativi.

Perioada de după revoluția din 1989 s-a dovedit a fi una extrem de săracă în domeniul producției de film și, mai ales, în muzica de film. Parcă odată cu dispariția din actualitate a generațiilor de aur a compozitorilor, s-a stins și văpaia artistică,  moștenirea lor a rămas pentru eternitate numai în filmele a căror muzică au compus-o, nu și în pregătirea unor generații noi de compozitori.

Această perioada de după 1990 se caracterizează nu prin progrese și mari realizari ale compozitorilor de muzică de film post decembristi, ci printr-o alterare a tehnicilor de orchestrație, a modului de abordare prea “a la facile” a muzicii de film,  prin dispariţia Orchestrei Naționale a Cinematografiei și a oricărui interes pentru a mai aduce în noile producții muzicale sonoritatea orchestrei simfonice, în avantajul unor muzici simpliste, de cele mai ori kitch ale unor pseudo-compozitori pe care nu i-am numit aici.

Dragoş Alexandru

Liège, centru cultural în 2010 al regiunii Valonia-Bruxelles

Standard

Frumosul oraş de pe malul fluviului Meuse, care nu are o populaţie mai mare de 200.000 de locuitori pe o suprafaţă totală de 69,39 km², este gazda numeroaselor evenimente culturale până la sfârşitul acestui an. Liege, un oraş francofon, este cel mai important centru economic din Valonia şi capitala provinciei cu acelaşi nume.

Lansat în 2009, „Concursul pentru creaţie în domeniul artelor plastice din Liege” îşi propune să descopere, să încurajeze şi să sprijine tinerele talente în diferitele forme de exprimare artistică contemporană. Laureaţii concursului sunt premiaţi de un juriu compus din reprezentanţi ai centrelor de artă din zonă. Premiul I este de 6000 de euro, iar premiul II este de 4000 de euro.

Festivalul „Libertăţilor” mobilizează în fiecare toamnă toate formele de exprimare pentru a face martoră situaţia drepturilor şi libertăţilor politice şi artistice în lume prin teatru, film sau diverse expoziţii. Muzica este prezentă prin Festivalul de Orgă în perioada 24 octombrie-28 noiembrie, care a devenit un eveniment cu tradiţie pentru iubitorii de muzică regală sau reprezentaţiile Orchestrei europene compusă din 47 de muzicieni din Germania, Belgia, Olanda, Rusia, Franţa, Polonia, condusă de Garett List.

Nu lipseşte nici dansul. Astfel întâlnim un concurs internaţional de break dance la care participă 16 echipe de câte 8 persoane din Belgia, Olanda, Italia Franţa şi Luxemburg. Concursul este arbitrat de un juriu internaţional de profesionişti din hip-hop din Olanda, Belgia şi Statele Unite ale Americii. Premiul mare constă în suma de 3000 de euro.

De peste 20 de ani, Corul Simfonia din Liege organizează un mare concert de Crăciun în biserica Saint-Jacques. 100 de cântăreţi, 40 de muzicieni şi 6 solişti pun la un loc talentul lor pentru a da viaţă unei munci impresionante.

Oraşul Liege se bucură de o vastă încărcătură istorică şi culturală, nefiindu-i greu să facă faţă unui program artistic încărcat. Aflându-se în posesia uneia dintre cele mai bogate colecţii din lume de arheologie, arme şi artă religioasă, metropola deschide uşile mediului cultural din nenumăratele muzee care strălucesc la intersecţia Europei de Vest. Dintre acestea amintim „Le Grand Curtius”, numit iniţial „Muzeul de Arheologie din Liege”. A fost inaugurat oficial la data de 1 august 1909 într-un imobil impozant de stil renascentist, construit la sfârşitul secolului al XVI-lea de Jean de Corte zis Curtius, un prosper negustor de arme şi praf de puşcă care făcea afaceri cu armata spaniolă. Muzeul de Arheologie şi Artă decorativă posedă colecţii de materiale arheologice de mare valoare istorică şi ştiinţifică, cum ar fi uneltele de piatră din paleoliticul mijlociu, descoperite la Spy în 1885-1886. Pe lângă Departamentul de Arheologie, muzeul susţine şi colecţiile din Departamentul de Artă religioasă, Departamentul de Artă decorativă, Departamentul de Arme şi Departamentul de Sticlă.

Muzeul de Artă Modernă şi Contemporană, renovat în 1993, poate fi considerat unul dintre cele mai bune muzee de artă modernă din Europa. Aici se poate urmări evoluţia artei moderne şi contemporane prin cele mai frumoase opere de artă plastică ale colecţiilor lui Picasso, Gauguin, Monet, Magnelli, Tapies. Clădirea muzeului este situată în Parcul Boverie. Are în posesie picturi şi sculpturi din 1850 până în prezent, aproximativ 750 de piese.

Muzeul de Artă Valonă include şi el colecţii de pictură şi sculptură – ale artiştilor comunităţii franceze din secolele şaisprezece-douăzeci sau Muzeul Ansembourg în care sunt expuse opere de artă şi mobilier din secolul al XVIII-lea. Clădirea este un conac construit în 1740, monument al patrimoniului Valoniei, care îşi păstrează decorul original: lemnul sculptat şi fierul forjat, tapiseriile, draperiile de perete, candelabrele de sticlă, ceasurile şi ceramica…

Din categoria muzeelor non-municipale fac parte:

  • Muzeul Aquarium, un loc unic în Liege şi în Valonia, în care se poate explora fascinanta lume acvatică şi bogăţia regnului animal. Muzeul a fost înfiinţat în cadrul Institutului de Zoologie, într-o clădire de stil neoclasic, care a fost construită în secolul al XIX-lea. În sălile de acvariu se găsesc 46 de rezervoare cu apă de mare rece, apă de mare caldă, apă dulce caldă şi apă rece de râu, având decoraţiuni fidel reconstituite cu circa 2.500 de peşti din oceane, mări, lacuri şi râuri din întreaga lume. În sălile muzeului, 1.000 mp sunt dedicaţi diversităţii de animale, de la cele mai mici insecte până la elefanţi şi balene de 19 metri lungime… 20.000 de exemplare conservate de pe toate continentele.
  • Casa Jazz-ului, dedicată cercetătorilor, muzicienilor, fanilor muzicii jazz, colecţionarilor, jurnaliştilor, studenţilor şi turiştilor care trec prin Liege. Cuprinde mii de colecţii de înregistrări rare.
  • Muzeul în aer liber de Sart Tilman conţine aproape 100 de sculpturi şi picturi murale care se potrivesc peisajului natural şi atmosferei de campus. Lucrările în aer liber sunt construite din oţel, bronz, piatră, ceramică sau combinaţii de materiale originale care introduc diverse aspecte ale artei moderne şi contemporane, de la clasicism la expresionism şi de la abstract la conceptual.
  • Archeoforum Liege. Vizitatorii intră într-un loc subteran, care a fost amenajat vizual şi sonor astfel încât să reliefeze toate perioadele istorice ale Liege-ului, mai mult de 9.000 de ani de pelerinaj: ruine preistorice, construcţii ale galo-romanilor, clădiri medievale sau resturi ale unei catedrale gotice.
  • Muzeul Denis şi Muzeul Tchanches, dedicate marionetelor. Explică diferitele tipuri de păpuşi din lume şi tehnicile de manipulare.
  • Muzeul de Arheologie Preistorică ilustrează perioadele istorice şi o serie de mulaje din ghips ale craniilor umane, prezentând evoluţia fizică a omului. Este situat în subsolul clădirii principale a Universităţii din Liege.
  • Grădina Botanică, inaugurată în 1883 şi renovată în 1997, are o colecţie de sere în care se pot vedea plante din întreaga lume: 2 sere cu 360 de copaci, arbuşti şi plante aparţinând climei mediteranene; 2 sere dedicate climei temperate; o seră tropicală; câteva plante tropicale rare; o colecţie istorică de Bromeliaceae; un complet de ferigi; 2 sere de cactuşi şi 2 sere cu multe specii de orhidee şi diferite tipuri de plante carnivore.
  • Casa Metalurgiei şi Industriei din Liege, muzeu dedicat istoriei metalurgice, energiei şi tehnologiei informatice.
  • Muzeul iluminării cu gaz şi Istoria veche de iluminat, conţine mai mult de 600 de corpuri de iluminat de toate tipurile: gaz, ulei, petrol, acetilenă, electricitate, din care 60 sunt de gaze naturale. Muzeul a fost creat la iniţiativa Progaz şi este gestionat de către Asociaţia Europeană Prolumine-Progaz.
  • Muzeul Transporturilor în comun, prezintă 40 de vehicule: taxiuri diligenţă, tramvaie trase de cai, tramvaie electrice, troleibuze, autobuze, vehicule de serviciu care ilustrează perioada din secolul XVIII până astăzi.
Tatiana Scurtu-Munteanu