Arhivele lunare: Iunie 2012

Numărul 49, 10 iunie 2012

Standard

Veronica Anghelescu: Săptămâna Internaţională a Muzicii Noi 2012

Cătălin Târcolea: O manea, două manele

Florin Răducanu: Gala Premiilor Art Factory

George Petrovai: Cuvinte-ncuminţite VIII

Ion Bogdan Ştefănescu: Nobleţea destăinuirilor

Maia Ciobanu: Incursiuni în domeniul muzicii electronice

Natalia Chiciuc: Există o viață muzicală și dincolo de Prut…

Octavian Nestor: Un valoros și prodigios condei transcontinental la 85 de ani

Olga Grigorescu: George Balint – o nouă Operă

Paul Leu: „Iar când fraților, m-oi duce…”

Raul Passos: Le monde des rêves de Sorin Lerescu

Roxana Luiza Moldovan: Stéphane Grappelli – predestinat pentru a face muzică, predestinat pentru a face jazz

Septimiu Moldovan: ElectroBlog Ro – The Future (Part 1)

Sorin Lerescu: Simpozionul „Muzică şi filosofie”

Veronica Anghelescu: Evenimente muzicale în intervalul mai-iunie 2012

Valentin Petculescu: Homo ludens  (in musica)

Veronica Anghelescu: O nouă orgă în România!

Music! Alexandru Burcă – Improvisation

Music! Concertul Ansamblului Traiect

Music! Corina Tirziman – Ripples

Music! Corneliu Dan Georgescu – De Sublimi Finis

Music! Doina Rotaru – L’Ange avec une seule aile

Music! Gabriel Mălăncioiu – Traulos

Music! George Balint – Maiism

Music! Irinel Anghel – E.T. Royal Court

Music! Kaoss Birds in NowHere’sVille

Music! Lansare de carte – Sorin Lerescu – „În lumea muzicii contemporane”

Music! Liana Alexandra – A Sojourn of the Spirit

Music! Liana Alexandra – Clarinet Sonata

Music! Mr & Mrs Nobody

Music! Nicolae Brânduş – Bizarmonia

Music! Nicolae Teodoreanu – Lamnicu, plamnicu, piscopalnicu

Music! Sorin Lerescu – Simfonia V („a viselor”)

Music! Vasile Menzel – Statuile

Zoltan Paulinyi: The Twentieth Century Orchestral Sonority

Concert Cameral la Ateneul Român, Sâmbătă 16 iunie

Concert de Muzică Religioasă în memoria compozitorilor români

Săptămâna Internaţională a Muzicii Noi 2012

Standard

19-27 mai 2012

S-a încheiat o nouă ediţie a Festivalului „Săptămâna Internaţională a Muzicii Noi” – SIMN – ediţia cu numărul 22, 19-27 mai 2012 Felicitări tuturor participanţilor, compozitorilor, interpreţilor şi organizatorilor – care, şi de această dată, au depus un efort considerabil pentru ca Festivalul să se desfăşoare în condiţii optime; aplauze, aşadar, în primul rând pentru cele două directoare ale Festivalului, Irinel Anghel şi Mihaela Vosganian.

Ediţia din acest an a Festivalului SIMN a stat sub zodia Suprarealismului, a ImPrevizibilului, NeObişnuitului. Programul SIMN 2012, excepţională realizare grafică, include un catalog al lucrărilor dedicate muzicii – semnate de Raluca Turliu Cobilanschi, o colaboratoare apropiată a compozitorilor români contemporani. Expoziţia sa a fost deschisă pe tot parcursul Festivalului, în Aula Palatului Cantacuzino.

În legătură cu programul estetic al Festivalului, Irinel Anghel notează în caietul-program: Farfuridi poate cânta în ritm  de Bossa-nova? Doi cântăreţi pot oferi un spectacol în vitrină unui public ce îi priveşte de afară? Putem crea, în loc de moduri de sunete, moduri de aşteptare? Se poate imagina o operă SF pe ruinele Palatului Voievodal? Barrie şi Barbie îşi pot lua cafeaua de dimineaţă pe scenă? Totul porneşte de la conştientizarea convenţiilor, a „zonei de confort”, a modelelor pe care le-am moştenit, le-am învăţat sau ni le-am creat singuri. Pasul în afara lor, în prezenţa lor (explicată sau sugerată) creează surpriza, mirarea, rezistenţa, poate chiar şocul ori revelaţia trecerii într-un teritoriu „interzis”, „imposibil”, „improbabil”… Prin intermediul artei, suprarealismul este un excelent exerciţiu de acceptare a nelimitării imaginaţiei umane, de exercitare entuziastă a creativităţii în afara tiparelor, în deplina conştienţă a existenţei acestora. Aspiraţia suprarealistă a existat, de fapt, dintotdeauna. Ea este, sau nu, scoasă la suprafaţă de vremuri. Odată acceptate, „situaţiile” suprarealiste devin „normale” şi exerciţiul constă în a observa că toate categorisirile ţin de percepţia fiecărui receptor (Ce e real? Ce nu e posibil? Ce e permis? Ce e firesc?) de „toleranţa” şi de „flexibilitatea” acestuia. Astfel se dezvăluie splendoarea relativităţii pe tărâmul artei, care este însuşi misterul creaţiei, acela al cărei descriere este întotdeauna aproximativă.”

Deschiderea Festivalului a avut loc la Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti, Studioul de Operă, Sâmbătă, 19 mai 2012, cu concertul „Lamnicu, Plamnicu, Piscopalnicu şi Salată de Fructe” în interpretarea unui grup făcând parte din Corul de Copii Radio (Maestru de cor – Voicu Popescu) şi a Ansamblului Game (Alexandru Matei, Sorin Rotaru, Dan Alexandru, Alexandru Uţă); au mai participat soliştii Bianca şi Remus Manoleanu, Stanca Manoleanu şi Roman Manoleanu; dirijor – Daniel Jinga. Un concert complex, în care au fost implicaţi mulţi artişti valoroşi, în interpretarea unor piese ce au beneficiat de o orchestraţie puţin obişnuită în muzica contemporană – percuţie şi cor de copii, fără ca lucrările să fie destinate celor mici. Tinerii interpreţi din corul de copii Radio au reprezentat o apariţie extraordinară, iar interpretarea lor plină de candoare şi prospeţime (i-am văzut deseori pe copii râzând şi bucurându-se de actul interpretativ – aşa cum foarte mulţi „oameni mari” au uitat să o facă…) a fost îndelung răsplătită de aplauzele publicului. Am apreciat cu deosebire lucrarea Lamnicu, plamnicu, piscopalnicu de Nicolae Teodoreanu – construită cu mişcare scenică, interpretată admirabil de grupul coral şi ansamblul Game (membrii formaţiei au intrat în jocul copiilor care, la rândul lor, s-au transformat în mici toboşari – o inversare a rolurilor realizată cu gust şi spirit ludic) în conducerea lui Daniel Jinga – coordonatorul şi colegul „de joacă” al întregului concert. Felicitări tuturor, şi mai ales Corului – prezenţă rară în muzica contemporană!

Aici puteţi viziona fragmente din piesa Lamnicu, plamnicu, piscopalnicu de Nicolae Teodoreanu:

Despre spectacolul din aceeaşi zi, „Mr. & Mrs. Nobody” – având ca subtitlu Spectacol în vitrină, citim în caietul-program: „Secretul lui Nobody. Când accepţi 7 ajungi să fii Nimeni, să-ţi pierzi identitatea, câştigi libertatea de a fi Oricine”. Conceptul vizual al spectacolului a fost realizat de către Raluca Ghideanu, în colaborare cu Uniunea Artiştilor Plastici şi Fundaţia Art Production; cei doi protagonişti ai spectacolului au fost Irinel Anghel şi Cristian Alexandru Petrescu (voce excepţională, felicitări!).

Spectacolul poate fi urmărit integral aici:

Foto: Virgil Oprina

Cea de-a doua zi a Festivalului, Duminică, 20 mai 2012, a cuprins 4 evenimente.

Primul eveniment – „B & B – Serial Surreal” – Bed & Breakfast with Barrie and Barbie – a avut loc la Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti, Studioul de Operă; au participat celebrul interpret britanic – Barrie Webb – trombon, binecunoscut iubitorilor de muzică contemporană şi un prieten constant al României – şi, citim în program, Barbie. Programul a propus un repertoriu aparţinând unor perioade istorice diferite, prin intercalarea unor lucrări de Rachmaninov (Lilacs, Op. 21, în două versiuni) cu piese contemporane.  Concertul-spectacol a fost susţinut de British Council Romania, o prestigioasă instituţie care, iată, se implică în proiectele muzicale bucureştene, fapt pentru care îi mulţumim!

Un al doilea eveniment al zilei a fost reprezentat de Lansarea CD-ului Un copac şi atâtea păsări! de George Balint, eveniment prefaţat de Olguţa Lupu. Câteva spicuiri din prezentarea domniei-sale:

Despre muzica lui George Balint s-ar putea spune multe.

Aş putea vorbi, de pildǎ, despre scriitura sa complexǎ şi totuşi transparentǎ, în care poţi savura fiecare detaliu, într-o manierǎ care-mi aminteşte de Enescu. Sau despre legǎtura sa profundǎ şi subtilǎ cu ethosul folcloric; un folclor esenţializat, în care nu mai detectǎm neapǎrat anumite structuri sonore sau ritmice, ci mai degrabǎ o tuşǎ de culoare, devenitǎ parte intrinsecǎ a limbajului sǎu.

Aş mai putea vorbi despre inspiraţia şi sugestivitatea sa timbralǎ, despre inventivitatea sa inepuizabilǎ, descoperind mereu mijloace de a te surprinde. Ori despre meşteşugul cu care sunt construite creaţiile sale, despre logica şi coeziunea care alcǎtuiesc armǎtura de rezistenţǎ a alcǎtuirilor sonore. Sau despre arcuirea mǎiestritǎ a tensiunilor, care se încleşteazǎ uneori în climaxuri ce-ţi taie rǎsuflarea. Ori depre modul în care, cu maximǎ economie, George Balint nu înghesuie vorbele muzicale, ci le alege cu multǎ grijǎ, reţinând doar strictul necesar pentru a face sufletul sǎ vorbeascǎ.

Dar, spunând toate acestea, am senzaţia cǎ trec pe lângǎ esenţial. Pentru cǎ muzica sa este toate acestea şi mult mai mult decât atât.

Mai întâi, ca orice lucru important, întâlnirea cu muzica lui George Balint nu se poate petrece oricum. Trebuie sǎ goneşti roiul de îngrijorǎri mǎrunte şi de preocupǎri tehnic-devoratoare. Sǎ te pregǎteşti minimal, fǎcând puţinǎ ordine în gǎlǎgia din sufletul tǎu. Pentru a recepta cum se cuvine muzica lui George, ai nevoie sǎ te înveleşti cu un strat de linişte, un strat despǎrţitor care sǎ te protejeze de tumultul imanenţei, în care prea adesea ne cantonǎm existenţa.

Este aproape un ritual, pe care de bunǎ seamǎ l-au sǎvârşit şi minunaţii tǎlmǎcitori ai acestei muzici, prieteni fǎrǎ de care spusele lui George ar fi rǎmas doar slove muzicale pe hârtie: oboistul Mihai Zamfir, violista Cornelia Petroiu, pianistul Mihai Mǎniceanu, Trio-ul Katharsis din Timişoara (alcǎtuit din clarinetistul Dan Florin Cǎtinǎ, fagotistul Cosmin Bǎlean şi pianista Andreea Csibi), ansamblul Devotio Moderna (condus de Carmen Cârneci, aici într-o ipostazǎ ineditǎ, compusǎ din flautiştii Oana Leonte, Denisa Ifrim, Cǎtǎlin Opriţoiu), ansamblul Aperto (Dan Avramovici, Ladislau Csendes, Dolores Chelariu), trombonistul Barrie Webb şi ansamblul Traiect (fondat de Sorin Lerescu şi condus, de aceastǎ datǎ, chiar de compozitor), ansamblul slovac MD7 (dirijat de Steven Loy), percuţionistul Alexandru Matei şi ansamblul Clarino, condus de Emil Vişenescu.

Abia dupǎ ce te instalezi în interiorul acestei rame de linişte începi sǎ asculţi cu adevǎrat.

La început, ai impresia cǎ autorul vorbeşte cu sine însuşi, într-un monolog interior desfǎşurat în deplinǎ sinceritate, având deschise porţile transcendenţei, amintind de Solilocviile augustine. Apoi, îţi dai seama cǎ ţie îţi vorbeşte. Şi, în cele din urmǎ, realizezi cǎ de fapt, datoritǎ muzicii sale, reuşeşti sǎ comunici cu propriul Sine. George Balint reuşeşte o vrajǎ: cea a desferecǎrii straturilor profunde şi eterne ale Fiinţei fiecǎruia dintre noi. Muzica sa are puterea magicǎ de a ne opri din mersul vitejesc cu ochelari de cal. Asemenea formulei “Sesam, deschide-te”, George Balint descuie porţile propriilor noastre cǎmǎri secrete, obligându-ne sǎ le scrutǎm şi sǎ ne reconsiderǎm. E o privire în interiorul Fiinţei, prin fereastra vieţii. E o muzicǎ ce pune întrebǎri, dar nu întotdeauna oferǎ şi rǎspunsuri. Deşi adesea teleologic, discursul lui George Balint nu afirmǎ adevǎruri cu sentenţiozitate. Doar le sugereazǎ, prin puterea metaforei, cu discreţie şi tact, lǎsându-ne pe noi sǎ le descoperim.

Pe parcursul audiţiei, conştientizezi cu claritate cǎ nu mai eşti cel de la începutul ei; eşti parcǎ mai mirat de minunǎţiile şi de tainele vieţii, mai indiferent la zgomotul inutil al cotidianului, mai deschis cǎtre tot ceea ce înseamnǎ spirit, metafizic, transcendenţǎ.

Pornind În faptul unei stǎri, rememorând momente Dintr-o baladǎ, surprinzând metamorfoza trecerii aerului prin tuburi de flaut (Triflaut), fotografiind instantanee ale curgerii perpetue (Rhoe), toatǎ aceastǎ transformare în interiorul ascultǎtorului se întâmplǎ treptat, pe nesimţite. Cǎci muzica lui George nu agreseazǎ niciodatǎ, nu te ia de guler, nu e invazivǎ; e blândǎ, e înţeleaptǎ; îţi lasǎ loc şi ţie, “ascultǎtorul”, îţi îngǎduie acel spaţiu vital care-ţi permite “sǎ fii”, sǎ te simţi “tu însuţi” şi, apoi, sǎ intri în conversaţie cu “tine însuţi”. În muzica sa existǎ acele teritorii tihnite, de care gândul are nevoie pentru a se înfiripa, a se contura, a se construi şi, în cele din urmǎ, pentru a ne zidi.

După lansare, a urmat cel de-al treilea eveniment, opera în concert – „Maiism” – Moduri de Aşteptare, Imnuri, Istorioare şi Sunete Muzicale, operă cu structură modulară, pe imnuri pitagoreice şi povestiri de Osho – după o idee, scenariu şi muzică de George Balint, în interpretarea Ansamblului Profil Sinfonietta (dirijor – George Balint, director artistic – Dan Dediu). Solişti: Ligia Dună (soprană), Antonela Bârnat (mezzo-soprană), Christian Alexandru Petrescu (tenor), Marius Boloş (bas).

Citiţi aici o cronică dedicată special acestui spectacol şi semnată de Olga Grigorescu.

Puteţi audia integral lucrarea aici:

Ultimul eveniment al serii a fost reprezentat de Spectacolul Supercalifragilisticexpialidocious,  ce a avut două părţi: Requiem pentru convenţii pierdute – creaţie muzicală colectivă cu prezentare dada – de Victor Colţea, Sebastian Androne, Darie Nemeş Bota, în interpretarea ansamblului SonoMania, recent înfiinţat şi care este constituit din interpreţi de marcă ai scenei muzicale româneşti: Ana Chifu (flaut), Mihai Bădiţă (clarinet), Raluca Stratulat (vioară), Bogdan Popa (violoncel). Cea de-a doua parte a spectacolului s-a intitulat Dreamland – show multimedia de Mihai Cucu (video screenings / sound collage / dance) cu participarea sopranei Ada Mihai şi a dansatorilor Alina Iorgulescu, Luiza Comşa şi Emil Rengle. Evenimentul a fost realizat în parteneriat cu Clubul Ţăranului.

Puteţi viziona spectacolul „Dreamland” aici:

Ziua a treia a Festivalului, 21 mai 2012 – a debutat cu lansarea volumului În lumea muzicii contemporane de Sorin Lerescu, eveniment prezentat de Fred Popovici. Publicată la Editura Muzicală în 2012, cartea În lumea muzicii contemporane reprezintă un buchet de gânduri, amintiri, cronici, studii – dedicate muzicii contemporane din România şi de peste hotare. „Vine un moment în cariera oricărui muzician când gândurile se adună retrospectiv într-un fel de scrin al amintirilor, care tezaurizează ani şi ani de trăiri şi speranţe, multe împlinite, altele rămase în uitarea timpului” – notează autorul.

Puteţi urmări înregistrarea audio / video aici.

 *

A urmat concertul Ansamblului Traiect, concert în decor de Crăciun (pe scena sălii „George Enescu” din Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti tronau doi brazi superbi, împodobiţi cu globuri, în cel mai pur spirit suprarealist). Ansamblul Traiect, dirijat de Sorin Lerescu, a evoluat în formaţie completă: Geanina Săveanu-Meragiu (vioară), Georgeta Radu (percuţie), Viorica Nagy (violoncel) Alexandru Hanganu (flaut), Răzvan Gachi (clarinet), Andrei Podlacha (pian), Tiberiu Cenuşer (trombon), cu participarea specială a Corneliei Petroiu (violă).

Programul, generos, a cuprins cinci lucrări româneşti: Harmonic fields de Liviu Marinescu, Invocaţii de Tiberiu Olah, f(r)a(c)talité du son de Fred Popovici, Chaos Riders. The Spring Labirynth de Iulia Cibişescu-Duran, Unseen Codes de Vladimir Scolnic.

Aş vrea să notez prezenţa excepţională în acest concert a lucrării de Tiberiu Olah şi faptul că Ansamblul Traiect a fost singura formaţie ce a inclus în repertoriul său o lucrare a unuia dintre marile modele ale trecutului nostru recent, a unui membru al Generaţiei de Aur (sintagma, ştiu, supără pe mulţi). Chiar dacă un Festival de muzică nouă trebuie şi este normal să se concentreze pe creaţia contemporană, consider că nu avem dreptul să îi lăsăm la o parte pe Marii Maeştri ai muzicii româneşti, cei care au trecut în veşnicie, şi cărora cu toţii le datorăm atât de mult.

Am fost impresionată de calitatea repertoriului propus de Ansamblul Traiect, piesele fiind reunite sub sceptrul poeticitităţii.

Concertul integral aici:

Profit de acest moment pentru a semnala prezenţa compozitorului Vladimir Scolnic la Festivalul SIMN şi pentru a semnala faptul că domnia-sa a finanţat bursa Dorel Paşcu, pentru care au aplicat mulţi studenţi ai UNMB de la secţia de dirijat, ea fiindu-i acordată lui Gabriel Bebeşelea, student în anul II Master, la dirijat orchestră (clasa prof. Horia Andreescu). Îi mulţumim domnului Vladimir Scolnic pentru acest nobil gest!

A urmat premiera spectacolului „E.T. Royal Court” – Old Story from the Future, operă de Irinel Anghel şi Sorin Romanescu. Scenografia şi costumele au fost realizate de Raluca Ghideanu, o colaboratoare apropiată a compozitoarei Irinei Anghel. Spectacolul a avut loc pe ruinele Palatului Voievodal Curtea Veche, unde „se instalează o tabără extraterestră”. „Atenţie! Experienţă pentru pământeni! Poveste veche din viitor. Ziua necunoscutului-cunoscut. Şi va fi jumătate zi – Jumătate noapte.”

Puteţi viziona înregistrarea spectacolului aici.

*

Ziua a patra – Marţi, 22 mai 2012, a debutat cu concertul „Ah Celan!” al Ansamblului devotioModerna, condus de Carmen Cârneci, cu următoarea componenţă: Veronica Anuşca (soprană), Ştefan Schuller (bas-bariton), Ana Chifu, Zacharias Tarpagkos (flaut), Cristian Mancaş, Constantin Urziceanu (clarinet), Dan Cavassi (violoncel), Mihai Măniceanu (pian), cu participarea actriţei Adina Popescu. Programul a cuprins piese ce gravitează în jurul creaţiei lui Celan: Wolfgang Rihm – Patru poeme din Atemwende, Adrian Enescu – Lumină-impuls / muzică pentru CELAN, Aribert Riemann – Cinci lieduri pe versuri de Paul Celan, Carmen Cârneci – Die Niemandsrose – 3 lieduri pe versuri de Paul Celan, Mihai Măniceanu – Viii, Gabriel Iranyi – Două lieduri pe versuri de Paul Celan, Violeta Dinescu – Reflecţii după tabloul lui Hans Werner Berretz „Todesfuge de Paul Celan”.

A urmat spectacolul „Kaoss Birds in NowHere’sville – Papageno şi Papagena în Oraşul lui Acum şi Aici, cu Irinel Anghel – voce, Sebastian Burneci – trompetă, Sorin Romanescu – „kaosspad, kaossilator”. Conceptul vizual – Raluca Ghideanu.

Puteţi viziona acest spectacol aici:

foto: Mihai Cucu

Seara s-a încheiat cu un nou concert din seria „Supercalifragilisticespialidocious” – o seară alb-negru (cu vestimentaţie obligatorie) în ambientul expoziţiei de fotografie Sabina Ulubeanu. Sabina este compozitor şi fotograf, excelând în amândouă artele, după cum a dovedit şi prin acest concert. Programul a cuprins două piese de Sabina Ulubeanu – Composer’s Splin şi Vers le Ciel, apoi Meditaţiile unui fagot singuratic de Cristian Bence-Muk, Cinci studii pentru clarinet solo de Şerban Marcu, Klarinetix de Ciprian Pop, Schizo Folk de Răzvan Metea. Interpreţii protagonişti ai acestui spectacol – ca întotdeauna, la înălţime – au fost Ana Chifu (flaut), Bogdan Popa (violoncel), Laurenţiu Darie (fagot) şi Răzvan Poptean (clarinet).

Câteva cuvinte despre Composer’s Spleen, o lucrare pe care am apreciat-o în mod deosebit. Finalizată de către Sabna Ulubeanu la 1 mai 2012, este o lucrare pentru flaut solo – excepţional interpretată de către Ana Chifu, unul dintre actorii principali ai pieselor contemporane pentru flaut din România. Piesa întrupează sonor furtunile existenţiale ale compozitoarei, cât şi cele generale ale vieţii interioare a oricărui creator.  Din punct de vedere tehnic muzical, compoziţia se bazează pe recrearea timpului prin tehnica amintirii, cu toate aspectele ei: obsesie, vis, ciclicitate, rememorare conştientă sau spontană a sentimentelor şi senzaţiilor trecutului, proiecţii în viitor pe baza experienţei acumulate. Termenul Spleen desemnează în limba engleză atât organul intern – splină (în trecut, era considerat locul unde se năşteau afectele) cât şi o stare de ciudă, melancolie, angoasă, tulburare, amar.

Ziua a cincea – Miercuri, 23 mai 2012,  a debutat cu Concertul Orchestrei Naţionale Radio şi al Corului Academic Radio, sub conducerea dirijorului Tiberiu Soare (Maestru de cor: Dan Mihai Goia), cu participarea extraordinară a solistului Daniel Kientzy. Programul a cuprins Simfonia V („a viselor”) de Sorin Lerescu, Diferencias pentru saxofon bariton şi orchestră de Cornel Ţăranu şi Simfonia a III-a de Adrian Iorgulescu.

Despre Simfonia V, compozitorul Sorin Lerescu notează: „Simfonia V” continuă experienţele mele estetice în zona restructurărilor de limbaj, în funcţie de modelele de construcţie sonoră pe care le-am avut în vedere în opus-urile mele de până acum, fie camerale, fie simfonice. Ideii de continuitate a traiectelor melodice i se opune aceea de fragmentare, de disoluţie a materialului melodic şi a structurilor de tip polifon sau omofon subiacente.

Contrastul sau antinomia unor structuri sonore, de sorginte modală, potenţează mecanismele de dezvoltare şi de transformare a microstructurilor sonore în suprafeţe timbrale, le-aş zice prismatice, ca efect expresiv şi valoare de semnificaţie intrinsecă. De ce a viselor? Pentru că trăim, de multe ori fără să ştim, „între real şi ireal”, între două realităţi paralele: una senzorială, frustă, alta sentimentală, sensibilă, prin înclinaţia pe care o avem de a ne lăsa, uneori, în voia meandrelor memoriei noastre afective, a imaginilor (re)compuse şi (re)văzute cu ochii minţii. Cele trei părţi ale simfoniei – Vis, Ireal, Lumina pun astfel în evidenţă contrastul dintre un tip de melodie continuă şi structuri ritmice complementare, dintre accente în tutti şi pasaje solistice, dintre lumină şi întuneric, spaimă şi linişte, oniric şi realul care ne înconjoară.”

Diferencias pentru saxofon bariton şi orchestră de Cornel Ţăranu poartă titlul unei lucrări a compozitorului spaniol Antonio de Cabezon (1500-1566) care a inspirat şi ideea unor scurte colaje din creaţia sa. „Titlul exprimă diferenţa dintre două lumi muzicale care, în principiu antinomice, notează compozitorul – la un moment dat se vor întrepătrunde. Astfel, pe fondul citatelor, apar şi scurtele comentarii naturale ale saxofonului solist, deşi falia stilistică dintre cele două lumi este evidentă. Lucrarea debutează cu o expoziţie de sonată, iar între colaje apar dezvoltări, reprize şi o codă recapitulativă, în care se suprapune, peste muzica de azi, motivul principal al autorului spaniol”.

De notat excepţionala interpretare oferită de Daniel Kientzy – unu dintre cei mai preţioşi prieteni ai României, căruia i-au fost dedicate zeci de lucrări de o valoare inestimabilă – şi fără de care istoria muzicii româneşti ar fi fost incontestabil mai săracă! Daniel Kientzy este un artist internaţional de avangardă, dedicat plenar muzicii contemporane. Devine muzician profesionist la vârsta de 16 ani, cântând la chitară bas în diferite orchestre. Descoperă mai târziu muzica clasică, începând studiul saxofonului şi al contrabasului. Devine interesat de muzica veche şi de instrumentele de epocă. Se perfecţionează în acustică, electroacustică şi tehnici de înregistrare şi de tratare a semnalelor sonore. Daniel Kientzy este recunoscut ca inventatorul saxofonului contemporan. Face studii fără precedent asupra celor şapte membri ai familiei Saxofoanelor. Rezultatul este remarcabil: înnoirea fundamentală a potenţialului timbral şi expresiv al acestui instrument.

I-au fost dedicate peste 400 de lucrări! Daniel Kientzy este unicul saxofonist din lume care cântă la toate cele şapte saxofoane, pe care le stăpâneşte cu o virtuozitate fără precedent.

Simfonia a III-a pentru orchestră, orgă şi cor de femei de Adrian Iorgulescu a fost concepută în anul tricentenarului Bach „şi este, într-un anumit sens, dedicată acestui titan al artei sonore (…) constituindu-se într-o trecere în revistă a celor mai importante cuceriri ale gândirii muzicale din ultimele secole. Evident, una subiectivă şi selectivă” – notează compozitorul. „Lucrarea este alcătuită din trei părţi, deosebite ca ethos, modalităţi tehnice şi mişcare, dar care se susţin şi se potenţează reciproc, configurând laolaltă un mare arc dramaturgic. Fluxurile energetice, emoţionale şi informaţionale sunt mediate şi direcţionate în cuprinsul secţiunii a II-a, deşi aparent aceasta are o structură monolitică, independent, ce explodează într-un imens cluster. Transferurile de idei şi stări – implicit procedeele componistice aferente – se remarcă în dialectica intercomunicantă a părţilor extreme, cu menţiunea că forma în ansamblu culminează în ultima secţiune, odată cu spargerea cadrului expresiv constituit şi evadarea într-o zonă sublimată”.

Seara s-a încheiat cu spectacolul „Lux in Tenebris” în regia Cesarinei Udrescu, spectacol ce a avut loc la Studioul de Operă al Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti. Muzica, programarea şi controlul interacţiunilor audio-vizuale au fost realizate de Cătălin Creţu. Spectacolul a beneficiat de participarea extraordinară a actriţei Maria Ploae, fiind utilizate citate din Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, Sfântul Apostol Pavel, Irineu al Lyonului, Hipolit, Vladimir Soloviov, Florentin Sorescu, Cristian Bădiliţă, Gesualdo da Venosa. Spectacolul a reprezentat o producţie a Centrului de Muzică electroacustică şi Multimedia al Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti.

Ziua a şasea, Joi, 24 mai 2012, debutează cu conferinţa compozitorului polonez Boguslaw Schaeffer – „Între tradiţie şi avangardă” – (eveniment susţinut în cadrul programului MIDAS) şi continuă cu Concertul ansamblului Archaeus – de asemenea în formaţie completă: Anca Vartolomei – violoncel, Rodica Dănceanu – pian, Dorin Gliga – oboi, Ion Nedelciu – clarinet, Şerban Novac – fagot, Alexandru Matei – percuţie şi Marius Lăcraru – vioară, sub conducerea muzicală a lui Liviu Dănceanu. Programul a cuprins două piese din repertoriul spaniol contemporan – Carmen Verdu – Citra II şi Javier Darias – Ucana; de asemenea, Reverie byzantine en canon de Horia Şurianu (pe care, personal, o consider una dintre cele mai frumoase piese din tot festivalul SIMN 2012 – şi admirabil interpretată de Dorin Gliga, Ion Nedelciu şi Şerban Novac!), La musique du rire et de l’oubli de Liviu Dănceanu, Hanging vaults de Dana Probst şi Vissara sera de Eugen Wendel.

Seara a continuat cu Concertul Filarmonicii „George Enescu” – dirijor, Horia Andreescu – cu concursul solistei Gunilla Sussmann, în program fiind Rachmaninov – Rapsodia pe o temă de Paganini şi Simfonia a VI-a de Alexei Rîbnikov. Felicitări Filarmonicii „George Enescu” pentru implicarea în SIMN 2012! A urmat „Hortus Domini Magnus Est”, spectacol multimedia de Maia Ciobanu, la Aula Palatului Cantacuzino, cu participarea unor foarte talentaţi interpreţi: Ana Chifu – flaut, Emil Vişenescu – clarinet, Barrie Webb – trombon, Alexandra Potîngă – violoncel, Alexandru Atanasiu – percuţie, Bogdan Nechifor – actor.  O înregistrare a spectacolului va fi disponibilă curând.

Ziua a şaptea – Vineri, 25 mai 2012, a debutat la Studioul de Operă al Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti, Sala de Operă, cu un portret al compozitorului Boguslaw Schaeffer şi cu prezentarea filmului Solo de Maciej Pisarek. Evenimentul a fost realizat în parteneriat cu Aurea Porta Foundation, Institutul Polonez şi Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti.

A urmat Concertul Orchestrei de Cameră Radio – dirijat de Valentin Doni, un eveniment-cheie al SIMN 2012, cu participarea soliştilor Eduardo Terol (Spania), Şerban Novac, Christian Alexandru Petrescu şi Mario Caroli (Italia).

Prima piesă, Exercices de Style de Liviu Dănceanu, este un concert pentru clarinet, fagot, recitator şi orchestră de cameră; a fost interpretată de Eduardo Terol – clarinet, Şerban Novac – fagot, Christian Alexandru Petrescu – recitator. Textul, într-o notă ludică, relatează în şapte variante diferite păţaniile unui pacient ce are o formaţiune tumorală ce arată ca fosa unei orchestre. Încă o dată trebuie să aplaud talentul remarcabil al tenorului / recitator Christian Alexandru Petrescu, cel care, sunt convinsă, ar umple până la refuz sala oricărui teatru de stand-up comedy.

A urmat L’Ange avec une seule aile – Concertul nr. 5 pentru flaut şi orchestră în interpretarea excepţională a solistului Mario Caroli. Piesa, de o frumuseţe diafană, are un background literar într-o binecunoscută nuvelă a lui Gabriel Garcia Marques – Un domn foarte bătrân cu nişte aripi enorme. „Titlul reprezintă metafora artistului contemporan care, toată viaţa sa, zi de zi, se străduie să-şi perfecţioneze şi să-şi rafineze arta, pentru ca aceasta să-i înnobileze pe oameni, să-i ridice deasupra grijilor şi preocupărilor cotidiene. Dar, de cele mai multe ori, sacrificiul său este ignorat de o lume care nu-l vede, nu-l aude, nu are nevoie de arta şi de efortul său”, notează compozitoarea. Lucrarea a fost scrisă pentru flautistul Mario Caroli, cel care a interpretat-o în primă audiţie absolută în septembrie 2010 la Festivalul „Toamna Varşoviană”.

Mario Caroli este profesor de flaut la Academia Superioară de Muzică din Strasburg. A început studiul flautului la vârsta de 14 ani, pentru ca la 19 ani să fie deja absolvent al Conservatorului! Este licenţiat în drept al Universităţii din Bari (Italia). Repertoriul său cuprinde lucrări din toate epocile stilistice, de la Bach şi Vivaldi până la Sciarrino, Crumb, Hosokawa. Este frecvent invitat pentru masterclass-uri şi recitaluri în toată lumea. A concertat cu orchestrele filarmonice din Tokio, Viena, Londra, Berlin, Köln, Bruxelles, Milano, Roma… Mario Caroli este un adevărat fenomen datorită virtuozităţii sale fără precedent (este supranumit Paganini al flautului!) şi impresionează în special cu pasiunea şi emoţia cu care interpretează fiecare sunet. Salvatore Sciarrino spunea despre el: „When Mario Caroli plays, it’s nothing less than Love which transforms the self and the surroundings of the self through music”.

Au urmat The Poet in the Glass Box pentru voce şi orchestră de Ivana Stefanovic (programul menţionează: solist – Hans Christian Andersen / Danemarca, în pur spirit suprarealist) şi ErAImII or EaE ou EA pour 1 heure apres midi pentru orchestră de cameră şi mediu electronic de Octavian Nemescu – o lucrare din ciclul orelor. „Ora 1 după amiază marchează un moment luminos în Călătoria Eului, despovărat de trup, la Nivelul Etajelor Superioare ale FIINŢEI. Asta se întâmplă după ce acesta a surprins, la miezul zilei (deci cu o oră înainte) cele 12 aspecte figutive şi mascate ale Forţei Primordiale (este vorba despre lucrarea A=1). Personajul principal din ErAImII or EaE ou EA pour 1 heure apres midi este cvinta perfectă descendentă ca replică la cvinta perfectă ascendentă din lucrarea „OU” pentru ora 11 dimineaţa. Întregul discurs sonor este „ţesut” în jurul acestui interval sonor, semnificând aşezarea trainică şi, în acelaşi timp, tainică pe un suport liturgic de stâncă. Sunetele scurtisime alternează cu cele de durată medie şi lungă” – explică Octavian Nemescu. De adăugat doar că, după această lucrare, nu mai urmează decât tăcerea…

Seara s-a încheiat cu un nou „episod” Supercalifragilisticespialudicious la Clubul Ţăranului, cu grupul „Avânt’n’Gard – Maria Balabaş – voce, Mihai Balabaş – vioară, electronics, Călin Torsan – instrumente de suflat, Gabriel Bălaşa – percuţie.

Cea de-a opta zi a acestei săptămâni prelungite, Sâmbătă, 26 mai 2012, a propus un Concert al Orchestrei Simfonice Bucureşti – dirijată de Florin Totan, cu participarea soliştilor Cătălin Opriţoiu şi Geanina Săveanu-Meragiu. Programul a cuprins Soul II de Hu Xiao-Ou, Concert pentru flaut şi orchestră de Viorel Munteanu, Ciaccona cu canon pentru vioară şi orchestră de Mihaela Vosganian şi Eine Kleine Ragmusik de Peralberto Cattaneo.

Opera Naţională Bucureşti a găzduit spectacolul „Momâi şi Mumii” – Cata-strofe după Caragiale de Dan Dediu (în viziunea lui Ştefan Neagrău). Au interpretat: Tipătescu – Ştefan Popov; Caţavencu – Andrei Lazăr; Trahanache – Valentin Racoveanu; Zoe Trahanache – Ruxandra Urdărescu; Farfuridi – Vasile Chişiu; Brânzovenescu – Şerban Vasile; Agamiţă Dandanache – Răzvan Georgescu; Dăscălimea, lumea – Cor.

Formaţia instrumentală a fost compusă din Ladislau Csendes şi Diana Moş – vioară, Marian Movileanu – violă, Mircea Marian – violoncel, Cristian Soleanu – saxofon, Fernando Mihalache – acordeon, Vlad Popescu – baterie, Dan Dediu – pian. Acest spectacol a fost realizat în colaborare cu Opera Naţională Bucureşti.

Ultimul spectacol al serii a avut loc la Sala Amfiteatru a Teatrului Naţional Bucureşti – o altă colaborare inedită, pe care o salutăm şi care sperăm că se va prelungi şi în viitor. Aici a avut loc premiera spectacolului „SerpenS” a grupului Seducânt. Spectacolul, realizat de trei binecunoscuţi artişti contemporani provenind din zone culturale diferite, cu muzica de Diana Rotaru, coregrafia de Lucian Martin şi video de Mihai Cucu, s-a înscris în programul TNB Parateatral, fiind vorba, aşadar, de o interferenţă a artelor într-o viziune inedită; au interpretat (la cote înalte ale profesionalismului) Irina Ungureanu – voce, Ana Chifu şi Zacharias Tarpagkos – flaut, Maria Chifu – fagot, Sorin Rotaru – percuţie, Lucian Martin – dans. Cele două binecunoscute interprete românce – Ana şi Maria Chifu – au avut, în afară de partiturile muzicale (interpretate adeseori în întuneric deplin) şi pasaje coregrafice alături de Lucian Martin – în care au demonstrat graţie, o perfectă sincronizare a mişcărilor, feminitate şi un veritabil talent, care se adaugă la cel muzical.

Ultima zi a Festivalului, Duminică, 27 mai 2012, a debutat cu spectacolul Lumini şi rezonanţe , un spectacol poetic-muzical, cu muzică de Ulpiu Vlad şi versuri de Marin Sorescu şi Ion Bogdan Ştefănescu; au interpretat Ion Ivan Roncea la harpă, Ion Bogdan Ştefănescu – flaut, Roman Vlad – pian. Au recitat Ion Bogdan Ştefănescu şi Roman Vlad. Piesele muzicale incluse în program, semnate Ulpiu Vlad, au fost Din sunetele privirii III, Gri şi rezonanţe II, Rezonanţe-n viitor XI-B, Lumină pentru viitor II.

A urmat proiecţia filmului „Bizarmonia” la Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti – film pe care îl puteţi urmări aici integral:

Festivalul s-a încheiat cu spectacolul „De Sublimi Finis” – Decor Audio Video pentru o iluzie de femeie de Corneliu Dan Georgescu, din care puteţi urmări fragmente aici:

foto: Mihai Cucu si Virgil Oprina

Felicitări tuturor participanţilor!

Încheiem acest excurs cu speranţa că viitoarele ediţii ale Festivalului SIMN vor fi tot atât de bogate în manifestări şi în idei noi, cu un public din ce în ce mai prezent în sălile de concert, cu solişti de talie internaţională şi cu parteneriate din ce în ce mai solide între diferitele instituţii de cultură ale ţării.

Veronica Anghelescu

 

O manea, două manele

Standard

Îmi este încă vie în memorie emisiunea TV în care regretatul George Pruteanu ţinea piept într-un adevărat stil Quijotian unor manelişti, adevărate „mori de vânt”. Cum puteam să uit o aşa emisiune, care de altfel a avut o mare audienţă dat fiind subiectul, manelele. George Pruteanu a devenit un adevărat soldat şi trimis al Adevărului, care încerca cu blândeţe şi gentileţe să explice ceea ce orice om cultivat, sau măcar de bun simţ, ştie şi anume că manelele nu au ce căuta în prime time! Despre asta era vorba. După ce le-a făcut apologia manelei cu tot ceea ce înseamnă ea, regretatul Pruteanu a încercat să le citească maneliştilor un text (poezie) care însemna pentru orice om cu ceva carte, un text liric, plin de candoare, foarte potrivit deci pentru un cântec. Aş, nu a mers. Maneliştii nu au înţeles şi o ţineau sus şi tare că textele lor, ce să mai vorbim de muzică, sunt culmea, foarte bune!

Sigur că în final a trebuit ca înţelepciunea să se dea la o parte, lăsând loc ştiţi dumneavoastră cui…

De fapt de ce scriu eu despre acest subiect acum, când se pare că am fost cuceriţi definitiv şi irevocabil de manele. Scriu pentru că ştiu că mărturisirea Adevărului ne slobozeşte!, ca să mă exprim ca la Biblie şi mai ştiu în acelaşi timp că mai ridică un văl din multele care au fost aşezate în ochii oamenilor. Cu o floare desigur nu se face primăvară, dar o floare are o conotaţie foarte importantă în ecuaţia de faţă.

După cum fiecare student învaţă în Conservator (Academia de muzică) la folclor şi despre manea şi eu am aflat cu mult timp în urmă când eram student că: citez din Wikipedia ”

Cuvântul „manea” este de origine turcă (cf„cafea”) şi datează din secolul al XIX-lea sau anterior, ceea ce sugerează practicarea pe pământ românesc a unei muzici denumite astfel, probabil în caracter turcesc. “

Şi tot din Wikipedia:”…Manelele (singular, manea) sau muzica de manele constituie un gen muzical, originar în comunităţile etnice de romi din România….”

Toată problema în legătură cu acest gen care a agresat în ultimii 20 de ani o mulţime de oameni şi continuă să o facă, e că pe de o parte genul în sine a suferit nişte schimbări în rău, “s-a stricat” fuzionând cu multe ritmuri şi “ţiituri” (formule de acompaniament) specifice sârbilor, bulgarilor, grecilor, arabilor, turcilor, etc. contopite pe ritmuri “a la turca bre” scoase din nişte drum machines, toate acestea coroborate cu melisme, înflorituri, portamento-uri, etc. ale soliştilor respectivi astfel încât produsul muzical devenea practic “o varză”, “un ghiveci” urât mirositor. Simţul esteticului într-un astfel de context e zero. În sprijinul celor afirmate de mine există şi declaraţia unui mare lăutar de renume, Tudor Pană: ” Muzica lăutărească românească pe care o cântam noi (recte lăutari celebri precum Grigoraş Dinicu, Toni Iordache, Ion Drăgoi, Gabi Luncă, Romica Puceanu, etc.) era o muzică lăutărească românească.  Acum se cântă sârbeşte, bulgăreşte, turceşte, etc., astfel că nu mai ştii ce fel de muzică asculţi, pe cine reprezintă ea”. Foarte adevărat.

Eu mi-am atras oprobiul unor colegi de breaslă atunci când am afirmat că maneliştii, în special soliştii de renume, sunt foarte talentaţi. Vă convine sau nu, însă ăsta e adevărul. Sunt foarte buni lăutari, dar nu sunt călăuziţi spre genuri cât de cât “mai spălate”, ca să zic aşa, cum ar fi pop-ul. Şi nici nu vor. De ce? Păi din cauza câştigului. Deh, “obrazul subţire cu cheltuială se ţine”. Altfel, câştigăm, dar ne înfundăm în mediocru, grobian, şi deci în subcultură. Căci cum se mai traduce maneaua? “dat din buric”, sau “dans din buric”, care nu poate ocupa prime time-ul oricărei televiziuni care se respectă, căci se referă la partea aia de “dat din buric” după 12 noaptea când aburii vinului se duc la cap şi când omul nu mai prea ştie ce face. Poţi să numeşti asta educaţie? Cât despre artă nici vorbă. Or, arta e strâns legată de educaţie. Dacă nu e educaţie, atunci nu e artă şi sigur nu e în cazul manelei. Păi atunci de ce e difuzată în prime time? Pentru câştig, aşa după cum am mai spus. Deopotrivă pentru producători şi artişti. Şi nu în ultimul rând pentru televiziuni care obţin mult râvnitul “rating!” Aici e problema. Pentru asta “se bătea” şi Pruteanu în emisiunea mai sus amintită. Ca să nu mai fim “blagosloviţi” de manele oriunde şi oricând.

La o frază de genul:”Păi eu ce mai câştig?”, sau “Nu trebuie să dai oamenilor ceea ce cer?”, fraze pe care le-am auzit într-o altă emisiune tv unde au fost invitaţi nişte manelişti, nu poţi spune decât, NU! Nu trebuie să dai oamenilor ceea ce cer. Categoric nu! Asta fac cei mulţi, dau oamenilor ceea ce cer. Cei puţini, adică cei care au dus omenirea înainte, Bach, Beethoven, Mozart, Galilei, Newton, Stravinsky (mai ales cu scandalul provocat de “Le Sacre du Printemps”) etc., au avut drept crez ceea ce Carol cel Mare spunea:”Nu te coborî la nivelul de înţelegere al maselor, ci ridică nivelul de înţelegere al maselor la nivelul tău cultural, dacă posezi vreunul.”…

Cătălin Târcolea

Gala Premiilor Art Factory

Standard

Pe 24 mai 2012 a avut loc “Gala Premiilor Art Factory pentru tinerii muzicieni de jazz şi muzică cultă din România” – Ediţia I. Acest eveniment este materializarea „filosofiei” pe care o promovez în revista No14PlusMinus prin serialul “Jazzul ca Simbioză Muzicală”. În urmă cu cîteva luni scriam în revista Actualitatea Muzicală un articol cu titlul “Model european în Jazz”.Cu acea ocazie făceam referire la proiectul pedagogic pe care l-am iniţiat la Colegiul Naţional de Muzică “George Enescu” de mai bine de 10 ani, fiind prima secţie de jazz din cadrul sistemului de învăţămînt profesionist la nivel preuniversitar din România şi chiar din Europa. Tot în acel articol arătam interesul pe care muzicieni şi profesori din Europa şi SUA l-au arătat în legătură cu preluarea modelului nostru în ţările lor, deoarece acolo se studiază jazzul şi arta improvizaţiei începînd de la nivelul universitar.

Există un aspect inedit şi original în cadrul proiectului pedagogic şi în această Gală de premiere. Tinerii muzicieni  incluşi în acest proiect pedagogic studiază şi creează atît în genul muzicii “clasice” cît şi în arta improvizatorică şi componistică de jazz. Tehnica instrumentală sau vocală, tehnica improvizaţiei(care cuprinde discipline precum teoria muzicii, armonie clasică şi armonie de jazz, principii de dezvoltare melodică  şi ritmică, compoziţie muzicală de jazz cu elemente şi principii dezvoltătoare preluate din tehnica contrapunctului şi a compoziţiei clasice) tehnica aranjamentelor şi a orchestraţiei sunt etape obligatorii pe care un muzician de jazz autentic trebuie să le parcurgă în vederea dobîndirii statutului complex de interpret, compozitor- orchestrator, lider-dirijor.  În acest sens, premiile oferite în cadrul Galei “Art Factory” au fost : Premiul pentru confirmarea unei viitoare cariere îm jazz (Andy Avădănoaei şi Ionuţ Vîrlan),Premiul pentru compoziţie de jazz (Călin Moraru şi Toma Dimitriu), Premiul pentru armonizare- aranjament de jazz(Suzana Laşcu), Premiul pentru simbioze classical jazz şi jazz –world music(Suzana Laşcu şi Antonio Marcu), Premiul pentru colaborări şi schimburi internaţionale(Toma Dimitriu), Premiul pentru cel mai tînăr muzician de jazz(Antonio Marcu şi Iulian Nicolau) şi alte premii de încurajare a tinerilor muzicieni.  De asemenea, au mai fost acordate premii din partea unor emisiuni radio : “Dimineaţa Crossover”- Radio România Cultural, realizator Maria Balabaş şi “Jazz& Blues a la Carte” – Radio România Actualităţi,realizatori  Liviu Zamora şi Viorel Grecu. Ambele premii au fost acordate celei mai tinere formaţii de jazz “Antonio Marcu Trio”, elev de numai 16 ani care a interpretat atît o lucrare romantică, „ Marea Poloneză” de F. Chopin, cît şi „Spain” de Chick Corea.

Juriul Galei a fost compus din personalităţi artistice şi din media românească printre care:  Dalila Cernătescu –preşedinte de onoare (lect.univ dr. în cadrul UNMB), Marius Pop(pianist, membru UCMR), Cristina Chirvasie(realizator TVR), Raluca Bibiri(producător TVR), Maria Balabaş(Radio România Cultural), Liviu Zamora(Radio România Actualităţi),Iulian Levenţiu(inspector şcolar)etc.

Ne-am bucurat să avem susţinerea unor parteneri precum : “Centrul Naţional de Artă Tinerimea Română” care a fost şi gazda evenimentului, platforma internaţională de jazz cu sediul în Canada, „JazzWorldQuest” prin realizatorul Ştefan Bocioacă, Radio România, Inspectoratul şcolar al Municipiului Bucureşti, Colegiul Naţional de Muzică „George Enescu” şi partenerii media naţionali.  În cadrul Galei au fost decernate şi premii de Excelenţă. Pianistul, compozitorul şi pedagogul Marius Pop a primit “Premiul de Excelenţă pentru întreaga activitate pedagogică de jazz”,  finanţat de către Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România, căreia îi mulţumim pe această cale.   Mulţumiri speciale datorăm postului TVR Cultural care a prezentat imagini de la Gală în cadrul “Jurnalului Cultural”, mesajul fiind preluat  din programul de sală care a beneficiat de o grafică de excepţie realizată de artista Serenella Pădurariu, ale cărei creaţii au putut fi admirate în acelaşi caiet program. Îmbucurător este faptul că mesajul nostru a fost corect receptat, proiectul pedagogic fiind unul care se adresează tinerilor profesionişti care abordează jazzul din perspectiva cultă a genului.

Este foarte important să le insuflăm tinerilor muzicieni spiritul creativ şi să-i încurajăm să aleagă această cale de desăvîrşire spirituală, deseori anevoioasă şi fără satisfacţii materiale pe măsură.

Ceea ce-mi propun prin acest proiect pedagogic este în primul rînd obţinerea capacităţii de a face diferenţa între muzicile “de consum” care se bazează pe o anumită dibăcie a protagonistului, şi muzicile „spirituale” care conţin un mesaj şi necesită o măiestrie dobîndită prin şlefuirea permanentă a talentului primit ca dar…

Şi pentru că orice proiect trebuie să prezinte o finalitate, pe lîngă pleiada de tineri „studenţi”ai mei care au impresionat prin talent şi măiestrie, cîştigătorul  premiului “pentru confirmarea unei viitoare cariere în jazz”, Andy Avădănoaei, este exemplul grăitor al proiectului pedagogic pe care l-am iniţiat. Marea satisfacţie este că în viitorul nu foarte îndepărtat  îl voi putea include  în proiectele personale, alături de mine pe scenele de concert din ţară şi, sperăm, din lume.

Florin Răducanu

                                                                                                                                        http://jazzworldquest.com/florin_raducanu.html

                                                             

 

  Tvr Cultural a prezentat evenimentul în cadrul “Jurnal Cultural” :

 

Cuvinte-ncuminţite VIII

Standard

 (Pilule fără efecte secundare)

 

1.Supliciul la care a fost supus Mântuitorul, ne demonstrează fără putinţă de tăgadă că Pământul încă nu-i pregătit să-i găzduiască pe nemuritori.

2.Tocmai pentru că în fiecare zi moare câte un pic, omul cu adevărat chibzuit se pregăteşte din timp să treacă pragul care separă efemeritatea de eternitate.

3.Mai mult decât moartea, pe om îl sperie tăcerea veşniciei ce-l va absorbi.

4.Atâta se istoveşte în lupta cu viaţa, încât nu-i de mirare că omul ajunge o pradă uşoară pentru moarte.

5.Sumbră perspectivă dacă-n lumea de-apoi, lungă cât eternitatea, nu vei putea scăpa de cei cu care tare ţi s-a urât în scurta viaţă de pe Pământ.

6.Sunt destui din aceia care-şi fac zilele plăcute doar atunci când altora izbutesc să le facă zile fripte.

7.Geometria vieţii se schimbă odată cu vârsta: Tinereţea este euclidiană (viaţa şi moartea sunt pentru ea două linii paralele care se întâlnesc la infinit), maturitatea îşi drămuieşte forţele după axiomele geometriei neeuclidiene, iar bătrâneţea moţăie pe postulatele relativităţii.

8.Pe măsură ce îmbătrâneşte, omul îşi îndreaptă speranţele spre lumea de dincolo, fapt care-i creează aura de înţelept împăcat cu destinul inevitabil.

9.Înţelepciunea este starea de armonie spirituală care-l duce pe om până-n vecinătatea modelului gândit de Creator.

10.Atât de mult s-a zbătut să-şi sporească preţul social, încât s-a trezit că nu mai are valoare umană.

11.Pragmatismul – acea banalitate ridicată la rangul de filosofie, care-i nefericeşte crunt pe cei ce au uitat să mai viseze şi care nu-nceteză să promită fericirea de-o clipă celor ce se vor strădui să-şi uite visele.

12.Mitologia este religia neîncrezătoare a visătorului, iar religia este visul în plină desfăşurare al credinciosului.

13.Omul modern îşi are propriile sale mitologii, faţă de care odraslele sale îşi manifestă dispreţul lor suveran.

14.Cu atâta respect se discută pe marginea Decalogului, încât grosul omenirii consideră că ajunge asta şi că respectul nu trebuie dus până la aplicarea celor zece porunci în viaţa de zi cu zi.

15.Este mult mai uşor să înveţi ce ai de făcut decât să faci ceea ce ai învăţat.

16.Într-atât s-a scîrbit de toţi şi de toate, încât omul modern a inventat distracţia cu acţiunile umanitare.

17.Dacă morala este forţa Binelui coborâtă la nivel uman, etica este binele forţat prin legi să-i confere umanului un anumit nivel.

18.Decât o javră hrăpăreaţă, mai bine leu făr’ de viaţă.

19.Totdeauna ai parte de dezamăgiri în raporturile cu semenii, niciodată în raporturile statornicite cu divinitatea.

20.Dacă Dumnezeu ar vrea cât poate, oamenii n-ar putea nici măcar să gândească ceea ce El nu vrea.

21.Omul înregistrează cele mai de preţ biruinţe nu în lupta cu semenii, ci cu sine însuşi.

22.A fi religios este o modă, a fi credincios este o trebuinţă. Cum credinţa-i anevoioasă, oamenii preferă calea lesnicioasă a modei impusă de preoţi.

23.Mult mai de preţ ca muntele trufiei e bobul de muştar al credincioşiei.

24.Din modestia nesilită valoarea iese pârguită.

25.Să moară omu-i trebuinţă, iar să trăiască-i nevoinţă.

George Petrovai

Nobleţea destăinuirilor

Standard

Corneliu Dan Georgescu, un compozitor erudit al diasporei româneşti care, printr-o eleganță distinctă, asumându-şi curajul destăinuirilor, reuşeşte să surprindă, să clarifice şi să pună în evidență realizările sale şi ale colegilor săi de breaslă, într-un context socio-politic tulbure.

IBŞ – Domnule Corneliu Dan Georgescu, sunteți un compozitor a cărui muzică extrem de elaborată şi profundă este puternic impregnată de substraturile unui folclor românesc arhaic, arhetipal. Sunteți un sculptor al sunetelor, asemenea lui Brâncuşi, care a cioplit zborul în pietre, lăsându-le să zboare. Şi dumneavoastră ați ales să părăsiți România, stabilindu-vă în Germania, la Berlin. Această țară, nouă, v-a oferit un anumit cadru, sau mai bine zis, atelierul de care simțeați că aveți nevoie?

CDG – Să fiu cinstit, nu îmi place să vorbesc despre emigrarea în Germania, pentru că nu este un punct central în viața mea. Am plecat de nevoie, nu de plăcere, la aproape 50 de ani, vârstă la care nu mai încerci să îți cauți un drum, conştient fiind că voi pierde ceva prin această emigrare, ceea ce s-a şi întâmplat. Am ales Germania pentru că stăpâneam limba şi, mai ales, îi respectam trecutul muzical. M-am adaptat uşor pentru că educația mea în ceea ce priveşte punctualitatea, disciplina, corectitudinea, rezona perfect cu idealul de conduită proiectat asupra societății germanice. În fapt, nemții nu mai sunt chiar aşa. Nu pot afirma că am avut o platformă de desfăşurare, aşa cum aş fi avut în România. Prin comparație, privesc spre colegii mei români cu admirație şi, în acelaşi timp, cu melancolie, pentru că aici, în Germania, mi s-au cântat foarte rar lucrările de orchestră, în timp ce în România acest lucru se întâmplă frecvent cu creația compozitorilor din generația mea. Aşadar, sunt piedici peste care nu am reuşit să trec în Germania. Însă în momentul în care am părăsit România, am fost conştient că nu mă voi mai întoarce, pentru că întotdeauna aleg să merg mai departe, cu orice risc. În anii ’90,am avut întâlniri, pe teritoriu german, cu Ştefan Niculescu, familia Dediu, Myriam Marbé, Octavian Nemescu, Nicolae Teodoreanu. Unii m-au invitat în România ca să susțin anumite prelegeri, dar abia în 2007, după 20 de ani, m-am hotărât să vin la Bucureşti, şi mă felicit pentru această decizie, pentru că dacă aş mai fi ezitat o perioadă, cu siguranță n-aş mai fi revăzut România. Mi-am întâlnit colegi foarte dragi, am constatat că sentimentele de prețuire şi prietenie erau intacte, țara însă mi s-a părut foarte schimbată. Viața muzicală era foarte intensă, un lucru incredibil în condițiile economice existente şi, de atunci, mă aflu într-o contiună pendulare între cele două țări.

IBŞ – Dar ştiți că percepția celor din Românaia este exact pe dos față de afirmațiile dumneavoastră. Majoritatea compozitorilor români se plâng că nu sunt cântați îndeajuns şi privesc cu jind la viața muzicală occidentală.

SDG – În general, toți compozitorii sunt nemulțumiți. Totuşi, trebuie să remarc că la Bucureşti, în Festivalul din Mai, fiecare dintre compozitorii români afirmați a putut fi programat cu o lucrare reprezentativă. În Germania nu poți avea această garanție.

IBŞ – Am observat în programul Festivalului o prezență consistentă a compozitorilor români din diasporă. Doar aşa să mai afle noile generații de existența şi, mai ales, de preocupările lor estetice. Însă foarte firavă a fost participarea compozitorilor şi interpreților străini, încât te poți întreba cum se justifică titulatura de Săptămâna Internațională a Muzicii Noi?

CDG – Este perfect adevărat, dar, pe de altă parte, ştim cu toții de impasul financiar în care se află Festivalul, astfel că organizatorii nu îşi pot permite oaspeți din străinătate. Este cunoscut faptul că invitații îşi plătesc drumul iar interpreții cântă pe sume derizorii. Unii afirmă că doar cu o parte din onorariul pe care l-a încasat Daniel Barenboim la unul dintre concertele sale din Festivalul Enescu, s-ar fi putut organiza Săptămâna Internațională a MuziciiNoi.

IBŞ – E drept că în această ultimă ediție a Festivalului Enescu muzica românească a fost foarte bine reprezentată şi, în general, muzica secolului XX. A fost chiar un program destul de încifrat pentru public.

CDG – Un Festival este ca un fel de muzeu al muzicii – o colecție de obiecte alese special şi protejate prin granițe (ziduri sau date în timp), dar arta nu poate trăi numai în muzee. În Festivalul Enescu nu au fost toți compozitorii români programați.

IBŞ – Bine, dar asta ar fi absurd. Este un festival pentru melomani nu pentru specialişti. Un festival unde lumea vine mai ales pentru muzica calsică.

CDG – În niciun caz nu sunt eu acela care ar pleda să nu se cânte muzică clasică, dimpotrivă. Ştiu că există interpreți specializați în muzica modernă ce nu (mai) sunt în stare să cânte Mozart, pentru că au uitat ce înseamnă precizia ritmică sau controlul intonației. Dar cred că un interpret profesionist (solist sau membru în orchestră) ar trebui să poată executa bine şi lucrările muzicale care nu fac parte din orientările sale stilistice. În aceeaşi situație este şi publicul. Cui îi place orice – de la Vivaldi până la Rossini, Mahler, Strawinski sau Webern? Dar într-un program de concert pot apărea toate aceste nume.

IBŞ – Tocmai asta subliniam că s-a întâmplat, de această dată, la Festivalul Enescu, unde au fost incluşi şi foarte mulți compozitori români contemporani.

CDG – Ştiți care a fost unul dintre compozitorii cei mai cântați în această ediție, desigur după Enescu? Nu Bach, Mozart, Bartók (aniversat chiar în acest an) ci Ceaikovski, compozitorul despre care Enescu spunea, cu delicatețea sa specifică: “este unul dintre compozitorii care îmi plac mai puțin”. Revenind asupra creatorilor români, îmi doresc să se înțeleagă că este foarte important să se cânte muzica fiecărui compozitor care are ceva de spus. Aurel Stroe a fost programat, dar nu s-a putut canta “din motive tehnice”. Lucrările trebuie intepretate la timpul lor şi nu ținute la sertar. Nu pentru a le face compozitorilor respectivi vreo plăcere, ci în folosul culturii româneşti. Aceasta este condiția optimă, care funcționează peste tot în lume, pentru a forma o cultură competitivă. Peisajul muzical contemporan românesc este fantastic de bogat dar, din păcate, de foarte multe ori muzica românească are valoare doar în context românesc, pentru că s-a dezvoltat pe anumite linii locale, şi atunci când este interpetată în străinătate, de multe ori provoacă nedumerire. Spre exemplu chiarGeorge Enescu s-a dezvoltat pe o linie proprie care, de la un punct, nu mai este înțeleasă în străinătate. Este dureros, dar dacă vrei să fii luat în seamă, trebuie să ții cont de ce se întâmplă în alte părți. Dacă Enescu ar fi intrat pe una dintre direcțiile acelei epoci –de exemplu serialismul – ar fi fost altfel acceptat şi apreciat, dar el a preferat să păstreze o distanță față de aceste propuneri estetice. După părerea mea, a făcut foarte bine, şi va veni vremea când mulți vor aprecia originalitatea şi radicalitatea lui. Ne punem întrebarea cum a fost posibil ca o generație atât de unitară şi ca vârstă şi ca orientări, cum a fost generația de aur, cu Stroe,Niculescu, Vieru, Olah, Marbé, să devină atât de competitivă pe plan internațional, pentru că ei încă ne reprezintă şi astăzi. Au beneficiat de burse (DAAD) puse la dispoziție de Berlinul occidental, exact la vârsta potrivită, şi au putut avea contact cu tot ceea ce se întâmpla nou în plan muzical, contact care le-a lipsit altor compozitori români. Toți cei cinci au devenit compozitori de talie europeană. Să ştiți că Glodeanu nu era cu nimic mai prejos față de ei, dar a rămas la un anumit nivel care trădează faptul că a trăit doar în România. Concluzia ar fi că trebuie luptat pentru burse pentru ca cei mai tineri să se poată afirma.

IBŞ – Cum a fost în timpul studiilor din România?

CDG – Să ştiți că am să spun lucruri neconvenționale, pentru că prefer să spun adevărul. Colegii mei de generație au fost Glodeanu, Moldovan, Zorzor, Cezar.Eu am intrat, împreună cu Ştefan Zorzor, la clasa lui Mihail Andricu şi am considerat acest lucru un mare noroc. Mergeam la el acasă unde, împreună cu elevii lui – Niculescu, Stroe, Vieru – ascultam muzică modernă. Din păcate, din motive politice, Andricu a fost “mazilit”: dat afară de la Conservator şi eliminat din viața muzicală românească. În locul lui a fost numit Alfred Mendelson. Un om civilizat şi cultivat, dar foarte ocupat. Dacă venea la orele de compoziție o dată pe lună! Şi atunci ca să ne spună câteva lucruri generale, pe fugă. Asistentul lui era Tiberiu Olah, aflat în primul lui an de carieră universitară şi trebuie să spun că nu avea deloc metodă pedagogică. Era un compozitor afirmat. Putea face analize muzicale bune din Bartok, Webern sau Şostakovici, dar avea dificultăți mari în exprimare. Am mai studiat cu Tudor Ciortea, un profesor ideal şi cu Ion Dumitrescu care, la rândul său, era îngrozitor de ocupat. Deci, educația mea muzicală în Conservator a oscilat între contactul cu oameni foarte cultivați, dar care nu prea aveau timp, câțiva care aveau metodă de predare şi cei foarte tineri, lipsiți de sistem pedagogic, dar foarte talentați, de la care am învățat intuitiv. Nu puteam spune că eram format când am terminat Conservatorul.  Nu-mi dau seama cum se întâmplă acum, dacă de pe băncile şcolii ies compozitori gata formați. Astăzi sunt profesori Nemescu, Doina Rotaru, Dan Dediu…

IBŞ – Dl. Nemescu nu mai este. A fost trimis la pensie.

CDG – Ciudat. Îmi permit să comentez această situație absurdă, pentru că un compozitor la 65 de ani nu se compară cu un reparator de acoperişuri care, după o anumită vârstă, riscă să cadă de pe casă. Abia la această vârstă un compositor e matur şi poate împărtăşi celorlalți din experiența sa; inteligența îi funcționează, are experiență pedagogică. Păcat că această şansă a tinerilor compozitori de a studia cu Nemescu s-a irosit.

IBŞ –Să revenim la ceea ce s-a întâmplat cu dumneavoastră după absolvirea Conservatorului.

CDG – Am ascultat, în sfârşit, la Filarmonica “George Enescu”, muzica lui Enescu. Pentru prima dată s-a cântat Simfonia de cameră, dirijată de Constantin Silvestri.

IBŞ – În ce an?

CDG – Imediat după moartea lui Enescu, în ’56. Ei bine, la acel concert s-a întâmplat ceva cu totul ieşit din comun: după ce s-a terminat simfonia, Silvestri s-a întors către sală şi a spus publicului că această lucrare este genială şi foarte greu de înțeles, aşa că o va mai cânta încă o dată integral. Un gest care nu se poate uita, dar avea dreptate. Recunosc că şi mie mi s-a părut de neînțeles, pentru că eram obişnuit cu Bartok, Messiaen, Schönberg, Webern.

IBŞ – Atunci ați ascultat pentru prima dată o operă de maturitate a lui Enescu?

CDG – Exact. O lucrare derutantă tocmai prin simplitate, lirism şi melodicitate. La vremea aceea nu prea existau partituri cu muzica lui Enescu. Doar în cercul lui Ştefan Niculescu apăruseră nişte manuscrise care au fost analizate şi, ulterior, când acele analize au fost publicate, am luat cunoştință de polieterofonia enesciană. Tot în acea perioadă s-au lansat anumite formații şi compozitori de avangardă şi nu li s-au mai pus oprelişti, cum se întâmplase mai înainte. Exista şi muzica oficială, dar, compozitorii au făcut cam ce au vrut ei şi, foarte important lucru, li se cântau lucrările.

IBŞ – A existat o politică de promovare care impunea orchestrelor să cânte, săptămânal, o lucrare românească, cerință care a impulsionat masiv creația contemporană. După ’90, orchestrele au refuzat să mai cânte acest tip de muzică, considerând că s-a produs o intoxicare a repertoriului. Complet greşit, pentru că o culturăserioasă trebuie să insiste în promovarea valorilor proprii.

CDG – De multe ori m-am întrebat de ce orchestrele noastre refuză să cânte muzică românească. Chiar şi în perioada amintită orchestrele priveau cu antipatie lucrările noastre şi de multe ori dirijorii le realizau doar formal.

IBŞ – Puteți spune acelaşi lucru şi despre muzicienii din Germania?

CDG –  Spre deosebire de orchestrele româneşti, ansamblurile germane au o anumită disciplină: instrumentistul se aşează la pupitru şi îşi face meseria cât poate mai bine, fără să judece lucrarea respectivă. Nimeni nu îşi permite să comenteze calitatea compoziției sau să mâzgălească şi să scrie comentarii penibile pe partitură, cum foarte des se întâmplă pe la noi. Să sperăm că va veni vremea când o anumită concurență, inevitabilă în zilele noastre, îi va elimină pe cei care nu îşi fac treaba în mod serios. În concluzie, e nevoie în primul rând de obişnuința interpreților cu acest tip de muzică în anii de învățământ, de familiarizarea publicului prin prezențe regulate ale muzicii contemporane în stagiuni, de disciplina orchestrelor şi dirijorilor, de ingineri de sunet care să lucreze în cunoştință de cauză şi de critici muzicali care să încerce să explice ceea ce se întâmplă, pentru ca lumea să înțeleagă mai mult. În Germania toți aceşti parametri funcționează. Decalajul pe care îl suportăm noi, românii, din toate puctele de vedere – vedem cum sunt străzile, clădirile, spitalele, instituțiile de cultură etc. – necesită un ritm foarte rapid de recuperare. Din păcate, în ultimii 20 de ani această distanță a crescut, nu s-a micşorat, aşa cum ne-am fi dorit.

IBŞ – Credeți că mai avem vreo şansă de reabilitare?

CDG – Țara asta a avut câteva momente geniale de recuperare: de exemplu, în sec XIX, au existat câțiva oameni – Bălcescu, Alecsandri, Kogălniceanu – care au realizat o Românie independentă, reuşind un salt uriaş şi în plan cultural. Puțină lume mai ştie astăzi că, tot atunci, a fost stabilit, în şcoli, alfabetul românesc, renunțându-se la cel chirilic. Aşadar, în câteva decenii, România a recuperat o rămânere în urmă de câteva sute de ani. Apoi, după primul război mondial, în doar două decenii, România s-a refăcut din punct de vedere industrial, devenind o țară de nivel european. Dacă ne gândim numai la podul de la Cernavodă, cel mai mare din Europa la vremea aceea, la contribuțiile culturale ale lui Eliade, Ionesco, Brâncuşi sau Enescu, putem vorbi de un nivel mondial.

IBŞ – Acum este momentul ca, în contrapunct, să revenim la experiența dumneavoastră germană.

CDG – Am lucrat mai întâi la Internationales Institut für vergleichende Musikstudien und DokumentationBerlin (Institutul de Cercetări Comparate), fondat de Alain Danielou, un institut cu tradiție internaţionalistă. Abia aici am realizat rolul folclorului românesc în muzicile tradiționale ale lumii. Mai târziu, când am inițiat teme de cercetare proprie, am avut conflicte cu nemții. Stilul românesc de gândire în domeniul ştiințific, înrudit cu cel francez, este mult mai liber, mai metaforic şi mai creativ şi, de aceea, nemții îl privesc cu rezervă, pentru că ei sunt foarte pedanți: trebuie date exacte, specificată sursa informației, pagina, data publicării ş.a.m.d. Ei bine, mi-am asumat şi eu această rigoare şi numai aşa am putut colabora la enciclopedia Musik in Geschichte und Gegenwart (Muzicăîn istorie şi în contemporaneitate), reuşind să dublez numărul compozitorilor români prezentați în edițiile anterioare, prin introducerea generațiilor noi, de la Irinel Anghel la Eugen Wendel. A fost o muncă foarte laborioasă, fiindcă a trebuit să ofer toate datele precise, chiar şi în legătură cu lucrările în primă audiție. Am avut, desigur, colaboratori în România, dar cu greu şi-au asumat regulile de aici. Spre exemplu, de la dl. Viorel Cosma, lexicograful nostru nr.1, îmi parveneau date fără specificarea sursei, uneori chiar fără să ştie dacă sunt adevărate. Comunicarea era anevoioasă pentru că nu avea e-mail. Nu acelaşi lucru pot spune despre Valentina Sandu Dediu care a înțeles imediat acest stil şi s-a adaptat perfect. Şi cu Gheorge Firca, un muzicolog în vârstă, cu educație germană, am colaborat foarte bine. Deci nu e ceva ce ține de vârstă ci de stil. Cam asta ar fi experiența mea germană, dar nu aş trece sub tăcere faptul că nemții nu privesc cu mare interes şi simpatie România. Dacă e vorba despre Europa de Răsărit, acceptă mai ales Rusia şi Ungaria, eventual Polonia, Cehia. Această rezervă față de România nu se observă atunci când eşti invitat, dar ca trăitor aici resimți această privire piezişă la tot pasul. Din păcate, atrag atenția doar aspectele negative. Când e vorba de o catastrofă, atunci apare România în prim plan. Dar când e vorba despre o realizare majoră, cum ar fi Festivalul Enescu, nu se spune nici o vorbă. Nu ştiu dacă orientarea noastră actuală către cultura franceză este cauza sau efectul acestei distanțări.

IBŞ – Dar avem totuşi mari intelectuali de formație germană.

CDG – Aşa este. Mulți intelectuali din sec. XIX s-au educat în Germania. Titu Maiorescu, personalitate remarcabilă, cu un doctorat în Germania, care a pus pe picioare toată acea generație fantastică de scriitori: Eminescu, Creangă, Caragiale. Dintr-o dată, spre sfârşitul secolului, intelectualitatea românească se orientează către Paris.

IBŞ – Şi uneleevenimente politice au creat o distanță între noi.

CDG –  Întocmai. Mai există însă şi o barieră estetică-culturală. În plan muzical, România are un cu totul alt punct de vedere: existăo ieşire din timp, o atitudine de meditație, de visare, în timp ce la nemți există tensiune, dinamism.

IBŞ – Totuşi aceste concepte culturale vin dintr-o tradiție milenară. Sunt practic elemente pe care le întâlnim în folclorul românesc, dar, foarte interesant, le descoperim şi în muzica asiatică. Creația compozitorilor români se înscrie organic pe direcția acestor tradiții, greu de acceptat şi de înțeles de către o societate atât de ordonată, de conservatoare şi de strictă cum este cea germană.

CDG –  Dacă vine vorba despre arhetipuri, aş prefera să nu deschidem discuția.Mie mi se pare că termenul este folosit cu mult prea multe ințelesuri diferite. Am scris cateva studii despre cum văd eu această problematică. Să revenim însă: mulți compozitori români nu se lasă ordonați, clasificati. Unde să-l plasezi, spre exemplu, pe Dan Dediu? Finețea umorului lui şi anumite accente lirice ale muzicii sale sunt de neînțeles în Germania, cu toate că el a avut adesea aici un mare succes.

IBŞ – Pe de altă parte această luxurianță de propuneri stilistice ne oferă soluții remarcabile.

CDG – Asta este. De fapt, în cultura germană, oamenii cu experință culturală apreciază originalitatea românească. Din păcate nu pot spune acelaşi lucru despre organizatorii de festivaluri sau despre producătorii de CD-uri care se ocupă în continuare de post-serialism, post-aleatorism sau teatru muzical, tendințe deja învechite prin anii ’70.

IBŞ – Ce modele aveți în cultura română?

CDG – Cel pe care l-ați amintit chiar în debutul interviului: Constantin Brâncuşi. Este modelul meu în compoziție; un model unic.

IBŞ – Vedeți ce bine v-am intuit?

CDG – Absolut perfect. Este un om care pleacă de la țară spre Paris, impregnat de arta folclorică, de imaginea acelor pridvoare şi coloane sculptate în lemn. Stiți că a plecat pe jos!?

IBŞ – Ştiu. După un an a ajuns la Paris.

CDG – Pe parcursul drumului a muncit prin diferite curți ca să-şi câştige existența.Dar, odată stabilit, a putut vizita şi India.Ei bine, folclorul românesc, într-un strat de bază este foarte comun cu cel din orientul apropiat sau cel extrem asiatic, aşa cum bine ați spus. La acea vreme, Brâncuşi a înțeles acest lucru. Mă gândesc la câteva lucrări ale lui – Coloana infinită, Pasărea, Oul – care reduc realitatea la esență. Este o soluție în acelaşi timp românească şi ultra modernă. În acea perioadă exista o tendință către minimalism care se manifesta mai ales în arhitectură şi foarte puțin în pictură. În sculptură şi în muzică nici pe de parte.

IBŞ – V-ați ocupat de folclor în cercetările dumneavoastră. Cred că ar trebui să zăbovim un pic asupra acestei teme.

CDG – În primul rând, trebuie să subliniez faptul că există mulți compozitori care disprețuiesc folclorul, mai ales între avangardişti. O fac pentru că nu văd în el decât coaja, stratul de suprafață: dacă s-ar uita mai atent, ar descoperi că procesele de adâncime nu sunt mai puțin interesante şi moderne. În folclorul românesc există mai multe straturi: cel actualizat, pe care îl ascultăm la radio, în fiecare zi, cu cântece de petrecere; apoi sunt jocurile, doinele, cântecele rituale. Regizorul Pierre Paolo Passolini în filmul său Oedip, un film alb-negru, a căutat o muzică potrivită şi a ajuns la folclorul românesc. Întreg filmul este conceput pe bocete, pe muzică rituală şi a explicat că el consideră muzica românească drept cea mai apropiată şi fidelă continuatoare a tradițiilor greceşti care existau pe vremea lui Oedip. Într-adevăr există asemenea rezonanțe în folclorul românesc; doina are ceva ce aparține lumii islamice. Deci sunt elemente cu valoare eternă. Iubesc muzica românească şi, în anumite lucrări ale mele, am vrut să o prezint aşa cum este, fără stilizări , dar într-un context contemporan şi astfel au rezultat ciclurile Motive transilvane şi  Jocuri pentru orchestră. Există o tentă de post-modernism în ceea ce fac, cu o atitudine ecologică, pentru că respect folclorul aşa cum respect natura.

IBŞ – Atunci, cum v-ați împăcat cu aranjamentul nostru, al celor de la “Trio Contraste”, pentru piesele din ciclul Motive transilvane? Nu cumva propunerea noastră sonoră se îndepărtează de ceea ce ați vrut dumneavoastră să prezervați?

CDG – Eu am salutat această idee. Folclorul a rămas intact, se aude clar. Mă interesează foarte mult forma, deci proporțiile care se stabilesc între segmente, elemente, straturi. Dumneavoastră ați dat culoare, iar planurile ritmice cu cele melodice se întrepătrund şi capătă savoare. Vă sunt recunoscător pentru gestul pe care l-aţi făcut. Le cântați des şi eu asta mi-am dorit, ca folclorul românesc să se audă cât mai mult în lume; de dragul folclorului, nu de dragul meu.  Prin aceste lucrări, eu mă retrag în plan secund şi las folclorul în lumină, să strălucească.

IBŞ – Haideți să discutăm despre o altă linie în care dumneavoastră excelați: cea a muzicii electronice. A fost uşor să vă asumați această vâltoare informațională?

CDG – Ştiți că Liviu Dănceanu remarca într-un articol că aproape toate ideile mele din Germania sunt prelungirea celor din România şi continuarea lor. Într-o operă – Model mioritic – scrisă în’73, am gândit o bandă cu un sunet modulant, care traversa întreaga operă. Era un fundalul pe un sunet electronic, ca un ison neîntrerupt, ca un fel de “respirație a pământului”, permanent prezentă, dar perceptibilă doar când se făcea linişte în jur… Aşadar, am folosit computere şi în România, printre primele apărute, de aceea le achiziționam la nişte prețuri prohibite – Comodore, Spectrum – care acum sunt uitate. Sigur că ceea ce am realizat atunci era destul de stângaci. În Germania, primul lucru pe care mi l-am dorit a fost un computer serios cu care să pot lucra. Trebuie să recunosc că, în acest domeniu, aici mi-am realizat maitoate dorințele.

IBŞ – Aşadar, ați reuşit să vă creați atelierul de care pomeneam la început.

CDG – Da. Acum am programe foarte sofistícate, care mă ajută să privesc algoritmic o compoziție şi astfel, în cadrul parametrilor pe care mi-i oferă, pot să experimentez. Cred că acest “atelier” este principalul avantaj pe care l-am avut în Germania.

IBŞ – Pe ce alte direcții,”linii” se mai înscrie muzica dumneavoastră?

CDG – Sunt un adept şi promotor al monotoniei. Pentru mine monotonia nu este ceva negativ, plictisitor ci înseamnă rămânerea pe o anumită culoare, stare, informație, lucru care creează o dimensiune meditativă. Eu încerc să combat anecdotica, nu povestesc pentru a aduce permanent lucruri noi. Pe mine mă interesează o linie statică, cu uşoare variații interioare, în care lucrurile se dezvoltă în interiorul unei lumi închise. De fapt, asta este şi viața noastră – depinde de la ce distanță o priveşti.

IBŞ – Ca o mantră.

CDG – Exact, ca o mantră. Când am scris, prin anii ’70, câteva articole despre muzica atemporală, nimeni nu a înțeles nimic. Mai târziu, această notiune a devenit ca un fel de slogan. Foarte mulți compozitori în România zilelor noastre se ocupă acum cu acest tip de muzică. Spre exemplu,  Octavian Nemescu sau Doina Rotaru, dar şi Călin Ioachimescu, Mihaela Vosganian sau Irinel Anghel. Cred că este o dimensiune românească; şi Enescu este static.

IBŞ – Am vorbit despre Enescu din perioada în care v-a surpins, de-abia făceaţi cunoştinţă cu muzica lui. Dar, mai târziu, ce impact sau influență a avut asupra dumneavoastră?

CDG – La Festivalul Enescu am ținut o prelegere cu titlul “Contradicții  stilistice în opera lui Enescu”, un titlu destul de riscant, gândindu-mă la cei care sunt specializați în problematica enesciană. Recunosc că Enescu a rămas un fenomen în afara mea. Apreciez foarte mult ceea ce a făcut, dar nu am pătruns în opera sa aşa cum au făcut-o Ştefan Niculescu, Pascal Bentoiu, Theodor Grigoriu, continuatorii lui Enescu. Generația mea a pornit mai ales de la Bartok. Chiar şi acum sunt adeptul direcției bartokiene. Găsesc însă la Enescu o mare bogăție şi diversitate care, implicit, duc la contradicții. Mă refer la faptul că Enescu porneşte de la Rapsodii, Poema română, adică o muzică ce se înscrie pe direcția tradiției de secol XIX. Apoi pleacă pentru studii la Viena unde are contact cu muzica lui Brahms. Mai departe, la Paris, se orientează către muzica lui Frank, Fauré, Dukas. Se creează un context contradictoriu din care nu poate ieşi. S-a considerat întotdeauna un adept al lui Wagner şi, de aceea, priveşte muzica franceză din perspectivă wagneriană. Compune Oedip, care este o muzică internațională, cu influențele direcțiilor franceze, dar cu eterofonii care nu se pot explica pe linie franceză, apoi apare Sonata a III-a pentru vioară şi pian în caracter popular românesc, suita Sătesca şi ultimele cvartete care nu mai sunt muzică românească şi în care nu renunță la marile linii melodice şi la culminațiile eroice tipice muzicii simfonice din secolul XIX atribuite lui Brahms, Bruckner, Mahler. Aşadar o contradicție nu numai de loc – România, Franța, Germania – dar şi de epocă – secolul XIX şi XX – care mi se pare extrem de ofertantă. Enescu este mult mai interesant, spre exemplu, decât compozitorul unitar Pierre Boulez, care a rămas serialist de la început până la sfârşit. Enescu surpinde continuu. Chiar şi într-o singură lucrare, nu ştii când schimbă orientarea. Aşadar, a-l considera contradictoriu pe Enescu este un omagiu. Practic oricât i-ai studia muzica, rămâne inepuizabil.

IBŞ – Uluitor, nu?

CDG – Numai că acesă calitate îngreunează percepția. Pentru occident lucrurile trebuie să fie foarte clare: când nu poți cuprinde şi cataloga ideile într-un sertar…

IBŞ – Ocupi toată biblioteca…

CDG – Într-adevăr, Enescu este copleşitor. Complexitatea rămâne cred şi caracteristica muzicii actuale româneşti, care nu se lasă redusă la un numitor comun. Întâlnim absolut tot: de la tradiție pânălaexperiment, grotesc, tragic, comic, meditativ, exhibiționist şi de aceea este greu de înțeles.

IBŞ – Sunteți atras şi de alte tipuri de muzică sau compozitori din alte epoci?

CDG – Îmi place foarte mult muzica de secol XII cu Perotinus şi Leoninus, adică începutul afirmării polifoniei în tradiția europenă. Mă atrage momentul Monteverdi, când muzica a început să fie expresivă, devenind o dramă. Apreciez perioada de la Bach până la şcoala vieneză. Dar, revin, cel mai mult îmi place muzica monotonă şi, în măsura în care regăsesc această dimensiune, sunt imediat atras. Chiar şi la Schubert se întâmplă. Monotonia nu înseamnă lipsa culorii, a mişcării, chiar a tensiunii, ci doar considerarea lor dintr-un alt punct de vedere… poate mai de la distanţă, mai detaşat. Aş vrea să numesc un compozitor german care trăieşte la Viena, Peter Ablinger, complet necunoscut în România, care face o muzică destul de agresivă, dar monotonă pe suprafețe mari, adică fără anecdotică. Sunt atras de gamelanul indonezian şi de muzica lui La Monte Young, Morton Feldman şi Steve Reich.

IBŞ – Adică minimalismul american.

CDG – Pentru mine a fost marea revelație. Aceşti compozitori au depăşit criza din muzică – serialismul, aleatorismul – revenind la un neo-tonalism cu foarte puțin material. Din păcate cei mai mulți s-au orientat către pop.

IBŞ – De ce “din pacate”?

CDG – Pentru că ei au renunțat la o şină pentru a intra pe o alta, nu mai puțin standardizată, pierzând astfel dimensiunea abstract-meditativă abia găsită.

IBŞ – V-a interesat vreodată să faceți muzică de film?

CDG – Răspunsul este da, dar un film de idei, din nou meditativ, şi nu o simplă expunere de “anecdote”. Există vreo 10 filme pentru care am scris desigur şi muzica. Îmi place să decalez planul vizual de cel auditiv, cum se întâmplă în muzică cu planul ritmic şi cel melodic. Chiar la Festivalul din Mai am prezentat două filme: Orbis I şi Contemplating the Tritone.

IBŞ – Ar mai fi vreun subiect despre care v-ați fi dorit să vorbim?

CDG – Nu am vorbit deloc despre ethos, despre ce ar putea sau trebuie să exprime muzica. Este însă o temă mult prea vastă, ca să o abordăm aici.

IBŞ – Sper să ne revedem la Aachen sau Baden-Baden, unde Trio Contraste interpretează Motive transilvane, dacă nu, la anul, tot la Berlin. Se pare că vom fi invitați din nou să cântăm la Konzerthaus.

CDG – Ăsta e un semn grozav. Înseamnă că organizatorii vieții muzicale de aici încep să rezoneze la arta românească. Vă felicit, în primul rând pe dumneavoastră, interpreții, fără de care noi, compozitorii, nu am fi împliniți.

Ion Bogdan Ştefănescu 

Incursiuni în domeniul muzicii electronice

Standard

1. Cand ati abordat muzica electronica si de ce ati facut aceasta alegere?

Întâlnirea mea cu muzica electroacustică datează din studenţie, când frecventam cu sârg studioul de muzică electronică abia înfiinţat în Conservator sub oblăduirea entuziastă a lui Dinu Petrescu.

Nu am putut însa realiza o lucrarea de acest tip decât abia în toamna lui 1989, după ce am strâns suficienţi bani ca să-mi procur un sintetizator Yamaha, un modul Oberheim şi un modul Roland. Cred că pentru orice compozitor al zilelor noastre spaţiul muzicii electroacustice este obligatoriu; a te lipsi de acesta ar fi mai lipsit de logică decât a renunţa pentru totdeuna la un compartiment al orchestrei simfonice. Muzica electroacustică presupune un alt mod de a gândi şi de a comunica prin sunet. Ea deschide porţile unei libertăţi fascinante în care singurele limite sunt cele ale propriei lucidităţi, uneori chiar ale sensibilităţii noastre. Diversitatea programelor de computer dedicate sonorului şi mijloacelor multimedia este în continuă expansiune, extinzându-ne şi amplificându-ne capacitatea de sondare a raţionalului şi iraţionalului.

Cea mai spectaculoasă forţă a muzicii electroacustice nu rezidă în infinita, captivanta paletă a culorilor ci în redimensionarea spaţiului temporal – care abia acum devine perfect maleabil gândului creator.

2. Care este ultima dumneavoastra creatie din domeniul muzicii electronice? Ne puteti spune cate ceva despre ce a insemnat realizarea ei, din punct de vedere estetic si tehnic? (punem si fisierul, daca este posibil)

Cea mai recentă recentă lucrare a mea incluzând şi muzica electroacustică este “Hortus Domini magnus est” –  o creaţie multimedia de o factură foarte diferită de ceea ce am realizat până acum, realizată ca sunet şi imagine în MaCio Studios în colaborare cu soţul meu ing. T. F. Cazan. Sursa de inspiraţie este acut actuală, autohtonă şi în acelaşi timp universală, aruncând o altă lumină asupra unui subiect foarte important pentru mine, subiect în jurul căruia s-au axat mai multe lucrări (de la “Manifest elitist 1” la “Just passing through..”, “Street Violence”, “Un interviu şi trei comentarii”) – relaţia etern – efemer.

De această dată efemerul este concretizat de ambientul social-politic. Hortus Domini magnus est se construieşte pe baza unei traiectorii sonore desenate de muzica electroacustică mixată cu intervenţiile unui grup de instrumente (flaut, clarinet, trombon, violoncel şi percuţie) şi colorată de un montaj literar insolit în care se succed poezii de Eminescu, Shakespeare, Dali, Eluard, fragmente din textele lui Caragiale, Delavrancea, din discursurile unor binecunoscuţi politicieni autohtoni.

Dacă, în anumite cazuri, cum este cel al versurilor eminesciene, propun o cu totul altă interpretare estetică a unor poezii ultravehiculate, în alte situaţii textele, imaginile şi muzica creează un contrapunct semantic cu trimiteri metamuzicale şi metaestetice.

Evoluţia piesei debutează în spaţiul estetic, păşeşte în polistilism şi policultural pentru a se arunca în perimetrul social-politic, revine în spaţiul artistic relevând Universalul uman.

Textele şi imaginea pendulează între Etern şi Efemer, între ştirile curente şi picturile unui Dali, Miro, Bosch.

3. Care credeţi că este viitorul muzicii electronice in România şi ce ar trebui făcut pentru stimularea creaţiei în acest domeniu?

Sunt optimistă dacă ma gândesc la creativitatea, imaginaţia, inventivitatea compozitorilor noştri.

Trebuie însă precizat că aici, mai mult decât in oricare alt domeniu, depindem de un echipament care presupune eforturi financiare majore sustenabile eficient doar de puterile unei instituţii. Studioul de muzică electroacustică a UCMR – studio care a realizat importante creaţii româneşti nu mai oferă gratuitate membrilor UCMR, nemaivorbind de faptul că uneltele sale ar trebui oricum reînoite şi modernizate. Fiecare e obligat deci sa se descurce pe cont propriu – cea mai inadecvată soluţie în condiţiile în care muzica noastră nu este comercială, iar puterile financiare individuale sunt – din motive evidente – foarte limitate.

Renunţarea la gratuitatea accesului la SMEI a fost o lovitură pentru muzica electroacustică românească.

Pe scurt, creaţia de muzică electroacustica românească depinde de accesul la un Studio modern echipat, de asemenea de oportunităţile de lansare a pieselor respective. În acest moment, “piaţa de desfacere” este reprezentată în primul rând de cele două festivaluri naţionale – SIMN şi MERIDIAN, există însă şi spaţiul international, interesat de producţii de bună calitate, există şi o posibilă prezenţă în stagiunile curente, pot exista şi iniţiative precum cea pe care am lansat-o anul trecut prin UCMR în colaborare cu Filarmonica “G. Enescu” – ciclul de concerte “Atelier de muzică electroacustică” pe care sper să-l pot relua.

4. Ce lucrări recomandaţi spre audiţie unui novice care ar dori să se familiarizeze cu acest domeniu?

 

Concertul nr. 5 pentru pian şi orchestră de L. van Beethoven

Simfonia a VI-a “Patetica” de P. I. Ceaikovski

Şalăul  de F. Schubert (lucrare apocrifă)

Carmina Burana de C. Orff

Un singur copac şi atâtea pasări pentru 8 clarinete, recitator şi bandă de Geoge Balint – lucrare premiată cu Premiul UCMR pentru lucrări electroacustice

Şi pentru că formarea unui compozitor se face nu numai cu imbolduri (“uite, mamă, fă ca ei!”), ci şi cu restricţii, recomand spre neascultare următoarele lucrări de Maia Ciobanu:

Jurnal’99 pentru vioară şi mediu electroacustic

Just passing through…

Hortus Domini magnus est

pentru că marchează şi pot influenţa decisiv.

5.  sfaturi…

cine vrea sfaturi ?!

Maia Ciobanu