Arhivele lunare: Octombrie 2011

Numărul 39, 25 octombrie 2011

Standard

Sumar

Editorial

Veronica Anghelescu: O plimbare prin Muzeul Memorial C.I. şi C.C. Nottara

Lansarea volumului de „Memorii” de Dumitru D. Botez

Vasile Menzel: Impresii

Janina Bădici: Un magician romantic

Sorin Lerescu: Bienala „Muzica azi” şi simpozionul de muzică contemporană – Curitiba, Brazilia

Concertul Cvartetului de coarde Florilegium

Valentin Petculescu: Jurnal în zig-zag

Gyuris Adalbert: Interviu cu Elena Gheorghe

Paul Leu: Cântecul Tricolorului printre secole

George Anca: Lansarea volumului „Ruj pe buze” de Vasile Menzel + fotoreportaj

George Petrovai: Rolul de frunte al povestitorului în literatura rusă

George Petrovai: Întâlnirea din pustie

George Irava: Culisele spirituale ale operei de artă

Tatiana Munteanu – Vernisaj

Programul Teatrului Excelsior

Noi apariţii editoriale

Înscrieri la Pecha Kucha – ediţia a VII-a

 

 

Editorial

Două săptămâni bogate din punct de vedere cultural şi nu numai – sunt încununate de Concertul Florilegium de la Teatrul Excelsior din Bucureşti; repertoriul, generos, include lucrări ale mai multor compozitori români, dintre care doi dintre ei aparţin Generaţiei de Aur: Marbé şi Vieru. Îi felicităm! Sperăm ca tot mai multe formaţii de muzică contemporană din România să urmeze exemplele din ultimul timp, oferite de devotioModerna şi Florilegium.

Există foarte mulţi interpreţi talentaţi în Bucureşti, oraşul unde locuiesc şi eu, şi sunt foarte fericită să am ocazia de a participa, aproape săptămânal, la concerte de mare ţinută. Florilegium este doar un exemplu; au mai fost – recitalul Anei Chifu şi Radu Vâlcu, de flaut şi chitară, din Sala Cataloagelor a Bibliotecii Naţionale Bucureşti; multe recitaluri la Conservator; mâine va avea loc un eveniment cultural prestigios – lansarea volumului de Memorii al lui Dumitru D. Botez, editat de soţia sa, doamna Cecilia Botez; în aceste condiţii, nu putem să nu vedem partea plină a paharului culturii române.

Despre Ana Chifu s-a scris foarte mult; este aproape nelipsită de pe scenele concertelor bucureştene, o interpretă talentată de muzică contemporană, sensibilă şi cu un har muzical rar, căruia i se adaugă cunoştinţe şi o pregătire la cel mai înalt nivel. Nu în ultimul rând, un artist generos şi modest, care se gândeşte fără încetare la ce ar mai putea să le dăruiască celorlalţi. Am fost fericiţi şi încântaţi cu toţii să o avem ca oaspete, interpret invitat, la cursul de orchestraţie susţinut de Prof. univ. dr. Doina Rotaru: Ana Chifu a oferit exemplificări ample, minuţioase, atente, care au deschis noi perspective studenţilor. Şi pot să spun: mai rar vezi (şi auzi) aşa ceva.

Domnul Liviu Dănceanu îşi sfătuieşte studenţii şi discipolii să nu trăiască doar cu muzică, ci să se adapte constant din izvorul poeziei universale. Fiind şi poet, cunoaşte foarte bine starea de graţie la care te poate ridica lectura unei poezii.

Primim foarte des poezii pe adresa redacţiei, deşi profilul revistei noastre este preponderent (dar nu exclusiv) unul muzical. Suntem bucuroşi că se întâmplă aşa, şi raţiunile în virtutea cărora alegem anumite texte ţin, în general, de plurivalenţa unui artist. Există mulţi muzicieni care scriu poezii; există prozatori declaraţi care, în secret, în clipele de intensă trăire sufletească, scriu poezie; sunt sigură că există pictori care scriu poezii; cunosc vreo trei-patru actori care scriu poezii; toată lumea afirmă că a scrie poezie (şi a citi, adaug) este un sacerdoţiu de care poate că suntem cu toţii nevrednici. „Poezia este o liturghie”, spunea Steinhardt.

Am primit, în urmă cu două săptămâni, o poezie de la prietenul şi colaboratorul meu, George Petrovai, din Sighetul Marmaţiei: Întâlnirea din pustie. Textul se găseşte integral în numărul curent al Revistei. Am iubit acest poem, pentru raţiuni profund subiective, dar şi pentru structura sa dramatică, ce îl face potrivit unei articulări muzicale. Este nevoie de curaj să scrii muzică şi poezie religioasă azi, când, se ştie, acestea sunt lucruri ce te catapultează în zonele discriminărilor, ale lipsei de înţelegere, ale catalogărilor de tip „habotnic”, „ăsta precis e sectant”, „bisericos”. Îi mulţumesc prietenului meu, George Petrovai, pentru că are curajul de a ignora „tendinţele vremii” şi de a scrie poezia spre care se îndreaptă inima sa bună.

Veronica Anghelescu

S-au întâmplat în intervalul 11 octombrie – 25 octombrie

  • 11 octombrie 1896 – A murit, la Viena, Anton Bruckner.
  • 11 octombrie 1911 – S-a născut, la Saschiz – Sighişoara, tenorul Ion Dacian; şi-a făcut studiile muzicale la Conservatorul din Cluj. A debutat la Cluj ca interpret de operă, apoi s-a dedicat genului de operetă.
  • 12 octombrie 1872 – S-a născut, la Down Ampney, Gloucestershire, Anglia, Ralph Vaughan Williams, compozitor englez.
  • 14 octombrie 1853 – S-a născut, la Şipot, în nordul Moldovei, Ciprian Porumbescu, compozitor român.
  • 14 octombrie 1890 – S-a născut, la Bucureşti, Constantin C. Nottara, violonist, compozitor, pedagog şi critic muzical român. Citiţi în acest număr al Revistei un articol despre el!
  • 15 octombrie 1790 – Are loc prima audiţie, la Frankfurt pe Main, a Concertului în re major pentru orchestră (al încoronării) de W. A. Mozart. La pian – compozitorul.
  • 17 octombrie 1744 – A murit, la Cremona, Giuseppe Antonio Guarneri.
  • 17 octombrie 1849 – A murit, la Paris, Frédéric François Chopin.
  • 18 octombrie 1893 – A murit, la Paris, Charles François Gounod.
  • 18 octombrie 1918 – S-a înfiinţat Societatea Simfonică „George Enescu” din Iaşi, din iniţiativa unui grup de muzicieni format din Mircea Bârsan, Tr. Ionaşcu, N. Drăghici, Alex. Stavrache, Th. Lupu, Gh. Adamache şi alţii, cu sprijinul lui George Enescu.
  • 19 octombrie 1845 – Are loc premiera operei Tannhäuser (3 acte) de R. Wagner, la Hofoper din Dresda. Libretul operei, al cărei nume este, de fapt, Tannhäuser şi întrecerea cântăreţilor la Warburg, aparţine compozitorului, care a extras elementele necesare subiectului din mai multe legende vechi germane, basme populare şi povestiri.
  • 20 octombrie 1821 – S-a născut, la Cernăuţi, Carol Miculi, pianist, pedagog român stabilit în Polonia.
  • 20 octombrie 1842 – Are loc premiera marii opere tragice în 5 acte Rienzi (cu subtitlul Ultimul tribun) de R. Wagner, la Hofoper  din Dresda.
  • 21 octombrie 1949 – A luat fiinţă, la Bucureşti, Uniunea Compozitorilor din România.
  • 22 octombrie 1811 – S-a născut, la Raiding, Ungaria, Franz Liszt, pianist, compozitor, dirijor, pedagog, folclorist, critic şi eseist maghiar. Citiţi în acest număr al Revistei un articol despre Franz Liszt!
  • 24 octombrie 1725 – A murit, la Neapole, Pietro Gaspare Alessandro Scarlatti.
  • 25 octombrie 1564 – S-a născut, la Nürnberg, Hans Leo Hassler, organist şi compozitor german.
  • 25 octombrie 1825 – S-a născut, la Viena, Johann Strauss-fiul, compozitor austriac.
  • 25 octombrie 1838 – S-a născut, la Paris, Alexandre César Léopold Georges Bizet, compozitor francez.
  • 25 octombrie 1875 – Are loc prima audiţie a Concertului nr. 1 în mi bemol minor, pentru pian şi orchestră de P. I. Ceaikovski, la Boston, partea solistică fiind susţinută de Hans von Bülow, căruia i-a fost şi dedicat.
  • 25 octombrie 1885 – Are loc prima audiţie, la Meiningen, a Simfoniei a IV-a în mi minor de J. Brahms. Dirijor: Hans von Bülow.
  • 25 octombrie 1935 – Are loc premiera operei bufe într-un act (2 tablouri) O Noapte furtunoasă de Paul Constantinescu, la Opera Română din Bucureşti. Libretul este o prelucrare după comedia cu acelaşi titlu de I. L. Caragiale.

O plimbare prin Muzeul Memorial C. I. şi C. C. Nottara

Standard

Mergând pe bulevardul Dacia, nu se poate să nu ne oprim să admirăm frumoasele case de pe o parte şi de pe alta, unele adăpostind ambasade, altele muzee, altele fiind locuinţe private. Este una dintre cele mai frumoase zone ale Bucureştiului, o zonă cu un farmec deosebit, poate datorat absenţei construcţiilor înalte, agresive, care creează rupturi în peisajul urban.

De când am fost pentru prima dată la Muzeul Memorial C.I. şi C. C. Nottara – cu ocazia unui microrecital susţinut de colegii mei de la secţia Interpretare a UNMB, cu lucrări ale studenţilor de la compoziţie (printre care am avut bucuria să mă număr şi eu) – mi-am promis că voi reveni în acest loc minunat, pentru a studia în linişte, îndelung, obiectele expuse, pentru a înţelege istoria, povestea sa.

Muzeul Memorial C.I. şi C.C. Nottara aparţine de Muzeul Municipiului Bucureşti (director – dl. Ionel Ioniţă) şi este situat pe bulevardul Dacia, numărul 105: puteţi ajunge foarte uşor aici, luând orice autobuz sau troleibuz de la Piaţa Romană spre Bulevardul Dacia, şi coborând la staţia Piaţa Spaniei. Muzeul este pe stânga, şi îl veţi recunoaşte după bustul din curtea imobilului.

Ghidată de custodele Muzeului, doamna Corina Iliescu, am străbătut pe îndelete cele două etaje care îl alcătuiesc (etajul al III-lea adăposteşte laboratorul dedicat restaurării obiectelor de sticlă şi metal).

Muzeul Memorial C.I. şi C.C. Nottara s-a înfiinţat în 1965, în urma donaţiei făcute de Ana Nottara, soţia compozitorului C. C. Nottara (iniţial, aceasta a donat doar obiectele). După donaţie, aceasta a continuat să locuiască în incinta casei până la sfârşitul vieţii (1981) şi s-a ocupat de organizarea şi îmbunătăţirea colecţiei ce îşi propune să dezvăluie şi să omagieze, totodată, cele două personalităţi marcante ale culturii române.

La parterul imobilului a locuit actorul C. I. Nottara, iar la etajul I, fiul său, compozitorul C. C. Nottara. Casa a fost construită în 1931, într-un stil destul de modern pentru epoca respectivă, apropiindu-se de art-deco; elementele decorative originale se pot vedea şi astăzi, fiind păstrate intacte. Construcţia a fost dusă la bun sfârşit cu ajutorul donaţiilor primite de la Sindicatul Artiştilor Dramatici şi Lirici şi, iniţial, se numea „Căminul Nottara”.  La început, Muzeul era adăpostit doar de etajul I, extinzându-se ulterior, odată ce problemele inerente epocii, legate de naţionalizare, au luat sfârşit.

Apartamentele celor doi erau separate, iniţial, de un zid, accesul făcându-se pe două uşi separate, cu scară de serviciu. La demisol, Ana Nottara încercase să pună bazele unei biblioteci, pentru studenţii Facultăţilor de Teatru şi Muzică. Dar volumele, preţioase şi numeroase, şi-au găsit un binemeritat loc la etajele superioare, unde pot fi admirate, astăzi, de către vizitatorii Muzeului.

Cele două apartamente, cel al actorului şi cel al compozitorului, sunt dispuse simetric, fiind identice ca organizare spaţială, având, fiecare, o formă de cruce. Intrarea amplă, spaţioasă, în fiecare dintre ele, oferă privirii un dormitor (spre stânga), un salon (în faţă) şi un birou (în dreapta).

Constantin I. Nottara (1859 – 1935), actor român, este una dintre personalitățile cele mai de seamă ale teatrului românesc, tatăl compozitorului Constantin C. Nottara. A fost elevul lui Ștefan Vellescu. În 1877, Nottara a început să joace pe scena Teatrului Național. Unul dintre pionierii școlii realiste de interpretare scenică, a aderat un timp la stilul romantic de joc, sub influența cerințelor vremii și sub îndrumarea lui Mihail Pascaly. Nottara s-a afirmat în roluri ca Shylock, Hamlet și Lear din teatrul shakespearean, Oedip din Oedip Rege de Sofocle, Don Salluste din Ruy Blas de Hugo, bătrânul medic din Medicul în dilemă de Shaw, Ștefan Tipătescu din O scrisoare pierdută și Ion din Năpasta de I. L. Caragiale, Vlaicu din Vlaicu Vodă de Alexandru Davila, Ștefan cel Mare din Apus de Soare și Tudose din Hagi Tudose de Delavrancea, etc. Contactul cu dramaturgia originală, îndrumarea lui Caragiale și colaborarea cu actori de orientare net realistă ca Aristizza Romanescu și Grigore Manolescu l-au readus la vechea sa orientare realistă. Jocul lui Nottara era profund emoționant, pus în valoare de un glas modulat caracteristic, și expresiv prin frazare; se întemeia pe construirea gândită și precisă a rolului, astfel încât nimic din interpretare să nu rămână nejustificat. Nottara a avut o intensă activitate și ca director de scenă și profesor la Conservatorul dramatic din București. Printre elevii săi se numără actori de renume: Tony BulandraVelimir MaximilianIon ManolescuMaria VenturaMaria Filotti, etc.

Salonul său din apartamentul de la parterul Muzeului cuprinde fotografii din rolurile sale, din care poate reieşi modul în care acesta îşi documenta rolurile – poate că studenţii UNATC (şi nu numai) vor acorda, în viitor, mai mult interes acestui spaţiu din care se pot extrage multe informaţii de interes pentru cariera de artist. Interesant este faptul că a întâlnit multe piedici înainte de a-şi putea urma vocaţia de actor; la o vârstă mică, a fost înfiat de un unchi, care s-a opus carierei artistice care tocmai începea să înflorească; tânărul C.I. Nottara nu avea voie să practice actoria, dar destinul s-a împlinit, totuşi: fugea de acasă, pe furiş, şi juca în roluri mici prin grădinile Teatrelor de Vară sau la şcoală; mic de înălţime şi cu ochi albaştri, primea, la început, numai roluri de travesti, din pricina cărora era disperat. A ajuns devreme pe scena Teatrului Naţional Bucureşti, iar, la 24 de ani, jucase deja toate rolurile de June Prim. Mărturii ale îndelungatei sale cariere sunt adunate cu migală şi expuse în Muzeu, în apartamentul de la parter şi pe scara interioară ce uneşte cele două etaje.

Apartamentul său este auster; mobilă micuţă, denotând simţ practic şi absenţa dorinţei pentru lux; preocupările sale erau orientate nu spre acumularea de valori, ci spre autoperfecţionare şi îmbogăţire spirituală. O superbă icoană, aflată deasupra patului său (şi întruchipându-i pe Sfinţii Constantin şi Elena alături de Sfântul Ioan Botezătorul) confirmă, parcă, acest crez al actorului.

Etajul I adăposteşte apartamentul compozitorului Constantin C. Nottara (1890-1951), fiul actorului C. I. Nottara. Violonist, pedagog şi critic muzical, Constantin C. Nottara a studiat vioara şi compoziţia la Conservatorul din Bucureşti şi în străinătate. Profesor de vioară la Conservatorul din Bucureşti, a fost concert-maestru al Orchestrei Simfonice a Ministerului Instrucţiunii Publice, iar mai târziu dirijor al Orchestrei Simfonice Radio. A fondat un cvartet de coarde, primul din România, şi a participat la întemeierea Societăţii Compozitorilor Români. Creaţia sa cuprinde: opere, balete, muzică simfonică şi de cameră. Cele mai importante lucrări ale sale sunt: operele La drumul mare, după Cehov, Nu te joci cu dragostea, după Musset, baletul Iris, poemul pentru voce şi orchestră Mircea şi Baiazid, suitele simfonice Dansuri din Bihor, Impresii din Cehoslovacia, Jocuri din Portugalia, Suita în stil românesc pentru pian (orchestrată), Concertul pentru vioară şi orchestră, Nonetul pentru suflători şi coarde dedicat formaţiei „Nonetul ceh”.

Biblioteca din biroul său cuprinde o colecţie impresionantă de volume de beletristică, în franceză şi alte limbi internaţionale, partituri de la Bach la Musorgski, fotografii vechi de familie, şi, alături de birou, în salon, un vechi pian, perfect funcţional – un spaţiu aranjat cu un bun gust desăvârşit (un mare merit îi aparţine doamnei Corina Iliescu, custode, absolventă a Facultăţii de Scenografie si a celei de Arte Plastice – domnia-sa a ştiut să pună în valoare fiecare obiect, oricât de mare sau de mic, pentru a-i potenţa armoniile şi frumuseţea dulce dintr-o altă epocă).

În acest salon cu pian de la etajul I, ce poate adăposti 20-25 de persoane, elevii Şcolilor şi Liceelor de Muzică precum şi studenţii Conservatorului organizează recitaluri; sala poate fi utilizată şi pentru alte evenimente: un spaţiu sacru, înconjurat de obiecte minunate, admirabil aranjate, potrivit pentru evenimente culturale diverse. Data viitoare când vreţi să organizaţi un concert de lieduri sau o lansare de carte, încercaţi salonul Muzeului Nottara.

Trebuie adăugat şi faptul că anul acesta se împlinesc 80 de ani de la construcţia imobilului şi 55 de ani de la deschiderea oficială a muzeului – pe 6.11.2011.

Mai presus de toate, însă, merită să parcurgeţi, încet şi cu răbdare, fiecare colţişor al acestui Muzeu; să priviţi toate fotografiile, icoanele, cotoarele cărţilor din bibliotecă, partiturile de pe birou; să priviţi birourile unde cei doi lucru, paturile unde se odihneau; totul, de la covoarele de pe jos la micile figurine reprezentând o orchestră de îngeraşi din vitrină, sunt mărturii ale unei lumi care a existat la un moment precis al istoriei, dar care trebuie să dăinuiască o eternitate în memoria noastră.

 

Veronica Anghelescu

www.no14plusminus.ro

 

 

Această prezentare necesită JavaScript.

Lansarea volumului de „Memorii” – Dumitru D. Botez

Standard

Ne face o deosebită plăcere să vă invităm la un eveniment cultural cu totul deosebit – ce va avea loc Miercuri, 26 octombrie 2011, ora 15:00, la Sala Dinu Lipatti a Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti.

Aici va avea loc lansarea volumului biografic dedicat lui Dumitru D. Botez, volum ce a fost alcătuit prin grija şi eforturile soţiei sale, doamna Cecilia Botez, cea care a adunat peste 300 de pagini de documente, evenimente, povestiri şi amintiri, pentru a păstra vie memoria marelui dirijor şi pedagog român.

Acest volum însumează o muncă de documentare şi de redactare de peste 20 de ani – şi dorinţa doamnei Cecilia Botez a fost aceea de a-l lansa în spaţiul în care Dumitru D. Botez şi-a desfăşurat ampla activitate pedagogică, activitate ce a marcat cariera şi conştiinţa multor generaţii de studenţi, astăzi dirijori sau interpreţi celebri.

Cine a fost Dumitru D. Botez? Dumitru D. Botez s-a născut la 10 martie 1904, la Roman, judeţul Neamţ. A trăit 84 de ani, trecând în nefiinţă la 5 octombrie 1988. A absolvit două facultăţi – un lucru pe care puţini îl ştiu despre el – urmând, mai întâi, cursurile Facultăţii de Drept din Iaşi, şi apoi cele ale Conservatorului din Iaşi. Printre profesorii săi s-a numărat şi celebra Sofia Teodoreanu (la Teoria muzicii) – fiica lui Gavriil Musicescu.  În Bucureşti, Dumitru D. Botez a cântat o vreme în Orchestra Radio, la violă.

În anul 1945, Dumitru D. Botez a fost numit dirijor al Corului Radio. Avea să conducă mulţi ani acest Cor, care a însemnat o experienţă crucială pentru cariera sa.  Tratatele sale de dirijat sunt, probabil, binecunoscute tuturor studenţilor de la secţiile de Dirijat cor academic ale tuturor Facultăţilor de muzică din ţară.

Între 1959 si 1962, a fost Rector al Conservatorului „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti.

La numărul 39 al bulevardului Schitu Măgureanu există o placă comemorativă dedicată lui Dumitru D. Botez, realizată tot prin eforturile doamnei Cecilia Botez. Şi, nu în ultimul rând, doresc menţionez faptul că memoria marelui dirijor este păstrată în permanenţă vie şi de către Asociaţia Culturală „Dumitru D. Botez”, al cărei cor îi poartă, aşadar, numele şi care activează şi în prezent, dirijat de prof. Eugen Kreiss, unul dintre discipolii lui Dumitru D. Botez. Corul „Dumitru D. Botez” are o bogată activitate concertistică şi umanitară.

La lansare vor fi prezenţi mulţi dintre discipolii marelui dirijor, membrii şi dirijorul Coralei Dumitru D. Botez, studenţi ai Universităţii Naţionale de Muzică; studenta Violeta Tudor va interpreta unul dintre liedurile lui Dumitru D. Botez; de asemenea, vor fi audiate înregistrări ale lucrărilor sale corale.

Pentru mai multe informaţii despre Dumitru D. Botez, vă recomandăm şi acest reportaj realizat cu ocazia a 107 ani de la naşterea sa, şi pe care îl puteţi citi online în Revista No14 Plus Minus, la adresa:

https://no14plusminus.ro/2011/03/10/dumitru-d-botez-107-ani-de-la-nastere/

Redacţia

Impresii

Standard

Un REGAL DE POEZIE ! Sensibilitate, adevăr, credinţă, speranţă şi iubire pentru suflet (20.10.2011) scria pe Facebook îndrăgita şi sensibila solistă vocală Natalia Guberna după vizionarea spectacolului de lansare a cărţii de versuri “Ruj pe buze “ la Teatrul Excelsior din Bucureşti. Dar de ce Ruj pe buze şi nu Ruj de buze? Pentru că Ruj pe buze poate semnifica un sărut, volumul fiind o carte a iubirii. Ce iubesc mai mult? Oamenii cu tarele şi frumuseţile lor. Dumnezeu a dat putere omului să aleagă şi să decidă; naturii … nu. Şi atunci, mă doare când omul minte, fură, e neiertător, mă doare când plânge floarea, mă doare când se cutremură pământul, mă doare când apele se revarsă, nemaisuportând poluarea, violenţa, mă doare când mor case, animale, mă doare că sunt slab şi nu pot face mai mult bine. Sunt un luptător dar fără de „putere”.

Ziua lansării, 19.10. 2011.

Ora 4 dimineaţa. – N-am somn. Am emoţii. Mă gândesc la decor, la sunet, la lumini… Vreau să fie totul perfect. Mai mănânc? Nu ! Lasă că mănânc la prânz.

Ora 10 – Ies la aer. Mă duc după pâine şi privesc la copaci să mă liniştesc. Mă întorc încercând să întocmesc programul; cine şi când recită, unde intervin părţile muzicale, prezentarea cărţii de către editor, criticul…..

Ora 13 – Am uitat de mine. Aoleu! Ce recit? Ce cânt? Mi-am acordat chitara?

Ora …….

Ora …….

Ora 15 – Cum mă îmbrac? Gata! E ora 16, trebuie să plec, nu mai am timp, trebuie să plec. Îmi iau un sandviş,….urc în maşină. Destinaţia: Teatrul Excelsior – Piaţa Revoluţiei. Îmi amintesc… Doamne !

Ora 18 – Soseşte televiziunea (TVR Cultural) Le mulţumesc.

–          Vă rog domnule Menzel, un interviu.

–          Bine… (şi eu când mă concentrez la ce am de făcut pe scenă?)

Ora 18:15 – Gata, începe. Ce? Visul.

În sală muzică ambientală pe bandă. Îmi aud vocea : “Numai tu, eşti iubirea mea, numai tu stea, o dalbă stea”.

Intru în scenă, spun câteva cuvinte, prezint invitaţii, după care editorul (Veronica Anghelescu), prezintă cartea. Urmează George Anca, scriitor, ce face un rezumat al lucrărilor mele. Sunt copleşit, ce discursuri, ce limbaj.

Actriţa Paula Sorescu –Lucian îmi recită un poem. Se întoarce spre mine şi o văd cu lacrimi în ochi. Îmi transmite starea. În clipa aceia am simţit că-i iubesc  lacrimile. Nu şţiam cum să ies din starea asta. A venit momentul salvator – intermezzo – Un clarinetist (Constantin Urziceanu) şi un flautist (Augustin Creznaru) ne-au încântat cu Mozart. La un moment dat s-a cântat un pasaj foarte cunoscut. Cei de pe scenă au zâmbit, s-au destins şi au început să fredoneze o dată cu instrumentele : “Fluturaş nu mai ai aripioare, Domnul conte ţi le-a retezat”… când deodată  a apărut “fluturaşul”.O actriţă minionă, drăguţă şi foarte talentată, Annemary Ziegler care a început să recite. Parcă plutea.

Intermezzo

A venit la microfon, maestrul Ion Lucian. El a recitat poemul “Perdeaua” încheind astfel: “…Aş vrea să iau bilet numai de dus, spre alt tărâm, să mă extind, dar nu mă las-a mea perdea de care tot mereu depind.” Emoţionant.

Apoi s-a apropiat de microfon regizorul Sorin Stratilat care m-a surprins cu o caracterizare făcută din titlurile poemelor mele, ca un colaj. Interesant. În final, împreună cu el, am “susţinut” – LECŢIA DE DICŢIE – (un dialog amuzant între profesor şi student. Am rămas la microfon să cânt şi să recit şi eu ceva.

Şi……….Spectacolul a luat sfârşit odată cu visele mele. Totul este EFEMER. Totuşi sunt fericit. M-a ajutat Cel de Sus.

Au urmat autografe.

                                                          Dr. Vasile Menzel

Video: No14 Plus Minus

Un magician romantic

Standard

Cu greutate până la stele

Pe 22 octombrie 1811 se năștea la Doborján, Ungaria, cel care avea să devină pe parcursul a două secole una dintre cele mai proeminente figuri ale romantismului în muzică. Azi, la 200 de ani de la acea zi binecuvântată pentru universul muzicii clasice, îl omagiem pe virtuozul maestru de la Weimer-Franz Liszt. 2011 sărbătorește fără îndoială o figură excepțională, un pianist desăvârșit și un venerabil deschizător de drumuri, a cărui personalitate sublimă a stârnit o mulțime de controverse dar și de aprecieri.  Anul Franz Liszt a fost marcat în întreaga lume prin diferite manifestări, concerte, recitaluri și simpozioane dedicate artistului care a revoluționat întreaga artă pianistică. În România, pe parcursul acestui an, au contribuit la aprecierea sporită de această aniversare a valorii compozitorului romantic: pagini repertoriale, programe concertistice, emisiuni radio-tv, recitaluri și dezbateri. Pentru a înțelege mai bine importanța acestei zile, rândurile care urmează îi sunt dedicate în întregime legendarului Franz Liszt.

Remarcat ca una dintre cele mai cunoscute figuri din toată istoria muzicii și privit ca cel mai mare pianist al tuturor timpurilor, geniul lui Liszt s-a extins departe de pian și a expandat compoziția și performanța interpretativă cu mult dincolo de limitele secolului XIX. Compozițiile sale unice au zăpăcit, inspirat și au aprins imaginațiile timpului său. Muzica sa evocă un impact psihologic și emoțional adânc, întrecând pe departe ceea ce existase înainte, deschizând astfel noi dimensiuni în sunet și în psihicul uman. Este întradevăr încântător a vedea cum influența sublimă a lui Liszt trece peste secole ca un frumos glissando.

Adevăratul părinte al mărețului instrument a fost extraordinar prin felul său de a schimba și inova arta pianistică. A fost cel care a introdus recitalul de pian și care a avut geniala idee de a  îndrepta lateralele pianului pentru a lărgi experiența vizuală și acustică a auditorilor. Soliștii erau așteptați să împartă șcena cu cântăreți și cu o orchestră. Dar stilul nou al lui Liszt de a „orchestra” pianul a fost de ajuns pentru a evoca demonii și îngerii alături de viziunile sale din Stum und Drang fără nici un alt ajutor. Acest lucru cuplat cu noi avansări în tehnologia pianului a condus la performanțe nemaipomenite. Ce l-a făcut pe Liszt atât de fascinant a fost felul lui neândurător de a experimenta sunetul și de a elibera adevărata trăire sufletească și existențială a omului prin notația muzicală. Un pionier la fiecare etapă a vieții sale, Liszt nu avea rivali, numai defaimatori geloși sau înaintatori iluminați. Lumea pianistică creată de el continuă și astăzi să surprindă prin inedit, inspirație și îndrăzneală. Trăind într-o lume în care virtuozitatea era un scop în sine iar contemporanii săi, printre care pianiștii L. Thalberg, S. Heller, A. Dreyschock, reprezentau o provocare, a reușit să se ridice deasupra, transformând-o într-un mijloc de exprimare a unor sentimente profunde-per aspera ad astra.

Personalitatea sa marcantă a depășit sfera pianului și s-a extins asupra orchestrei pe care a vazut-o tot ca pe o prelungire, o hiperbolizare a instrumentului iubit. Chiar și interpretările sale solistice erau asemănătoare cu ale unui dirijor ce își cuprinde cu abilitate toți instrumentiștii. Caricaturile vremii care îi adăugau degete în plus sunt o dovadă a înțelegerii acestui „om orchestră” de către contemporani.

Viața lui Liszt, artist și personaj romanic prin excelență, poate fi împărțită în trei perioade esențiale. Din 1811, an în care s-a născut în Ungaria, în localitatea Doborján și până in 1847 cel care domină este artistul pianist și virtuoz. Debutul său precoce ca instrumentist; studiile sale la Viena sub îndrumarea lui Czerny și a lui Salieri; încercările nereușite de a fi admis la Conservatorul din Paris; intrarea sa fulgerătoare ca pianist în romantismul francez; iubirea sa himerică pentru contesa de Saint-Cricq și ruptura care îl cufundă în prima sa criză mistică; întâlnirea cu Paganini, al cărui geniu instrumental îi dă un nou elan; legătura sa cu contesa d′Agoult și călătoriile pe care le face de-a lungul Europei, toate aceste evenimente îl marchează și îi definesc o personalitate unică și marcantă în universul muzicii romantice. În toată această perioadă a studiat compoziția și teoria cu Reicha și Pager, a scris o operă și piese bravuri pentru pian și a efectuat turnee în Franța, Elveția și Anglia. Creșterea intelectuală a dobândit-o prin literatură iar îndemnul de a crea cu ajutorul ascultării de opere și al compozițiilor lui Paganini, l-au făcut pe Liszt să creeze efecte spectaculoase pe care le-a transferat la pian prin lucrări originale.

Din 1847 și până în 1860 compozitorul este cel care va prelua ștafeta. Se stabilește la Weimar unde va domni într-o mică Roma muzicală. Este marea sa epocă de creator și producător, dar și perioada legăturii sale cu prințesa de Sayn-Wittgenstein. În 1848 acceptă un post definitiv de dirijor la curtea din Weimar și începe să compună cele mai multe dintre creațiile sale prin care își va câștiga notorieteta mondială. Va dirijat noi opere de Wagner, Berlioz și Verdi iar ca profesor a lui Hans Bülow și alții va devenit figura noii Școli Germane.

După ce se stabilise o vreme la Roma, în speranța oficializării legăturii cu prințesa Wittgenstein, în 1865 depune jurăminte bisericești și devine abatele Liszt. De atunci își va împărți timpul între Roma, Budapesta și Weimar, a doua perioadă de misticism în care compune lucrările sale religioase. În ultimii cinci ani ai vieții sale s-a concentrat în a preda elevilor săi, printre care Ziloti, Lamond, Rosenthal, Weingartner. În 1886 a întreprins un turneu de jubileu pentru a marca cei 75 de ani ai săi, revizitând Parisul și Londra. S-a stins din viață la Bayreuth, unde participa la unul dintre primele festivaluri organizate de Richard Wagner.

Incredibila-i activitate în alte domenii decât compoziția i-a permis să ne lase în jur de 700 de lucrări în care ni se dezvăluie artistul internațional care a fost Liszt: deopotrivă ungur, francez, german și italian. În lucrările sale pentru pian, cu excepția rapsodiilor ungare, stilul romantic francez este cel care domină, Liszt aflându-se foarte mult în Franța și fiind profund impresionat de cultura franceză. Marele merit istoric al compozitorului este acela de a fi conștient de capacitatea elementelor ritmice și melodice, pline de prospețime și de frumusețile vitale, aflate în muzica popoarelor lumii.

Creația sa muzicală cuprinde peste 1200 de lucrări. Ca orice inovator pe tărâmul modului de exprimare, Liszt a avut de suferit multe adversități în timpul vieții sale, fiind acuzat, chiar și de Brahms, de tendințe anarhice, dizolvante ale tradiției muzicale. Dar și-a asigurat un loc impresionant în istoria muzicii grație inovațiilor sale de limbaj și de formă, care au fost preluate și amplificate de compozitori ce aparțin Școlii Neo-germane ca Richard Strauss, Felix Weingartner, Max Schillings și alții, muzica sa exercitând influența ei nu numai asupra compozitorilor unguri ci și asupra impresioniștilor francezi sau a unor compozitori ruși din grupul celor cinci.

Liszt, pianistul dotat cu o conformație ideală a mâinilor, dar și cu o putere de munca uluitoare, interpretul care electriza publicul prin varietatea și strălucirea pianisticii sale, începe să dorească a cuceri o tehnică nouă, prin ale cărei mijloace să poate ajunge la efecte orchestrale asemănătoare cu cele redate de muzica lui Berlioz. Asemenea contemporanilor săi (Schumann și Chopin), Liszt a subordonat interesul tehnic celui expresiv, estetică ce l-a condus la renunțarea acelor studii reci ce nu reușeau să hrănească elanurile sale interpretative și să reia doar pe cele ce se sprijineau pe un anumit gând muzical interior. Astfel de gânduri străbat muzica unora dintre cele 24 Grandes Études pour le piano și cu deosebire pe cele din 12 Études d′exécution transcendente.

Modelul dat de Paganini începe să fie aplicat de Liszt pe mai cuprinzătorul său instrument odată cu studiile inspirate din Capriciile ilustrului violonist italian. Ceea ce s-ar putea spune însă în legătură cu impulsul dat de romanticul Paganini este faptul că în timp ce acesta tindea către o solistică inaccesibilă, Liszt a rămas muzicianul în a cărei personalitate s-au unit pianistul, compozitorul și pedagogul, pentru a transmite mai departe îndrumări în ceea ce privește posibilitățile de cucerire a virtuozității interpretative.

Anii petrecuți pe meleagurile Elveției și Italiei îi dezvăluie compozitorului o lume nouă, în apropierea naturii, care îi oferă răgazul de a se refugia în propriile gânduri, de a se controla și  de a fi sincer cu el însuși. În acest climat de prospețime s-a înfiripat muzica unui întreg ciclu de piese pentru pian, fiecare evocând, asemenea unor pagini din jurnalul intim, impresii culese din marea varietate a priveliștilor întâlnite, din bogăția mărturiilor de viață fixate în picturile și sculpturile trecutului, din voluptatea  unor lecturi devenite bunuri clasice ale lumii întregi. Totul îl încântă și îi înaripează fantezia. Rezultatul va fi valorificat în trei volume de miniaturi pentru pian intitulate Ani de peregrinări.

Prin orizontul larg pe care îl oferă întotdeauna trecerea implacabilă a timpului putem observa în liniște că romantismul trăirilor lui Liszt și mai ales îndrăzneala de a se fi detașat de rigorile clasice fie în substanță, fie în forma și limbajul creației sale, ne prezintă figura celui care a continuat cu o vibrație puternică melodica beethoveniană. El a fost primul dintre contemporanii romantici care s-a inspirat din spendorile culturale ale popoarelor prin pagini poetice, miniaturi muzicale, devenind apoi model urmașilor săi nu numai prin această viziune a universalității și unității artelor pe care a cultivat-o, dar mai ales prin diversitatea mijloacelor stilistice cu care a îmbogățit și împrospătat limbajul muzical. Și dacă melodismul său rămâne marcat de suflul unui bel-canto ce-și poartă ecouri până în zilele noastre, în privința pulsației ritmice, a forței dinamice, a tratării pianului ca instrument ce are rezonanțe orchestrale sau atribute percutive și mai ales a asprimilor ce colorează mereu spontaneitatea gândirii armonice, Liszt rămâne un crainic al aspirațiilor dezvăluite de măreția artelor lui Beethoven sau a lui Michelangelo și un purtător al razelor primite din lectura gândirii unor mari poeți și scriitori ai lumii. Printre aceștia părintele poeziei italiene-Dante Alighieri. Personalitatea ilustrului poet florentin pare a fi obsedat un timp fantezia compozitorului, așa cum se poate desprinde din caietele sale de schițe și din cele două creații ale sale, una pentru pian-Fantesia quasi sonata și cea de a doua pentru orchestră-Simfonia Dante.

 În Muzeul Liszt de la Weimar pot fi consultate carnetele de schițe ale unor melodii culese de compozitor din localitățile prin care a trecut în turneele sale de concerte, popasuri care i-au servit drept  inspirație în creația sa. Rezultatul se reflectă cel mai pregnant în șirul de rapsodii ce au avut meritul de a fi răspândit coloritul unor variate zone muzicale, așa cum acestea i-au fost transmise de către lăutarii ce cântau la ospețele și  petrecerile la care era invitat. Cele 19 Rapsodii ungare pentru pian nu au ilustrat idealul compozitorului de a fi reflectat veridicitatea folclorului maghiar (care va trebui să aștepte pe Bartok și pe Kodaly pentru a-și dezvălui autenticitatea), deoarece muzica notată de el era denaturată de coloritul lăutăresc dat de-a lungul vremii de melosul țigănesc. Dar nu i se poate nega acestui entuziast creator meritul de a fi lansat în muzica cultă universală inovații, ritmuri, precum și subiecte specifice țării sale natale, așa cum a fost Marșul lui Rakoczy introdus în Rapsodia nr. 15 și preluat mai târziu de către Berlioz în legendara sa Damnațiunea lui Faust. În ceea ce privește Rapsodia Română, aceasta este o lucrare inspirată de muzica ascultată de Liszt de la lăutarii orășeni sau de la tarafurile ce acompaniau muzica de joc de prin localitățile întâlnite în Transilvania sau în alte regiuni prin care a trecut în drumul său către Rusia. Lucrarea a fost descoperită în Muzeul de la Weimar într-o copie făcută de Joachim Ralf, un discipol al lui Liszt care, entuziasmat de creația maestrului său, a finisat-o în vederea publicării. Lucrarea era terminată și va fi publicată de Editura Breitkopf & Härtel în 1936.

Tehnica sa pianistică a fost asemănată cu o imaginație debordantă, pornind de la o dorință de a face pianul să sune ca o orchestră. Lucrările pentru pian au prezentat într-un mod natural cea mai mare parte a creației lui Liszt: ele au călătorit de la briliante studii de început și de la piese lirice ale primului volum din Anii de peregrinări spre finalul dramatic și logic al Sonatei în si minor, o capodoperă a literaturii pianistice din secolul XIX. Ideea de a transforma pianul într-o orchestră l-a urmărit permanent. Pentru atingerea acestui scop el a comandat chiar și un pian uriaș, care conținea trei claviaturi și 16 registre, numit Piano-Melodium.

Deschizător de drumuri, Liszt oferă viziuni inedite asupra discursului cu caracter liric, narativ  odată cu apariția poemului simfonic, genul care a împlinit muzica programatică. Lucrarea Ce se aude de pe munte (1849), după Victor Hugo, poate fi considerată inaugurarea acestuia. Compozitorul redă trăsăturile esenţiale ale subiectelor propuse, utilizând tipare clasice sau combinări de structuri pentru a realiza imaginile muzicale ale argumentului programatic. În Dans macabru, Liszt foloseşte tema cu variaţiuni, în poemul simfonic Preludiile îmbină forma de sonată cu variaţiunea, iar în Ce se aude pe munte apelează la forma de sonată.

Creațiile simfonice ale lui Liszt preced în mare măsură stilul beethovenian. Lucrările sale pentru orchestră se eliberează de rigorile clasice printr-o o tematică extinsă și o forță dramatică unică, datorate viziunii sale novatoare. Simfonia programatică Faust prezintă o linie esențială a conflictelor dramatice, evocând tema literară cu pregnanță și dramatism, trăsături specifice virtuozului pianist. Liszt a scris și o Simfonie revoluţionară după Revoluţia din iulie 1830. Materialul muzical pregătit pentru această simfonie se va regăsi într-un omagiu adus eroilor în Odă funebră. Simfonia Dante (1856), evocă din Divina comedie episodul iubirii pasionate a celebrilor eroi – Francesca da Rimini şi Paolo Malatesta. În simfonia Faust, prin zugrăvirea celor trei personaje principale, Faust, Margareta şi Mefisto, prezintă întreaga ideatică a poemului lui Goethe. Literatura rămâne cel mai bogat izvor de inspiraţie. Începând cu liedul, literatura îi va furniza numeroase teme pentru monologuri acompaniate de muzică, piese mici pentru pian sau pentru poeme simfonice şi simfonii. Sonetele de Petrarca, Sonata după o lectură din Dante sunt lucrări pentru pian scrise sub impresia lecturilor.

Înclinaţia spre literatură, fără a părăsi complet formele clasice, este redată și în cele două Concerte pentru pian şi orchestră în Mi bemol major şi La major. Forma tripartită se păstrează, iar procedeul ciclic al circulaţiei temelor este redat de Liszt prin fantezia creatoare, îmbinând pasaje pianistice de mare virtuozitate cu sclipitoare episoade orchestrale solistice, concertul devenind un gen cu adevărat simfonic. Dezvoltând din nou simfonismul beethovenian, Liszt conferă concertului noi virtuţi expresive prin utilizarea principiului variaţional. Până la el, temele diferitelor părţi ale unui concert erau diverse, fără a se înrudi tematic între ele. Nesocotind graniţele distinctive dintre părţi, el dă concertului caracterul unui flux neîntrerupt, căci temele diferitelor secţiuni nu sunt decât variante ale temelor cardinale. Procedeul acesta, aplicat în poemele simfonice şi simfoniile sale descriptive, conferă muzicii neprogramatice a concertelor un sens poematic.

În anii 1846-1847, Liszt, care își cucerise în întreaga Europă o faimă deosebită, a întreprins cel mai vast turneu din agitata lui carieră artistică. A concertat în principalele orașe ale Europei: Paris, Berlin, Viena, Budapesta, Roma, Petersburg, Kiev. În rețeaua acestui turneu, ultimul din viața sa, au fost organizate concerte ale ilustrului pianist și în orașe românești din Transilvania, Moldova și Țara Românească. Este de remarcat faptul că tărâmul românesc a însumat cel mai mare număr de concerte și de localități unde Liszt a poposit. Prețuirea lui Liszt față de cântecul popular românesc s-a materializat în Rapsodia română, lucrare descoperită după patru decenii de la moartea compozitorului.

Liszt a rămas o enigmă romantică a muzicii, un geniu măreț, un virtuoz cu un flair de actor-conducător, un om generos cu colegii și tinerii. A inventat poemul simfonic, recitalul de pian, a desființat bariere clasice creând noi forme elastice și unice, a adus importante îmbunătățiri în tehnica pianistică. Aceste contribuții în arta sunetelor au fost de ajuns pentru a-i asigura un salt glorios în universul muzicii și sunt doar câteva dintre multe alte lucruri mărețe pe care acest maestru le-a lăsat lumii.


Janina Bădici

http://contemporaryroads.blogspot.com/

 

   

Bienala „Muzica azi” şi simpozionul de muzică contemporană – Curitiba, Brazilia

Standard

Impresii dintre cele mai bune despre prima ediţie a Bienalei de muzică contemporană „Muzica azi“ şi a Seminarului de iarnă de muzică contemporană de la Curitiba (1st Biennial Festival “Music Today“ / Winter Seminar of Contemporary Music in Curitiba), manifestări care au avut loc între 29 august – 4 septembrie 2011.

Organizate cu mult entuziasm şi profesionalism de un grup de compozitori brazilieni reuniţi în cadrul Departamentului de Arte al Universităţii Federale din Curitiba – instituţie de învăţământ superior de stat, care împlinește anul viitor un secol de existenţă – cele două evenimente muzicale internaţionale au marcat un început de bun augur, aş zice, în ceea ce privește reflectarea fenomenului muzical contemporan într-unul din cele mai importante centre culturale, artistice şi universitare din Brazilia: Curitiba.

Mauricio Dottori, Harry Crowl, Márcio Steuernagel sunt câteva nume de compozitori brazilieni contemporani reprezentativi pentru evoluţiile estetice din muzica de azi, din cea mai mare ţară de pe continentul sud-american. Concludente, în acest sens, sunt lucrările lor pe care le-am ascultat în Festival, în concertul susţinut de „Duo Fla-∏“ (flaut şi pian): As a flower and its butterfly: Symbiosis de Márcio Steuernagel, Quattro scene di Fla-π ed Euridice de Mauricio Dottori  şi Solilóquio de Harry Crowl.

Márcio Steuernagel este directorul executiv al Festivalului, un compozitor interesant dar și un dirijor de mare talent.

Mauricio Dottori, directorul artistic al Bienalei şi conducătorul Departamentului de Arte al Universităţii Federale din Parana, este un compozitor care ştie să construiască un traiect sonor cu dezinvoltură şi simţ al proporţiilor.

Harry Crowl, director artistic al Orchestrei Filarmonice din Parana, fost președinte al Secţiunii braziliene a Societăţii Internaţionale de Muzică Contemporană (ISCM-Brazilian Section), este un nume de referinţă în peisajul componistic brazilian şi internaţional.

Am cunoscut la Curitiba şi alţi compozitori brazilieni din toate generaţiile, unii dintre ei trăind în Germania sau Austria: Felipe Ribeiro, Fernando Riederer, Jaime Wolfson, Vinícius Giusti, Bryan Holmes, Fernando Rocha, Fernando Kozu, Flíblio Ferreira de Souza, Roberto Victorio, Alexandre Torres Porres, dar şi un tânăr violoncelist şi compozitor austriac, de origine poloneză, căruia îi prevăd o carieră stralucită în anii ce vin: Tomasz Skweres.

Am remarcat la Curitiba şi un opus cameral al unei tinere compozitoare din Statele Unite, Tania Lanfer: I Have Come on Foot.

Festivalul a avut ca invitaţi ansambluri şi interpreţi din Brazilia: „Duo Fla-∏“ (Curitiba), „Duo Fernando Rocha e Ana Cláudia Assis“ (Belo Horizonte), „2dB Duo“ (Rio de Janeiro), „Trio Sextante“ (Cuiabá), dar şi din Europa: „Platypus – Ensemble für neue Musik“ (Viena, Austria), Ansamblul „Cross.Art“ (Stuttgart, Germania).

Programele de concert au inclus lucrări importante semnate de nume mari ale muzicii contemporane: Karlheinz Stockhausen, Steve Reich, Helmut Lachenmann, Nikolaus A. Huber.

Au fost şi două concerte simfonice, cel de-al doilea cu participarea ansamblurilor „Platypus“ şi „EntreCompositores“.

Primul concert, organizat în cadrul Concursului Naţional de compoziţie CCTG/OSP/UFPR (I Concurso Nacional de Composição CCTG/OSP/UFPR), a fost susţinut de Orchestra Simfonică din Parana, dirijată de Márcio Steuernagel. Au fost prezentate publicului şi juriului de compoziţie, din care am făcut parte, cele 5 lucrări ajunse în finală semnate de: Carlos Alberto F. dos Santos (din São Paulo) (Abertura Paranaense: O Fandango Mutante), Rogério Krieger (din Curitiba) (Motus Sinfonicus), Fernando Kozu (din Maringá) (Os Passos no Rastro), Luciano Leite Barbosa (din Rio de Janeiro) (Rotações), Flíblio Ferreira de Souza (din Curitiba) (Terra Incógnita).

Câştigătorul merituos al acestei prime ediţii a Concursului naţional de compoziţie CCTG/OSP/UFPR a fost Flíblio Ferreira de Souza.

În cel de-al doilea concert, Orchestra Filarmonică a Universităţii Federale din Parana, dirijată de Jaime Wolfson, Lucas Ferreira Fruhauf şi Marcell Silva Steuernagel, a propus publicului lucrări pentru ansambluri instrumentale şi orchestră – unele dintre ele în primă audiţie – semnate de tineri compozitori: Simon Vosecek (Migraine/Enxaqueca), Lucas Fruhauf (O tempo, o frio e os rumores), Vinicius Giusti (Sensos), Alexandre Torres Porres ((i)Re(f||v)erência), Tomasz Skweres (Concerto para Violoncelo e Orquestra),  Márcio Steuernagel/Orlando Scarpa Neto (Alle Sterne’ ), Fernando Riederer (Alento III).

În ceea ce priveşte prezenţa mea la Curitiba, am fost invitat de organizatori să susţin o conferinţă la Departamentul Arte al Universităţii Federale din Parana, în cadrul Seminarului de muzică contemporană. Le-am vorbit celor prezenţi – profesori de compoziţie, studenţi, masteranzi, compozitori invitaţi în Festival – despre muzica românească de azi şi despre festivalurile de muzică contemporană din România.

Am dat, totodată, un interviu la Radio Parana. Amfitrion a fost Harry Crowl, cel care realizează de ani de zile emisiuni de muzică contemporană, multe dintre ele dedicate creaţiilor contemporane româneşti.

Lucrarea mea Soli Insieme, pentru flaut, pian şi percuţie a fost interpretată în cadrul Bienalei în concertul susţinut de „Duo Fla-∏“. Celor două interprete, flautista Valentina Daldegan şi pianista Beatriz Furlanetto li s-a adăugat percuţionistul Luís Fernando Diogo.

Am avut plăcerea şi onoarea să-l întâlnesc la Curitiba pe dl. Orcival Henning, consulul onorific al României, cu reşedinţa în capitala Statului Parana.

M-am bucurat să-l revăd la Curitiba şi pe tânărul pianist şi compozitor Raul Passos, pe care l-am avut audient la Bucureşti, în 2009, la cursurile mele de compoziţie de la Facultatea de Muzică a Universităţii Spiru Haret (în prezent Facultatea de Arte).

Iată cum vizita lui Harry Crowl la Bucureşti, în 2006, ca invitat al Secţiunii Naţionale Române a Societăţii Internaţionale de Muzică Contemporană (SNR-SIMC), la ediţia din acel an a Festivalului internaţional „MERIDIAN, Zilele SNR-SIMC“, a însemnat începutul unor relaţii de colaborare dintre cele mai fructuoase între compozitorii români şi cei din Brazilia.

Până la urmă, schimbul acesta de idei şi de experienţe estetice, în general, ne face să ne simţim mai aproape unii de alţii şi, în ultimă instanţă, să comprimăm distanţele geografice prin punţi de frumos şi de expresie artistică.

Sorin Lerescu

Sorin Lerescu – Soli Insieme

Această prezentare necesită JavaScript.

Concertul Cvartetului de Coarde Florilegium

Standard

Avem bucuria să prezentăm, în paginile Revistei, Concertul Cvartetului de Coarde Florilegium – din cadrul Festivalului Internaţional „George Enescu”, 4 septembrie 2011.

Program : 
Dan Timiş – Cvartet de coarde
Sorin Lerescu – „Impressions” cvartet de coarde nr. 3
Myriam Marbe – Cvartet de coarde nr. 2
Călin Ioachimescu – Cvartet de coarde nr. 1
Doina Rotaru  – „Vivarta” pentru cvartet de coarde

*

Dan Timiş – Cvartet de coarde

*

Sorin Lerescu – IMPRESSIONS, String Quartet No 3 (2010)

Am început să lucrez la Cvartetul de coarde nr. 3, Impressions, în vara lui 2010, la Brăila. Partitura am definitivat-o la Tescani în timpul rezidenţei de creaţie pe care am primit-o, cu generozitate, din partea Biroului Secţiei simfonice a UCMR şi a Muzeului Naţional „George Enescu“.

Impresiile mele din iulie, anul trecut, cand am simţit la Brăila atmosfera apăsătoare în faţa ameninţarii apelor învolburate ale Dunării, reprezintă substanţa expresivă a primei părţi a Cvartetului nr. 3, intitulată: Waters (Apele). Unisonul se transformă treptat în structuri polifone şi, mai apoi, omofone. Contrastul dinamic şi expresiv, accentele şi frânturile melodice sunt elemente ale unui tip de construcţie sonoră, care poate fi întâlnit şi în alte lucrări ale mele din ultimii ani.

Cea de-a doua secţiune, Evening Breeze (Adierea serii), încearcă să recompună în plan sonor universul mirific al reşedinţei de vară a lui Enescu de la Tescani, printr-o melodică apropiată stilului enescian, cu creşteri şi descreşteri dinamice şi dezvoltări ritmice care reamintesc, într-un fel, accentele din prima parte.

Cvartetul de coarde nr. 3 este dedicat Cvartetului Florilegium care a şi realizat prima audiţie, în 16 decembrie 2010, în cadrul ediţiei a 6-a a Festivalul internaţional „MERIDIAN, Zilele SNR-SIMC“ de la Bucureşti.

 Sorin Lerescu

*

Myriam Marbe – Cvartet de coarde nr. 2

*

Călin Ioachimescu – Cvartet de coarde nr. 1

Cvartetul meu este compus in timpul facultatii, pe cand studiam cu maestrul Stefan Niculescu tehnica seriala, pe care am integrat-o in tipul de scriitura polifonica si mai ales (destul de neobisnuit) heterofona.

Cvartetul meu a fost distins in 1974 cu premiul UCMR.

*

Doina Rotaru – Vivarta – pentru cvartet de coarde

In filozofia indiana, „vivarta” inseamna transfigurare, schimbare aparenta. In lucrarea mea, discursul evolutiv continuu de tip transformational se articuleaza in 3 sectiuni cu expresii diferite. O melodie blanda, diatonica, in caracter arhaic romanesc, este insotita de „inganari” eterofonice si este  repetata mereu variat, acumuland energie si ambitus.Substanta sonora   evolueaza  treptat spre o alta zona, dramatica, tensionata.Pe o pedala grava, realizata de violoncel ,se contureaza  in paralel 3 planuri discontinue.Textura alcatuita din sugestii de tipete de pasari se rarefiaza si se transforma treptat in gesturi blande care vor genera o melopee continua ce coboara din registrul acut spre cel grav.  Durerea si furia se transforma  intr-un spatiu luminos, trist si resemnat, din care nu lipsesc nici tensiunile mocnite, nici amintirile inceputului.

Lucrarea a fost scrisa in 2009 si e dedicata cvartetului “Florilegium”

Doina Rotaru

Filmări şi postsincron: No14 Plus Minus