Jazzul ca simbioză muzicală (II)

Standard

Perioada Swing-Big Band Era si primele demersuri muzicale ale muzicienilor in vederea detaşării de cadrul estetic al divertismentului muzical

Aşa cum spuneam în episodul I al acestui serial, încerc să explic, mergând pe firul istoriei, de ce jazzul este o sinteză muzicală. Ceea ce nu am spus anterior este faptul că această preocupare a mea se datorează şi proiectului de cercetare ştiintifică cu titlul „Improvizaţia muzicală între libertate şi control”.

În primul episod m-am referit la cadrul socio-istoric al inceputurilor genului muzicii de jazz, stilul Ragtime, primul dintre stilurile de jazz, fiind privit in dublu sens : mişcările interioare de formare prin hibridare si influenţele acestui stil asupra creatorilor europeni.

Concluzia primului serial era ca Ragtime-ul reprezintă un paradox deoarece muzicienii afro-americani din acea perioadă nu beneficiau de invaţământ gratuit,adică posibilitatea de educare in masă, în  timp ce  aceasta

muzică presupune cunoştinte teoretice deoarece este o muzică scrisă pe note.

Trecând peste urmatoarea perioadă – care o constituie stilul Dixieland cu cele doua forme de manifestare: New Orleans si Chicago –  in acest episod ma voi referi la stilul Swing sau la perioada denumită Big Band Era.

Din punct de vedere al periodizării, stilurile de jazz se întind pe perioade scurte, delimitările fiind destul de dificil de realizat deoarece existau perioade de „tranziţie” in care elementele stilistice se contopeau înainte de a se diferenţia clar. Aşadar, intre 1910 si 1920 se manifestă în forţă stilul Dixieland  denumit si Hot Jazz care se caracterizează prin „oralitate” aproape generalizată, polifonia realizându-se din improvizaţiile colective ale ansamblului provenit din orchestrele de fanfară si promenadă.

De fapt, aceasta este singura perioadă in care jazzul are un caracter empiric generalizat.  Am văzut că primul stil de jazz (Ragtime) este o muzică scrisă ce atribuie un caracter cult muzicii şi, după cum cum vedea, toate celelalte stiluri, cu exceptia stilului Dixieland –Hot jazz, au de asemenea caracter cult.  Perioada 1920- 1930 este considerată de tranzitie, influenţele orchestrelor conduse de muzicieni europeni (albi) facând posibilă o abordare  mai elaborată a sistemului de orchestraţie si aranjamente. Paul Whiteman este unul dintre cei mai importanţi lideri de orchestră albi din acea perioadă, orchestra sa fiind onorată sa interpreteze in primă audiţie(in 1924) „Rhapsody in Blue” a lui G.Gershwin. Despre influenţa benefică şi rolul „profetic” al lui Gershwin pentru jazz si pentru muzica afro-americană dar si despre curajosul act simbiotic pe care l-a realizat muzicianul de origine evreiască poate ca voi vorbi cu alta ocazie…

Aşa cum am incercat sa arăt si in primul episod al acestui serial, factorul social a influenţat si muzica popoarelor sau naţiunilor.

În 1929 are loc „Marea criză  financiară” si căderea Bursei de pe Wall Street.  Centrul muzical se mută din Chicago în New York deoarece aici există potential financiar, cluburile si sălile de bal angajând orchestre pentru a-şi atrage clientela. Incepea Big Band Era sau „Jazz Age”.  Comanda deţinătorilor acestor localuri era ca muzicienii să realizeze o muzică de divertisment, dansantă. Sălile de bal ajunseseră la o capacitate de  de câteva mii de locuri, ele fiind localizate in cartierele de negrii, dar aceştia nu aveau acces in aceste săli.  Începe in paralel o adevarată industrie muzicală axată pe acest stil de divertisment, orice abatere de la această comandă fiind taxată de către producători.

În acest vârtej materialist au existat, totuşi, câţiva muzicieni iniţiati care au creat si muzică de calitate, o muzică „de ascultat” nu numai „pentru picioare”…

Ceea ce se constată la o cercetare atentă este faptul că au existat muzicieni initiaţi in arta europeană in aproape toate stilurile de jazz, aceştia incercând sa găsească elementele comune intre genul cult european si jazz şi să le aplice intr-un mod original si inedit. Unul dintre primii muzicieni care a realizat o muzică originală, „de ascultat”, a fost clarinetistul Artie Shaw care in 1935 compune „Interlude in B flat”. Cu aceasta lucrare, Shaw prefigurează un moment important in istoria jazzului, care se va realiza 20 de ani mai tarziu: fenomenul Third Stream (fuziunea classical-jazz).  Artie Shaw a fost foarte abil şi a reuşit ca pe langă producţiile cu muzică de dans „la modă” sa realizeze proiecte „chamber jazz” in care ansamblul de corzi fuziona cu fomulele de jazz.

Perioada Big Band Era a obligat liderii acestor ansambluri să caute orchestratori buni, in cazul in care ei nu aveau aceste abilităţi. Astfel, apare o pleiadă de şefi de orchestră – pianişti – orchestratori – compozitori-, adevărati lideri care aveau şi abilităţi manageriale.

Fletcher Henderson este unul dintre marii lideri negri de Big Band. Pianist, compozitor si aranjor, Henderson a ştiut să-şi atragă alături de el şi alţi aranjori precum Don Redman, Benny Carter sau pe fratele său Horace Henderson, acest fapt fiind si „reţeta” de succes a formaţiei sale. Vom vedea că aranjorii sunt foarte importanţi pentru ansamblurile mari in toate perioadele stilistice ale jazzului. Din band-ul lui Fletcher Henderson au făcut parte instrumentişti de renume precum : Louis Armstrong, Roy Eldrige, Doc Cheatham(trompete), Coleman Hawkins, Chu Berry, Sun Ra (saxofoane) şi multi alţii, ansamblul său fiind ca o şcoală de swing. Se consideră că Fletcher Henderson impreună cu aranjorul Don Redman au pus bazele noii formule a ansamblului de swing. Tot Henderson este „responsabil” de aducerea lui Louis Armstrong la New York (acesta aflându-se in Chicago cu ocazia migrării formaţiilor de Dixieland dinspre New Orleans).

Coleman Hawkins a fost primul care a arătat posibilitaţile saxofonului tenor in cadrul improvizatoric, fiind considerat „părintele saxofonului tenor”. Aşa cum arătam si in episodul anterior, toţi marii performeri şi creatori de jazz au beneficiat de studii muzicale clasice. Hawkins a studiat    pian, violoncel, armonie si compozitie cântand atât la saxofon tenor cât si la clarinet si saxofon bariton( pentru că era nevoie in orchestra lui Fletcher Henderson).  Această deschidere a sa către muzica cultă si abordarea jazzului  din această perspectivă a contribuit la includerea sa in programul „Jazz at the Philarmonic” despre care vom vorbi mai târziu.

Ramânem in registrul saxofoniştilor şi amintesc despre un alt mare „tenorist”, Lester Young. Viaţa acestor mari muzicieni afro-americani constituie o „scoală a vieţii” din punct de vedere social şi artistic. Observăm că in momentul in care tinerii care aparţin claselor sociale defavorizate, pot avea o şansă prin accesul la educaţie si drepturi sociale.

Lester Young avea deja un „background” familial intelectual. Tatăl său era profesor dându-i posibilitatea tânărului de a avea o cultură generală decentă. Asemenea lui Fletcher Henderson, Lester Young a studiat la mai multe instrumente precum trompetă, vioară si baterie inainte de a incepe studiul saxofonului cu care a şi făcut o carieră extraordinară.

Young era saxofonistul preferat al sefului de orchestră Count Basie, care era  asemenea lui Fletcher Henderson, pianist, compozitor, aranjor si dirijor.  Young si Hawkins erau intr-o competitie frumoasă, primul preferând stilul muzical relaxat impus de Count Basie ansamblului său.

Unul dintre cei mai importanti si mai prolifici compozitori si şefi de orchestră din perioada Swing-Big Band  a fost Duke Ellington.

Având şansa să se nască intr-o familie cu potenţial, Duke incepe studiul pianului la varsta de 7 ani. Atât mama sa cât si tatăl cântau la pian, tatăl sau având legături cu cercurile societaţii inalte,in calitate de majordom la „White House”.  Studiul pianului clasic işi va pune amprenta asupra personalităţii muzicale a lui Ellington, mai târziu, după cum vom vedea.

După ce in tinereţe incearcă să-şi perfecţioneze tehnica pianistică în stilul Ragtime, avându-l model pe pianistul Eubie Black, Elington işi găseşte amprenta artistică originală prin viziunea componistică si cea de aranjor si şef de orchestră. Întrebat fiind ce muzică interpretează, aceasta răspunde că el nu cântă jazz ci muzică …  Lui Ellington nu-i plăceau catalogările stricte, el pleda pentru un limbaj universal al muzicii, deferenţierile stricte devenind bariere in calea creativităţii artistice. Acest lucru se va vedea in opera sa care rupe barierele artificiale ale „genurilor muzicale” el realizând acea simbioză despre care incerc să vorbesc in acest serial. Pe lânga sutele de piese şi aranjamente pe care le realizează cu care obţine un succes „de piaţa”, Ellington compune si lucrări elaborate care arată gradul inalt al iniţierii muzicale şi spirituale. „Concerto for Cootie” este una dintre lucrarile de simbioză ale sale. Dedicată trompetistului Cootie Wiliams, membru al orchestrei sale, lucrarea face nota discordantă cu „industria’ componistică a vremii axată pe muzica de dans şi divertisment. Ellington gândeste lucrarea in stilul concertant european, producătorii fiind nemulţumiţi cu această abordare intelectualistă a jazzului lui Ellington. Având un discernamânt superior, Ellington nu ţine cont de criticile producătorilor şi işi continuă misiunea de ridicare a statutului muzicii de jazz la rangul de muzica cultă. El compune in aceeaşi manieră intelectuală „ Far Est Suite” -1966(după un turneu in Extremul Orient), „The New Orleans Suite”- 1970, „The Afro-Eurasian Eclipse”- 1971. Ceea ce nu se evidentiază in monografii este faptul ca Ellington a compus 3 „Sacred Concerts”, o liturgie crestină cu jazz.

Primul „concert spiritual” a avut premiera in 1962 in „Grace Cathedral” din San  Francisco.

Al doilea „concert spiritual” a fost prezentat in 1968 in New York la „Cathedral of St. John the Divine”.

Al treilea concert spiritual a fost prezentat intr-un loc special, in catedrala „Westminster Abbey” din Londra. Elligton era pianist, dirijor si narator in cea de-a treia compozitie de muzica sacră.

Această deschidere intelectuală si spirituală a lui Duke Ellington cred că este cea mai importantă trăsătură caracteristică a personalităţii sale artistice. El a reuşit să explice prin creaţia sa nonsensul graniţelor false si a prejudecăţilor pornite din lipsa de cunoaştere si ignoranţă.  Ellington a realizat asocierea simbiotică intre jazz, muzica „clasică” si muzica sacră in sens invers faţa de Stravinski, esenţa si mesajul fiind aceleasi: limbajul universal al muzicii.

Vom vedea in episoadele urmatoare cum marii creatori de geniu ai jazzului, ignoră falsele graniţe şi realizează prin arta lor o simbioză mai mult sau mai putin reusită, in funcţie de gradul de iniţiere muzical-stiinţifică şi spiritual-estetică la care se aflau.

Ceea ce Ellington a realizat prin „Sacred Concertos” imi aminteşte de crezul lui Bach in legatură cu rolul muzicii : „…spre Slava lui Dumnezeu si delectarea sufletului”.

Voi continua pe această temă a simbiozei realizată de jazzul „inalt” (nu acea muzică de dans pe care unii o asociază cu fenomenul real) cu proiectul iniţiat de producătorul evreu Norman Granz, „Jazz at the Philarmonic”.

… Şi cum nimic nu este intamplător (cred…), la inceputul lunii iunie am avut un „Extraordinary Jazz Meeting”, un Jam Session cu muzicieni din New York. Este vorba despre un turneu de promovare a valorilor americane, denumit „The Rhythm Road”, program realizat de Departamentul de Stat American.  Astfel, am putut sa cânt impreuna cu 4 muzicieni americani formaţi la New York. A fost o experienţă frumoasă ( nu era prima…) să văd cum aceşti muzicieni au conservat voit o anumită manieră de background a secţiei ritmice, una provenită din perioada dixie-swing. Aceşti muzicieni işi propun sa conserve această manieră „new york-eză” in care elementele „latino” sunt acceptate cu greu… Mi-a plăcut să constat pe viu ceea ce istoria jazzului a consemnat in perioada „cool jazz”: West Coast vs. Est Coast. Acest fenomen va reprezenta subiectul unui alt episod.

Dorindu-vă audiţie si vizionare placută a filmului de la Jam Session-ul „New York- Bucharest 2011”, inchei si acest episod care scoate in evidenţă unicitatea limbajului muzical si simbioza pe care o realizează jazzul.

                                                                                     Florin Răducanu

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s