Evenimente muzicale remarcabile

Standard

Recital omagial

(300 de ani de la naşterea lui Friedrich der Grosse)

Fericite vremi când muzica stătea la masa capetelor încoronate, nu însoţind, discret, bucatele, ci făcând parte chiar din familie. Ne putem imagina azi (când artele frumoase – termenul e deja scos din uz! – sunt trecute, şi formal încă, la „dexterităţi”) un rege al Prusiei făcând conştiincios teorie şi solfegii, compunând cu evident har şi meşteşug, peste o sută de sonate pentru un instrument pe care-l stăpânea admirabil – flautul traversier? Greu de spus.

Recitalul de marţi, 20 aprilie, de la Sala Mică a Ateneului (organizatori – conducerea Ateneului, Fundaţia Remember Enescu şi Radio România Muzical) cu flautistul german Hajo Wienroth şi clavecinista Fernanda Romila – ne-a oferit o dublă (cel puţin) şi plăcută surpriză. Mai întâi, un inedit (ce puţin la noi) flaut traversier (construit de însuşi interpretul Wienroth) şi clavecinul (nici el foarte prezent în viaţa de concert), aparţinându-i Fernandei Romila şi construit de Augusto Bonza, în 2000, după un original de Henri Hemsch (1751). Am spus inedit, nu doar pentru faptul că a fost, din câte ştiu, primul recital de acest fel de la noi, ci şi gândindu-mă la combinaţia a două timbruri mai speciale ce ar părea, la prima vedere, puţin compatibile (prin puternicul lor contrast), flautul traversier are un timbru cald şi un „relief” dinamic modest (modelat, însă, excelent de către interpretul german) iar clavecinul are o anume „răceală” datorată mecanicii sale speciale. „Aliajul” s-a dovedit a fi, însă, unul „rezistent” şi extrem de expresiv. A doua plăcută surpriză a fost programul, aparţinând stilului galant al principelui Friedrich şi al celebrului său anturaj (Bach, doi dintre fiii săi – C. Ph. Em. Şi J. Christian, Adolf Scheibe şi Joachim Quantz). Dense, variate, pe alocuri strălucitoare, sau la bis (o parte lentă dintr-o sonată de Christian Bach), de-un nobil romantism avant la lettre, piesele pentru flaut traversier şi basso continuo (Friedrich cel Mare, Joachim Quantz) au alternat cu cele pentru flaut şi clavecin obligat (Adolf Scheibe, Carl Philipp Emanuel Bach, Johann Christian Bach şi Sebastian Bach). Un adevărat recital-lecţie în care clavecinul a evoluat în cele două ipostaze ale sale, de fundament armonic şi de solist.

Din bogatul CV al lui Hajo Wienroth am reţinut calitatea sa de conducător al orchestrei baroce europene – Le Chardon, faptul că a deschis un atelier de restaurare şi construire de flaute istorice (excepţională iniţiativă!) şi pasiunea sa pentru studiul facsimilelor, ce l-a îndreptat spre prelucrarea şi editarea lor.

Fernanda Romila este la fel de ataşată de muzica veche pe care o cunoaşte îndeaproape, lucrarea sa de doctorată, apreciată cu Summa cum laude, se referă la „Literatura pentru clavecin cu acompaniament ad libitum a secolului al XVIII-lea”. În plus, este membră a formaţiilor Continuo (condusă de Dan Racoveanu), Codex (condusă de Szilard Chereji), Le Chardon (condus de Hajo Wienroth) şi Orfeo (condusă de Jean-Pierre Menuge).

Iată, aşadar, doi profesionişti ai muzicii vechi, ce pot onora orice sală de concert din lume. Îi aşteptăm să revină.

P.S.: Mă bucur să aflu, cu ocazia acestui recital, că distinsa profesoară de vioară – Mihaela Tomescu – nu a abandonat generosul proiect al soţului său, regretatul pianist Adrian Tomescu, proiect aflat sub genericul Remember Enescu. Îi dorim mult succes!

 

*

  

Festivalul şi Concursul Naţional de Interpretare a Liedului „Ionel Perlea”

(Ediţia a XXI-a, 4-6 mai 2012)

Puţine sunt, din păcate, lucrurile bine făcute şi, mai ales, rezistente în timp. Printre ele, alături de Săptămâna Internaţională a Muzicii Noi (SIMN), putem pune şi recentul Festival de la Slobozia.

Ajuns la frumoasa „vârstă” de 21 de ani (ediţia a XXI-a), el are ca fondatori pe muzicologul Grigore Constantinescu, interpreţii Bianca şi Remus Manoleanu, Maria Slătinaru-Nistor şi pe Ionel Voineag, reprezentanţi de primă mână ai vieţii muzicale româneşti. Valoarea sa, dovedită în timp, este asigurată atât de buna selecţie a tinerilor concurenţi, cât şi de prestigiul invitaţilor ce susţin recitaluri. Lor li se adaugă, desigur, şi buna organizare logistică datorată gazdelor.

Discursul final, cel al lui Grigore Constantinescu, a punctat foarte bine caracteristicile ce personalizează evenimentul de la Slobozia: membrii juriului susţin ei înşişi recitaluri, instituind, astfel, un „dialog” între generaţii: creaţia românească (de lied) ocupă un loc important în concurs (şi nu doar) – nu cunosc un alt loc din ţară unde un compozitor să-şi poată auzi piesele în 10-12 interpretări – un adevărat şi singular regal; tinerii pianişti sunt angrenaţi în genul cameral, cu nimic mai puţin onorabil decât cel solistic (desigur, visul secret al oricărui muzician); mai adaug eu: valorizarea unor artişti locali (Ilie Comăniţa, la această ediţie, Şerban Codrin, la una anterioară); oferirea unor premii speciale ce poartă numele unor cântăreţe plecate dintre noi şi apropiate de Festivalul de la Slobozia (Steliana Calos, Mihaela Agachi), fapt cu atât mai important cu cât memoria nu este punctul forte al românilor…

Ce ne-a oferit această a XXI-a ediţie?

Invitata specială, cea ale cărei lieduri au făcut parte din repertoriul obligatoriu al concursurilor, a fost Livia Teodorescu Ciocănea, compozitoarea foarte talentată, la fel de convingătoare în genurile mari (simfonic-concertante – vezi monumentala simfonie Archimedes, ultima sa mare creaţie) cât şi în genul rafinat, miniatural al liedului. Gustul sigur pentru poezia mare, calitate rară şi printre literaţi, au condus-o spre Nicolae Coman, confrate de breaslă, compozitor şi poet, pe nedrept aflat într-un con de umbră.

Recitalul Bianca-Remus Manoleanu ne-a oferit lieduri de compozitori români, pe versuri ale poetului Ilie Comăniţa. Despre valoarea, consacrată demult, a duo-ului Bianca-Remus, poate cei mai importanţi interpreţi dedicaţi muzicii vocale româneşti, am mai scris. Am ascultat piese diverse stilistic, dificile vocal, excelent „rezolvate”. Aş mai adăuga că alături de „veterani” (Andrei Tănăsescu, George Balint şi subsemnatul) a fost prezent şi un „trio” de tineri, redutabil deja (Darie Nemeş-Bota, Mihai Măniceanu, Mihai Murariu).

Pe mezzo-soprana Ana Russu şi pe pianista Iulia Suciu le-am ascultat în ciclul de lieduri Mignon. Moment sensibil, cu ştiinţă a cântului şi a stilului romantic evidente.

Mezzo-soprana Claudia Codreanu şi Constantin Soare – chitară / lăută, ne-au oferit un program de cântece de John Dowland, Fernando Sor (3 Seguedillas), Granados (3 Tonadillas), Castelnuovo Tedesco şi – surpriză pentru mulţi! – Federico Garcia Lorca.

Cu un timbru extrem de personal, evoluând între fineţe sonoră şu-un pathos (inteligent controlat) al sensibilităţii spaţiului iberic, Claudia Codreanu m-ar putea oricând convinge să scriu ceva in memoriam Lorca. Rămân, oricum, un admirator al Domniei-Sale.

Recitalul flautistului Ion Bogdan Ştefănescu (admirabil secondat de experimentata pianistă Verona Maier) a fost şi el o surpriză: lieduri din mai multe creaţii schubertiene au fost transpuse pentru flaut – în care se vede că marilor interpreţi le sunt îngăduite, fără rezerve, „licenţele” muzicale.

Corala „Sfântul Mare Mucenic Mina” (dirijor – Pr. Cătălin Stanciu), cu Bianca Manoleanu invitată specială, a adăugat Festivalului încă o notă de inedit; un program cu piese de Caccini, Viorel Munteanu şi Nicolae Lungu.

Ultima întâlnire muzicală de la Slobozia ne-a arătat din nou că opoziţia Capitală / provincie funcţionează doar la nivel geografic-administrativ. În rest, e doar o problemă de percepţie. „Centrul” este acolo unde te simţi confortabil intelectual şi afectiv. M-am simţit astfel la Slobozia, printre mari interpreţi şi certe speranţe, printre „slobozeni” primitori şi iubitorii de muzică, fie ea clasică sau modernă.

Aş aminti, nu în ultimul rând, şi numele directoarei Centrului UNESCO „Ionel Perlea” – doamna Doina Roşca, un activist cultural în sensul cel mai bun al cuvântului, ce-a oferit Festivalului nu doar un sprijin formal-logistic, ci şi un suport afectiv.

Să-i numim şi pe laureaţii acestei ediţii a Concursului de Lied „Ionel Perlea” şi să le urăm, în acelaşi timp, mult succes în viitoarea carieră. O merită din plin. Marele Premiu s-a împărţit între soprana Adelina Diaconu şi tenorul Ştefan Corkoch; premiul I i-a revenit sopranei Diana Florea, premiul II, baritonului Adrian Prelucan şi premiul III – lui Ioan Ovidiu Stancu. Încă o dată, felicitări!

Valentin Petculescu

 

Un răspuns »

  1. Valentin Petculescu a revenit la Festivalul national de interpretare a liedului”Ionel Perlea”, ceea ce inseamna ca apreciaza locul – Slobozia si momentul – Festivalul si Concursul, poate si timpul, „prea frumoasa luna mai” cum spune Heine. Ca raspunzator al evenimentului, pretuind personalitatea lui Valentin Petculescu si opiniile sale, ma simt magulit de aceste cuvinte cu care ne-a impodobit osardia. Grigore Constantinescu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s