Ştefan Niculescu. Dialog despre creaţia muzicală

Standard

(text inedit)

Cu zece zile înainte de dispariţia maestrului Ştefan Niculescu dintre noi, am purtat un dialog despre creaţie. Vorbeam despre creaţia  individuală (de autor) şi cea colectivă (populară). Era o discuţie „obişnuită”, o frântură de vorbă, cum purtam adesea. Deobicei, el te provoca la un schimb de opinii şi tu încercai să îţi defineşti ideile, iar el dezvolta, fără să te strivească, un punct de vedere temeinic, rod al unei aprofundări îndelungate. O discuţie cu dânsul se purta ca de la egal la egal şi de aceea era foarte pasionantă. Totuşi, nu realizam atunci că cel care îmi vorbea atât de profund şi de savant se va opri brusc, va tăcea pentru veşnicie, că tot acest monument de erudiţie se va nărui pentru noi într-o singură clipă. Câte lucruri aş fi dorit să mai fi vorbit…!

Iată această frântură de vorbă:

Nicolae Teodoreanu: Mi se pare foarte adânc şi Brăiloiu când vorbeşte despre creaţia colectivă. Cred că are ceva din Jung.

Ştefan Niculescu: Ce e clar şi se înţelege imediat, e ca aceasta aşa-zisa creaţie colectivă stă pe un fond care este mai mult sau mai puţin colectiv. Cred ca tot un om genial e ăla care a lucrat acolo, dar a fost adoptat de colectivitate şi rămâne în prezenţă, domne, până acuma, după ani de zile, după secole, după milenii. Aşa ceva cum se poate explica decât aşa?!

NT: El nu vorbeşte despre prezenţa unei personalităţi, ci despre nişte fapte naturale pe care omul le descoperă ori unde ar fi, în mai multe puncte de pe glob. Asta se susţine cu Jung, fiindcă Jung spune că aceste arhetipuri nu izvorăsc din experienţa personală, individuală.

ŞN: Eu vreau să vorbesc despre altceva. Că există o creaţie individuală şi în domeniul creaţiei colective. Că trebuie să existe, nu se poate să nu existe nişte oameni superdotaţi pentru muzică şi care sunt creatori a ceva, care apoi rămâne şi e integrat, şlefuit, nu ştiu cum, integrat de colectivitate. Dar există un Beethoven, un Bach, un ceva, că nu pot să-mi explic eu acele colinde culese de Bartók şi armonizate de el pentru pian… Sunt atât de geniale, că nu poţi să schimbi o notă! Şi sunt de o perfecţiune absolută, că numai cântându-le, îţi umplu sufletul. E inimaginabil ce forţă e în ele! Asta nu poţi să zici că este prin şlefuire, nu ştiu ce. Aiurea! Sunt făcute de un om genial. Şi ei au avut inteligenţa să le păstreze aşa. Imposibil să nu fie un om genial! Oamenii geniali nu sunt numai în cultura cultă, există şi în cultura populară.

NT: Da, şlefuirea asta nu înseamnă că tot satul participă…

ŞN: Tot oameni deştepţi, tot oameni cultivaţi!

NT: Câţiva bineînţeles. Dar, ideea este că nu am o creaţie fixă, nu am o simfonie, fiindcă ea nu există ca atare. De aia zice Brăiloiu de un arhetip ideal, că nu poţi să o fixezi. Niciodată un cântec nu e fixat. El mereu e un pic altfel. Şi pe Brăiloiu asta l-a preocupat, că mecanismele creaţiei populare sunt diferite de mecanismele creaţiei culte. Că aici avem totdeauna nişte puncte fixe de la care pleci şi te duci mai departe, în timp ce acolo problema lor este să păstreze ceea ce au fiindcă nu le poţi obiectiva, fixa într-un obiect…

ŞN: Adevărat, dar… Până la apariţia notării muzicii în Europa occidentală, muzica era la fel. Sau se nota aşa de sumar, încât nu contează. Tot aşa era.

NT: Până la Papa Grigore.

ŞN: Chiar şi după Papa Grigore.

NT: Asta într-un fel se întâmplă şi în muzica psaltică, ea notează, dar şi acolo fiecare interpret…

ŞN: Ba mai mult decât atât. Acum ca să refaci cum se cânta muzica bizantină în secolul VI, nu ştii. Sau cum se cânta muzica gregoriană în sec. XII, iarăşi nu ştii. Sunt presupuneri.

NT: Se conta foarte mult pe memorie, exact ca şi în folclor. Era o transmitere de la un învăţător la discipol. Şi acum psalţii tot aşa învaţă. Degeaba ştii notaţie, notaţia aia nu îţi foloseşte la nimic, dacă nu ştii cum se cântă.

ŞN: Şi mai e ceva. Toată muzica Europei cultivate, cu excepţia ultimelor două secole şi ceva, avea la bază improvizaţia. Erau momente improvizatorice incluse în piese. Puteai să schimbi… De exemplu există sonate de Mozart pe care le cântau alţii puţin altfel. Acuma este o crimă, dacă schimbi ceva. Şi e o crimă!… eu ştiu, bine că e o crimă!

NT: Asta înseamnă să intri undeva în fenomenologia creaţiei, acolo să intri acolo de unde ia naştere sonata şi să poţi să prinzi mecanismul generator.

ŞN: Exact, exact!

NT: Nu să începi să corectezi că mie mi-ar plăcea din capriciu. Că şi Mozart până a-i da forma ei fixă, a tatonat-o. Că a ales una sau alta, poate că a fost şi o opţiune de moment, care poate în alt moment ar fi fost alta.

ŞN: Da sigur. Dar în orice caz, personajul ăsta este un personaj extraordinar! Că la el, de exemplu… Mânca bine, ştii, că îi plăcea să mănânce şi să bea. Şi după ce mânca bine la prânz se aşeza într-un fotoliu să se asimileze mâncarea. În timp ce stătea şi dormita în fotoliu, în mintea lui mergea o simfonie. Şi când se scula, terminase cu digerarea mâncării, cu siesta, apare şi: „Gata am terminat simfonia!”. Şi pe urmă nu avea decât să o scrie. Adică ce vreau să spun: toată forma era acolo! Nu mai umbla să corijeze o bucăţică de formă. Totul era acolo! Ăsta este un semn de genialitate extraordinară.

Şi acuma s-au schimbat puţin lucrurile. Până acuma eu citisem că în copilărie îl bătea taică-său ca să înveţe. Nu e adevărat! Îi arăta numai, dar ăla învăţa de 10 ori mai mult. Şi taică-său s-a speriat cum poate să asimileze. Şi pe la 7-8 ani ştia deja vreo 5 limbi, cu latină, cu toate astea. Pe la 8 ani a fost chemat de Papă şi i s-a dat să facă o muzică religioasă pe un text latin. Nici o problemă, domne. 8 ani!

Şi alţii care se chinuiesc. Dar, ajung şi ei. Pe cine să iau eu? Să iau simfonia în re, de Cesar Frank, pe care a scris-o la bătrâneţe. Până atunci a fost un chin, a scris şi el câteva piese, aşa. Dar a ieşit, domne, a ieşit dintr-o dată! S-a împlinit mai târziu.

NT: Totuşi mecanismele creaţiei, ca să revenim la Brăiloiu, sunt diferite într-o muzică de tradiţie orală, sau semiorală, faţă de muzica europeană. În muzica europeană ai opera, sau capodopera (dacă opera e de valoare), şi ai compozitorul sau geniul. În timp ce dincolo lucrurile sunt mai volatile, mai fluide.

ŞN: Geniul există şi acolo!

NT: Geniul nu e afirmat. De aia toate celelalte muzici par a fi inferioare muzicii europene, că nu poţi să numeşti care este un compozitor genial în muzica psaltică, sau în muzica japoneză, sau în folclor. Nu poţi să numeşti. Care e o capodoperă în muzicile astea?!

ŞN: Stai puţin! Când am fost în Germania, în Berlin… În fiecare an se făcea un festival „aussereuropäische Musik”. Care dura vreo săptămână – două. Şi pe cine invitau, domne? Cele mai mari personalităţi din Asia, din Africa! Erau nişte tipi extraordinari.

NT: Care erau  interpreţi-compozitori. Că deosebirea nu e aşa de precisă.

ŞN: Păi toţi sunt interpreţi-compozitori în muzica psaltică! Toţi sunt. Deci tot muzică psaltică. Îl vedeai că ăla e formidabil şi ăla de lângă el nu e chiar aşa de formidabil. Eu nu găsesc că diferenţele sunt aşa de… Prea rupi lucrurile! Sigur că are dreptate Brăiloiu, dar nu trebuie rupte, domne. Adică făcută o graniţă din asta impermeabilă. Cortină de fier.

NT: Dar, mi se pare că dacă le rupem un pic, putem înţelege ceva mai bine cum funcţionează muzicile astea.

Nu înţelegem deloc mai bine! Ne încurcăm şi spunem că ăştia sunt aşa şi ăştia sunt aşa. Adică ăştia sunt cu da, ăştia sunt cu nu. Logica asta bivalentă, care este o logică proastă. Că logica este trivalentă, quadrivalentă. Cu mai multe valori.

NT: Bine, dar noi că să ne orientăm, trebui să spunem că asta stă în stânga şi asta în dreapta.

ŞN: Şi după acea corectăm. Domne asta e aşa. Dar realitatea… E alta domne realitatea!

Şi să vrei să faci tip de muzică folclorică sau psaltică aşa cum se face în compoziţia europeană, iarăşi e o nebunie. Că nu este posibil. Că noi suntem fasonaţi în mod iremediabil de cultura europeană cultă. Din care învăţăm şi ce se întâmplă în cultura ailaltă, evident…

*

Ştefan Niculescu. Cuvinte ultime… Lucruri tainice

Cu câteva zile înainte de a pleca dintre noi, m-am întâlnit cu maestrul Niculescu pentru anumite treburi ce aveam de rezolvat împreună, ocazie cu care am avut o discuţie spontană, informală, despre scopul muzicii. Cuvintele sale, înregistrate pe un reportofon oarecare, aveau să fie pentru mine, cum avem să realizez curând, cuvinte de rămas bun, cuvinte ultime. Ascultându-le mai târziu, am înţeles mai bine ca oricând în ce consta legătura pe care o făcea între creaţia muzicală şi sentimentul religios. Aceste gânduri, de un larg interes, le prezint mai jos.

Pentru maestrul Niculescu, apropierea dintre cele două lumi nu era una exterioară, de conjunctură, pur şi simplu tradiţionalistă, ci una de esenţă, de angajare profundă. Astfel, însăşi muzica sa, care este într-o covârşitoare măsură artă sacră, nu presupunea alăturarea facilă dintre un text religios şi un material muzical oarecare, ci ea înseamnă cumva imersia sinelui individual în acel adânc al fiinţei, comun tuturor oamenilor, de unde izvorăsc deopotrivă rugăciunea şi muzica; aceste fiind faţete ale uneia şi aceleaşi atitudini de deferenţă în faţa Sinelui Divin. Iar modalitatea de acces în acel adânc al fiinţei este, nu raţiunea, nu sentimentul, ci dincolo de ele, un anume fel de a simţi, cultivat în toate disciplinele iniţiatice, inclusiv în Creştinism. Privirea îndreptată spre acel punct, care este al inimii, îi dădea maestrului Niculescu acea paradoxală orientare simultan ecumenică şi riguros ortodoxă. Coincidenţa contrariilor. Spre acel punct tainic al inimii, al fiinţei, a plecat de curând, nu pentru a se îndepărta, ci pentru a ne fi mai aproape.

Redau în cele ce urmează câteva dintre cuvintele sale ultime, pe care le-am lăsat aşa în forma originală, neajustate, de unde şi caracterul lor extrem de oral, lipsit de o anumită şlefuire prin elaborare:

«De simţit. Bineînţeles că aud cu urechea, dar nu urechea vibrează. Aicea vibrează inima, nu? Simt ceva. De exemplu îmi vine să plâng dacă fac ceva care îmi placee foarte mult. Uneori se întâmplă. Nu eu, dar Bach. Bach când făcea ceva plângea, domne. E ceva aicea. Simţea ceva. Nu ne dăm pe noi de exemplu, că diferenţele sunt enorme faţă de Bach. Dar, asta e. Ceva de soiul ăsta. Adică operezi, lucrezi la piesa aia, o fac până îmi spune ceva care mă înduioşează, care mă scoate din realitatea zilnică şi mă introduce în alt tip de timp. Că e un alt tip de timp, trăitul. Decât timpul calculat (Cum îl calculaţi voi la folclor…)

Şi ăia care se duc în Extremul Orient, e foarte bine, dar toată problema e nu să înveţi o tehnică, ci să înveţi să simţi ca ăia. Că toate doctrinele astea orientale sunt formidabile, dar sunt formidabile pentru ei, că ei le simt. La noi totul e făcut raţional.

E o carte care se cheamă „Arta de a trage cu arcul”. Şi anume, în budismul zen. În budismul zen există mai multe trepte: Cum să aranjezi florile… Toate astea sunt iniţiatice. Şi una cu arcul. Şi era un profesor neamţ – îţi dai seama, când spun neamţ, spun unul care e la fix cu raţiunea. E trimis în Japonia să predea nu ştiu ce. Şi aicea zice: „Domne, dacă sunt aicea, ia să văd şi eu ce e cu arcul ăsta, să mă duc la un guru din ăsta, să învăţ şi eu”. Ala zice: „Domne, nu e pentru dumneata”. I-a spus ăla: „Nu e pentru dumneata, vezi-ţi de treabă”. „Domne, vreau neaparat”. „Bine domne, dacă vrei. Poftim”. Şi a stat un an. Bun. Şi ce făcea el? Măsura. Se uita la ăia care trăgeau bine: câţi centimetri trage arcul aşa, care muşchi încordează, care muşchi detensionează, totul, adică … nemţeşte, domne; fiecare detaliu, fiecare chestie raţională pusă acolo. După un an de zile: nimic. De ce nimic? Pentru că proba era următoarea: la un moment dat trebuia să tragi cu arcul în întuneric şi să nimereşti exact în centru. Deci nu văzând. Şi instinctiv, Dumnezeu ştie cum, cu ce vedeai, ca să te duci cu săgeata ca să cadă exact în centru. După un an de zile: nimic. „Du-te domne, nu mai sta, nu e de dumneata.” „Mai lasă-mă, te rog, un an.” După un an, la fel. „Mai lasă-mă”. Şi a ţinut-o încă al treilea an. După trei ani, în fine, se întâmplă chestia asta. Ei, acel ceva care s-a întâmplat este simţit. Nu mai este gândit, nu mai este calculat, nu mai este nimic. Eu zic că asta e marea artă. În care intră şi calculul. Dar, în care locul primordial îl ocupă acest simţit. Care există şi la noi. Toţi părinţii noştri aşa spun. La catolici nu prea e cu simţitul. Dar aici la noi e cu simţitul, permanent văd că e. Da, cei mai mari. Şi Părintele Sofian, şi… toată lumea.

Şi eu dau la elevii mei deseori acest exemplu., dar nu se prinde. Că trebuie să ajungi să faci muzică cu simţire. Nu înseamnă să elimini raţiunea, dimpotrivă. E importantă. Dar, să ajungi să lucrezi cu inima. Pentru că, ştiţi, sediul inteligenţei e inima. Aşa spun Părinţii. Nu e sediul sentimentelor. E sediul, cum să zic eu, al supraraţionalului. Asta e mintea. Mintea e cu chestia asta. Dar, aici e şi locul lui Iisus, nu-i aşa? Tot acolo e.

Şi toţi vorbesc. Cu Părintele Sofian în frunte. Dar, toţi marii sfinţi vorbesc despre rugăciune, că trebuie trăită. Sofronie… şi toţi. Trebuie trăită. Trebuie gândită, nu pot să zic nu, dar la un moment dat, gândirea, ca şi cuvântul, nu mai contează. Trebuie trăită, domne. Adică simţită cu ceva. Cu acel simţ. Trebuie trăită cu lacrimi. Când e trăită cu lacrimi, rugăciunea… Că şi lacrimile sunt de vreo nouă feluri. Da, trebuie lacrimile cele bune. 

A consemnat Nicolae Teodoreanu

–-

Cf. Revista  „Muzica”, nr. 1 / 2008

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s