Jazzul ca simbioză muzicală (VI)

Standard

Fenomenul Third Stream, o „reconciliere” culturală

Deşi au existat manifestări de tip fussion clasical-jazz ,înainte de 1950 (încă din 1920, Paul Whitman,cel care a lucrat şi cu George Gershwin pentru Rapsody in blue, folosea o orchestră de jazz, extinsă ,mai exact big band-ul, la care adăuga o secţie de corzi , realizând aranjamente la lucrări din repertoriul din muzicaserioasă”cel care a denumit şi definit acest concept Third Stream, a fost compozitorul Gunter Schuller  în anul 1952.

El descria third stream ca « un nou stil de muzică ce se poziţionează la jumătatea distanţei între muzica “classică” europeană şi cea de jazz ». Tot el mai spunea că  “Third Stream îşi are rădăcinile tot atât de mult în muzica cultă europeană cât şi în jazz, şi obligă atât compozitorii cât şi interpreţii să fie bine pregătiţi în ambele genuri muzicale”.

Pentru a explica mai bine termenul Third Stream, Shuller explică ceea ce nu este acest stil :

–         nu este jazz cu ansamblu de corzi

–         nu este jazz interpretat la instrumente”clasice”

–         nu este muzică “clasică” interpretată de muzicieni de jazz

–         nu este o “fărâmă” de Ravel sau Schonberg inserată pe o progresie de

bebop sau procesul inversat

–         nu este jazz într-o manieră fugato

–         nu este o fugă interpretată de un muzician de jazz

–         este o altă opţiune printre multe altele, pentru muzicienii creativi ai zilelor noastre

Înaintea lucrării  “Concerto for Cootie” a lui Duke Ellington, realizată în 1940, a existat proiectul clarinetistului Artie Shaw,care în 1936 a compus  “Interlude in B flat” pentru secţie ritmică, cvartet de corzi şi clarinet solo.  Era perioada de sfârşit a swing-ului şi începutul bebop-ului, când efectele impresionismului european se făceau simţite în muzica lui Charlie Parker şi a lui Dizzie Gilespie (albumul „Perception”  realizat de Gillespie şi şi aranjat de J.J.Johnson este un exemplu de Third Stream în care Johnson foloseşte şi harpa).

În acelaşi timp, există în această perioadă un flux energetic cu dublu sens, compozitorii europeni fiind influenţaţi, la rândul lor, de noua muzică, jazzul, în special ragtime şi dixieland. Astfel, Igor Stravinski compune “Ragtime” pentru un ansamblu format din 11 instrumente, “Piano Rag Music”(1919) pentru pian solo şi “Ebony Concerto” compus în 1945 pentru clarinetistul şi saxofonistul Woody Hermann şi orchestra de jazz a acestuia.

Acest moment al anului 1945 ar trebui să fie mult mai bine pus în evidenţă de către muzicologii de jazz şi de cei de muzică “serioasă” deoarece este un moment de cotitură în istoria muzicii; unul dintre cei mai importanţi compozitori din perioada impresionistă (în stil neo-clasic) işi arată interesul faţă de muzica de jazz, colaborând cu muzicieni de jazz, şi – mai mult – dedică o lucrare orchestrei de jazz, a lui Hermann pentru care compune lucrarea (este important de ştiut că este vorba despre prima orchestră a lui Hermann, “the First Herd”, deoarece cu cea de-a doua, “the Second Herd” el pune bazele  stilului, “Cool Jazz” în 1947 cu albumul “Four Brothers” ).

Tot în această perioadă a anilor 1940, când stilul bop promovează nonconformismul ca atitudine artistică şi socială, imigrantul evreu, din Tiraspol, Norman Granz, cu talent de impresar şi producător de evenimente, realizează un proiect denumit “JAZZ AT THE PHILARMONIC”(JATP), ce se va întinde pe o perioadă  lungă de timp.

Acest proiect este emblematic pentru perioada bop, în special pentru mesajul estetic pe care l-a promovat, aducând jazzul pe scenele de concert.

Primul concert a avut loc în sala Philarmonic Auditorium din Los Angeles în 1944, printre muzicienii prezenţi fiind saxofonistul Illinois Jacquet, trombonistul şi compozitorul J.J. Johnson,care, mai târziu, a avut o activitate deosebită în domeniul Third Stream, pianistul şi vocalistul Nat King Cole, bateristul Buddy Rich,etc.

Producătorul Granz extinde acest proiect printr-un turneu în S.U.A. şi Canada, între anii 1945-1957, realizând – după cum evidenţiază Encyclopedia Britannica şi The free Encyclopedia,Wikipedia – o anulare a atitudinii segregaţioniste.

Concomitent cu turneul american, Granz extinde proiectul şi în Europa, Londra fiind primul oraş european în care JATP se produce. Între 1952 şi 1956,în turneul european au participat muzicieni precum  bateristul italo-american Louis Belson, contrabasistul Ray Brown, trompestistul Roy Eldrige, vocalista Ella Fitzgerald, Charle Parker, trompetistul Dizzy Gilespie, saxofonistul Stan Getz, vibrafonistul Lionel Hampton, saxofonistul Coleman Hawkins, pianistul Oscar Peterson, vocalista Billie Holiday, grupul Modern Jazz Quartet, saxofonistul Lester Young,etc.

Este important de subliniat faptul că ceea ce se prezenta pe scenă în aceste turnee JATP, era o altă muzică decât cea cunoscută în perioada swing, acea muzică de divertisment facil. Muzicienii amintiţi mai sus se detaşaseră de atitudinea facilă a muzicii de dans, realizând o muzică  în care travaliul componistic şi improvizatoric se raporta la mecanismul intelectual al muzicianului educat.

Trebuie menţionat faptul că există şi în jazzul modern din perioada Cool jazz un balans interior ce induce o stare de mobilitate dansantă. Acest balans este şi secretul unei interpretări “cu swing”, dar trebuie făcută diferenţa între adresabilitatea muzicii pentru balurile dansante şi cea de concert  în care există un concept de natură estetică.

Proiectul JATP a continuat, cu intermitenţe, până în 1981, când a fost produs în Japonia.

Un alt moment important în această cronologie, este cel al vibrafonistului Lionel Hampton, a cărui activitate începe în era swing dar se continuă şi în celelalte stiluri moderne de jazz. Fiind negru creştin, acesta a fost interesat de iudaism compunând, în anul 1953. Suita King David , lucrare interpretată împreună cu Boston Pop Orchestra. Prin adoptarea vibrafonului în formaţia de jazz, Hampton mai face un pas înainte către realizarea unei percepţii corecte în legătură cu tendinţa intelectuală a muzicienilor de jazz din perioada modernă a genului.

Modern Jazz Quartet este un grup de jazz ce a rămas în istoria genului datorită componenţei neconvenţionale, prin prezenţa vibrafonului alături de pian, contrabas şi baterie.  Milt Jackson, vibrafonistul grupului şi exponent al stilului hardbop a fost descoperit de către Dizzy Gillespie. Director muzical al  cvartetului era pianistul şi compozitorul John Lewis(1920-2001), care beneficiase de studii de pian clasic la Universitatea New Mexico, continuând cu o a doua facultate în domeniul antropologiei ( el fiind unul dintre “intelectualii jazzului” alături de Fletcher Henderson care avea un master în chimie).  Lewis s-a format în big band-ul lui Dizzy Gilespie, unde a lucrat cu bateristul Kenny Clarke (figură importantă din bop), după care a lucrat cu Charlie Parker în 1948, pentru albumul “Parker’s Mood”, iar în 1949 a înregistrat cu Miles Davies pentru albumul “Birth of the Cool”. John Lewis a participat şi în proiectele de Third Stream a lui Gunter Schuller, şi datorită pregătirii sale în muzica „serioasă”, europeană, a introdus elemente de polifonie elaborată în stilul grupului Modern Jazz Quartet.

Albumul “Django” este un exemplu de improvizaţie în stil polifonic, fugato, în care elementele de blues sunt prezente constant. Ceilalţi membri ai grupului erau Percy Heath la contrabas şi Kenny Clarke la baterie.

J.J. Johnson (1924-2001)  a fost primul trombonist care a adoptat stilul bop.

Compozitor şi aranjor a activat  în orchestra lui Count Basie în perioada swingbig band, după aceea a evoluat alături de Charlie Parker, Max Roach, Sony Stitt, Bud Powell.  După ce efectuează un turneu de 3 ani în SUA , Marea Britanie şi Scandinavia, alături de nume sonore din jazz, precum Clifford Jordan (saxofon), Nat Aderley (cornet), Freddie Hubard (trompetă), Tommy Flanagan(pian), Cedar Walton(pian), şi toboşarii Elvin Jones, Albert’ “Tootie” Health şi Max Roach , Jonhson se apropie mai mult de curentul  Third Stream.

După jumătatea anilor “50 şi, în special, la începutul anilor “60, Jonhson se apleacă cu precădere spre latura sa creativă de natură componistică. Devine un activ susţinător al stilului Third Stream şi scrie numeroase piese care includ deopotrivă elemente de muzică “clasică” şi de jazz. El contribuie cu lucrarea sa „Poem for Brass” la compilaţia de Third Stream , realizată în 1957 şi intitulată “Music for Brass”.  În 1956  J.J. Jonhson a venit  în Viena pentru a înregistra suita sa denumită Euro Suite cu o orchestră classical-jazz  fussion condusă de către pianistul şi dirijorul Friedrich Gulda.  Un alt proiect din aceeaşi paletă stilistică a fost cel realizat la Pittsburg împreună cu American Wind Symphony, unde J.J. Jonhson şi-a prezentant o altă creaţie proprie, denumită Diversions.  Din cauza unei boli grave, se retrage din viaţa concertistică, timp în care scrie o metodă cu  studii şi exerciţii pentru muzicienii de jazz, metodă care a fost publicată mai târziu de editura Hal Leonard.

Pianistul Bill Evans este cel care a contribuit la  abordarea pianisticii de jazz pe principiile pianisticii „clasice”.  Beneficiind de studii de pian clasic încă de la 6 ani,studiind cu mama sa, Evans este influenţat de viziunea impresionistă asupra muzicii. El este creatorul sistemului voice-ing, care se referă la sistemul armonic block chords pe sistemul choralului pe 4  sau mai multe voci, sistem pe care l-a folosit în perioada colaborării cu Miles Davies.

În 1965, Evans realizează un proiect Third Stream intitulat Bill Evans Trio with Symphony Orchestra. Colaborând cu germanul Claus Ogerman, în calitate de dirijor şi aranjor, Bill Evans interpretează lucrări din repertoriul clasic aranjate pentru trio de jazz şi orchestră simfonică. Albumul cuprinde următoarele lucrări :

“Granadas” de  Enrique  Granados,  “Valse”  de  J.S.Bach, “Prelude” de  A.Scriabin,

“Time Remembered” de B.Evans, “Pavane” de G.Faure, “Elegia” de Claus Ogerman, “My Bells” de B.Evans, şi “Blue Interlude” de F.Chopin.

Am ţinut să amintesc lucrările de pe album deoarece acesta este primul proiect din istoria jazzului în care se interpretează lucrări ale compozitorilor de muzică cultă într-o manieră jazz, realizată într-un mod serios (în anii 1920 Paul Whiteman realiza aranjamente din muzica cultă pe care le folosea în cadrul muzicii de dans).

Birth of The Cool, despre care am vorbit în episodul V al acestui serial, este albumul realizat de trompetistul Miles Davies în între 1949 şi 1950 cu o formulă de nonet  şi aranjamente realizate de Gil Evans, puternic influenţate de muzica cultă. Acest album este emblematic pentru conceptul care se dorea promovat în noul stil al jazzului denumit Cool. În echipa cooptată de Davis pentru realizarea înregistrărilor apar nume pe care le mai intâlnim în mişcarea Third Stream, inclusiv Gunter Schuller, cel care a denumit astfel stilul, aici în calitate de interpret la corn francez. În componenţa formaţiei sunt incluşi pianistul John Lewis, saxofonistul bariton Gerry Mulligan, saxofonistul alto Lee Konitz, bateristul  Max Roach, etc. În această formaţie mai apare tuba, un trombon, cornul francez,  instrumente nespecifice formaţiilor standard de jazz ale vremii.

“Focus” ,  este  denumirea  albumului  realizat de  saxofonistul  Stan  Getz în anul 1961 ce include  piese aranjate de Eddie Sauter, compozitor american cunoscut pentru colaborarea cu Getz şi pentru realizarea muzicii pentru filmul Michey One, în care Warren Beatty a avut rol principal. Pentru acest album,Sauter a compus o suită pentru string orchestra, secţie ritmică de jazz şi saxofon solo.

Aceasta este formula instrumentală a albumului Focus , avându-l  pe Stan Getz ca solist :  Stan Getz-saxofon tenor, Alan Martin-vioară. Gerald Tarack– vioară, Norman Carr-vioară, Jacob Glick-violă,Bruce Rogers-violoncel, Roy Haynes– baterie, Eddie Sauter– aranjamente, Hershey Kay fiind dirijor .

O altă personalitate deosebit de importantă pentru tematica acestui episod şi nu numai, este multi-instrumentistul,compozitorul şi profesorul Yusef Lateef, născut în 1920. De origine afro-american se converteşte la islam schimbându-şi numele original William Emanuel Huddleston. După turneul cu Dizzy Gillespie şi orchestra acestuia, în 1950, Lateef, se întoarce în Detroit pentru a-şi continua studiile de flaut şi compoziţie la Waine State University, aceasta fiind şi perioada când se converteşte la islam.

În 1961, când înregistrează albumele  Into Something şi Eastern Sounds, Lateef cântă la o colecţie de fluiere chinezeşti şi, pentru prima dată în istoria jazzului, improvizează la oboi. Cei care vor asculta înregistrările cu oboi ale lui Lateef vor rămâne impresionaţi de acurateţea intonaţiei şi de tehnica instrumentală rafinată şi cizelată. (înregistrarile sunt realizate alături de saxofonistul alto, Cannoball Adderlay, un improvizator de geniu la acest instrument)

În 1993, Lateef este cooptat de WDR Radio Orchestra pentru care  compune suita The African American Epic Suite, în 4 părţi, pentru quartet de jazz şi orchestră simfonică. Această lucrare a fost preluată ulterior şi de Atlanta Symphony Orchestra şi Detroit  Symphony Orchestra.

În domeniul ştiinţific, Lateef a obţinut doctoratul în 1975  la Unyversity of Massachusetts,  abordând o tematică bazată pe elemente occidentale şi islamice ale educaţiei muzicale, concepul său fiind denumit “autophysiopsychic music”. De asemenea are calităţi de scriitor  publicând  o nuvelă denumită  A Night in a Garden of Love  şi două ficţiuni : Spheres şi Rain Shapes.

A publicat şi o metodă de flaut Yusef Lateef”s Flute Book of the Blues şi mai multe compoziţii proprii pentru orchestră simfonică de jazz.

Bill Russo, de origine americană, pe numele original William Russo (1923-2003) a fondat The London Jazz Orchestra în 1960, contribuind la formarea noului stil Third Stream.  Întorcându-se în oraşul natal, în anul 1965, fondează Columbia College”s music department  şi devine director al Centrului pentru Muzică nouă.

Simfonia a doua  în C (Titans) îl face cunoscut pe acesta în lumea compozitorilor de muzică cultă.  În 1971, albumul care includea “Three pieces for Blues Band and Symphony Orchestra” devine numărul 1 în topul vânzărilor înregistrărilor din toate timpurile, clasament realizat de  Deutsche Grammophon’s. Această înregistrare a fost realizată de Bill Russo în colaborare cu San Francisco Symphony Orchestra, dirijată de Seiji Ozawa.  O altă lucrare a lui Russo este A Blues Concerto(1979), în care acesta foloseşte un instrument inedit, harmonica.

Bill Russo a compus mai mult de 200 de piese pentru jazz orchestra. A colaborat cu Duke Ellington, Leonard Bernstein, Cannoball Aderley, Yehudi Menuhin, Dizzy Gilespie, Seiji Ozawa, Billy Holiday si alţii.

Un alt muzician de jazz cu preocupări muzicale intelectuale este  Don Ellis, trompetist  şi percuţionist care a avut mai multe experimente muzicale, printre care “The Hindustani Jazz Sextet”.

Din activitatea lui Don Ellis reţinem că, după iniţierea muzicală cu muzicianul indian Hari Har Rao, a încercat să aplice metrica compusă specifică muzicilor hinduse în contextul improvizaţiilor muzicienilor occidentali.

Împreună cu mentorul său indian Rao, Don Elis , în calitate de muzicolog, scrie în 1965 articolul  An Introductionton to Indian Music for the Jazz Musicians.

Don Ellis a fost implicat în mai multe proiecte Third Stream. O reprezentaţie live, ce a avut loc la Lincoln Center pe 8 feb.1964, a fost filmată în vederea prezentării la televiziune în cadrul emisiunii realizate de Leonard Bernstein, „Young People”s Concerts series”.  Ellis a performat împreună cu alţi muzicieni în cadrul Filarmonicii din New York lucrarea Improvisations for Orchestra and Jazz Soloists(1961) a compozitorului Larry Austin şi compoziţia lui Günter Schuller, “Jouney Into Jazz” (1962).   O nouă versiune a lucrării lui Austin a fost realizată cu New York Philarmonic Orchestra, dirijor Leonard Bernstein, şi introdusă pe albumul “Leonard Bernstein Conducts Music Of Our Time” (1965).   O altă compoziţie importantă a sa este Passacagla and Fugue realizată pentru prima dată pe scenă, în Monterey.  

Herbie Hancock(n.12.apr.1940) , pe numele real Herbert Jeffrey, este una dintre cele mai importante,  personalităţi ale jazzului actual. Făcând parte din grupul lui Miles Davies în perioada post Bop– Cool, acesta a devenit muzician de referinţă pentru istoria genului.  Hancock este afro-american şi a început să studieze pianul classic încă de la 7 ani. La 9 ani a interpretat prima parte din concertul nr. 5 de Mozart cu Chicago Symphony Orchestra.  Un aspect interesant este că el nu a avut un profesor de jazz fiind autodidact în acest domeniu.  Asemenea lui Miles Davies, Hancock este un muzician cu o gîndire holistică, “flexibilă”, şi a atins cu uşurinţă mai multe zone stilistice, pregătirea lui ca muzician intelectual fiind esenţială în poziţionarea în fruntea “clasamentului” de jazz al tuturor timpurilor.

Hancock are o discografie bogată, albumul „Gerswin’s World” fiind o sinteză a viziunii artistice şi estetice personale şi un mesaj către viitor pentru modul în care ar trebui abordat şi perceput jazzul.

Gershwin’s World”  a fost realizat de Herbie Hancock în 1998, fiind –după părerea mea – un “ghid de utilizare a limbajului jazzului”  într-un concept unitar al limbajului muzical universal.

„Subiectivitatea” mea este “combătută” de realitatea conceptului realizat de Hancock prin alegerea pieselor, prin aranjamentele care îi aparţin, alegerea partenerilor muzicali  şi prin arta improvizatorică.

Pentru acest album în maniera Third Stream, Hancock colaborează cu Orphes Chamber Orchestra, cu Chick Corea, Wayne Shorter, Stewie Wonder, cantăreaţa Joni Mitchel, saxofonistul şi flautistul Kenny Garret, saxofonistul alto şi clarinetistul James Carter, trompetistul Eddie Henderson, basiştii Bakiti Kumalo şi Ira Coleman, la baterie o femeie, Terri-Linn Carrington, programatorul pe calculator Robert Sadin (care are pregătire de dirijor), violoncelistul Charles Curtis şi soprana Katleen Batle.

Muzica de pe acest album aparţine în majoritate lui Gershwin dar ceea ce este foarte interesant constituie “lumea” lui Gershwin pe care o „desenează” Hancock prin crearea  atmosferei afro realizată prin percuţii africane în prima piesă, „Ouverture”, apoi prin includerea blues-ului St.Louis Blues, una din primele compoziţii de blues din istorie, acest demers fiind un moment retrospectiv. Hancock realizează un alt moment retro, actualizat, în duoul cu Chick Corea în piesa “Blue Berry Rhythm”. Este foarte interesant cum Herbie Hancock descrie lumea lui Gershwin, făcând apel la alţi compozitori din genuri muzicale diferite precum Duke Ellington,cu piesa Cotton Tail ,  Maurice Ravel, prin concertul pentru pian in Fa major,partea a II-a, unde Hancock improvizează pe background-ul orchestral.

Un alt moment interesant al albumului este preludiul in C# minor pentru pian de Gershwin. Aranjamentul realizat de Herbie Hancock pentru trio de jazz şi soprană este surprinzător şi denotă un discernământ muzical şi estetic peste nivelul mediu de înţelegere a fenomenului muzical, în general.

Chick Corea este cunoscut atât la nivel popular cât şi în mediile academice ca un pianist de excepţie şi un compozitor de talent. El este unul dintre pionierii stilului fusion. Corea abordează cu dezinvoltură concerte de Mozart fiind un exemplu pentru pianiştii de jazz ce trebuie să-şi desăvârşească tehnica pianistică.

În contextul Third Stream amintesc albumul The New Cristal Silence, realizat în colaborare cu Sydney Symphony Orchestra , avându-l invitat pe vibrafonistul Garry Burton. Aranjorul Tim Garland ( saxophonist, clarinetist, compozitor  de origine britanică , care are preocupări  fusion şi Third Stream,una dintre lucrările sale, Momentum, fiind în stitul concerto grosso cu momente improvizatoricea realizat aranjamentele orchestrale pentru 5 compoziţii ale lui Ckick Corea: “Duende”,”Love Castle”, “Brasilia”, “Crystal Silence” şi La Fiesta”.

Keith Jarrett este emblematic pentru pianistica europeană de jazz, studiind cu celebra profesoară Nadia Boulanger la Paris. El constituie exemplul pianistic ideal, alături de Chick Corea , fiind improvizatorul cu “cele mai multe melodii pe minut, create în timp real” (această afirmaţie imi aparţine). Discografia sa de jazz este completată de o alta cu muzică cultă. Casa de discuri ECM  a produs mai multe înregistrări de muzică cultă cu Jarrett: ,”Fratres on Tabula Rasa de Arvo Part,impreună cu violonistul Gidion Kremer(1984), “Clavecinul bine temperatde Bach, vol 1 în 1987, vol.2 în 1989, “Variaţiunile Goldberg” (1989), “24 de Preludii şi Fugi” de Dimitri Şostakovich(1991), “3 Sonate pentru Viola da Gamba şi Cembalo” de J.S.Bach(1991), “Suita  franceză” de acelaşi autor(1991),”Masonic Funeral Musicşi “Simfonia in G minor”(1994 )de Mozart şi mai multe concerte pentru pian de acelaşi autor.

După debutul alături de Art Blakey, Charles Lloyd, sau Miles Davies, Jarrett îşi afirmă propria viziune despre jazz prin elementele apropiate de muzica cultă, care îi caracterizează personalitatea muzicală.

Jarrett foloseşte, de multe ori, o tratare   contrapunctică a standardelor de jazz, limbajul polifonic bachian fiind un mod natural de gândire improvizatorică.

Trio-ul format de Jarrett împreună cu bateristul şi compozitorul Jack DeJohnette şi Gary Peacock a devenit un etalon pentru această formulă standard de jazz. Cei trei muzicieni respectă principiile muzicii de cameră culte în care componenta dinamicii este foarte importantă. În general bateria este folosită,de cei mai mulţi toboşari de jazz  doar ca instrument pentru ritm. DeJohnette arată o altă manieră de “cântat” la acest instrument, tratându-l ca pe o sursă de sunete muzicale şi nu ca pe o sursă de “bruiaj” cu rol de a menţine ritmul.Simţul măsurii adică al proporţiei este ingredientul necesar şi obligatoriu în abordarea jazzului modern, care se departează din ce în ce mai mult de enterteinment şi se aliniază muzicii serioase, bineînţeles în cazurile muzicienilor cu discernământ nativ şi,mai ales dobândit ( am specificat anterior că Herbie Hancock nu a avut un profesor de jazz, el având un discernământ natural şi amplificat prin studiile de muzică “serioasă”,cultă).

În această enunţare a muzicienilor intelectuali de jazz, trebuie amintit şi trompetistul Wynton Marsalis,clasician şi improvizator de excepţie. Negru afro-american, Wynton s-a implicat şi în politică, fiind numit şi director artistic al Lincoln Center.

Diana Krall, pianistă şi vocalistă de jazz care improvizează doar la pian iar temele le interpretează vocal, este un bun exemplu pentru atitudinea intelectuală pe care o promovează. Teme standard de jazz precum “The look of love, „Fly me to the moon”, „Cry me a reaver” etc. sunt aranjate pentru orchestră simfonică de jazz, Diana reuşind să aducă o  lumină nouă asupra „cântăreţelor” de jazz, de multe ori asociate cu tipul Marilyn Monroe interpretând “Happy birthday to mister president”…

George Duke este pianist,compozitor şi producător, a lucrat cu nume sonore precum : saxofonistul Cannobal Adderly,vocalista Diane Reeves, Al Jarreau, violonistul Jean Luc-Ponty,vocalista Anita Backer,etc.

George Duke are o activitate importantă în domeniul compoziţiei în maniera Third Stream . Compoziţia sa, “Muir Woods Suite” pentru quartet de jazz şi orchestră simfonică, a avut premiera la Montreux, după care a fost prezentată în mai multe locuri în lume incluzând Los Angeles Philarmonic, Atlanta Symphony sau Prima la Musica Orchestra, beneficiind şi de o înregistrare realizată de Warner Brothers Records.

În prezent, Duke a fondat o orchestră simfonică de jazz, obţinând un grant de la National Endovment for the Arts. Orchestra este compusă din 67 de membri şi realizează turnee educaţionale pentru studenţii din instituţiile americane de specialitate.  În cadrul concertelor din Los Angeles din luna mai 2009, repertoriul orchestrei a inclus pe lângă Rapsody in Blue a lui G.Gershwin, două momente de pe albumul „Focus” al lui Stan Getz, despre care am vorbit anterior, “Enigma Variations” de Edward Elgar şi compoziţia lui Tom Scott „Bossa,Ballad&Kinda Blue”.

Acest proiect patronat de National Endovment for the Arts şi sponsorizat de un număr impresionant de companii, inclusiv de fundaţia Ellei Fitzgerald, evidenţiază atenţia cu care este susţinut  proiectul  de promovare a unei atitudini intelectuale a muzicii de jazz în ţara în care acest gen muzical s-a născut.

Florin Răducanu

                                                                                     http://jazzworldquest.com/florin_raducanu.html

P.S. Există atîtea momente de excepţie în maniera Third Stream încît recunosc că mi-a fost greu să selectez . Cu siguranţă veţi găsi multe exemple în acest sens, reconcilierea culturală fiind o parte importantă în procesul “mîntuirii” artistului creator.

Propun pentru auditie :

  1. “Perception” –part. I , compoziţia lui J.J. Johnson, solist fiind Dizzy Gillespie, dirijor, Gunter Schuller, cel care a şi denumit stilul în 1952 :
  1. „Pavane” de Gabriel Faure de pe albumul „Bill Evans Trio with Symphony Orchestra :
  1. „The look of Love”, un „song” standard orchestrat, solistă fiind pianista şi vocalista Diana Krall   :
  1. …şi un fragment din Poemul simfonic de Jazz “Jazz Ecumenica” , o compozitie de-a mea. În acest fragment ascultati piesa “Veneratie Ave Maria” pentru Trio de jazz şi orchestra de corzi şi “Concert Samba” pentru Big-band. Concertul a fost preluat de Uniunea Europeana de Radio şi transmis in 13 ţări,cu ocazia evenimentului “Bucuresti-Oraş al Muzicii :
Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s