Arhivele lunare: Septembrie 2011

Numărul 37, 25 septembrie 2011

Standard

Sumar

Editorial

Veronica Anghelescu: Workshop de Compoziţie în cadrul Festivalului „George Enescu”

Mirela Zafiri: Prezenţa corului „Ion Vidu” din Lugoj, dirijor Remus Taşcău în festivalul Enescu, 2011

Paul Leu:  Geneza Imnului Unirii de Ciprian Porumbescu

Dragoş Alexandru: De la muzica simfonică la muzica de film (X)

Mirela Zafiri: Roaba de Cultură

Dana Probst: Festivalul Ţintea Muzicală ediţia a III-a (partea a II-a)

George Petrovai: Certitudinile şi incertitudinile viitorului

Raul Passos: Biennial of Contemporary Music – Curitiba, Brazil

Vernisaj Corina Petculescu

Alexander Graur: A Clinical Case of Dissociative Identity Disorder treated with Music Integrative Neurotherapy

Pecha Kucha, o probă de virtuozitate retorică

Music!

Valentin Petculescu: Comedioteca

Programul Teatrului Excelsior

Vasile Menzel vă invită la lansare

George Anca: Colocviile de Marţi – Recital Eminescu

Noi apariţii editoriale

Editorial

La sfârşitul Festivalului Enescu, îmi stăruie în minte, ca un vis frumos, Simfonia Turangalila de Olivier Messiaen, interpretată de Orchestra Naţională Radio sub bagheta lui James Gaffigan, la Sala Mare a Palatului, pe 15 septembrie 2011. Nu pot spune că am „o slăbiciune” pentru Messiaen, pentru că e mult mai mult decât atât: am o adoraţie pentru Messiaen. Studiind de 3-4 ani lucrările lui, am ajuns să îi înţeleg limbajul muzical şi gândirea componistică, o gândire, sunt convinsă, fără egal în istoria muzicii moderne şi contemporane. Pot găsi termeni de comparaţie, rădăcini, filiaţii, confraţi, pentru orice alt compozitor, de oricând; dar nu pentru Messiaen.

Messiaen a murit în 1992; foarte mulţi dintre noi (probabil – toţi) am fost contemporani cu el. Muzica lui, chiar şi astăzi, după mai mult de 10 ani, nu este aproape deloc înţeleasă. De la Turangalila a plecat cam jumătate din public, în timp ce cealaltă jumătate asculta cu sufletul la gură. „Staţi aici”, îmi venea să le spun, chiar cu riscul de a fi încălcat eticheta concertistică, dar mi-am dat seama că, pur şi simplu, timpul lui nu a venit încă, din păcate, ca în cazul atâtor alţi artişti, născuţi cu mult înainte ca publicul să aibă şi capacitatea de a înţelege.

Păcat, păcat! Dar faceţi un efort! Ascultaţi Olivier Messiaen!

Veronica Anghelescu

Workshop de Compoziţie în cadrul Festivalului „George Enescu”

Standard

Între 4-7 septembrie, în cadrul Festivalului Internaţional George Enescu a avut loc, la Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti, ediţia I a Workshop-ului de Compoziţie. Acest workshop „este un proiect inedit ce îşi propune promovarea tinerilor compozitori români şi a muzicii contemporane româneşti, sprijinind şi ajutând la împlinirea unuia dintre principalele scopuri ale Festivalului Internaţional George Enescu. Conceptul acestui eveniment este concertul interactiv. Masteranzi şi Doctoranizi din principalele centre universitare din România vor participa cu lucrări în primă audiţie interpretare de unii dintre cei mai buni instrumentişti din generaţia tânără, printre care se numără ansamblul Icon Arts condus de dirijorul Gabriel Bebeşelea. Compozitori importanţi din lumea muzicii contemporane internaţionale ca Miklos Maros, Bernard Cavanna, Hubert Stuppner şi Zygmunt Krauze – sunt prezenţi în public pentru a-i sfâtui, îndruma şi susţine pe tinerii creatori. De asemenea, un alt punct de interes va fi reprezentat de prelegerile susţinute de cei patru compozitori despre propriile creaţii.” (Cristina Uruc)

Duminică, 4 septembrie 2011

Artist original, ce se consideră mai degrabă autodidact, compozitorul francez Bernard Cavanna s-a născut în 1951, pianist ca formaţie. Henri Dutilleux l-a îndrumat să-şi dezvolte talentul componistic încă de la o vârstă fragedă. Apreciază în mod deosebit creaţia compozitorului român Aurel Stroe, astfel că, în anul 2000, alături de Laurence Pietrzac, a realizat un emoţionant film în memoria lui Aurel Stroe, care a câştigat premiul special al Juriului la Festivalul Classiques en images / Musée du Louvre, fiind preluat şi vizionat apoi în cadrul mai multor prestigioase festivaluri de film. Din 1987, este directorul Şcolii Naţionale de Muzică din Gennevilliers, Franţa. În cadrul conferinţei susţinute la UNMB, Bernard Cavanna a vorbit despre estetica sa, menţionând că a fost foarte puţin – sau deloc influenţat – de către şcoala franceză de compoziţie. Unul dintre instrumentele sale preferate este acordeonul, un instrument la care cântase şi tatăl său, şi pe care îl utilizează deseori în lucruri. Participanţii la workshop au putut audia un trio pentru violă, violoncel şi acordeon, o lucrare frumoasă, ce explorează virtuţile timbrale ale acordeonului, pornind de la conceptul de  timp dilatat. Este impresionantă dragostea şi admiraţia lui Bernard Cavanna pentru compozitorul român Aurel Stroe, căruia, de altfel, i-a dedicat şi un dublu-concert pentru vioară, violoncel şi orchestră.

Mai multe, la adresa: http://www.bernardcavanna.com/bdir.html

Concertul de la ora 14 a cuprins lucrări de Matei Gheorghiu (Three Songs in Latin Languages), Darie Nemeş Bota (Para Bellum), Sebastian Dumitrescu (The Popular Mysteries) şi Alin Văcean (Taifas). Lucrările au fost interpretate de Sorin Rotaru (percuţie), Radu Stan (clarinet), Mihai Murariu (pian), Remus Manoleanu (pian) şi Bianca Manoleanu (soprană).

 

5 septembrie 2011

Compozitorul Miklós Maros s-a născut în Ungaria, în 1943. A urmat cursurile Academiei de Muzică din Budapesta, sub îndrumarea lui Ferenc Szabó, mutându-se ulterior în Suedia, la Stockholm, completându-şi studiile la clasa compozitorului Ingvar Lidholm. Un rol semnificativ în dezvoltarea sa componistică îl are întâlnirea cu Gyorgy Ligeti. Creaţia sa este vastă, cuprinzând lucrări simfonice şi camerale în toate genurile. Este membru al Academiei Regale de Muzică din Stockholm. În cadrul workshop-ului, compozitorul s-a concentrat mai mult pe audiţii, oferind spre ascultare mostre din lucrări cât mai diferite, pentru ca auditorii să îşi poată contura o imagine cât mai extinsă despre creaţia sa. Un alt participant remarca: „Aceasta este o muzică fericită”. Miklós Maros explorează virtuţile timbrale ale instrumentelor, oferind spre audiţie, în acest sens (împreună cu partitura) o lucrare pentru violoncel solo şi o alta pentru clarinet solo (a cărei primă audiţie a fost realizată de celebrul interpret român Aurelian Octav Popa). Am putut audia, de asemenea, un Concert pentru pian şi orchestră de coarde.

Mai multe la http://www.mmaros.com/

Concertul de la ora 14  a cuprins lucrări de Mihai Măniceanu (Raveliana), Sabina Ulubeanu (Soleil sur les cloches), Gabriel Mălăncioiu (Sublimation), Zsolt Garai (Variaţiuni seriale) şi Dan Variu (Axiome). Lucrările au fost interpretate de Ansamblul Icon Arts, condus de Gabriel Bebeşelea.

*

*

 

6 septembrie 2011

„Dacă mintea încearcă să controleze muzica prin intermediul ideilor – este greşit”, afirmă Hubert Stuppner. Născut în Italia, 1944, a urmat cursuri de perfecţionare la Darmstadt cu Karlheinz Stockhausen, Mauricio Kagel, Gyorgy Ligeti şi Iannis Xenakis. Este Doctor în muzicologie; susţine conferinţe la cele mai importante academii de muzică din Europa şi este membru a numeroase jurii de compoziţie. Deopotrivă preocupat de teorie şi muzicologie, Hubert Stuppner realizează o clasificare inedită a muzici contemporane, urmând modelul dantesc şi aşezând compozitorii – nu în bolgii, ci în cercuri, conform esteticilor componistice ale fiecăruia. La primul nivel (sau cerc), Stockhausen dialoghează cu Nietzsche; la nivelul şase întâlnim ideea de „anorexie în muzică”; la nivelul opt, Messiaen, cu simfonia Turangalila şi ideea de sincretism în muzică; la nivelul doisprezece, noul expresionism şi noul eclectism. Stuppner afirmă că, azi, se scrie „muzică despre muzică”, o muzică „second-hand”, compozitorii continuă ceea ce alţii au abandonat. „Avem nevoie de originalitate”, afirmă compozitorul Hubert Stuppner; „poate că nu putem să mai fim originali, dar trebuie să încercăm toată viaţa”.

Puteţi asculta creaţiile sale la adresa: http://www.hubertstuppner.info/

În cadrul concertului de la ora 14, au fost interpretate, de către ansamblul Icon Arts – dirijat de Gabriel Bebeşelea, lucrări de Veronica Anghelescu (Shiver), Bogdan Chiroşcă (Simfonia de cameră) şi Stelian Ababei (Scene din  Poemul „Curcubeul Naşterii”).

*

*

*

7 septembrie 2011

Compozitorul polonez Zygmunt Krauze, născut în 1938, a studiat pianul şi compoziţia la Academia de Muzică Chopin din Varşovia, apoi la Paris cu Nadia Boulanger. Oferind celor prezenţi la workshop câteva detalii ale esteticii sale componistice, Krauze şi-a declarat afinitatea cu pictorul avangardist Władislaw Strzemińki, artist care pictează utilizând numai tonuri de alb.  „Contactul cu tablourile sale a fost ca o iluminare pentru mine”, povesteşte compozitorul. „Atunci mi-am dat seama ce trebuie să fac cu muzica mea”. Această estetică „unitarianistă” evita contrastele, fără sfârşit şi fără început.

Muzica sa necesită o nouă perspectivă a receptării. În anii ’60, a creat un adevărat trend prin colaborarea sa cu arhitecţi care au construit spaţii destinate în mod special audierii muzicii sale.

„Oamenii vin, ascultă, pleacă, sau se plimbă prin diferitele încăperi ale expoziţiei, având diferite puncte de vedere, în funcţie de poziţia lor fizică”. Muzica sa se plasează în opoziţie cu estetica poloneză a ultimilor ani; Krauze optează pentru forme orchestrale omogene. Dar nu se îndepărtează de estetica modernă. În plină avangardă, Krauze scrie „Gloves music”, „Stones music”. Concertul pentru pian şi orchestră este prima lucrare care îl caracterizează, conform spuselor sale. Pianul este desincronizat faţă de orchestră, beneficiind de o scriitură liberă, în timp ce partitura pentru orchestră este notată în măsură. „Pianistul se poate exprima, astfel, liber”, explică compozitorul. Un alt concert, pentru patru piane şi orchestră, se intitulează „Letters”, şi reprezintă o serie de „scrisori muzicale” către prietenii săi întru muzică: Toru Takemitsu, Lutosławski, Scedrin.

Mai multe informaţii la: http://www.zygmuntkrauze.com/

Concertul din această ultimă zi a Workshop-ului de Compoziţie a cuprins lucrări de Cristina Uruc (Obsession), Mihai Murariu (Brain Freeze), Adina Sibianu (Air) şi Diana Rotaru (Hypnos), în interpretarea ansamblului Icon Arts condus de Gabriel Bebeşelea.

Hypnos, de Diana Rotaru, intr-o altă interpretare:

Câteva cuvinte despre ansamblul Icon Arts şi dirijorul său.

Icon Arts Ensemble este o formaţie de muzică nouă, fondată în 2009 în cadrul festivalului omonim desfăşurat cu regularitate la Cisnădie, în judeţul Sibiu. Dedicat promovării muzicii contemporane, ansamblul Icon Arts reuneşte tineri muzicieni de la orchestrele importante din Transilvania (Filarmonica de Stat Sibiu, Filarmonica de Stat Braşov, Filarmonica de Stat Transilvania Cluj-Napoca).Încă de la înfiinţare, ansamblul a fost dirijat de tânărul dirijor (şi colegul nostru de Facultate) Gabriel Bebeşelea.

Icon Arts Ensemble are, deja, multe realizări. În 2010, a colaborat cu dirijorul olandez Theo Wolters şi cu actorul Bogdan Sărătean pentru punerea în scenă şi interpretarea „Poveştii soldatului” de Igor Stravinski. Repertoriul lor cuprinde atât lucrări ale unor compozitori binecunoscuţi (Doina Rotaru, Dan Dediu) cât şi prime audiţii ale tinerilor compozitori (Alin Gherman, Cristina Uruc, Dan Variu, Mihai Murariu). Au concertat în mai multe oraşe din ţară, participând la festivalurile specifice (SIMN 2010, de exemplu).

Componenţa ansamblului este următoarea:

  • Alexandru Rebreanu – flaut;
  • Emin Curtgeafar – oboi;
  • Ciprian Dancu – clarinet;
  • Constantin Urziceanu – clarinet bas;
  • Adam Raduly – fagot;
  • Sergiu Trompa – corn;
  • Barna Puja – trompetă;
  • Ionuţ Palagniuc – trombon;
  • Alexandru Corlan – tubă;
  • Alexandru Crăciun – percuţie;
  • Andrei Marcovici – percuţie;
  • Alexandra Făgărăşanu – pian;
  • Teodora Cârciumaru – celestă;
  • Miruna Vidican – harpă;
  • Roxana Curtgeafar – vioară;
  • Irina Dancu – vioară;
  • Alina Stavăr – violă;
  • Andras Vilhelem – violoncel;
  • Raul Lenart – Contrabas.

Gabriel Bebeşelea, dirijorul formaţiei, este unul dintre cei mai talentaţi tineri dirijori ai României. Discipol al lui Horia Andreescu în prezent, la Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti, el şi-a început studiile dirijorale la Cluj-Napoca, la clasa maestrului Petre Sbârcea. A debutat în 2006 la Sibiu, cu Sibiu Youth Orchestra, al cărei prim-dirijor este şi în prezent. Este invitat cu regularitate să dirijeze Filarmonica Sibiu, Filarmonica Odorheiu-Secuiesc, Filarmonica Satu-Mare, Orchestra de Cameră Liutaria, Orchestra Harmonia Cordis, Opera Naţională Cluj-Napoca. În noiembrie 2010 a câştigat premiul I la Concursul Internaţional de Dirijat Jeunesses Musicales (Bucureşti). În prima parte a anului 2011, a efectuat un prestigios stagiu la Royal Concertgebouw (Amsterdam).

Urmărind evoluţia la repetiţii şi pe scenă a acestei formaţii şi a dirijorului său, nu am putut să nu fiu impresionată de profesionalismul şi dăruirea lor. Câte douăsprezece ore de repetiţii, discuţii atente cu fiecare compozitor, studierea fiecărui detaliu al partiturii şi un respect desăvârşit faţă de muzică sunt doar câteva dintre calităţile lor. Aş adăuga precizia şi temperamentul energic al dirijorului, care nu a omis nici un detaliu pentru ca această serie de patru concerte, deşi cuprindeau lucrări ale unor compozitori aflaţi la începuturile carierei, să fie „la înălţime”. Pe această cale, mulţumim dirijorului Gabriel Bebeşelea şi ansamblului Icon Arts pentru această lecţie de profesionalism pe toate planurile.

 Veronica Anghelescu

Prezenţa corului „Ion Vidu” din Lugoj, dirijor Remus Taşcău în festivalul Enescu, 2011

Standard

Sâmbătă, 10 septembrie 2011, ora 19.00 în cadrul Festivalului Internaţional „George Enescu”, ediţia a XX-a, în Aula Magna „Teoctist Patriarhul” a Palatului Patriarhiei a avut loc concertul de muzică religioasă susţinut de Corul Ion Vidu, unul din cele mai vechi coruri din ţară, atestat documentar încă din 1810. Început cu Troparul naşterii Domnului de V. Timaru şi Stihiri din Catavasiile întâmpinării Domnului de Gh. Cucu, concertul de muzică religioasă a cuprins două părţi distincte, firul povestirii purtându-ne paşii prin Naşterea, Patimile şi Învierea Domnului, într-o curgere lină, simbol al darului vieţii. De la celebrele corale ale lui Cucu, Vidu, Constantinescu, Mandicevski, Chirescu, Kiriac, Toduţă, sau Tatăl Nostru (Pann, armonizat de Goia), la inspiratele prime audiţii: Doamne strigat-am de Gheorghe Firca; Piatra fiind pecetluită de Doru Popovici; Lăudaţi pe Domnul de Dan Voiculescu – calitatea ansamblului coral condus de Remus Taşcău le-a înveşmântat în culoarea şi sonoritatea potrivite fiecărei lucrări în parte, mergând la sufletul auditoriului nu foarte numeros dar elevat, ce a răsplătit cu îndelungi aplauze fiecare piesă.

Cu o activitate neîntreruptă, de 40 de ani, la cârma corului se găseşte dirijorul Remus Taşcău, sufletul de aur al culturii logojene, care, precum pasărea legendară renaşte din propria cenuşă. Piedicile şi lipsurile nu l-au descurajat. Desfiinţarea Corului Mare, care şi acum îi mai frânge inima, a fost doar pasul spre o nouă calitate, o restrângere camerală în cadenţă cu vremurile de restrişte ale libertăţii noastre. Activitatea permanentă a corului, concursurile câştigate în ultimii ani sunt demonstraţii ale profesionalismului acestui ansamblu, a harului artistic al conducătorului său. Este de subliniat calitatea vocilor pe care se sprijină partidele, în jurul cărora se adună sunetul, cum ar fi Lucian Oniţă, la bas, Ioana Mia Iuga la sopran, sau visul oricărui dirijor – profesorul Constantin Stan la tenor, voci frumoase care polarizează întreaga partidă spre o sonoritate caldă, plină de armonice.

După cum menţiona Grigore Constantinescu în Caietul Program al festivalului Vidu, ediţia a XVIII-a: “Maestrul Remus Taşcău la împlinirea a 40 de ani de dirijat al Corului Ion Vidu, este un artist care şi-a împlinit vocaţia în concordanţă cu idealurile şi împrejurările. … despre acest erou al muzicii corale bănăţene ne putem permite a-i vedea împlinirile luminate de bucuria cultivatorului de flori reunite de pretutindeni în jurul său, flori denumite cântec, joc, colindă.”

Lista turneelor corului Ion Vidu în străinătate ne arată dimensiunea sprijinului acordat de municipalitate, aria aprecierii pe care acest cor a câştigat-o în Europa şi ambiţia de a se autodepăşi a ansamblului, în decursul anilor: Iugoslavia – decembrie 1970, Germania – iulie 1971, Bulgaria – mai 1973, Iugoslavia – 1978, Germania – iunie 1991, Ungaria – mai 1993, Grecia – septembrie 1994, Elveţia – martie 1996, Franţa – martie 1996, Italia – aprilie 1996, Ungaria – octombrie 1996, Elveţia – martie-aprilie 1997, Germania – iunie-iulie 1997, Elveţia – iunie-iulie 1998, Franţa – iunie-iulie 1998, Italia – iulie 1998, Elveţia – iunie-iulie 1998, Franţa – iulie 1999, Anglia şi Ţara Galilor – iulie 1999, Grecia – iulie 2000, Germania – iulie 2001, Austria – iulie 2002, Italia – iulie 2002, Ungaria – iunie 2003, Franţa – mai 2004, Grecia – iulie 2004, Germania – iulie 2005, Germania şi Franţa mai 2007, Franţa – mai 2008, Italia – iulie 2009.

Ca o încununare a notorietăţii sale, în data de 10 decembrie 2007, la propunerea Radiodifuziunii Române, corul Ion Vidu, sub bagheta maestrului Remus Taşcău, a susţinut un concert cu public în Biserica Ortodoxă Adormirea Maicii Domnului Lugoj, reprezentând România în cadrul proiectului Uniunii Europene de Radio – Ziua Specială de Crăciun – 2007, concert preluat şi difuzat de 25 de radiodifuziuni din Europa, Canada şi Noua Zeelandă.

Cine poate vorbi mai bine despre un artist sau interpret decât propriile sale realizări, oglindite în cronici, în dedicaţii, etc. De aceea am selectat o pleiadă de nume celebre în ale condeiului, muzicologi, publicişti sau compozitori şi chiar confraţi în ale baghetei, personalităţi de marcă ale muzicii româneşti care şi-au aplecat peniţa spre lauda acestei formaţii în ample articole dedicate talentaţilor lugojeni.

Voi începe periplul prin selecţia de cronici cu Dorin Păcurar, publicist lugojan, un  artist în ale scrisului, pe care îl admir de ani de zile pentru stilul său fluent şi elegant, limbajul elevat, fraza de amplă respiraţie şi totuşi curgătoare şi perfect inteligibilă, sensibilitatea şi muzicalitatea evidentă a personalităţii sale impregnând orice comentariu asupra unui eveniment. O prezentare mai potrivită a corului Ion Vidu nu am găsit – succintă, completă, dinamic scrisă şi frumos îmbinată:

„Lugojul  a rimat dintotdeauna armonios cu muzica, iar locuitorii săi au desluşit în arta cântecului coral virtualităţi cultivate iniţial ca expresie a unui puternic sentiment identitar de afirmare patetică a conştiinţei naţionale şi apoi de desăvârşire a unor înzestrări native excepţionale – transmise de la o generaţie la alta instituind astfel o nobilă tradiţie…

În structura repertoriului coralei „Ion Vidu” aveau să se regăsească peste patru veacuri de creaţie muzicală, de la Palestrina şi Monteverdi, la Poulenc şi Milhaud, fără a omite, desigur, fecundele incursiuni în baroc, clasicism sau romantism precum şi strălucitele abordări ale operelor autorilor români, de la Sabin Drăgoi, Marţian Negrea şi Paul Constantinescu (premiul Uniunii Compozitorilor acordat pentru tălmăcirea lucrării Mioriţa) la Sigismund Toduţă, Tudor Jarda, Alexandru Paşcanu sau Adrian Pop.

Diversitatea preocupărilor coralei „Ion Vidu” şi ale dirijorului Remus Taşcău rezidă şi în ritmicitatea susţinută a participărilor la concursuri şi festivaluri de gen la care premiile şi distincţiile obţinute reconfirmă valoarea interpretării, demonstrată de atâtea ori şi cu prilejul unor turnee internaţionale, receptate entuziast de critici de specialitate şi primite cu bucurie de publicul de pretutindeni. Corul „Ion Vidu” din Lugoj este laureat al competiţiilor corale din România (premiul I – o permanenţă absolută), Germania („Schwartzwald” de la Rotweil, 1971), Bulgaria (Varna, 1973), Jugoslavia (Nis, 1978) Elveţia (Montreux, 1997), Ţara Galilor (Llangollen, 1999), Grecia (Preveza, 2000; Karditza, 1994). Vocile coriştilor lugojeni au răsunat în săli, spaţii şi ambianţe celebre, propice pentru evenimente artistice al căror amfitrion de gală este serafica sau tumultuoasa Muzică, de la templul simfonicelor bucureştene, Ateneul Român, la Auditorium Stravinski din Montreux, de la Sala Operei din Varna, la Studioul Radiodifuziunii din Novi Sad, de la impunătoarea catedrală din Mainz, la Vatican, sub semnul sacrului şi al comorilor sonorităţilor renascentiste, reverberând în splendoarea lor originară în biserica Santa Maria in Trastevere. Poate că cel mai dificil examen pe care avea să-l treacă în răstimpul glorioasei sale fiinţări, corala „Ion Vidu” din Lugoj, a fost proba imprimărilor discografice (colaborând cu „Electrecord” din Bucureşti – 1984, 1985 şi o casă de producţie elveţiană – 1997, 1999) reunind miniaturi corale, madrigale şi motete, colinde de Crăciun şi cele mai importante creaţii de gen ale lui Ion Vidu, care alături de înregistrările radio şi apariţilie TV, sau filmele studioului „Sahia”, onorează cartea de vizită a unei formaţii, care prin profesionalismul şi seducţia harului său artistic a întrunit aprecierile elogioase ale compozitorilor ce i-au dedicat numeroase piese (Zeno Vancea, Tudor Jarda, Dan Voiculescu, Mircea Neagu, George Balint, Gheorghe Firca, Remus Georgescu, Walter Mihai Klepper), ale muzicologilor ce au scris cronici, articole, recenzii şi au formulat memorabile verdicte laudative (Viorel Cosma, Zeno Vancea, Elena Zottoviceanu, Doru Popovici, Doru Murgu, Iancu Dumitrescu, Anton Gogaru, Costin Popa ş.a.) şi ale dirijorilor care l-au remarcat pe mai tânărul lor confrate, intuind că avea să devină un maestru al artei corale (Marin Constantin, Dumitru D. Botez, Dorin Pop, Stelian Olaru). Pentru meritele sale deosebite şi biruinţele repurtate pe tărâmul cântecului coral, Fundaţia „Madrigal” sub egida Ministerului Culturii şi a Ministerului Educaţiei Naţionale şi dirijorului Marin Constantin, au conferit în anul 2000 corului „Ion Vidu”, diploma „Alexandru Paşcanu”, atribuită pentru prima dată unei formaţii de gen al cărei dirijor, profesorul Remus Taşcău, distins de asemenea cu ordinul „Meritul Cultural” şi activând în prezent în calitate de vicepreşedinte al Asociaţiei Naţionale Corale din România – a confirmat că reprezintă „o înaltă certitudine dirijorală, marcând o pagină însemnată în istoria interpretării corale”. Onoranta apreciere datorată maestrului Marin Constantin, atestă în mod strălucit un exemplar destin artistic şi un desăvârşit model de profesionalism şi dăruire în numele dragostei pentru muzică.”[1]

Prof. univ. dr. doc. Marin Constantin, Fondatorul şi dirijorul Corului Naţional de Cameră „Madrigal declara: ”Meşterul Remus Taşcău este un hăruit al înălţimilor pline de cântec şi poezie; în El frumosul de viaţă din oameni este ardent şi nu poate fi evitat; Ce superbă damnaţie!! Pe drumul lung ce l-a parcurs de la grandoarea şi sinceritatea marelui Ion Vidu, urmat apoi de Filaret Barbu sau Dimitrie Stan – mai tânărul meu Coleg a construit în câmpul muzicii corale strămoşeşti o fântână binecuvântată de apa sfinţită a tradiţiei şi a însăilat o răscruce care-l singularizează mirific.

Cameralitatea bănăţană a corului său, ce se preumblă prin ţări şi continente cu cântări de pretutindeni, ca şi hărnicia, tenacitatea-i românească, l-au învăluit în celebritate şi cred că nu poate fi departe vremea când va intra în legenda înaintaşilor săi.”

Muzicologul şi compozitorul Gheorghe Firca, un promovator asiduu al acestei formaţii de înaltă ţinută artistică ne spune: „Laboratorul propriu-zis al actului interpretativ de calitate este, se ştie, repetiţia. În toate stadiile însuşirii pieselor, de la descifrarea la şlefuirea lor, repetiţiile (la unele dintre ele chiar am asistat) sub mâna lui Remus Taşcău, constituie o înaltă şcoală de pedagogie privind atât cântul individual cât şi pe cel colectiv (cel din urmă definind formaţia, ca garant al transparenţei, acurateţii, omogenităţii, etc.), starea vocală a grupurilor şi a ansamblului, pentru a cărei obţinere se face nu doar „încălzirea” vocilor ci se desfăşoară şi unele studii specifice.

Remus Taşcău este un muzician de ales orizont artistic şi cultural, preocupat în permanenţă de repertoriul pe care îl cultivă, în raport desigur şi cu posibilităţile corului. El revine aproape obsesiv la complexa problematică pe care o ridică o piesă, un grup de lucrări asociate sau un întreg program. Am petrecut nenumărate ore cu Remus Taşcău dezbătând astfel de probleme, de întrebări iscate de imediatul unui program dar şi de perspectivele unei strategii ideale, având întotdeauna senzaţia că maestrul, în ciuda părerilor pe care mi le solicita, avea să-şi rezolve singur, prin adânci şi chinuitoare meditaţii, între nelinişti şi certitudini, traseele cele mai adecvate întru atingerea etapelor superioare ale artisticului.

Demn urmaş al vajnicilor lugojeni, identificându-şi destinul cu acela al Corului „Ion Vidu”, Remus Taşcău este un exponent de frunte al vieţii noastre muzicale. Îi urăm viaţă lungă şi succese în profesie.”

Patriarhul muzicologiei româneşti, imparţialul Viorel Cosma pecetluieşte: „Apariţia lui Remus Taşcău la conducerea Corului „Ion Vidu” a venit într-un moment de cotitură în existenţa formaţiei, fiindcă în regimul comunist, calităţile profesionale erau sacrificate în dauna altor „virtuţi” sociale. Numai echilibrul acestui om a făcut ca până astăzi, acest instrument de pasiune să se transforme într-unul de artă. (…)

Experienţa acestui maestru a pornit de la tradiţia mare vocală a bănăţenilor, de la potenţialul lor fizic, de la disponibilitatea şi ambiţia unor cântăreţi pasionaţi, dornici să facă dintr-un simplu colectiv artistic, un focar de artă într-o zonă a ţării scăldată în cântec de sute de ani. Remus Taşcău şi-a construit un repertoriu echilibrat, reprezentativ nu doar pentru Lugoj şi Banat, ci pentru o Românie unde corul s-a identificat cu omul. Am răsfoit cronicile de peste hotare ale formaţiei lui Remus Taşcău şi am dedus că străinii au înţeles exact mesajul dirijorului şi al cântăreţilor, dar au apreciat mai ales echilibrul repertoriului care devine o carte de vizită a personalităţii maestrului. De la muzica religioasă la cea laică, de la folclorul românesc (în special de la acele unice miniaturi vocale, numite colinde, fără egal pe plan mondial) până la creaţia cultă contemporană, românească sau străină corul „Ion Vidu” nu cunoaşte graniţe, nu are preferinţe, ci înţelege să slujească muzica, cu acel profesionalism care cucereşte, subjugă, entuziasmează.

A menţine azi în „viaţă” o asemenea formaţie corală, rămâne o performanţă de om, nu de muzician, de bucurie comună, nu de obligaţie profesională, calităţi pe care Remus Taşcău le-a dovedit cu prisosinţă. Dacă ar fi trăit la Viena, Roma sau Paris, poate că ar fi dispus de o şansă de afirmare mai rapidă, dar şi o destrămare imediată. Remus Taşcău a construit cu migală şi perseverenţă un colectiv de granit care poartă ceva din entuziasmul strămoşilor lui Ion Vidu. Să fim fericiţi că a rămas în Lugoj, unde miracolele se plămădesc mai greu, însă rezistă mai multă vreme.”

Pot afirma, ca şi organistul dr. Franz Metz: „Pentru generaţia mea, corul „Ion Vidu” şi dirijorul Remus Taşcău se confundă cu însuşi destinul urbei noastre.”

„…Sub conducerea lui Remus Taşcău, corul „Ion Vidu” avea să cunoască o evoluţie mereu ascendentă din toate punctele de vedere – timbre de calitate, cu evidente cunoştinţe muzicale, studii aprofundate de tehnică vocală, echilibru sonor între compartimentele vocale, dezvoltarea muzicalităţii, abordarea unui mare şi variat repertoriu. Ambiţios din fire, profund în gândire, tenace, stăpân pe cunoştinţele de specialitate, o solidă cultură generală, consecvent ţelurilor sale privind latura interpretativă a creaţiilor din diversele epoci, acordând o atenţie crescândă problemelor de intonaţie, ritm şi acordaj, Remus Taşcău s-a impus într-un timp foarte scurt datorită frumoaselor sale realizări interpretative. Iar la prima sa apariţie la concursurile naţionale, întotdeauna cu premii întâi, s-a remarcat prin abordarea unor lucrări de anvergură ca „Mioriţa” şi „Patru madrigale” pe versurile lui M. Eminescu de Paul Constantinescu, apoi lucrări semnate de Sabin Drăgoi, Marţian Negrea, Sigismund Toduţă, Tudor Jarda, Alexandru Paşcanu, Zeno Vancea sau Irina Odăgescu…

Dirijorul Remus Taşcău nu s-a abătut de la crezul său artistic niciodată, mereu preocupat de lărgirea orizontului muzical al interpreţilor, al formării lor multilaterale în privinţa pătrunderii şi înţelegerii fenomenului artistic, al diverselor stiluri şi epoci.”[2]

Walter Mihai Klepper – compozitor şi dirijor din Trebur, Germania: „Îl cunosc pe Remus Taşcău de aproape 30 de ani, timp în care am avut – cu o întrerupere de opt ani – prilejul să-i urmăresc evoluţia artistică şi măiestria dirijorală. Fie că a fost vorba de interpretarea unor compoziţii corale scrise de mine, fie că a prezentat în concerte sau în concursuri lucrări de toate genurile şi din toate epocile muzicale, interpretările sale au fost caracterizate întotdeauna de o maximă exigenţă tehnică şi artistică. Obsedat de perfecţiune, şi-a îngreunat nu numai lui viaţa, dar şi a acelora, de la care aştepta îndeplinirea exigenţelor sale. Rezultatul muncii i-a dat însă întotdeauna dreptate. Ceea ce realizează Remus Taşcău pe planul cântului coral are valoare internaţională. Remus Taşcău cunoaşte tainele interpretării corale la perfecţiune, ceea ce îi dă posibilitatea de a îmbina în mod original exigenţele stilistice cu o profundă emoţionalitate artistică. Dar, Remus Taşcău este, înainte de toate, un magician al sunetului. Sub bagheta lui magică, sonorităţile îşi schimbă frumuseţile, precum raza de lumină frântă în luciul diamantului şlefuit: când maiestuos-strălucitor, când cristalin-diafan, când senzual-voluptuos, dar mereu de o aleasă şi nobilă simţire. În felul acesta, corul „Ion Vidu” a căpătat o sonoritate proprie, inconfundabilă, la fel ca şi stilul de interpretare inconfundabil al maestrului său. Ce face, de pildă, Remus Taşcău în madrigalul „Matona mia cara” de Orlando di Lasso, sau în prelucrarea lui Sabin Drăgoi „Trandafir de pe răzoare”, pentru a numi numai două piese, stilistic atât de diferite, este artă corală pură. Bunul simţ şi marea sa muzicalitate îi permit libertăţi de interpretare, ce nu sunt la îndemâna oricui, dar care, prin originalitatea lor, prin realizarea tehnică perfectă şi prin marea expresie şi emoţie artistică pe care le transmit, sunt unicate.”

Iată ce scria în „Cartea de Aur” a Corului Ion Vidu, Mihai Brediceanu, în 21 iunie 1987:

„Prezenţa corului „Ion Vidu” din Lugoj în concertele Filarmonicii „George Enescu” cu Simfonia a IX-a de Beethoven a reprezentat pentru publicul bucureştean unul din marile evenimente muzicale din ultimile stagiuni. Pentru mine această colaborare a însemnat însă mai mult, a însemnat reluarea legăturilor cu Lugojul familiei mele, cu locurile de care – deşi le-am cunoscut doar în vacanţele din verile copilăriei mele – mă simt legat cu toată fiinţa mea. Urez membrilor acestei străvechi societăţi culturale româneşti să continue marea tradiţie muzicală lugojeană pe care astăzi, sub conducerea eminentului ei dirijor, Remus Taşcău, o reprezintă cu atâta strălucire. Fie ca aceste zile de triumf bănăţean la Bucureşti să continue începutul unei lungi şi trainice colaborări între două instituţii de cultură românească, Filarmonica „George Enescu” din Bucureşti şi Corul „Ion Vidu” din Lugoj!”

Teodor Baconsky, Ambasadorul României pe lângă Sfântul Scaun, în urma concertului la Santa Maria in Trastevere, în 10 iulie 1998: „Mulţumim excelenţilor profesionişti din corul „Ion Vidu” pentru această seară memorabilă în care sacrul şi profanul şi-au găsit în domniile lor interpreţii ideali. Am fost împreună mândri – la Roma – că suntem români.”

Alexandru Fărcaş, la 14 mai 2000, notează de asemenea: „Corala  „Ion Vidu” condusă de maestrul Remus Taşcău ne-a încântat prin repertoriu, creaţie interpretativă şi dăruire. Preţuiesc mult varietatea stilistică abordată, profunzimea mesajului adresat publicului.

Bravo Coralei şi maestrului.”

Mihai Cosma, 14 mai 2000: „Sincera mea preţuire şi admiraţie pentru devotamentul şi pasiunea arătată în slujirea artei muzicale, pentru promovarea creaţiei naţionale şi pentru diversitatea şi dificultatea repertoriului, toate acestea arătate de-a lungul unui număr impresionant de ani de neîntreruptă activitate. Totodată, calda mea apreciere pentru maestrul Remus Taşcău, părintele spiritual al realizărilor contemporane ale ansamblului.”

 Z. Mednicarov, artist emerit al Bulgariei: „Sunt adânc impresionat de interpretarea şi calităţile corului „Ion Vidu”, de sonoritatea vocilor, de timbrele minunate, de felul de a cânta. Arta corului încă o dată ne-a convins de frumuseţea şi farmecul cântecului românesc. Întradevăr, corul e un instrument perfect acordat, cu care talentatul său dirijor, Remus Taşcău, cântă cu mare măiestrie”.

 V. Arnaudov, şeful catedrei de dirijat a Conservatorului din Sofia: „Sunt tare fericit că am avut prilejul să mă întâlnesc în oraşul Varna cu arta interpretativă a corului „Ion Vidu” din Lugoj, România. Ce mi-a plăcut în mod special: sonoritatea spontană, claritatea intonaţiei şi transmiterea nemijlocită între public şi cor. Este meritul dirijorului Remus Taşcău, care ştie să conducă cântăreţii, să-i antreneze, să-i impulsioneze, având în permanenţă interesul pentru echilibrul artistic.”

Să nu uităm că Florenţa Banatului, Lugojul, va găzdui în 2012 cea de-a XX-a ediţie a Festivalului Coral Internaţional Ion Vidu. Dacă până în anii ’90 acest festival se bucura de o promovare în concordanţă cu menirea sa, de stindard al falei logojenilor, sperăm la ceas aniversar în sporirea interesului forurilor competente faţă de un eveniment cultural emblemă a Lugojului – care simbolizează însăşi devenirea sa spirituală.

Dr. Mirela Zafiri

[1]Din «corala “Ion Vidu” din Lugoj sau despre seducţia talentului», de Dorin Păcurar.

[2]Mircea Neagu, în   Actualitatea Muzicală, nr. 8, august 2002

Geneza Imnului Unirii de Ciprian Porumbescu

Standard

Paul Leu cu fiica și nepotul Adrian

 

Ideea unității studenților români veniți la Viena, din diferite provincii, se impunea ca o necesitate, deoarece ei aparțineau la două asociații ce nu se prea înțelegeau între ele. În aceste condiții, Ioan Slavici și Mihai Eminescu, au militat pentru a le unifica, iar în primăvara lui 1871, ambele s-au contopit în România jună, sub deviza: Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă în simţiri!

În vederea transpunerii devizei în realitate, noul comitet a instituit un premiu pentru acela care va realiza cel mai potrivit text literar, iar muzica urma să fie compusă de studentul de la Stupca, ce avea experienţă în acest domeniu, deoarece făcuse acelaşi lucru şi pentru Arboroasa.

La concurs s-a prezentat însă numai o singură poezie, scrisă de Andrei Bârseanu. Versurile fuseseră alcătuite în înţelegere cu Ciprian Porumbescu, care i-a recomandat să folosească metrul şi ritmul Cântecului gintei latine.

Juriul nu a fost mulţumit de creaţia prezentată la concurs. Cele trei strofe, a opt versuri fiecare, au fost considerate ca fiind prea abstracte, îndepărtate de ţelul imediat al asociaţiei.

Ciprian, pune capăt discuţiilor, spunând:

–       “Mie-mi place şi am aflat melodia potrivită!”[1].

Neavând de ales, comisia a aprobat, provizoriu, textul lui A. Bârseanu, până la ivirea altor versuri mai bune, iar autorul a renunţat la premiu.

După câteva zile, odată cu distribuirea partiturilor, studentul Porumbescu, pentru a satisface pe cei nemulţumiţi, a adăugat o a patra strofă poeziei lui Andrei Bârseanu:

“Şi-un sacru jurământ răsună:

Chiar pân-la moarte-uniţi să fim

Şi scumpa Românie jună

De-orce duşman s-o scutim.

Atunci şi maica noastră gintă

Va fi măreaţă pe pământ.

Nainte, fraţi! Deci înainte!

Cu noi e însuşi Domnul sfânt!”

Şi astfel, la repetiţiile făcute în vederea şedinţei festive, imnul cel nou al României june a mulţumit pe toţi membrii asociaţiei vieneze.

La premiera ce a avut loc într-un salon al unui restaurant din Viena, deoarece de faţă era şi un comisar imperial, Toma, ce ştia româneşte, Ciprian nu a permis a se cânta şi apoi a se recita strofa compusă de el.

Din imnul junimii studioase a rămas, pentru posteritate, doar următoarea versiune literar-muzicală:

Pe-al nostru steag e scris Unire,

Unire-n cuget şi-n simţire

Şi sub măreaţa lui umbrire,

Vom înfrunta orice lovire.

Acela-n luptă grea se teme

Ce singur e rătăcitor,

Iar noi uniţi în orice vreme,

Vom fi, vom fi învingători!

Am înarmat a noastră mână

Ca să păzim un scump pământ,

Dreptatea e a lui stăpână,

Iar domn e adevărul sfânt.

Şi-n cartea veşniciei scrie

Că ţări şi neamuri vor pieri,

Dar mândra noastră Românie[2]

Etern, etern va înflori!

Învingători cu verde laur,

Noi fruntea nu ne-o-npodobim,

Nici scumpele grămezi de aur

Drept răsplătire nu dorim.

Ştiind că-n viaţa trecătoare

Eterne fapte-am împlinit

Şi chinul morţii-ngrozitoare,

Bogat, bogat e răsplătit”[3].

Graţie melodiei solemne, încărcată de viaţă şi de semnificaţii simbolice Imnul Unirii, cum l-a intitulat Ciprian Porumbescu în  Colecţiunea de cântece sociale pentru studenţii români, compuse şi dedicate Junimei academice române, s-a impus peste veacuri șI milenii.

Încă de la începutul secolului al XX-lea, imnul României june a devenit un bun al românilor de pretutindeni, un cântec de masă, cunoscut, mai apoi, sub numele de Pe-al nostru steag, titlul dat de primul vers a primei strofe creată de Andrei Bârsean, în colaborare cu Ciprian Porumbescu.

În perioada interbelică, îmbinarea armonioasă dintre melodie şi poezie a ocupat un loc de cinste în repertoriul diverselor formaţii corale şi a fluturat pe buzele românilor de pretutindeni, indiferent de vârstă.

O dovadă a penetrării sale în timp şi spaţiu o constituie şi faptul că varianta lui Marţian Negrea pe tema luptei duse de Tudor Vladimirescu, circulând în Transilvania, are asemănări, “cel puţin în prima sa parte, cu un alt cântec de mare audienţă, atât atunci, la pragul dintre secolele al XIX-lea şi al XX-lea, cât şi până astăzi, […] Pe-al nostru steag e scris unire de Ciprian Porumbescu”[4], constata muzicologul Mircea M. Ştefănescu.

În timp şi spaţiu compozițiile lui Ciprian Porumbescu au mai fost folosite ca imnuri proprii de către numeroase grupări etnice sau politice care luptau pentru a se elibera de sub ocupaţie străină, sau de sub tutela unor puteri imperialiste.

Carol al II-lea, pentru a contrabalansa influenţa crescândă a Mişcării Legionare în rândurile tineretului, în 1934, a înființat Straja Țării, iar Pe-al nostru steag a devenit Imnul Străjerilor.

Posteritatea, pe parcursul mileniilor doi și trei, a fost și este receptivă la portretul moral șI la mesajele artistice transmise de textul muzical și literar a mai multor opere ale lui Ciprian Porumbescu.

El a cultivat sentimentului demnităţii româmilor de pretutindeni, a afirmării naţionale în lume, și, din aceaste cauze, artistul de la Stupca a devenit un simbol al spiritualității românești, fapt pentru care Academia Română a instituit premiul Ciprian Porumbescu pentru lucrările merituase de muzicologie, iar numeroase instituții i-au purtat și îi poartă numele.

Conţinutul entuziast, antrenant, mobilizator al compoziţiilor ce exprimau atitudini colective tranşante, a atras atenţia nu numai compatrioților contemporani, ci și unor asociații de tineret de diferite naționalități (Arboroasa, România Jună, Liga albaneză, Drita, Kombi, Bashkimi) sau a mai multor țări ce le-au ales ca imnuri de stat, cum este cazul Albaniei, a Republicii Socialiste România, a Republicii Prezidențială Molossia, din America de Nord.

Paul Leu

Kenmore, Washington, USA


[1] Ion Grămadă, Ciprian Porumbescu la “România jună”, în Junimea literară, anul IX, nr. 2-3, din februarie-martie 1912, p. 34.

[2] În Colecţiune…, din cauza cenzurii habsburgice a fost tipărit –mpărăţie, în loc de Românie.

[3] Ciprian Golembiovschi Porumbescu, Colecţiune de cântece sociale pentru studenţii români, ibidem, p. 6-7.

[4] Mircea M. Ştefănescu, Cântecul revoluţionar şi patriotic românesc, Editura muzicală, Bucureşti, 1974, p. 176.

De la muzica simfonică la muzica de film (X)

Standard

Cum se poate compune muzica unei scene de film

Având posibilitatea de a viziona filmul în sincron cu muzica, compozitorul creează tema muzicală ce conține caracterul muzical potrivit scenei în așa fel încât muzica să pară parte integrantă a imaginii, dar înainte de a compune muzica propriu zisă,  artistul trebuie să demonstreze un simț puternic al ritmicii scenelor cinematografice, pe care trebuie s-o repereze nu din muzică ci din însăși pulsația acțiunii.

Analizând desfășurarea scenei vizionând-o ori de câte ori este necesar, compozitorul reușește să exprime printr-un ritm muzical și un tempo adecvat această pulsație ritmica ascunsă și greu de definit uneori, a scenei de film.

Pentru a putea adapta perfect muzica la imagine, sincronizând accentele și nuanțele exact acolo unde este dorit acest lucru, compozitorul recurge la editarea midi având posibilitatea de a face orice fel de modificare asupra partiturii (modificări ce nu trebuie să afecteze valoarea muzicală a lucrării), poate muta muzica astfel încât să înceapă mai devreme sau mai târziu, poate copia o scena muzicală pentru a o sincroniza pe o altă scena din film, în vederea testării compatibilității acestora și a reorchestrării. Posibilitățile sunt multiple.

Soft DAW ( Digital Audio Workstation) ce permite vizionarea filmului, editarea partiturii cât și efectuarea de înregistrări și mixaje audio.

După ce compozitorul a terminat de compus muzica unei scene sau a mai multora, le vizionează împreună cu regizorul care poate aproba muzica, poate cere unele modificări sau  respinge anumite fragmente care nu i se par în conformitate cu viziunea sa cinematografică. Au fost cazuri în istoria filmului universal când unor compozitori de mare renume li s-a respins întreaga muzică de film, este și cazul lui Howard Shore, compozitorul muzicii filmului Stăpânul Inelelor, care deși a semnat un contract pentru a compune muzica filmului King Kong regizat de Peter Jackson, în urma nepotrivirii de idei avute cu regizorul,  și desigur a lipsei de flexibilitate a amândoura, i s-a reziliat contractul.

Scenă după scenă, fiecare cu tema muzicală proprie, începe să se configureze un context muzical ce are o sonoritate proprie filmului. Compozitorul a creat mai multe  temele muzicale ce pot fi reorchestrate în vederea atribuirii lor altor momente din film, momente  ce fac parte din aceeași categorie, însă  reorchestrarea lor și adaptarea la noile scene trebuiesc făcute într-un mod evolutiv având în vedere ca tensiunea și acumularea detaliilor muzicale să se facă odată cu dinamizarea filmului, oferind orchestrațiile cele mai ample și mai pline de esență muzicală în conformitate cu evoluția acțiunii.

Muzica de film mai cuprinde în afara temelor principale atribuite unor personaje, unor acțiuni specifice sau unor stări,  o temă sau mai multe teme narative ce descriu parcă în cuvinte muzicale povestea unei scene cinematografice. Aș compara aceste teme narative cu Suita Săteasca a lui Enescu sau cu adagio-ul lui Spartacus și Frigia compus de  Haciaturian. O muzică pe care dacă o ascultam cu ochii închiși, creează imagini și ne poartă parcă într-o călătorie peisagistică.

Muzica de ambianță, atât de specifică filmelor în special celor de acțiune, este o muzică ce nu are neapărat o tema predefinită, intenția fiind doar de a sublinia prin tensiuni muzicale actiunea din imagine. Această muzică de ambianță poate fi intercalată între scenele cu temă propie atât pentru a susține acțiunea cât și dialogul. Se realizează prin desfășurări armonice largi, susținute de întreaga orchestră sau de grupuri mai mici de instrumente, prin disonanțe, clustere și agregate armonice pentru a susține scenele tensionate, armonizari ample cu instrumentație generoasă pentru a descrie muzical peisaje impunătoare, crescendouri și decrescendouri largi, cu ritmică nedefinită ci sugerată parcă de desfășurarea în sine a acțiunii.

Muzica de caracter este, de obicei, o muzică mai puțin obișnuită ce se realizează prin atribuirea unui caracter muzical distinct unei scene cinematografice. Ex. Filmul Daca bobul nu moare de Sinisa Dragin. Într-o scenă comică în care vedem doi bărbați alergând cu un sicriu printr-un cimitir iar în fundal vedem un alai de înmormântare îi auzim bocitoarele jelind,  muzica se dezvoltă ușor plecând de la un sunet imprecis de tulnic, țambalul susține armonic în tonalitatea sol minor iar tulnicul și cu fluierul interpretează fiecare un discurs muzical în Si bemol major. Instabilitatea armonică rezultată ne lasă libera interpretare a unei muzici vesele sau tristă,  pană în momentul în care toate instrumentele se centrează în tonalitatea Sib major ca o concluzie și o rezolvare fericită a situației, efectul sonor, combinația de instrumente populare ce cânta o muzică de structură polimodală și politonală, suprapunerea naturală cu ambianța bocitoarelor creează o imagine muzicală cu un caracter profund, ce inspiră în același timp tristețe și senzația unei mari aventuri ilare.

După  ce compozitorul a terminat de compus muzica tuturor scenelor filmului și aceasta a fost aprobată de către regizor, se poate recurge, dacă bugetul producătorilor permite, la înregistrarea muzicii, a partiturii muzicale cu o orchestră adevărată. În industria filmului american acest lucru se realizează fără îndoială, în cazul tuturor superproducțiilor.

Dragoş Alexandru

Roaba de cultură

Standard

Sunt unele evenimente care îţi merg la suflet, în care te poţi desfăşura fără îngrădiri, unde te uiţi direct în ochii oamenilor, de aproape, şi le simţi energia. Astfel de moment a fost participarea la Roaba de cultură – o incursiune în mentalitatea şi aşteptările omului venit la iarbă verde în Herăstrău, puţin nedumerit de ceea ce găseşte pe o pajişte unde voia să moţăie la umbră. Produse de Asociaţia Green Revolution, evenimentele intitulate sugestiv „roaba de cultură”, fac exact ceea ce reiese din titlu, aduc manifestări de cultură într-un loc unde transportul implicit al mărfurilor se face cu … roaba! Găsesc extrem de inspirată formula, iar ideea de a aduce manifestările culturale afară, spre publicul îndrăgostit de spaţiile verzi, mi se pare benefică. Am văzut astfel de evenimente în diverse locaţii pe glob, voi menţiona doar imensul parc, Toronto Island Park unde am asistat la un superb concert al filarmonicii, pe o pajişte unde am văzul pentru prima oară în viaţă plăcuţe cu „vă rugăm, mergeţi pe iarbă”. În Italia şi Grecia am cântat multe concerte în aer liber, vara, unele dintre ele chiar pe malul mării, unde publicul se bucura atât de sonorităţile muzicii cât şi de aerul proaspăt. Îmbinarea într-un mod consecvent şi susţinut, – într-o formulă asemănătoare cu o stagiune estivală – a recreerii în natură cu acţiunea de apropiere a culturii de masele largi de oameni care se preumblă în weekend prin parcuri, este un act de pionierat în România, care merită tot respectul şi susţinerea noastră. De aceea am acceptat cu tot dragul invitaţia susţinerii unui concert lecţie de tipul De vorbă cu Mirela Zafiri, sau cum s-ar explica mai simplu, un prim pas spre muzica pe înţelesul tuturor. Acest proiect lecţie care intră în al treilea an de viaţă l-am susţinut cu mult succes la Opera Braşov, în general adresându-mă adolescenţilor, liceeni, sau în filarmonicile din ţară, în diverse formule explicative, în funcţie de exemplificările muzicale. Intenţia nu este una unilaterală, ci de implicare a spectatorilor de aşa manieră încât să devină o comunicare interactivă. Publicul nu este obişnuit să facă ceva când vine la un spectacol, de aceea trebuie să-l câştigi de partea ta, să înţeleagă ce vrei de la el şi să ai energia de a-l scoate din starea de suspiciune pe care o provoacă orice noutate. Asta când vine într-o sală de spectacol, şi-i oferi ceva diferit decât se aştepta – dar când vine la iarbă verde şi se trezeşte că e invitat să facă vocalize…
Pentru întâia oară am îndrăznit „să scot la aer” proiectul De vorbă cu Mirela Zafiri. Recunosc că nu a fost uşor, dar, după primul moment de degringoladă la impactul cu o voce de soprană, publicul s-a prins în joc, am comunicat, am făcut chiar şi vocalize, ne-am adus aminte notele, am învăţat un cântec (lied) de Nicolae Coman şi am reuşit să fredonăm cu toţii linia melodică principală din Aria Toreadorului din Carmen de Bizet. E mult / e puţin – nu vă pot spune decât că îmi place ceea ce fac şi dacă 10% din cei aflaţi pe pajişte s-au bucurat impreună cu mine de vibraţia muzicii, e un mare câştig pentru noi toţi. Felicitări „roaba de cultură” pentru acţiunile interesante, felicitări Bibliotecii Metropolitane Bucureşti pentru implicare, felicitări Green Revolution şi succes în toată ţara!

Bucureşti, 18 sept. 2011
Dr. Mirela Zafiri. 

Festivalul Ţintea Muzicală ediţia a III-a (partea a II-a)

Standard

Festivalului Ţintea Muzicală ediţia a III-a

22-25 iulie 2011, Ţintea, judeţul Prahova

Seminarul de muzică contemporană aşa cum a fost el

Partea a II-a

Ruxandra: M-aş opri acum la lucrarea Adinei Sibianu: Căutare pentru violă şi pian.

Chiar ieri după concert vorbeam cu cineva şi îi spuneam că am remarcat lucrările celor doi compozitori mai tineri ca fiind cu totul aparte ca mod de adresare. Atât piesa Adinei, cât şi cea a lui Sebastian se disting printr-o anumită francheţe a exprimării. Referidu-ne la lucrarea Adinei, putem porni de la titlul ei – Căutare – care ne trimite la o stare romantică. (Ideea este eminamente   romantică).E vorba însă doar de stare, şi nu şi de limbaj.

Adina S.: Da, cu toate că titlul a venit la sfârşit. (râsete)

Ruxandra: Dar şi asta este interesant. Înseamnă să totul a venit din interior şi ţi s-a revelat dintr-odata.

Adina S.: Când am început să scriu am pornit de la o ideea unei structuri ostinate pentru pian   peste care am suprapus apoi viola … după care a venit titlul.

Ex.1 Partitura

Dana: Şi ai scris mai întâi toată linia pianului, de la cap la coadă?

Adina S.: Da, am scris tot pianul de la început la sfârşit, iar viola abia dupa aceea. Linia violei mi-a luat vreo trei-patru ore doar.

Ruxandra: Foarte interesant! La ascultare, totuşi, pianul apare cu rol de acompaniament.

Adina D.:  Se simte însă că pianul asigură, cum se spune, infrastructura.

Christian: …ceea ce îi permite de a-şi lua liberatatea de a improviza peste.

Foto 1

 

Nucu: Oricum, dacă e să ne luăm după tema festivalului – Întrebări romantice, răspunsuri contemporane – titlul se potriveşte! Putea să fie nu Căutare, ci Găsire.

Adina S.: Nu ştiu. Eu, după ce am scris titlul, am completat cu ultimul fragment şi am încercat   să las lucrarea într-un fel nerezolvată.

Adalbert: Ai putea să explici titlul mai bine? Ce ai „căutat” prin/în această lucrare?

Adina S.: Am pornit de la o structură ostinată – o mişcare, un perpetuum. Peste care am suprapus motivele violei, motive întrerupte, neterminate care pot apărea ca interogaţii.

Adalbert: Înţeleg că s-ar putea vorbi şi de un nivel psihologic al acestei căutări.

Ruxandra: Căutarea nu implică şi o găsire. Este vorba pur şi simplu de o stare de căutare..

Cornelia: Există în acestă căutare şi o oarecare nelinişte?

Adina S.: Nelinişte, da, dar nu o nelinişte agitată.

Ex.2 Partitura

Dana: Ceea ce am remarcat eu încă de anul trecut la Adina Sibianu este subtilitatea cu care ea reuşeşte să aducă împreună impulsuri, influenţe din diverse zone – fapt care se petrece probabil involuntar şi prin aceasta cu atât mai fermecător. În lucrarea pentru violă şi pian eu l-am auzit pe Enescu, dar am auzit si secvenţe armonice care m-au dus cu gândul la o muzică de film…

Adina D.: Da, şi pe mine.

Christian: Nu vreţi să ne eliberăm tocmai de aceste lucruri pe care toţi le avem în noi

Adina D.: Stai puţin!

Christian: …pentru că nu asta este important!

Dana: Eu vreau să spun că mie îmi place la Adina că ea reuşeşte să facă posibilă o frumoasă întâlnire a acestor straturi – lucru care nu se întâmplă foarte des. De remarcat este tocmai eleganţa cu care se întâlnesc diferitele straturi şi faptul că Adina nu insistă în mod special pe nici unul dintre ele. Este ca o permanentă pendulare – îndepărtare / revenire –  într-un cuvânt o calitate a scriiturii ei.

George: E o trăsătură de stil, până la urmă, o trăsătură a personalităţii ei în plan muzical.

Dana: Aş sublinia şi curajul cu care ea dă curs acestor impulsuri.

Christian: Dar de ce? Nu este interzis nimic! De ce-ţi trebuie curaj?!

Adalbert: S-a vorbit despre diferite influenţe aici. S-a vorbit şi de Enescu. Dar eu nu aud multe din trăsăturile specific enesciene.

Dana: Când am spus Enescu m-am referit la spaţiul Enescu.

Adalbert: Oricum, toate aceste influenţe venite din diferite genuri sau de la diferiţi compozitori nu ating miezul lucrării care este foarte personal şi foarte convingător.

George: …aşa e. Ea rămâne ea însăşi.

Ex. 3 Video

 

Ruxandra: Mergem mai departe? La piesa lui Sebastian pentru saxofon, violă şi pian intitulată Tropicality. Care, cum spuneam, mi se pare că s-a detaşat cumva de expresia concertului prin prospeţimea ideilor – firească de altfel – prin francheţea exprimării şi o dezinvoltură în a scrie şi în a da glas ideilor.

Christian: Dar de ce Tropicality?

Sebastian: M-am gândit la ceva exotic.

Christian: E adevărat că devine „Tropicality”, dar abia la final.

Adina D.: De ce, şi la început… nu ai simţit „apăsarea”căldurii?

Christian: Nu, nu, eram foarte aici, dar după aceea m-am transferat.

Sebastian: Deci eu nu m-am gândit decât la ideea de exotism. Eu am fost la tropice doar de            doua ori (râsete puternice!) (Christian: „doar de două ori”)

Sebastian: Eu am fost acolo exact de două ori, adică nici deloc, dar nici des. Momentele petrecute acolo sunt ceva îndepărtat. Iar locul e şi el  îndepărtat. M-am gândit să creez ceva care să aibe o culoare exotică. Au fost două feluri de exotism, pentru că piesa am împărţit-o în două şi fiecare jumătate am zis că are…

Christian: Dar eu am simţit mai degrabă o transformare, aşa, către finalul acela, decât o chestie bruscă… care pleacă din apăsarea de care vorbea Adina mai devreme şi care…

Ruxandra: (e o încărcare).

Christian:  uşor, uşor se detaşează, se eliberează, devine din ce în ce mai vie, începe să trăiască şi să se mişte, chiar să danseze! D ar aşa, uşor, spre final…adică nu e o treabă îngustă.

Adina S.: Nu e, dar se recunosc secţiunile.

Adina D.: Da, adică e clar.

Christian: Da, dar eu vorbesc strict de percepţie.

Ruxandra: Oricum, muzica are aspectul unei experienţe trăite.

Sebastian: Şi pentru mine a fost exotic să o scriu, adică a fost ceva nou pentru mine să scriu o asemenea piesă.

Dana: Din ce punct de vedere? Al ansamblului, al componenţei?

Sebastian:. …al trăirii, al culorilor.

Adina D.: Rspectiv saxofonul împreună cu viola şi pianul?

Sebastian: Da, şi asta a fost ceva nou, bineînţeles.

Foto 2

Christian: Ideea de a conduce muzica către o „tropicalitate” a fost anterioară momentului începerii lucrului la piesă? Pentru că eu nu am recunoscut în început vreun iz tropical. Abia după aceea, în cea de-a doua parte…

Ex.1 Partitura

Sebastian: Da, începutul poate fi scos, separat de rest. De fapt relaţia este: exotism, din care scot tropicalitatea; adică m-am gândit mai întâi la exotism şi m-am întrebat: „ce este ceva exotic care îmi aminteşte într-un fel de culorile de aici?”, şi am ales tropicele. Puteam să aleg, de exemplu, polul nord sau luna.

Adina D.: Dar pe lună n-ai fost!

Ruxandra: Niciodată! (râsete)

Dana: Există un drum armonic

(Adina D.: Asta am vrut să zic şi eu)

Sebastian: Da!

Dana: pe care ţi l-ai gândit, sau există anumiţi

Adina D.: paşi, trasformări?

Sebastian: Mai degrabă un sistem armonic.

Dana: Aşa ceva! Deci există ceva care este independent de lucrarea asta.

Sebastian: Da!

Nucu: (În interiorul)

Christian: În interiorul! De ce independent?

Sebastian: Independent, pentru că poate fi exprimat independent de această lucrare.

Ruxandra: pe care l-ai implantat aici.

Sebastian: Da, sistemul l-am implantat în lucrarea asta.

Christian: Da!

Dana: Deci sistemul preexistă. Asta vroiam să întreb: sistemul exista sau s-a născut cu lucrarea?

George: Ai anticipat o întrebare pe care, uitându-mă pe partitură, vroiam să o pun şi eu. Mie mi se pare că există o anume rigoare

Dana: Tocmai că se aude rigoarea asta.

Adina D.: Se aude!

Dana: Da.

Adina D.: Mie mi-a plăcut că acest sistem e desfăşurat într-o anume manieră: există prima parte; şi apoi, când apar inserţiile alea jazzistice, în a doua parte, totuşi se păstrează

George: Se mai diluează

Adina D.:demersul armonic.

Ex.2 Partitura

Nucu: Mărturisesc că, din discuţiile pe care le-am avut zilele astea aici, la Ţintea, am aflat că la facultate studiai cu un profesor care încerca să te ducă  pe o anumită directie, să te limiteze stilistic, dar voinţa ta era destul de bine precizată, ştiai ce vrei şi nu ai simţit nevoia să faci cum ţi se spunea. Există ceva din lucrurile astea în piesa asta?

Sebastian: În piesa asta am uitat complet ceea ce mi s-a impus, deci stilul impus. La aceasta a contribuit şi faptul că piesa urma să fie cântată aici, în România.

Dana: departe de profesor.

George: de ochiul lui.

Nucu: Deci a fost despărţirea

Ruxandra: De aici dezinvoltura asta!

Sebastian: Am vrut să mă eliberez complet.

Adalbert: O întrebare: cum ai selectat sunetele cu care lucrezi? Este vorba de un anumit sistem sau o anumită tehnică?

Sebastian: Am pornit de la ceva improvizat, am schimbat puţin şi apoi am găsit un suport a ceea ce se născuse din improvizaţie.

Dana Probst