Arhivele lunare: Martie 2012

Numărul 46, 10 Martie 2012

Standard

Editorial şi evenimente

Cătălin Tîrcolea: Despre manipularea în muzică şi nu numai

Florin Răducanu la Radio Romania Actualităţi în dialog cu Liviu Zamora

George Petrovai: Trinitatea creştină – o dogmă imposibil de explicat

Janina Bădici: Pierre Boulez – Un pion important al serialismului francez

Otilia Pop Miculi: Mărţişorul

Paul Leu: Berta şi Ciprian, între vis şi cotidian

Raul Passos: Alexander Scriabin, Harvey Spencer Lewis and the Music of the Colors

Valentin Petculescu: O evocare. Nicolae Georgescu – portret în două dimensiuni

Veronica Anghelescu: The Aesthetics of Electronic Music in Romania

Noi apariţii editoriale

Music! Doina Rotaru – L’Eternel REtour

Music! Liviu Dănceanu – Luxuria

Music! Maia Ciobanu – Kalon

Music! Nicolae Brânduş – Phtora I

Music! Octavian Nemescu – Beit Intervallum

Music! Valentin Petculescu – Peisaje

Music! Portret Valentin Petculescu la Radio România Muzical

Music! Vasile Menzel – Un buchet de fericire

Piese de virtuozitate din creaţia românească

Portret Valentin Petculescu – 16 Martie 2012 la Muzeul George Enescu

Invitaţie la Concertul Ansamblului de fagotişti Acolade

Adrian Georgescu: Fotografii de la Frăsinei

 

Editorial şi evenimente

Standard

A fost o lună bogată în evenimente şi ne-am bucurat să putem participa la cât mai multe dintre ele. Muzeul Naţional „George Enescu” a găzduit, pe 9 februarie 2012, un Atelier de Muzică Nouă al cărui program a inclus lucrări ale studenţilor Universităţii Naţionale de Muzică. Nu pot să nu îmi exprim admiraţia şi recunoştinţa pentru această instituţie care, parcă sfidând criza economică şi culturală, pune la dispoziţia compozitorilor şi interpreţilor români elegantul salon de muzică; cu atât mai mult cu cât, de această dată, concertul a fost dedicat studenţilor – pe care nu foarte multe instituţii şi operatori culturali îi sprijină.

Organizat cu sprijinul compozitoarei Diana Rotaru, acest eveniment a fost un succes din foarte multe puncte de vedere. Interpreţii care au contribuit la reuşita acestui concert sunt binecunoscuţi iubitorilor de muzică contemporană, ei înşişi promotori activi şi neobosiţi ai acesteia. Ana Chifu (flaut), Valentin Ghita (oboi), Constantin Urziceanu (clarinet) şi Maria Chifu (fagot) au interpretat lucrările tinerilor compozitori cu talent, introspecţie şi o mare generozitate, tratând piese solo de 1-2 minute şi lucrări de ansamblu, mai ample, cu aceeaşi seriozitate cu care tratează în mod obişnuit lucrări ale repertoriului universal, în diferitele orchestre ale Capitalei. Alături de aceştia, interpreţi invitaţi au fost Octavian Moldovean (flaut), Corina Ciuplea, Alexandra Niţescu (violoncel), Lidia Ciubuc, Marius Cezar Iancu, Mihai Murariu, Corina Alexandra Tîrziman (pian). Cu toţii merită felicitări şi aprecierea noastră sinceră pentru efortul şi dăruirea cu care s-au implicat în acest eveniment.

Organizat sub forma unui workshop de compoziţie, concertul a fost constituit din două părţi, prima cuprinzând, majoritar, piese solo, iar partea a doua – duo-uri. Cei nouă compozitori participanţi, studenţi în anii II şi III, sunt Irina Vesa, Corina Alexandra Tîrziman, Roland Sandor, Marius Cezar Iancu, Alexandru Mihalcea, Lidia Ciubuc, Diana Vulcu, Andra Iacobet şi Alexandru Sima. Mai mult despre acest eveniment puteţi citi pe site-ul Contemporania.

Un alt eveniment pe care aş dori să îl amintesc este ediţia a VIII-a a Pecha Kucha, ediţie care a avut loc la Sala „George Enescu” a UNMB; şi de această dată, evenimentul Pecha Kucha s-a desfăşurat cu o sală arhiplină de spectatori care au arătat un mare interes pentru prezentările în acest format inedit de 20 X 20. Irina şi Gheorghe Ionică, organizatorii, merită aplauzele, aprecierea şi recunoştinţa noastră pentru efortul şi dăruirea lor. Dacă doriţi să aflaţi mai mult despre Pecha Kucha, puteţi să vă alăturaţi grupului de pe Facebook.

https://www.facebook.com/groups/133294123369329/

În martie, avem câteva aniversări şi comemorări, pe care nu trebuie să le trecem cu vederea.

Iată un calendar al acestor evenimente pe luna în curs.

  • 1 martie 1643 – A murit, la Roma, Girolamo Frescobaldi.
  • 2 martie 1824 – S-a născut, la Litomisl, Boemia, Bedrich Smetana, compozito ceh, creatorul şcolii muzicale naţionale cehe.
  • 4 martie 1942 – A avut loc, la Kuibîşev, sub conducerea lui Samosud, prima audiţie a Simfoniei a VII-a în do major, Leningrad, de D. Şostakovici.
  • 4 martie 1953 – A murit, la Moscova, Serghei Prokofiev.
  • 5 martie 1887 – S-a născut, la Rio de Janeiro, Heitor Villa-Lobos.
  • 6 martie 1706 – A murit, la Nürnberg, Johann Pachelbel.
  • 7 martie 1847 – S-a născut, la Bleajoi-Prahova, Constantin Dimitrescu, violoncelist, compozitor şi profesor român.
  • 7 martie 1875 – S-a născut, la Ciboure, Pirinei, Maurice Ravel, compozitor francez.
  • 8 martie 1714 – S-a născut, la Weimar, Carl Philipp Emanuel Bach.
  • 8 martie 1858 – S-a născut, la Neapole, compozitorul italian Ruggiero Leoncavallo.
  • 8 martie 1869 – A murit, la Paris, Hector Berlioz.
  • 9 martie 1842 – A avut loc premiera operei Nabucco de Giuseppe Verdi la Teatrul la Scala din Milano.
  • 10 martie 1844 – S-a născut, la Pamplona, Spania, violonistul spaniol Pablo Martin Meliton Sarasate y Navascuez.
  • 10 martie 1892 – S-a născut, la Le Havre, Arthur Honneger, compozitor francez de origine elveţiană.
  • 10 martie 1904 – S-a născut, la Roman, Dumitru D. Botez, dirijor,  profesor şi compozitor român. Citiţi mai multe articole despre Dumitru D. Botez în Revista No14 Plus Minus: Aici, Aici şi Aici 
  • 11 martie 1851 – Are loc premiera operei Rigoletto de Giuseppe Verdi, la Teatro la Fenice din Veneţia.
  • 12 martie 1937 – A murit, la Paris, Charles Marie Jean Albert Widor.
  • 13 martie 1860 – S-a născut, la Windischgratz, Hugo Wolf.
  • 13 martie 1936 – S-a născut, la Ploieşti, compozitorul român Nicolae Georgescu, prieten bun şi apropiat al multor dintre colaboratorii şi cititorii Revistei noastre. Citiţi în numărul curent un articol în memoria sa, semnat de Valentin Petculescu.
  • 13 martie 1936 – Are loc premiera tragediei lirice Oedip de George Enescu, la Opera mare din Paris.
  • 14 martie 1861 – S-a născut, la Magdeburg, Georg Philipp Telemann, compoitor, dirijor şi organist german.
  • 14 martie 1804 – S-a născut, la Viena, Johan Strauss-tatăl, compozitor, violonist şi dirijor austriac.
  • 15 martie 1807 – Are loc, la Viena, prima audiţie a Simfoniei a IV-a în si bemol major de Beethoven
  • 15 martie 1842 – A murit, la Paris, Maria Luigi Carlo Zenobio Salvatore Cherubini.
  • 15 martie 1938 – S-a născut, la Bacău, Eugen Menzel, unul dintre membrii celebrului duo „Fraţii Menzel” – La Mulţi Ani!
  • 16 martie 1736 – S-a născut, la Pozzuoli, lângă Neapole, Giovanni Battista Pergolesi.
  • 16 martie 1947 – S-a născut, la Bucureşti, compozitorul Valentin Petculescu, prietenul şi colaboratorul nostru. La Mulţi Ani!
  • 17 martie 1932 – Are loc premiera tabloului coregrafic La piaţă de Mihail Jora, pe scena Operei Române din Bucureşti.
  • 18 martie 1932 – S-a născut, la Tihvin, Nikolai Andreevici Rimski-Korsakov, compozitor, dirijor şi muzicolog rus.
  • 18 martie 1866 – S-a născut, la Bucureşti, Dumitru Georgescu Kiriac, compozitor, dirijor şi pedagog român.
  • 19 martie 1873 – S-a născut, la Brand, în Bavaria, Max Reger, compozitor, organist şi pianist german.
  • 19 martie 1917 – S-a născut, la Bucureşti, Dinu Lipatti, pianist, pedagog şi compozitor român.
  • 20 martie 1847 – S-a născut Gavriil Muzicescu, compozitor, pedagog şi dirijor român.
  • 21 martie 1685 – S-a născut, la Eisenach, compozitorul german Johann Sebastian Bach.
  • 21 martie 1839 – S-a născut, la KArevo, Pskov, Modest Petrovici Musorgski, compozitor rus.
  • 22 martie 1517 – S-a născut, la Chioggia, Gioseffe Zarlino, compozitor şi pedagog italian.
  • 22 martie 1687 – A murit, la Paris, Jean Baptiste Lully.
  • 23 martie 1926 – S-a născut, la Galaţi, Ştefan Gheorghiu, violonist român.
  • 24 martie 1910 – S-a născut, la Paris, Jacques Chailley, compozitor, dirijor, muzicolog şi pedagog francez.
  • 25 martie 1867 – S-a născut, la Parma, Arturo Toscanini, dirijor italian.
  • 25 martie 1881 – S-a născut, la Sânnicolaul Mare, Bela Bartok, compozitor, pianist şi folclorist maghiar.
  • 15 martie 1918 – A murit, la Paris, Claude Debussy.
  • 25 martie 1925 – S-a născut, la Montbuson, Loire, Pierre Boulez, compozitor şi dirijor francez. Citiţi, în numărul curent al Revistei No14 Plus Minus, un articol despre Pierre Boulez, semnat de Janina Bădici!
  • 26 martie 1827 – A murit, la Viena, Ludwig van Beethoven.
  • 27 martie 1932 – S-a născut, la Roman, Petru Simionescu, dirijor român. La Mulţi Ani!
  • 28 martie 1881 – A murit, la Petersburg, Modest Petrovici Musorgski.
  • 28 martie 1949 – A murit, la Bucureşti, violonistul român Grigoraş Dinicu.
  • 29 martie 1600 – A murit, la Paris, Claude Le Jeune, compozitor franco-belgian
  • 29 martie 1940 – S-a născut, la Paşcani, compozitorul Octavian Nemescu. La Mulţi Ani! Citiţi, în numărul curent al Revistei No14 Plus Minus, un articol dedicat creaţiei sale, semnat Veronica Anghelescu.
  • 30 martie 1946 – A fost înfiinţată Opera de Stat din Timişoara.
  • 31 martie 1732 – S-a născut, la Rohrau, Joseph Haydn

Veronica Anghelescu

Notă:

Toate articolele şi piesele muzicale sunt ordonate alfabetic după prenumele autorului.

Toţi muzicienii români sunt invitaţi să trimită lucrări muzicale pentru a fi promovate în paginile revistei.

Adresa noastră de email: plusminus14 [at] gmail.com

Despre manipularea în muzică şi nu numai

Standard

Când a apărut filmul lui Stanley Kramer “Principiul Dominoului” în 1977, au existat voci, ce-i drept puţine, care au exclamat: “Mda, m, ca-n filme!”, în sensul că nu se întâmplă aşa ceva în viaţa reală. Ce greşală! O, da, se întâmplă aşa ceva în viaţa reală, nu neapărat sub forma “killings-urilor” din film (filmul avea un sub titlu “The Domino Killings”), deşi mai nou se întâmplă şi astea, dar mai ales sub forma manipulării. Era destul să urmăreşti primul minut al filmului ca să-ţi dai seama cât adevăr era arătat pe ecran şi anume că suntem manipulaţi. Şi bineînţeles cât curaj, având în vedere anul în care a apărut filmul. Manipulaţi de ziare, de radio, televiziune, etc., pe scurt de mass-media.

De ce această manipulare? Păi foarte simplu. Nişte “băieţi”, termenul l-am înprumutat ştiţi dumneavoastră de unde, care conduc “puţin” lumea (vă las pe dumneavoastră să aflaţi cine sunt aceştia vizionând filme precum “End Game” difuzat şi pe două canale tv româneşti şi mai ales interviul relizat de Alex Jones cu celebrul producator de la Hollywood Aaron Russo!) şi-au propus un plan de “restructurare” a omenirii în care oamenii să poată să fie conduşi cât mai uşor, adică aşa cum conduci o cireadă de vite. Vezi Orwell. Şi vezi mai nou “Misterele Aeroportului din Denver, Colorado”.

În acest “plan” există foarte multe “măsuri” despre care nu am să vorbesc aici. Una singură mă interesează. Aceea care are legătură cu muzica şi care vai!, se întâmplă chiar sub ochii noştrii şi ne face să ne punem  întrebarea de ce am fost şi continuăm să fim agresaţi de atât de multe inepţii sonore în ultimii 10-20 de ani? Păi aşa după cum am mai spus în unele interviuri ale mele, există conexii foarte strânse între “băieţi” şi unii producători muzicali care evident “dau tonul” şi conduc astfel destinele muzicii mondiale.

Credeţi ca rap-ul, tehno, tekno, house, rave, etc., au apărut aşa din senin? Nu. Astfel de genuri muzicale nu ar fi avut ce să caute de pildă în perioada “flower-power”, un fel de renaştere a muzicii pop/rock, simplu pentru că nu se trecuse încă la un plan bine definit în rândul “băieţilor”. Când acest plan  s-a închegat, producătorii au fost ”sfătuiţi” să dea drumul la muzici precum rap, tehno, house, etc., ba chiar să le “pună” în faţă, ca să ce? Păi ca să ne spele bine creierii!

Cum să spele creierii? Întrebaţi pe orice specialist în muzică, sau muzicoterapie şi vă va spune acelaşi lucru şi anume că muzica actuală pop (genurile mai sus amintite) este de tip secvenţial în proporţie de 80%, dacă nu chiar mai mult!

Ce înseamnă asta? Păi dacă la Bach, sau în muzica cultă în general, aducerea unei secvenţe mai mult de trei ori pe parcursul unei piese muzicale devine trenantă, sâcâitoare şi dă dovadă de diletantism, în genurile mai sus amintite nu există decât…secvenţe! De la început şi până la sfârşit! Ori este dovedit ştiinţific că o astfel de muzică dăunează grav sănătăţii mintale a individului. Aşa cum spuneam mai înainte, îi “spală” efectiv creierii!

Imaginaţi-vă că dacă în muzică se procedează aşa, dar în celelalte domenii? Bunăoară în nutriţie, vezi “junk food”, “fast food”, băuturi energizante, plus alte şi alte băuturi răcoritoare, adevărate “bombe” care perforează încet dar sigur creierul individului. Toate acestea coroborate şi cu imagini video (clipuri), sau filme artistice cât mai “porno” posibil, şi cu mesaje subliminale!, nu fac decât să distrugă acest edificiu creat de Dumnezeu pentru linişte, contemplare, meditaţie, rugăciune, etc., într-un ins plin de nevricale, cu multe elemente schizoide, bolnav, instabil psihic, tocmai bun să facă parte din “cireadă”. Punct ochit, punct lovit! Manipulare perfectă!

Oriunde te duci azi fie la mall, supermarket, autobuze, taxi, nu auzi decât muzică sacadată, secvenţială, care nu face altceva decât să-ţi mai “spele” puţin creieraşul şi să-ţi mai mănânce o parte din el. Asta dacă nu ai parte de manele, fireşte… Dar despre manele vom vorbi altă dată.

Se naşte întrebarea cum să luptăm contra acestei ofensive a prostului gust, a grobianismului, a unei înregimentări voite, înpotriva acestei spălări voite şi controlate a creierului?

Răspunsul care îmi vine în minte ar putea părea uşor steril, dar cred că e singurul. Prin cunoaştere, prin iniţiere, prin formarea unui gust rafinat, care vine o dată cu cititul cărţilor (ştiu, o problemă în ziua de astăzi datorită PC-ului şi TV-ului), cu ascultarea unor muzici care nu trebuie să facă parte neapărat din play-list-ul unor FM-uri, sau MTV, pentru că muzica nu începe cu Madonna, sau Justin Timberlake si nu se termină evident nici cu Lady Gaga! Sunt nume precum Mozart, Beethoven, Ravel, Ellington, Miles Davis, Bill Evans, pentru a enumera doar aşa, la întâmplare câţiva geniali intraţi în Pantheonul muzicii, al căror lucrări trebuiesc ascultate mai întâi şi apoi restul. Ar mai fi căutarea unei muzici care promovează cantilena, melodia şi de ce nu dezvoltarea, caracteristică genurilor culte cum ar fi muzica cultă, jazz-ul şi muzica contemporană.

Sunt căi, numai că nu prea există voinţă. E o lehamite generală pe glob înpotriva căreia trebuie să luptăm.

Lingvistul nord-american Noam Chomsky a stabilit lista celor ’’Zece strategii de Manipulare” prin mediile de informare în masă. Sigur că nu e locul şi nici momentul ca să le enumăr pe toate, dar mă voi opri doar la ultimile cinci care m-au şocat.

“5. A se adresa publicului ca unor copii mici.

Cea mai mare parte a publicităţilor destinate marelui public folosesc discursuri, argumente, personaje şi un ton absolut copilareşti, aproape debile, ca şi cum spectatorul ar fi un copil mic de 12 ani sau un handicapat mental. De ce oare ? Daca ne adresăm unei persoane ca şi cum ar avea 12 ani, atunci aceasta, prin sugestibilitate şi cu o oarecare probabilitate, va avea un răspuns sau o reacţie tot atât de lipsită de simţ critic ca al unui copil de 12 ani” analizeaza Chomsky.

6. A face apel mai mult la partea emoţională decât la gândire.

Este o tehnică clasică pentru a opri analiza raţionala şi, deci, simţul critic al oamenilor. În plus, folosirea emoţionalului deschide accesul la subconstient, pentru implantarea unor anumite idei, dorinţe, spaime, pulsiuni sau comportamente.

7. Menţinerea poporului în neştiinţă şi prostie.

A face în asa fel ca poporul să nu înteleaga tehnologiile şi metodele folosite pentru controlarea şi robirea lui. Calitatea educaţiei dată claselor inferioare trebuie să fie cât mai slabă, încât prapastia de neştiinţă, care separă clasele de jos de cele de sus să fie şi să rămână de neînţeles de cele dintâi.

8. A încuraja publicul să se complacă în mediocritate.

A încuraja publicul sa creadă că e ”bine” de a fi prost, vulgar şi incult. A-l îndopa cu seriale americane si emisiuni de tele-realitate, niste dobitocenii monstruoase.

9. A înlocui revolta cu învinovaţirea.

A face omul să creadă că numai el singur este vinovat de propria-i nenorocire, din cauza unei inteligente insuficiente, sau a capacităţilor şi eforturilor necorespunzătoare. Astfel, în loc să se ridice împotriva sistemului, individul se sub-estimează şi se învinovăţeşte, ceea ce crează o stare depresivă, având ca efect abţinerea de la acţiune. Şi, fără acţiune, nu exista revoluţie!

10. Şi, ultimul punct, a cunoaste oamenii mai bine decât se cunosc ei înşişi.

Ïn ultimii 50 de ani, progresele fulgerătoare ale ştiinţei au săpat o prapastie crescândă între cunoştinţele publicului şi acelea deţinute şi folosite de elitele conducătoare. Mulţumită biologiei, neurobiologiei şi psihologiei aplicate, ”sistemul” a ajuns la cunoaşterea avansată a făpturii omeneşti, fizic si psihic. Sistemul cunoaşte individul mediu mai bine decât el însuşi. Aceasta înseamnă că, în majoritea cazurilor, sistemul deţine un control mai mare şi o putere mai importantă asupra oamenilor decât ei înşişi.”

Parcă se potriveşte mănuşă şi cu ce se întâmplă la noi, nu? Sau?

     Cătălin Tîrcolea

Florin Răducanu la Radio Romania Actualităţi în dialog cu Liviu Zamora

Standard
*
     Un interviu despre limbajul universal al muzicii şi despre tematica serialului
     pe care Florin Răducanu îl realizează în revista „No14PlusMinus”, „Jazzul ca Simbioză Muzicală”.
     Florin Răducanu mulţumeşte Societăţii Române de Radio, Platformei internaţionale cu sediul în Montreal- Canada , JazzWorldQuest”şi domnului Ştefan Bocioacă, realizatorul platformei, revistei UCMR, „Actualitatea Muzicală” şi revistei „No14PlusMinus”.
   Florin Răducanu şi „Art Factory” anunţă un eveniment unic in România :
Florin Răducanu

Trinitatea creştină – o dogmă imposibil de explicat

Standard

Două sunt scopurile pe care le urmăreşte orice religie, că-i politeistă, henoteistă sau monoteistă:

1)Să-i facă pe oameni tot mai buni cu ajutorul moralei articulată pe dogme, acele adevăruri imuabile şi indiscutabile, cu rang de postulate pentru credincioşi;

2)Să-i facă fericiţi pe toţi aceia care cred cu tărie într-o binemeritată răsplată pentru exemplaritatea ascultării poruncilor divine de-a lungul vieţii.

Desigur, în calitate de „religie a religiilor” (Petre Ţuţea), creştinismul îşi are numeroasele sale dogme statornicite mai degrabă de Tradiţie decât de Scripturi (ebraice şi greceşti), iar Trinitatea sau Sfânta Treime este una din dogmele creştine fundamentale, extrem de incitantă prin geneză şi evoluţie, dar mai ales prin îndărătnicia translogică cu care refuză imixtiunea raţionalului şi explicabilului în structura sa intimă.

I.Figurează termenul Trinitate în Biblie?

Din capul locului trebuie spus că termenul Trinitate nu figurează în Biblie, fapt de care ne asigură lucrări dintre cele mai prestigioase ale creştinătăţii:

a)New Catholic Encyclopedia (Noua Enciclopedie catolică) subliniază că Trinitatea „nu este precizată în mod direct şi nemijlocit în Cuvântul lui Dumnezeu”;

b)The Illustrated Bible Dictionary (Dicţionarul biblic ilustrat) la rândul lui susţine: „Cuvântul Trinitate nu figurează în Biblie. El nu a fost introdus în mod oficial în vocabularul teologic al bisericii decât în secolul al IV-lea).

Totuşi, să fie conţinută în mod clar această noţiune în Vechiul Testament (Scripturile ebraice)? Nu, căci The Encyclopedia of Religion (Enciclopedia religiei) recunoaşte că „Biblia ebraică nu conţine doctrina referitoare la Trinitate”, iar în lucrarea The Triune God (Dumnezeul triunic), iezuitul Edmund Fortman clarifică lucrurile într-o manieră categorică: „Nu există nici o dovadă că vreunul dintre scriitorii sacri ar fi presupus măcar existenţa unei Trinităţi în Dumnezeu”.

Cât priveşte Noul Testament, iată ce afirmă acelaşi Edmund Fortman: „Scriitorii Noului Testament (…) nu formulează nici o doctrină oficială a Trinităţii şi nu prezintă nici o învăţătură explicită potrivit căreia într-un singur Dumnezeu ar exista trei persoane divine egale…”

Acest punct de vedere este susţinut atât de The New Encyclopædia Britannica („Cuvântul Trinitate nu figurează în Noul Testament”), cât şi de istoricul Arthur Weigall în lucrarea The Paganism in Our Cristianity (Păgânismul în creştinismul nostru): „Nu trebuie să uităm faptul că Isus nu a menţionat nicăieri vreun fenomen asemănător, că termenul Trinitate nu apare nicăieri în Noul Testament şi că această idee de origine complet păgână (subl. mea, G.P.) n-a fost adoptată decât după 300 de ani de la moartea Domnului nostru”.

II.Originile Trinităţii creştine

Afirmaţia de mai sus a lui Arthur Weigall ne obligă să ne îndreptăm atenţia înspre problematica deosebit de complexă şi subtilă a influenţelor generale exercitate asupra creştinismului, din care vor ieşi la lumină acei factori speciali care au contribuit nemijlocit la afirmarea conceptului de Trinitate în noua religie universalistă.

Prima parte a cărţii mele Confesiuni esenţiale, carte apărută în anul 2007 la Editura Echim, tratează tocmai vasta problematică a izvoarelor creştinismului. În scopul unei cât mai lesnicioase înţelegeri de către cititori a acestei chestiuni de-o importanţă majoră pentru configurarea istoriei umane, enormul aparat informativ avut la dispoziţie l-am structurat pe trei mari capitole :

1.Elementele pregătitoare ale creştinismului;

2.Influenţele exercitate asupra creştinismului primitiv;

3.Factorii care au contribuit nemijlocit la răspândirea creştinismului.

Pentru alcătuirea primului mare capitol al acestei investigaţii, am avut în vedere preţioasa afirmaţie a lui Clement din Alexandria (dascălul lui Origene) şi a altor scriitori creştini, care cu toţii sunt de părere că creştinismul a fost pregătit de trei elemente principale: înţelepciunea Egiptului faraonic, filosofia greacă şi cărţile sacre ale iudeilor.

În subcapitolul Înţelepciunea Egiptului antic, am insistat pe influenţele unidirecţionale (acele raporturi, de pildă cu vechii evrei, în care Egiptul dă, fără a primi ceva notabil în schimb) şi pe influenţele bidirecţionale (acele raporturi cultural-artistice în cadrul cărora Egiptul nu este doar emiţător, ci şi receptor – raporturile statornicite cu cultura egeeo-cretană, cu cultura clasică greacă şi cu cultura elenistică), iar în subcapitolul Filosofia greacă, în mod firesc preocuparea mea s-.a îndreptat spre cele trei faze ale stoicismului (vechi, mediu, neostoicismul roman), atât datorită existenţei în această filosofie a logosului – principiu activ preluat din filosofia lui Heraclit din Efes, cât mai ales datorită impresionantelor sale principii morale privind obştea, solidaritatea umană, fraternitatea şi iubirea, într-atât de asemănătoare cu cele din morala creştină.

Cel de-al doilea capitol – Influenţele exercitate asupra creştinismului primitiv, se centrează pe misterele orientale (eleusine, isiace, cultul lui Mithra) şi pe secte şi partide. La subcapitolul Secte şi partide  se acordă atenţia cuvenită Gnosticismului şi Esenismului. Din următoarele motive:

a)În ceea ce priveşte relaţia dintre Tată şi Fiu, gnosticii avansează două concepţii:

a1)Tatăl şi Fiul întruchipează una şi aceeaşi persoană, Dumnezeu cu două nume diferite. Conform acestei concepţii, care a alimentat erezia monarhiană, Tatăl s-a întrupat om şi a suferit sub numele Fiului;

a2)Cealaltă concepţie, care – aşa cum se va vedea în continuare – reprezintă primul pas pe direcţia constituirii Trinităţii, susţine că Tatăl şi Fiul sunt persoane diferite, dar că şi unul şi celălalt îl reprezintă pe Dumnezeul unic şi infinit. Prin urmare, susţineau gnosticii, Fiul nu poate decât să fie consubstanţial Tatălui.

b)Cu toate că scrierile esenienilor (Manuscrisele de la Marea Moartă, descoperite în anul 1947 în peşterile de la Qumran), continuă să fie dezavuate de oficialii creştinismului, iată opinia lui Ion M. Stoian în al său Dicţionar religios: „Esenienii erau membrii unei secte iudaice apărute la mijlocul secolului al II-lea î.Hr., caracterizată prin comunitatea bunurilor şi cu oarecare influenţă asupra creştinismului primar (subl. mea, G.P.)”.

Cu precizarea că nu-i vorba doar de „oarecare influenţă asupra creştinismului primar”, de îndată ce principiile esenismului se regăsesc intacte în însăşi fundamentele creştinismului: esenienii erau organizaţi pe principiul comunităţii de avere, propovăduiau dragostea faţă de semeni, trăiau în sărăcie, împărţeau pomeni, se îngrijeau de bolnavi, se botezau şi-şi alegeau un sfat format din doispezece membri, ceea ce de îndată ne duce cu gândul la cei doisprezece apostoli ai lui Iisus.

Mai mult de-atât, fapt care – după marea descoperire de la Qumran – pe mulţi biblişti i-a făcut să vadă în creştinism un esenism adaptat:

b1)Esenienii reprezentau pătura de jos şi făceau o opoziţie înverşunată în Sinedriu (Sanhedrin), tribunalul suprem al vechilor evrei. Prin urmare, esenienii şi-au pus din plin amprenta asupra creştinismului popular (Iisus nu se adresa săracilor şi nu le recomanda bogaţilor smerenia şi renunţarea la bunurile pământeşti?), singura formă de creştinism la acea vreme, căci creştinismul cult a apărut de îndată ce s-a format elita bisericească;

b2)Zecile de suluri şi sutele de fragmente descoperite la Qumran, ilustrează nu doar frapante asemănări între Epistolele lui Pavel şi Apocalipsa lui Ioan, pe de o parte, şi textele eseniene (scrise în limbile ebraică, aramaică şi greacă), pe de altă parte, ci şi marile asemănări dintre pildele din Predica de pe munte şi maximele eseniene;

b3)Se ştie că Ioan îşi deschide Evanghelia cu Cuvântul, mai exact cu întruparea Cuvântului. Dacă ne situăm analiza în afara unei inspiraţii miraculoase, atunci e greu de admis că un fost pescar neinstruit putea avea cunoştinţe despre concepte heraclitiene sau despre elemente din filosofia lui Filon alexandrinul.

Dar lucrurile se schimbă radical atunci când cineva se integrează într-un mediu propice, aşa cum se pare că s-a întâmplat cu apostolul Ioan: Ajuns la Efes, este de presupus că el a stabilit contacte fecunde cu secta esenienilor, plecată din Ierusalim după cucerirea oraşului de către romani. De asemenea, este de presupus că Ioan n-ar fi făcut pasul decisiv, adică identificarea lui Iisus cu logosul, dacă direct ori tot prin intermediul esenienilor, el n-ar fi fost influenţat de filonism, acea subtilă concepţie a lui Filon din Alexandria, care l-a marcat şi pe apostolul Pavel.

Nu insist asupra factorilor care au contribuit la răspândirea creştinismului (dispariţia cetăţilor-state şi apariţia comunităţilor creştine), întrucât nu au relevanţă pentru apariţia şi consolidarea Trinităţii.

Totuşi, merită amintit că – după modelul esenienilor – viaţa în interiorul comunităţii creştine a înregistrat în acel timp de început pilduitoare realizari: punerea în comun a bunurilor şi repartizarea lor după nevoi, iubirea semenilor, îngrijirea bolnavilor, întrajutorarea comunităţilor, precum şi deplina egalitate între membrii comunităţii, indiferent de sex şi rang social, astfel – pentru prima dată în istorie! – femeia devenind egala bărbatului şi sora lui moral-spirituală.

Notă: În mod eronat s-a pus semnul egalităţii între comunism şi primele comunităţi creştine. Căci, după cum prea bine ştim, comunismul s-a dovedit sterilizant şi criminal în comparaţie cu acele celule iniţiale ale iubirii faptice…

*

Aşadar, Trinitatea creştină şi-a tras seva nu doar din religiile păgâne (triada Isis-Osiris-Horus la egiptenii antici, respectiv Isis-Serapis-Harpocrates după elenizarea triadei şi pătrunderea ei impetuoasă în lumea romană, Iştar-Sin-Şamaş la babilonieni, Anu-Bel-Ea la mesopotamieni, Brahma-Şiva-Vişnu la indieni), ci şi din filosofia platoniciană.

            Dar iată punctul de vedere al câtorva specialişti cu privire la această chestiune:

1)Istoricul Will Durant: „Creştinismul nu a distrus păgânismul; el l-a adoptat (…). Ideea de Trinitate divină a provenit din Egipt”;

2)Siegfried Morenz în cartea Egyptian Religion: „Pentru teologii egipteni, Trinitatea era cea mai importantă disciplină(…). Ei considerau o asemenea reunire de dumnezei drept o singură fiinţă, despre care se poate vorbi la singular. În felul acesta se constată că forţa spirituală a religiei egiptene dezvăluie legătura directă cu teologia creştină”;

3)În Prefaţa cărţii History of Christianity (Istoria creştinismului) de Edward Gibbon, se poate citi: „Dacă este adevărat că creştinismul a triumfat asupra păgânismului, nu este mai puţin adevărat că păgânismul a reuşit să corupă creştinismul. Biserica din Roma a înlocuit deismul pur al primilor creştini (…) prin incomprehensibila dogmă a Trinităţii”;

4)Maurice Lachâtre în Dictionnaire Universel despre influenţa exercitată de Platon: „Trinitatea platoniciană care nu a fost, de fapt, ea însăşi decât un fel de aranjare, de nouă dispunere a triadelor mai vechi ale popoarelor care existaseră înainte, pare să fie în realitate Trinitatea filosofică, raţională, adică Trinitatea de atribute care a dat naştere triplicităţii de ipostaze sau de persoane divine ale bisericilor creştine (…). Această concepţie a Trinităţii divine a filosofului grec (…) se găseşte pretutindeni în religiile păgâne”;

5)Andrews Norton afirmă în a sa A Statement of Reasons (Expunere de motive): „Noi putem să reconstituim istoria funestei doctrine şi să descoperim originea sa nu în revelaţia creştină, ci în filosofia lui Platon (…). Trinitatea nu este o doctrină predată de Cristos şi apostolii săi, ci o născocire datorată platonicienilor târzii”.

III.Dezvoltarea în timp a doctrinei Trinităţii

Iezuitul Edmund Fortman, pe care l-am citat mai sus, are întru totul dreptate atunci când afirmă că nu există dovezi biblice şi istorice din care să rezulte că vreunul din scriitorii sacri sau anteniceeni (Justin, Ireneu, Clement din Alexandria, Tertulian, Hipolyt, Origene) „ar fi presupus măcar existenţa unei Trinităţi în Dumnezeu”.

Iată, spre exemplificare, convingerile câtorva dintre ei în această chestiune:

1)Justin (decedat în jurul anului 165 e.n.) era de părere că, înainte de-a veni pe pământ, Iisus a fost un înger ce fusese creat şi care era „diferit de Dumnezeul care a creat toate lucrurile”. De unde concluzia lui Justin: Iisus îi este inferior lui Dumnezeu, căci „el n-a făcut niciodată decât ceea ce Creatorul (…) voia ca el să spună sau să facă”;

2)În chip asemănător, Clement din Alexandria (mort în jurul anului 215 e.n.) vorbea despre Iisus în existenţa sa preumană ca despre „o creatură”, convins fiind că Fiul urmează „imediat după Tatăl – singurul care este omnipotent”, dar că nu este egal cu Tatăl;

3)La rândul lui, Tertulian (mort în jurul anului 230 e.n.) promova adevărul despre supremaţia lui Dumnezeu: „A fost un timp când Fiul nu a existat (…). Înainte de orice lucru, Dumnezeu era singur”.

Primul mare pas înspre formularea şi constituirea Trinităţii se face de-abia în anul 325 e.n., an în care împăratul Constantin i-a convocat pe toţi episcopii la Niceea. Fireşte, n-au participat toţi, ci doar o parte (circa 300)…

Sinodul (Conciliul) de la Niceea a fost convocat şi prezidat de acest împărat păgân (s-a convertit la creştinism de-abia în amurgul vieţii) în exclusivitate dintr-un calcul politic: Vedea cum ideea potrivit căreia Iisus este Dumnezeu, idee combătută cu argumente biblice de adversarii tot mai înverşunaţi, tinde ca prin divizare religioasă să devină o ameninţare pentru unitatea imperiului său.

Însăşi convertirea sa, ne înştiinţează Henry Chadwick în lucrarea The Early Church (Biserica timpurie), n-a fost un efect al favorii divine, „ci un calcul al unui conducător militar”, care după ce – la fel ca tatăl său – o viaţă întreagă s-a închinat soarelui invincibil, ajunge ca înainte de moarte să creadă că „victoria în luptă a fost un dar de la Dumnezeul creştinilor”.

Din Encyclopædia Britannica aflăm că împăratul Constantin „a condus în mod activ discuţiile şi a propus (…) formula esenţială care avea să exprime relaţia lui Cristos cu Dumnezeu în crezul adoptat de conciliu, şi anume: «de aceeaşi substanţă cu Tatăl»”.

Ce mai conta că, intimidaţi de împărat, cei mai mulţi dintre episcopi au semnat crezul împotriva voinţei lor, din moment ce scopul urmărit de Constantin a fost atins?!

Dar cum episcopii reuniţi la Niceea s-au pronunţat oficial doar asupra naturii lui Iisus şi cum discuţiile pe această temă au continuat zeci de ani, împăratul Theodosiu a convocat în anul 381 e.n. Conciliul de la Constantinopol, în vederea stabilirii „formulei” de bază a Trinităţii.

Într-adevăr, acest conciliu a plasat Spiritul Sfânt pe aceeaşi treaptă cu Dumnezeu şi Fiul, dând astfel Trinităţii posibilitatea să-şi facă apariţia în lumea creştină.

Cum nu toată suflarea creştină a acceptat Trinitatea după Conciliul (Sinodul) de la Constantinopol (mulţi dintre oponenţi au constituit obiectul unor violente persecuţii!), a trebuit – ne informează The Encyclopedia Americana – să treacă secole pentru ca Trinitatea să dobândească o formulare precisă prin simboluri sau crez: „Ideea de Trinitate a ajuns la deplina sa dezvoltare în Evul Mediu, în Occident, când scolastica a început s-o explice prin intermediul filosofiei şi psihologiei”.

Nota 1: Învăţătura trinitară a primit o formulare precisă în Crezul atanasian, Atanasie fiind acel preot care l-a susţinut pe Constantin cu ocazia Sinodului de la Niceea. Respectivul crez spune: „Noi venerăm un singur Dumnezeu în Trinitate (…): Tatăl este Dumnezeu; Fiul este Dumnezeu; Spiritul Sfânt este Dumnezeu, dar nu există trei dumnezei, ci un singur Dumnezeu”.

Întrucât aproape în unanimitate specialiştii sunt de părere că acest crez n-a fost conceput de Atanasie, în The New Encyclopædia Britannica (Noua enciclopedie britanică) se poate citi: Biserica din Orient n-a avut cunoştinţă despre acest crez înainte de secolul al XII-lea. Începând din secolul al XVII-lea, bibliştii recunosc că acest simbol nu se datorează lui Atanasie (mort în anul 373), ci el a fost redactat probabil în secolul al V-lea în sudul Franţei (…). Se pare că influenţa acestui crez s-a făcut simţită în secolele al VI-lea şi al VII-lea în sudul Franţei şi în Spania. Biserica din Germania l-a integrat în liturghia sa în secolul al IX-lea, iar cea din Roma puţin mai târziu”.

Iar în lucrarea Origin and Evolution of Religion (Originea şi evoluţia religiei), E.W.Hopkins ne spune pe şleau căror considerente se datorează faptul că a fost nevoie de secole pentru ca Trinitatea să fie acceptată de întreaga creştinătate: „Definiţia ortodoxă a Trinităţii, care sfârşeşte prin a se impune, a fost prin esenţă rezultatul preocupărilor politice ale bisericii (subl. mea, G.P.)”.

Nota 2: Marea schismă din anul 1054 a separat nu doar Apusul catolic de Răsăritul ortodox, ci şi Trinităţile adaptate la necesităţile celor două Biserici întărâtate de orgolii: În Trinitatea catolică Spiritul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul, pe când Duhul Sfânt din Trinitatea ortodoxă purcede numai de la Tatăl!

IV.Trinitatea – o noţiune derutantă pentru mintea omului

Dacă Biserica catolică şi cea ortodoxă au puncte de vedere aproape identice asupra Trinităţii (doctrină fundamentală a creştinismului; Dumnezeu triunic după formula crezului atanasian, cu persoane eterne, egale, necreate şi omnipotente), nu acelaşi lucru se poate spune despre cei mai renumiţi ebraişti, elenişti şi latinişti, ei cu toţii declarându-şi neputinţa de-a o explica în mod clar.

Aceasta fiind starea de lucruri, The Encyclopedia Americana declară Trinitatea o noţiune care „depăşeşte înţelegerea omenească”.

Neputincioşi în faţa acestei noţiuni sunt nu doar laicii, ci şi clericii. Astfel, deruta clericului Eugene Clark fiind totală, el se dă bătut în plan raţional şi sfârşeşte prin acceptarea conceptului: „Dumnezeu este unul şi Dumnezeu este trei. Dat fiind că în cadrul creaţiei nu există ceva asemănător, nu putem înţelege acest concept; nu putem decât să-l acceptăm”.

Cardinalul John O’Connor pune imposibilitatea înţelegerii noastre pe seama unui „mister profund”, iar papa Ioan Paul al II-lea, la rândul său, aminteşte de „inexprimabilul mister al Dumnezeului unic în Preasfânta Trinitate”.

 Poziţia teologului catolic Hans Küng la acest capitol este atât de tranşantă, încât în lucrarea Christianity and the World Religions (Creştinismul şi religiile lumii), el pur şi simplu face răspunzătoare (în parte) dogma Trinităţii de slabele rezultate ale bisericilor printre popoarele necreştine. Căci, după părerea lui, „musulmanii, mai precis cei puţin informaţi, nu înţeleg, pur şi simplu, cum n-au înţeles nici evreii până în ziua de astăzi, care este esenţa Trinităţii”. Şi mai departe se întreabă şi întreabă: „De ce să se adauge ceva la singularitatea şi la unicitatea lui Dumnezeu, numai pentru a dilua sau infirma conceptul de singularitate şi de unicitate?”

N.B. Poate că din una din cauzele reale care a contribuit decisiv  la generarea conceptului de Trinitate este aceea că în Scripturile ebraice cuvântul ‘eloh’ah (dumnezeu) are la plural două forme: ‘elohim’ (dumnezei) şi ‘eloheh’ (dumnezei ai…). Dar aceste forme, cu o foarte posibilă influenţă egipteană, nu indică nicidecum o Trinitate. Din următoarele două motive:

1)Se referă la Dumnezeu şi se traduc prin acest singular;

2)Această întrebuinţare corespunde unui plural numit de gramaticieni plural al maiestăţii, prin care se reflectă suma puterilor manifestate de Dumnezeu.

 George PETROVAI

 

Pierre Boulez – Un pion important al serialismului francez

Standard

Secolul 20 a reprezentat cea mai înaltă culminație a gradului de înnoire a gândirii creatoare, atât în știință, cât deopotrivă în universul artelor. Poate mai pregnant ca oricând, spațiul sonor european reflectă o nouă identitate a muzicii, alături de o înflorire incitantă a mesajului componistic. Impregnat de recenta teorie a relativității și de revoluția electronică, forța spirituală a muzicianului se propulsează cu tonicitate spre acte artisice efervescente, unice, adesea uluitoare, puse în lumină cu ajutorul unor curente și direcții mai puțin gustate de către un public care, în decursul a peste 100 de ani, a rămas încă reticent.

După 1900, Schoenberg distruge conceptul străvechi de tonalitate, astfel că armonia se schimbă enorm după trecerea ei prin sita nonconvenționalismului. Însă, nu atonalismul reprezintă pionul schimbării, ci mai degrabă plasarea tuturor parametrilor sintaxei muzicale (melodie, armonie, ritm, timbru) către cele mai inedite metode de abordare și poziționare. Sub acest aspect, amintesc câțiva dintre acei străluciți compozitorii care au revoluționat arta sunetelor din a doua jumătate a secolului 20: Karlheinz Stockhausen, John Cage, Olivier Messiaen, Edgar Varèse, Milton Babbitt sau Luigi Dallapicola. Printre elevii francezului Olivier Messiaen, se remarcă strălucitul Pierre Boulez, un muzician care a devenit unul dintre principalele personaje ale muzicii de avangardă din întreaga lume.

Teoretician, matematician, pianist, dirijor, profesor și compozitor remarcabil, Pierre Boulez s-a născut la 26 martie 1925 în localitatea Montbrison (Loire) din Franța. Anul acesta împlinește 87 de ani de viață și m-am gândit să conturez, ca un omagiu adus creației sale, un scurt portret, acum în prag de aniversare. Marele compozitor este un atonalist convins și susține necontenit principiile serialismului. Nevoia permanentă de a construi discursuri muzicale noi îl plasează spre o aprofundare amănunțită a tehnicii seriale, pe care a fragmentat-o și reansamblat-o de nenumărate ori. Inteligența și ambiția, pigmentate de un temperament ferm și dogmatic, s-au concentrat spre o personalitate puternică, iar în scurt timp Boulez a devenit un dirijor și compozitor semnificativ pentru peisajul muzical francez.

La fel ca și Milton Babbitt, Karlheinz Stockhausen sau  asemenea compozitorilor români – Ștefan Niculescu și Tiberiu Olah, Pierre Boulez a făcut studii de matematică, dar chemarea muzicii l-a făcut să îmbrățișeze o carieră pusă sub semnul spiritului artistic. A studiat în particular cu René Leibowitz, un discipol al lui Schoenberg, însă, în perioada petrecută la Conservatorul din Paris, influența covârșitoare asupra organizării seriale o va moșteni la modul superlativ de la Olivier Messiaen. Este un compozitor lent, foarte grijuliu, cu un număr relativ mic de lucrări, deoarece în mare parte timpul său era ocupat cu dirijatul (a început să dirijeze la o companie de balet). Primele lucrări notabile au fost cantatele Le visage nuptial și Le soleil des eaux, pentru voci feminine și orchestră, amândouă compuse spre sfârșitul anului 1940, apoi Sonata a II-a pentru pian, din 1948. Serialismul integral este punctat în lucrări precum: Polyphonie X (1950-1951, retranscrisă), pentru 18 instrumente;  cele două Studii (1951-1952), bazate pe muzica concretă și primul volum din Structures, pentru două piane. Cel mai reprezentativ opus rămâne Le marteau sans maître, 1953-54, revizuit în 1957, pentru contraaltistă, flaut alto, chitară, violă, vibrafon, xilofon şi percuţie neacordabilă. Scrisă pe poeme suprarealiste de René Char, lucrarea prezintă 9 mişcări, din care doar 4 sunt vocale (nr.3, 5, 6, 9). Instrumentaţia variază de la o parte la alta. Abundă aluzii la modelul istoric al lui Schoenberg din Pierrot lunaire: oniricul poetic, variabilitatea grupelor instrumentale, folosirea ocazională de Sprechstimme. Există totodată inconfundabile sonorităţi franceze, iar serialismul integral nu este, aici, o tehnică strictă, ci şi libertatea de alegere creatoare.

După Le marteau sans maître, Boulez se îndreapă spre o muzică mult mai experimentală, o direcție populară printre compozitorii de după al Doilea Război Mondial. Cu Pli selon pli pentru soprană și orchestră, începe să lucreze cu multe idei de improvizație. Din perspectivă proprie, dirijorul ar putea fi în măsură să improvizeze pe notații vagi, iar interpreții ar putea jongla pe durate iraționale. Se îndreaptă spre conceptul propus de Stockhausen, conform căruia forma poate fi polivalentă, părăsită de ordonarea specifică a secțiunilor muzicale. Începând cu Sonata a III-a pentru pian (1957), Boluez își plasează compozițiie spre o direcție aleatorică – ʺșansa de a controlaʺ. De fapt, compozitorul francez este cel care a definit conceptul de aleatoarism în muzica europeană. Sonata are o formă deschisă, mobilă, din 5 părţi, cu 8 posibilităţi de aranjare a lor. Doar două secţiuni au fost publicate, Trope şi Constellation-miroir. Scriitura seamănă cu o hartă cu rute alternative. Aleatorismul intervine doar la nivelul macroformei, detaliile lucrării fiind riguros notate. Mai târziu, utilizează noua formă de organizare în compoziţii cum ar fi Eclat (1965) sau Domenii (1961-1968).

O altă lucrare semnificativă din creația marelui compozitor francez este Rituel in Memoriam Bruno Maderna (1974).  Piesa este bazată pe textură, datorată însă unui proces componistic riguros. Există o idee unică, urmărită permanent, dezvoltată gradual, prezentată de combinaţii instrumentale din ce în ce mai variate şi acompaniată de o percuţie implacabilă. Expresia este austeră, evocă un ritual sever.

Boulez a fost în contact cu mulţi compozitori, printre care John Cage şi Karlheinz Stockhausen. La inceputul carierei sale, s-a făcut remarcat ca un specialist pentru Ondes Martenot. A rămas un exponent al controlului total asupra materiei. A întemeiat seriile de concerte de avangardă de la Paris – Domaine  Musical (1954). A fost profesor de compoziție la Dramstadt, binecunoscutul centru postbelic al gândirii muzicale progresiste, dar și la Academia de Muzică din Basle.  A condus Institutul de cercetare și coordonare acustică/muzică de la Paris (IRCAM), a făcut parte din Grupul de Cercetare asupra Muzicii Concrete.  A făcut carieră în conducerea muzicală, fiind cunoscut în toată lumea ca important dirijor al orchestrelor simfonice: BBC, Filarmonicii din New York, Chicago, Berlin, Viena, Londra, Paris; a orchestrelor de cameră – Mahler Chmaber Orchestra sau Staatskapelle Berlin. A debutat în 1958 cu Orchestra Südwestfunk din Baden-Baden, Germania. De asemenea, este deosebit de renumit pentru interpretările sale lustre ale compozitorilor secolului 20 – Alban Berg, Claude Debussy, Gustav Mahler, Arnold Schoenberg, Igor Strainski, Béla Bartók, Anton Webern şi Edgard Varese, precum şi pentru numeroase spectacole de muzică contemporană. Claritate, precizie, agilitate ritmică şi un respect pentru intenţiile compozitorilor notate în partitură sunt semnele distinctive ale stilului său. Boulez a efectuat, de asemenea, producţii de operă şi a realizat mai multe înregistrări de operă. Este și un teoretician de seamă, un scriitor articulat, perceptiv şi concentrat pe muzică. A dezbătut probleme de tehnică și estetică într-o reflexie profundă ( Penser la musique aujourdhui).

Pierre Boulez a adus o contribuţie decisivă la dezvoltarea muzicii în secolul 20 şi a inspirat multe generaţii de tineri artiști cu spiritul său de pionierat. Înregistrările sale i-au adus 26 premii Grammy şi un număr mare de alte premii prestigioase. Este nu numai cel mai renumit compozitor francez al generaţiei sale, dar de asemenea, un dirijor genial şi pianist, profesor, autor de articole şi cărţi despre muzică nouă.

Janina Bădici

Mărţişorul

Standard

Prima luna  a unui stravechi calendar agrar  roman purta  numele de Martisor, debutand cu ziua de 1 martie. Denumirea zonala a lunii este Mart, Martiu sau cum aminteam mai sus, Martisor, pastrand  radacina  lingvistica a cuvantului de origine sau exprimand renasterea naturii prin incoltirea semintelor semanate in prima decada a sa (Germinar sau Germinariu).In aceasta luna livezile si gradinile sunt curatate, stupii sunt scosi din iarna “retezandu-li-se” fagurii utilizati mai apoi ca leac in medicina populara. Luna aceasta cuprinde sarbatori cu data fixa si mobila ce alcatuiesc un stravechi scenariu de inceput al Anului Agrar.

Obiceiul martisorului reprezinta o secventa dintr-un scenariu ritual de innoire a timpului, dupa unele traditii firul lui fiind tors de Baba Dochia in timp ce urca oile la munte, la nasterea timpului calendaristic, primavara. Prezent pe intregul areal balcanic, obiceiul a fost atestat la noi in toate zonele  etnofolclorice fiind bine conservat.

Atat obiceiul martisorului cat si primele zile ale lunii martie sunt legate de numele Dochiei, personaj real, nascuta in cetatea Iliopolei din Liban pe vremea imparatului Traian.Fiind  o femeie extraordinar de frumoasa si bogata a trait in tinerete o viata aventuroasa. La batranete s-a pocait, a fost botezata de catre episcopul Theodot cu numele crestin Eudochia, retragandu-se intr-o manastire dupa ce si-a impartit averea celor saraci.

Ca urmare a minunilor savarsite, biserica crestina o va sanctifica, trecand-o in randul sfintilor sub numele Cuvioasa Mucenita Eudochia, rezervandu-i ziua de praznuire pe 1 martie.

Biserica crestina a suprapus  ziua acestei sfinte peste cea de celebrare a noului An Agrar cand zeitatea pagana adorata moare si renaste simbolic. Iata motivul pentru care  locuitorii spatiului carpato – danubiano – pontic i-au atribuit acesteia si calitatile unei divinitati agrare uzurpate ajunsa la varsta senectutii si a mortii..Numele ei grecesc inseamna Binevoitoarea.

Legendele legate de personajul Dochia, ne introduc in lumea satului romanesc in care Baba Dochia simbolizeaza Anul Vechi  care va muri odata cu lepadarea celor noua cojoace din spinare in ziua de 9 martie( ziua echinoctiului de primavara pe stil vechi), pentru a renaste mai apoi. Peste numai trei luni ea va deveni zeita fecioara, la solstitiul de vara cand lanurile vor da in parg, denumirea-i fiind Sanziana / Dragaica iar peste alte trei luni se va transforma in zeita muma la echinoctiul de toamna, numele-i fiind Maica Precesta. In sfarsit, la solstitiul de iarna si echinoctiul de primavara ea se va transforma in zeita baba care va muri in cele din urma. In opinia etnologului Ion Ghinoiu, in cele 365  de zile ale existentei sale, aceasta zeitate pagana primitive determina nasterea, maturizarea si moartea altor zeitati neolitice grupate intre echinoctii si solstitii. (Ghinoiu, Ion, Zile si mituri.Calendarul taranului roman 2000, Editura Fundatiei pro, Bucuresti, 1999)

Ca obiect ritual, martisorul era purtat in vechime deopotriva  atat de catre copii, fete, femei sau  in unele locuri chiar de catre baieti ( in Moldova). El  reprezenta funia zilelor, saptamanilor si munilor anului adunate intr-un snur bicolor care simboliza iarna si vara, fiind  facut cadmu  in prima zi a lunii martie.

La sfarsitul sec.al XIX-lea , martisorul se oferea copiilor de catre parinti in ziua de 1 martie inainte de rasaritul sparelui. Pe snurul bicolor era atarnata o moneda de argint sau aur care apoi se lega de mana, uneori fiind prins in piept sau atarnat de gat.

Credinta colectiva era ca purtatorii martisorului vor fi aparati de boli si deochi, nu vor fi parliti de soare vara, vor fi sanatosi, norocosi, bogati, dragastosi, placuti  si frumosi in anul respectiv. Potrivit informatiilor culese din diverse locuri ale tarii, martisorul se confectiona din doua fire de lana colorata (alba si neagra sau alba si albastra), fiind daruit in ziua in care aparea pe cer luna noua. Era purtat ,in functie de zona etnografica,  pana la Macinici, Florii, Paste sau Armindeni,  dupa care era agatat pe ramurile inflorite ale unor pomi fructiferi.

Astazi semnificatia primordiala si rituala  a martisorului a disparut,  acesta devenind un obiect artizanal, de multe ori  inscriindu-se pe coordonatele esteticii uratului, pierzandu-si in acelasi timp semnificatiile rituale. Este daruit fetelor si femeilor, la inceputul primaverii mai mult ca un cadou, la fel ca si alte sarbatori devenind un bun prilej  de negot cu diferite marfuri ce numai au nicio semnificatie legata de obiceiul primordial.

Dar pentru ca suntem la inceputul primaverii, doresc tuturor cititorilor revistei noastre o primavara frumoasa, senina cu multe realizari si soare in suflet.

Martisorul virtual pe care vi-l ofer sa va aduca numai bucurii, noroc si impliniri de tot felul.

Dr.Otilia Pop Miculi