Arhivele lunare: Iulie 2012

Numărul 50, 10 Iulie 2012

Standard

Music Museum!

Editorial

Dumitru Capoianu In Memoriam

Roxana Luiza Moldovan – O existenţă la raport: Theodor Rogalski

Cătălina Constantinovici: 1928: Istoria musicei la români – Mihail Gr. Posluşnicu

Veronica Anghelescu, Mircea Valeriu Diaconescu: Psaltirea în literatura română veche şi nouă

Diana Theodora Radu:   Alexandru Andrieş

George Petrovai: Irina Loghin, un mit al muzicii populare româneşti

Janina Bădici: Psalmus de Ștefan Niculescu

Gabriel Mălăncioiu: Fragments from a Purple Vinyl de Gabriel Almasi

George Petrovai: Cuvinte-ncuminţite IX

Janina Bădici: Portret de muzician – Tiberiu Olah

Natalia Chiciuc: Încă un jubileu: Teatrul Național de Operă și Balet  „Maria Bieșu” din Chișinău

Nicolae Brânduş: Veronica Anghelescu

Paul Leu: Ciprian Porumbescu, gânduri şi proiecte la încheierea studiilor vieneze

Raul Passos: O privire asupra Toccatei de Sigismund Toduţă

Septimiu Moldovan: Viitorul sună bine! Electroblogro

Şerban Nichifor: Două simfonii de Liana Alexandra

Sorin Lerescu: Simfonia III. Modele de construcţie sonoră

Tatiana Oltean: Mitul lui Orfeu în creaţia muzical-coregrafică contemporană

Veronica Anghelescu: La Donna e Musica!

Noi apariţii editoriale şi discografice

Music! Anatol Vieru – Double Duos

Music! Călin Ioachimescu – Concert pentru flaut şi orchestră

Music! Carmen Cârneci – 2 Summer Songs

Music! Cristina Uruc – Phrenia

Music! Diana Gheorghiu – Nu vreau să cresc!

Music! Horatiu Rădulescu – Dizzy Divinity – via Ion Bogdan Ştefănescu

Music! Sorin Lerescu – Geöffnete Augen

Music! Sorin Lerescu – Voici, venir…

Music! Thomas Beimel – Salată de fructe

Music! Veronica Anghelescu – Midnight

Music! Veronica Anghelescu – This World Is Not Conclusion

Cristina Uruc: Music-Us! Summer Camp Eforie

Festivalul ICon Arts – ediţia a X-a, 23 iulie-4 august 2012

Diana Rotaru: Viermi electronici, clavecine, şerpi şi table de şah: toate la InnerSound 2012

Dana Probst: Festivalul Ţintea Muzicală – ediţia a IV-a, 20-23 iulie 2012

Imaginea numărului: Carrousel – de Antoine Fleury-Gobert

Editorial

Standard


Numărul 50
al Revistei No14 Plus Minus – Contemporary Music Journal – pune accentul pe muzica românească. Această ediţie va fi prezentă  pe prima pagină a website-ului nostru timp de două luni, numărul următor urmând să apară în luna septembrie.

Ne bucurăm că Revista No14 Plus Minus a crescut, timp de 50 de ediţii, cu ajutorul colaboratorilor şi cititorilor – cărora le mulţumim! De la puţin peste cincizeci de cititori pe ediţie, astăzi ne bucurăm să avem peste zece mii! Credem că această cifră este încurajatoare pentru noi toţi, pentru muzica românească, pentru toţi cei care sunt prezenţi pe scene şi în sălile de concert.

Este un moment potrivit pentru a readuce aminte tuturor că Revista No14 Plus Minus nu este afiliată niciunei instituţii, politice sau de altă natură. Prin urmare, oricine este binevenit (şi încurajat) să colaboreze cu noi, prin articole, fişiere audio sau video, reclame şi prezentări de evenimente, atâta timp cât nu insultă o terţă persoană şi cât nu se înscrie în sfera polemicului. Revista No14 Plus Minus este o publicaţie ce încurajează articolele ce oferă o imagine pozitivă  a culturii (şi mai ales a muzicii) româneşti. Pentru articolele critice sau polemice, vă puteţi adresa altor publicaţii.

De asemenea, şi suntem nevoiţi să punctăm şi acest aspect, condiţionarea conţinutului unor articole prin injurii, atacuri informatice sau de altă natură, prin insulte adresate membrilor colectivului redacţional sau alte procedee lipsite de eleganţă – nu vor avea niciun efect. Dorinţa noastră a fost aceea de a crea un spaţiu (fie el şi virtual, deocamdată) de comunicare amiabilă între toţi cei care doresc să colaboreze cu noi. Cu foarte puţine excepţii, am reuşit.

Nu în ultimul rând, Revista No 14 Plus Minus demarează, astăzi, un nou proiect de mare importanţă, credem noi, pentru muzica românească: un muzeu virtual. Până când muzica românească va avea un spaţiu al ei, în topografia oraşului Bucureşti, vom încerca să grupăm şi să catalogăm toate acele materiale de maximă importanţă pentru cultura noastră muzicală, să le facem vizibile şi cunoscute la nivel mondial.

Vă invităm, aşadar, să trimiteţi imagini a tot ceea ce consideraţi că şi-ar afla locul într-un muzeu: obiecte, partituri manuscrise, fotografii vechi, dedicaţii, cărţi.

Adresa web a muzeului este:

http://musicmuseum.ro/

Să nu uităm! Depinde de eforturile noastre comune ca muzica românească să fie promovată şi apreciată la adevărata ei valoare pretutindeni în lume.

 Veronica Anghelescu

*

Dumitru Capoianu – In Memoriam

Pe 14 iunie 2012 a încetat din viaţă compozitorul român Dumitru Capoianu.

Fie ca sufletul său să se sălăşluiască printre îngeri!

*

O existență la raport: Theodor Rogalski

Standard

 Se spune că toți suntem egali. Dar asta nu este decât un mit, deoarece, în realitate lucrurile stau cu totul altfel. Pe lângă starea materială – prioritar şi unanim criteriu de departajare, la ordinea de fiecare zi a existenţei – capitalul individual al intelectului îşi spune şi el, cuvântul. Desigur, pe un plan secund, motiv pentru care departajările dintr-o atare perspectivă îşi găsesc nu de puţine ori finalitatea în lauri de expresie latentă, proiectaţi într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat. În orice caz, post-mortem.

Capetele luminate – capabile să își revendice ”locul de cinste” pe teritoriile în care şi-au exercitat activitatea – au parte așadar de darul nemuririi, dublat de prețuirea nedisimulată a posterității. Iată şi exemplul muzicianului Th. Rogalski, creația-i și personalitatea declanșând – în cazul Laurei Manolache – simptomatica ”puseului mobilizator”, soldată cu efectuarea unui pertinent demers publicistic de factură monografică.

Mulat pe tiparele prim-planului evocator, produsul finit – ”Theodor Rogalski” – (Editura Muzicală, București, 2006) deconspiră un unic leit-motiv și punct al referințelor, destinul. Câteva precizări asupra precursorilor pe linie genealogică. Sosirea pe lume, descoperirea vocației, truda afirmării, succesul, injustiţiile, finalul, moștenirea în opusuri pentru mai tinerii emuli (și nu numai). Pe scurt, o viață cheltuită în spiritul muncii asidue, cu punct final pe Euterpe. Fie și în lipsa unei retribuții, atunci când circumstanțele o impuneau.

În ciuda sărăciei și a ritmului de muncă trepidant, omul de mare calitate care se dovedește a fi, găsește timp să depună și o muncă socială neremunerată decât prin ironia…  prietenilor. Acceptă să fie dirijor al corului servitorilor din Paris, constituiți în așa-numitul ”Service de l’escalier”. Îl impresionează dragostea lor pentru muzică și nu-i poate refuza”.

A subscrie intereselor sau pasiunii unui grup trădează o proprie afinitate, astfel că simpla oportunitate a practicării meșteșugului reprezenta pentru eroul nostru un fapt excepțional, de o majoră importanță, marcând contravaloarea unei adevărate surse de belșug în planul spiritului. Câtă vreme tot ceea ce primează rămâne materialul, concretul imediat, numitul raționament ar putea însă constitui un paradox. Ce semnificație mai poate să prezinte în atari condiții spiritul? Cel mult, piesa de rezistență a himerei. Viața ne direcționează către pragmatism. Deunăzi, de pildă, mi s-a transmis că excesul de simțire s-a retras spășit din ”clasamentul virtuților” – fondat acum, pe un cu totul și cu totul alț tip de parametri.

Dați-mi voie să ignor noua orânduire, raportându-mă la argumentul potrivit căruia povestea lui Theodor Rogalski trebuie / merită istorisită, deoarece, manifestăm o predilecție acută spre repere, exemple, ființe-model la care să ne raportăm. Oricum ar fi și împotriva oricărui fapt. Altminteri, periplul existențial s-ar dovedi lipsit de tâlc, iar (supra)saturarea materialului ar deveni într-un final, o searbădă prioritate-pasiune.

 De ce avem nevoie de monografia ”Theodor Rogalski”? Pentru a racola încă un exponent în galeria personală a ”reperelor”.

 Posesorul unei generoase înzestrări lăuntrice, inepuizabil stimulent de înțelegere și sprijin pentru ceilalți, Th.R. manifestă abilitatea înnăscută de a face abstracție – atunci și dacă circumstanțele o impuneau – de propria-i superioritate valorică. A deține pur și simplu, nu doar a dobândi. Contează însă o asemenea disociere? Fără doar și poate, dacă trebuie să discern prin raportare exclusivă la propriile-mi convingeri. De altfel, există tot soiul de idei, mai mult sau poate mai puțin interesante, ce izbutesc să îmi suscite interesul ori curiozitatea. Una dintre acestea? Exemplificarea vorbelor de duh, sau buturuga mică răstoarnă carul mare, precum mi s-a revelat odată cu parcurgerea monografiei ”Theodor Rogalski”.

O experiență livrescă de zile mari, față de care nu pot decât să îmi declar recunoștința, concretizată printr-un călduros și sincer ”mulțumesc”. Adresat firește, autoarei.

Roxana Luiza Moldovan 

1928: Istoria musicei la români – Mihail Gr. Posluşnicu

Standard

În urmă cu 84 de ani, în România apărea Istoria musicei la români. De la Renaștere până`n epoca de consolidare a culturii artistice[1], lucrare semnată de Mihail Grigore Poslușnicu și considerată a fi prima Istorie a muzicii românești. Apărută la Editura ”Cartea românească” din București, lucrarea beneficiază de o scurtă prefață semnată de Nicolae Iorga, care apreciază că ”a strânge laolaltă notițele risipite despre musica populară, cea bisericească și puțina  musică occidentală dela noi până mai ieri, e o faptă foarte lăudabilă”.

Această carte are 628 pagini realizate cu migală de profesorul Mihail Grigore Poslușnicu. Născut în Suceava, la 1 noiembrie 1871, cu studii superioare realizate la Conservatorul ieșean, Mihail Poslușnicu își desfășoară activitatea de profesor în mai multe localități: Brăila, Pomârla, Dorohoi, stabilindu-se în cele din urmă la Botoșani. Preocupat de compoziție (lucrări corale, în special), de activitatea didactică manifestată prin scrierea manualelor de muzică (intitulate Viața musicală[2]), de studiile publicate în diverse tipărituri, dar mai ales în revista Armonia (Revista profesorilor de muzică), pe care a coordonat-o timp de 11 ani, între 1924-1935, Mihail Poslușnicu a scris, după monografia Gavril Musicescu. Viaţa şi opera sa muzicală (1926), lucrarea sa de bază – Istoria musicei la români. De la Renaștere până`n epoca de consolidare a culturii artistice. 20 de ani de muncă au fost necesari pentru apariţia acestei lucrări, despre care autorul menţiona: „(…) întru întocmirea acestui conglomerat de evenimente musicale din viaţa istorică a neamului nostru, întru colectarea lor, a trebuit să trec în revistă arhive, biblioteci întregi, cărţi, reviste, documente şi variate manuscrise, totuşi am credinţa că, pe terenul istoriei musicale româneşti, se mai pot încă aduna multe ştiri de interes istoric naţional (…)[3]. Structurată în nouă părți, lucrarea cuprinde istoricul muzicii bisericești și laice, criticii și compozitorii români, muzica în Ardeal, Banat, Moldova, Bucovina, instrumentele muzicale la români, muzica ostășească, breasla lăutărească, și trebuie menționat aportul lui Timotei Popovici care, prin corespondența purtată cu profesorul Poslușnicu, a completat informațiile cu privire la Școala muzicală din Ardeal și muzica bisericească din Transilvania[4].

Imediat după lansarea cărții, mai precis pe 20 mai 1928, Alfred Alessandrescu îi trimite o scrisoare autorului[5], în care menționează: ”Tot ce pot spune deocamdată e că volumul apărut e un neprețuit tezaur de date și de cunoștințe, ce scutesc de aci înainte pe cercetătorii trecutului nostru muzical de a mai recurge la tot felul de isvoare și de documente atât de greu de găsit. Te felicit din inimă pentru răbdarea și munca de care ai dat dovadă și te rog să crezi în sentimentele mele colegiale.”.

Referitor la întreaga activitate desfășurată de către Mihail Poslușnicu și cunoscută în întreaga țară, Dimitrie Cuclin, într-o scrisoare din 8 octombrie 1931 pe care i-o adresa , îi comunică: ”Îți urez putere să o duci până la capăt și mai cu seamă providențiala grație de a găsi supremă plăcere și necontenit izvor de recreare a tot ceea ce faci. Al D-tale devotat, Dimitrie Cuclin”[6].

Cătălina Constantinovici

 Anexa 1

Anexa 2


[1] Anexa 1

[2] Anexa 2

[3] ”În loc de prefață” – Istoria musicei la români. De la Renaștere până`n epoca de consolidare a culturii artistice, Editura Cartea Românească, București, 1928, p. 3

[4] Elisabeta Dolinescu – Mihail Poslușnicu. Viața și opera, Editura muzicală, București, 1984, p. 191

[5] George Breazul – Scrisori și documente III, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, București, 1997, p. 32

[6] George Breazul – Scrisori și documente III, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, București, 1997, p. 41

Alexandru Andrieş

Standard

Muzica sună bine în România atunci când este bine reprezentată. Aruncând o privire de ansamblu asupra tuturor genurilor care au înflorit de-a lungul timpului în ţara noastră, pot spune cu mândrie că foarte bine aspectată este de mult timp scena folk, blues, sau jazz. Într-un astfel de context, găsesc prilejul de a vorbi cu o mare admiraţie de unul din cei mai îndrăgiţi artişti de pe la noi, Alexandru Andrieş.

Născut în Braşov, talentatul muzician este în mod paradoxal absolvent al facultăţii de Arhitectură. De la debut şi până în prezent, drumul parcurs de Alexandru Andrieş a avut perioade de grele încercări, mai ales atunci când activitatea îi era veşnic urmărită de ochiul necruţător al securităţii şi mai apoi de cel al cenzurii comuniste. O adevărată provocare trebuie să fi fost integrarea glumiţelor sale muzicale printre odele de slavă dedicate « conducătorului iubit », pentru a pune un zâmbet sincer pe feţele tinerilor prizonieri ai acelui regim.

. Cariera sa multilateral dezvoltată include şi alte domenii artistice precum  poezie, desen sau regie de film, toate având la bază un izvor nesecat de ispiraţie pe care Andrieş îl poartă în sine. Muzica şi versurile reprezintă înainte de toate momente de reflecţie sau umor, un  balans continuu între starea meditativă şi cea poznaşă a interpretului.  Mesajele pieselor sale sunt la fel de sincere precum felul acestuia de a percepe lumea, dincolo de aparenţe sau de ambalaj. Pentru cei care nu i-au descoperit încă farmecul, propun în cele ce urmează să ascultăm una din cele mai cunoscute melodii semnate de Alexandru Andrieş, o adevărată investiţie pentru suflet, menită să ne facă « cea mai frumoasă zi ».

Diana Theodora Radu

Irina Loghin, un mit al muzicii populare româneşti

Standard

Spui Irina Loghin şi de îndată ai faţa ochilor acea doamnă frumoasă şi distinsă, care de peste 40 de ani poartă stindardul muzicii populare româneşti pretutindeni în ţară şi înafara graniţelor ţării.

Este de la sine înţeles că fără o înzestrare specială nu ai cum să ajungi în fruntea interpreţilor de mare clasă şi apoi să te menţii pe aceste poziţii decenii la rând într-o asemenea manieră determinantă, încât pentru mai multe generaţii de ascultători, stilul tău inimitabil să se confunde cu însăşi muzica de cea mai aleasă factură, indiferent de speciile abordate: doine, balade, colinde, cântece de dragoste, de nuntă sau de leagăn.

Iar Irina Loghin a dovedit cu prisosinţă că are toate acele însuşiri necesare unei interprete de excepţie: timbru vocal de o frumuseţe răscolitoare şi o atare enormă priză la public, încât a stârnit gelozia răzbunătoare a Elenei Ceauşescu, într-un asemenea grad că redactorii de televiziune se fereau de ea pe stradă ca de-o ciumată, cu toate că – după cum mărturiseşte artista – “cinsprezece revelioane , unul după altul, le-am petrecut în familia Ceauşescu”. Fireşte, n-a făcut-o din plăcere, atunci când – se confesează mai departe marea interpretă – “an după an simţeai nevoia să stai în familie”. Dar era ordin, şi ce altceva putea să facă până şi o ilustră artistă de talia Irinei Loghin, în acele condiţii arbitrare când valoarea era în general redusă la ascultare şi supunere împinsă până la umilinţă!…

Pe lângă acest “mare talent de a cânta frumos” despre care aminteşte Ion Cernea, soţul Irinei, mult îndrăgita interpretă a fost din plin înzestrată şi cu alte multe haruri: sensibilitatea înnăscută, dorinţa perpetuă de-a alina suferinţele semenilor, motiv pentru care şi-ar fi dorit să fie asistent medical, tenacitatea şi perseverenţa, dragostea de natură şi de frumosul autentic, ataşamentul de amintiri şi familie, nobila iertare a prigonitorilor de altădată şi încrederea neţărmurită în capacitatea înnoitoare a generalului uman, nicicând pângărit în esenţa sa de ură, minciună sau prefăcătorie.

Din amestecul unor atari însuşiri în creuzetul favorii divine a rezultat aliajul de mare preţ ce defineşte personalitatea umană şi artistică a Irinei Loghin, lucru de care ne încredinţează nu doar membrii familiei sale (soţ, copii, fraţi, surori), ci şi nenumăraţii artişti cu care a colaborat în lunga şi fascinanta sa carieră, respectiv actorii pe care i-a cunoscut de-a lungul timpului: Benone Sinulescu, Gheorghe Zamfir, Ion Dolănescu, Gheorghe Turda, Daniela Condurache, Eugenia Moldoveanu, Cristina Stamate, Dem Rădulescu, Cornel Constantin, Ileana Stana Ionescu, Florin Piersic etc.

Astfel, dacă Ion Dolănescu mărturiseşte că şi acuma rămâne înmărmurit atunci când ascultă melodiile Irinei, cu toate că se cunosc din anul 1966, pentru Daniela Condurache ea este “o persoană cu totul specială”, în timp ce marele actor Dem Rădulescu i-a lăsat cuvinte de înaltă apreciere artistică, înainte de a-şi lua rămas bun de la această lume: “…Irina Loghin descinde din marile nume ale muzicii populare româneşti: Maria Tănase şi Maria Lătăreţu. Sărut mâna în faţa vocii sale melodioase, catifelate, o voce inconfundabilă”.

Nu voi insista asupra inflexiunilor şi înmlădierilor cu aromă de vrajă din vocea Irinei Loghin, căci la acest capitol lucrurile sunt indiscutabile, după cum ne asigură şi renumita soprană Eugenia Moldoveanu, pentru care Irina Loghin este nici mai mult nici mai puţin decât “un artist desăvârşit, cu o voce unică”.

Ştiu, de altminteri, că acesta-i adevărul, pentru că dacă întotdeauna mi-a făcut plăcere să ascult senzaţionalele melodii ale Mariei Tănase, pot spune că în ceea ce mă priveşte (şi ca mine sunt atâţia alţii!), eu am crescut şi mi-am hrănit până la o anumită vârstă sensibilitatea cu melodiile duioase ale Irinei Loghin, Mariei Ciobanu şi Sofiei Vicoveanca. Apoi preocupările mele cultural-artistice au cârmit înspre filosofie şi s-au lăsat serios infuzate de raţionalitate, după cum excepţionalul drum artistic al Irinei Loghin, aidoma altor artişti de mare gabarit, s-a lăsat infuzat de anumite năzuinţe politice.

N-am idee cum se împacă arta cu politica de pe la noi, îndeosebi atunci când eşti parlamentar în opoziţie, însă ştiu că după modelul lui Emil Cioran, eu încerc să mă deparazitez de filosofie, adică încerc o redirecţionare a cumpenei dintre facultăţile minţii şi cele ale inimii…

*

Ce anume m-a determinat să scriu tocmai acum acest text despre arta interpretativă a Irinei Loghin? Motivul principal rezidă în noul compact disc (CD) difuzat de Jurnalul Naţional împreună cu materialul informativ despre viaţa şi activitatea artistei, material cuprins în anexa intitulată Ediţie de colecţie.

N.B. Graţie acestei lăudabile iniţiative a Jurnalului Naţional, am avut şansa să ascult interpreţi excepţionali precum Gheorghe Moţoi sau Alexandru Cercel, despre care habar nu aveam mai înainte…

Am ascultat discul Irinei de mai multe ori, cu emoţie sporită de la o audiţie la alta, apoi am citit cu multă atenţie materialul informativ, după care mi-am zis că a cam sosit momentul să fac ceea ce trebuia făcut cu mult timp înainte.

Hotărârea mea a devenit deodată grabnică şi definitivă, atunci când am citit că artista este ca şi mine vegetariană şi că nu a cântat niciodată melodii sexy sau porno, ci doar melodii lăutăreşti, “cu texte mai uşoare, mai comerciale”. Precizarea netă a artistei: “Ceea ce s-a spus a fost o aberaţie!” m-a convins, cu toate că auzisem din mai multe surse despre existenţa unor asemenea înregistrări, total nedemne pentru o artistă de talia Irinei…

Am spus înainte că nu voi insista asupra vrajei şi duioşiei indescriptibile din muzica Irinei Loghin. N-o voi face din următoarele două motive:

1)Aceasta-i particularitatea distinctivă şi unanim recunoscută a muzicii Irinei, prin care ea şi-a asigurat locul în loja de onoare a muzicii de cea mai aleasă simţire artistică;

2)Muzica este cea mai pură şi mai inefabilă dintre arte. Prin ea se realizează cel mai profund şi mai răscolitor dialog între inimi şi suflete. Cum muzica se adresează în exclusivitate simţirii şi cum impresia stârnită de ea în rândul ascultătorilor se cuantifică în profunzimea şi intensitatea emoţiilor provocate, se cheamă că ea şi-a atins scopul său sublim atunci când inimile celor care o ascultă intră în rezonanţă magică cu inima atotîncăpătoare a artistului.

Iată de ce voi face anumite aprecieri asupra versurilor pe care sunt aşezate melodiile Irinei Loghin. În primul rând se constată fluenţa şi firescul versurilor: nimic încărcat, nimic forţat, totul curge lin şi suav înspre urechea şi inima ascultătorului, răpit peste poate de un farmec anume amestecat cu dor, chiar atunci când apare acelaşi refren, ca de pildă foarte frecventul “măi”.

Ba mai mult. În trista şi extrem de emoţionanta melodie Întoarce-te, bade-n sat, refrenul “A, doina, doina, doina” este cântat după fiecare vers, şi cu toate astea nu deranjează câtuşi de puţin. Dimpotrivă, refrenul se armonizează perfect cu structura internă a cântecului şi contribuie la admirabila susţinere a liniei sale melodice. Cu o inegalabilă forţă de sugestie, care acţionează asupra ascultătorului până în vecinătatea lacrimilor provocate de dorul sfâşietor după cineva nespus de drag, interpreta îl imploră pe iubit, alias badea, să revină în sat. Pentru a fi cât mai convingătoare, la ce argumente va recurge? La dorul mamei după cel plecat, respectiv la elementele care le-au configurat copilăria şi mai târziu dragostea: “Fie-ţi dor de maica ta,/ Că şi ea te-o aştepta./ Aminteşte-ţi pajiştea/ Ce ne-a ştiut dragostea;/ Doina dulce din caval,/ Luna când urca pe deal,/ De salcâmul înflorit,/ Sub care-am copilărit;/ De portiţa cu nuiele/ Şi de cântecele mele…”

Fata îndrăgostită din cântecul Irinei se dovedeşte a fi o adorabilă Sunamita modernă, celebrul personaj din Cântarea cântărilor, atât prin ardoarea înduioşătoare cu care-şi cheamă iubitul, cât şi prin elementele naturale pe care se sprijină tăria invocării sale.

Dar nu numai în acest cântec interpreta recurge la elementele naturale şi eterne (codru, deal, râul Prahova, vânt, stele etc.) pentru a exprima trăinicia dragostei ori persistenţa maladivă a dorului. Astfel, deşi în cântecul Of dor, of mor, artista constată că “…ai iubit cât ai iubit/ Şi nimic n-ai folosit,/ Mai rău ai îmbătrânit/ Din pricină de iubit”, totuşi în Cei trei brazi de la Sinaia, ea invocă vântul după cum urmează: “Zboară mai sus decât norul/ Şi adu-mi acasă dorul;/ Fără ploaie sau furtună,/ Vino cu neica de mână…”

Ori prin această strânsă corespondenţă cu elementele naturii, ce urcă până la invocare, suntem transpuşi în lumea mirifică a baladei Mioriţa, pe care – de altminteri – inegalabila Irina Loghin o interpretează cu multă graţie şi simţire artistică.

Al doilea buchet de melodii din bogatul repertoriu al artistei noastre, după melodiile de dragoste şi dor, îl formează cele ce deplâng despărţirea de mamă: Mi-ai dat, mamă, cântecul, Mamă, m-ai crescut de mică etc. De altfel, Irina recunoaşte că melodia Mi-ai dat, mamă, cântecul i-a adus consacrarea, după ce tot ea lansase ideea despărţirii de mamă.

Fără a avea pretenţia unei analize exhaustive în ceea ce priveşte repertoriul celebrei interprete, să mai semnalăm grupul de melodii în care Irina fie că ne introduce în atmosfera de basm a datinilor (nunta în Azi în sat e nuntă mare, respectiv munca la războiul de ţesut în M-a pus maica la ţesut), fie că dă sfaturi utile fetelor de măritat (Fetelor, mă ascultaţi) sau îi sfătuieşte în cântecul Mamelor, de sunteţi mame pe tinerii căsătoriţi cum să se comporte în continuare cu părinţii pe care tot după datină i-au părăsit, lăsându-i singurei şi cu “inima friptă”: “Dragă fată, drag flăcău,/ Ascultaţi de sfatul meu:/ Azi te duci la casa ta,/ Dar părinţii nu-i uita…”

De remarcat că multe din cântecele Irinei sunt admirabile dialoguri muzicale: dialogurile efective şi de mare succes purtate în prima parte a carierei sale cu îndrăgitul solist Benone Sinulescu, ori – aşa cum deja am menţionat – chiar cu elementele aflate în natura înconjurătoare (vântul, brăduţul etc.), cărora li se adresează în momente de mare restrişte cu mai multă încredere şi sinceritate decât unor persoane. Este binecunoscutul proces de animizare al basmelor, fără de care acestea ar fi mult mai sărace în emoţii şi învăţăminte.

Sobrietatea este o altă remarcabilă caracteristică ce face cinste artei interpretative a Irinei Loghin. Adică fără lălăieli şi tărăgăneli de prisos, cu toate că este o adevărată modă în anumite zone ale cântecului popular şi cu toate că Irina ar fi putut s-o facă mult mai bine ca alţi interpreţi, că doar profesorul de canto, Octavian Cristescu, i-a spus de cum a auzit-o cântând prima oară: “Tu ştii că ai o perlă în gât?!” Ori, aşa cum prea bine se ştie, sobrietatea aduce cu sine un spor de puritate şi claritate. Fără teama de-a greşi, putem spune că acesta-i sistemul referenţial al artei interpretative, din care se hrăneşte formidabila prospeţime a cântecului Irinei Loghin: timbru-puritate-claritate.

 George PETROVAI