Arhivele lunare: Ianuarie 2013

Numărul 55, 10 ianuarie 2013

Standard

100_2912Adalbert Gyuris: Un interviu cu Andreea Voica

Corina Bura: Maia Ciobanu 2012

Daniel Mihai: Consideraţii asupra muzicii moderne

Ion Bogdan Ştefănescu: Caracteristicile muzicii tradiţionale japoneze

Liviu Crăciun: Al 21-lea album Cătălin Tîrcolea: „Alter Ego 3”

Marius Popa: Festivalul Interjudeţean de Muzică Sacră „Cu noi este Dumnezeu”

Natalia Chiciuc: Igor Iachimciuc – exponent al mioriticului într-un univers modern

Paul Leu: Creatorul operetei româneşti

Roxana Moldovan: Jasser Haj Youssef. Portret de interpret

Veronica Anghelescu: Câteva evenimente muzicale la sfârşit de 2012

Veronica Anghelescu: Interviu cu pianistele Laura şi Beatrice Puiu

Music! Anatol Vieru – Cello Concerto

Music! Anatol Vieru – Rezonante Bacovia

Music! Maia Ciobanu – Trei sculpturi pentru cvartet de coarde

Music! Mihail Jora – Înnoptare

Music! Psaltirea Română – Concert aniversar

Music! Tiberiu Olah – Suita simfonică „Mihai Viteazul”

Music! Vasile Menzel – How Do You Do

Music! Veronica Anghelescu – The Road Not Taken

Music! Violeta Dinescu – Circuit V

*

Redacţia Revistei No14 Plus Minus vă urează

La Mulţi Ani!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Un interviu cu Andreea Voica

Standard

„Pentru mine doina este cântecul sufletului.”

Adalbert GYURIS: Chiar daca nu sunt român gândesc şi simt româneşte. Când ascult muzică populară din Banatul meu drag, tresar de fiecare dată şi mă vizez în poiana cu flori de la marginea satului copilăriei mele: Izgar, judeţul Caraş-Severin.

Aproape sufletului meu este frumoasa,talentata şi inteligenta Andreea VOICA, interpretă de muzică populară din Banat.

De aceea, mă bucur nespus de mult că îndrăgita interpretă mi-a acordat interviul care urmează şi am aflat astfel lucruri interesante despre mamă Nicoleta Voica şi despre soţ Deian Galetin.

Te rog pentru început să-mi spui câteva date despre tine.

Andreea VOICA: M-am născut pe 16 august 1975 la Reşiţa, unde am şi trăit până la vârsta de 15 ani când am plecat în Statele Unite. Tot la Reşiţa am urmat cursurile Liceului de Matematică – Fizică din clasa întâi până în clasa a noua inclusiv, apoi am continuat liceul la New-York, unde am făcut şi facultatea. Sunt absolventă a Universităţii St. John’s University profilul ,,business-management” şi mândră să recunosc că am terminat facultatea cu titlul onorific de „summa cum laude”.

Când şi cum ai început să cânţi?

Am început să cânt la vârsta de 6 ani, uimind pe toata lumea, dar mai ales pe mama, care nu ştia că eu îmi doresc acest lucru şi nu mă auzise cântând niciodată. Contrar a ceea ce crede multă lume mama nu m-a împins niciodată pe drumul cântecului popular; a fost drumul pe care mi l-am ales singură în viaţă şi pe care l-aş alege chiar dacă m-aş mai naşte o dată.

Prima mea apariţie pe scenă a fost la vârsta de 6 ani şi s-a petrecut pe scena Casei de Cultură din Reşiţa. Mama avea acolo un spectacol iar înainte de acel spectacol i-am spus mamei că vreau şi eu să cânt. Bineînţeles că nu m-a luat în seamă şi mi-a spus să o las în pace că nu are timp de joacă. Atunci mi-am câştigat membrii orchestrei de partea mea, făcându-le o mică demonstraţie şi convingându-i că eu chiar pot să cânt. Împreună cu ei am abordat-o din nou pe mama şi am rugat-o să mă lase totuşi să cânt în acel spectacol. Până la urmă mama s-a lăsat cu greu convinsă şi mi-a improvizat un costum naţional de-al ei care îmi era foarte mare, mi-a explicat puţin ce înseamnă să cânţi cu orchestra pentru că era o premieră pentru mine,(aceasta a fost prima şi ultima lecţie de muzică pe care am primit-o vreodată de la mama), şi am intrat în scenă. Mama a rămas în culise extrem de emoţionată şi cu ochii în lacrimi, iar eu am intrat în scenă fără pic de emoţii şi atât de dezinvoltă de parcă acesta era cel mai firesc lucru din lume pentru mine. Nu ştiam decât trei cântece pe care am fost nevoită să le repet pentru că publicul m-a iubit din prima clipă şi aproape că nu am putut să ies de pe scenă. Mama plângând de bucurie îmi făcea semne din culise să ies din scenă, iar eu îi arătam că nu pot pentru că mă vrea publicul, de la care primisem flori şi ciocolată. Zâmbesc şi acum când îmi aduc aminte de acele momente care s-au petrecu cu mai bine de 25 de ani în urmă.

După acel spectacol mama m-a dus la Casa Pionierilor de pe vremea aceea, unde am început să activez în ansamblul folcloric atât ca solistă cât şi ca dansatoare. De dansuri m-am lăsat câţiva ani mai târziu, când m-am mutat la Ateneul Tineretului la un alt ansamblu. Au urmat apoi colaborări cu multe ansambluri de profesionişti şi amatori, cu care am avut turnee atât în ţară cât şi peste graniţă. Fiind copilul unei mari artiste mi-a fost facilitată colaborarea cu nume mari ale muzicii populare de la o vârstă destul de fragedă; spre exemplu pe la 12-13 ani eram colaborator permanent al ansamblului profesionist „Doina Banatului” din Reşiţa alături de Nicoleta Voica, Petrică Moise, Dumitru Chepeţan, Ileana Maciovan şi George Rotaru.

Bineînţeles, mai colaboram şi cu ansambluri din ţară ca „Junii Sibiului” de exemplu, şi am avut privilegiul de a lucra cu unii din cei mai mari coregrafi pe care i-a avut România: Ioan Macrea, Afilon Laţcu, Ion Munteanu, s.a.  Am fost o norocoasă pentru că începând să cânt atât de devreme am prins acele vremuri dinaintea Revoluţiei când însemna cu totul altceva să fii artist decât în vremurile de acum. Mergeam în acele turnee legendare care ţineau şi câte două luni, în care jucam într-un oraş mare precum Clujul două zile la rând, două spectacole pe zi cu sălile arhipline. Lumea te venera pe vremea aceea şi te respecta ca pe un artist adevărat. Nu mai amintesc de faptul că eu la vârsta aceea de 12-14 ani câştigam într-o zi de turneu cât câştiga un muncitor într-o lună.  Au fost vremuri de poveste…

La vârsta de 14 ani, chiar înainte de a pleca în Statele Unite am înregistrat primul meu album. În prezent sunt nouă din care unul în duet cu mama,mai sunt câteva colective, plus un material Electrecord.
Prima apariţie T.V. s-a întâmplat tot la vârsta de 6 ani, evident la Televiziunea Română pentru că era singura pe vremea aceea.  Primul realizator din televiziune cu care am lucrat este acelaşi cu care colaborez cel mai bine şi astăzi: Elise Stan.  Apoi au urmat Tudor Vornicu, Florentina Satmari, Mărioara Murărescu, Eugenia Florea, Simona Patraulea (i-am enumerat doar pe cei care contează pt. mine, cei care fac emisiuni de gen, restul sunt cu sutele).
În anii petrecuţi la New-York, nu m-am îndepărtat deloc nici de muzică şi nici de publicul meu. Am cântat şi acolo pentru românii din diaspora, iar vacanţele şcolare le-am petrecut în România cântând bănăţenilor mei şi înregistrând noi albume pentru ca lumea să nu mă uite.  Întotdeauna am ştiut că mă voi întoarce acasă şi că voi cânta pentru că asta iubesc cel mai mult pe lume: cântecul.
Într-una din vacantele petrecute în ţară l-am cunoscut şi pe cel care avea să-mi devina soţ, acordeonistul Deian Galetin.  Când l-am cunoscut pe Deian aveam doar 17 ani, dar am ştiut din prima clipă că el este jumătatea mea, omul cu care îmi voi petrece tot restul vieţii.  Ne-am căsătorit 5 ani mai târziu, în 1997, când eu am terminat facultatea şi m-am întors acasă. Doar că acasă n-a mai fost Reşiţa ci Timişoara, oraşul natal al lui Deian.  În acelaşi an s-au întors în ţară mama şi fratele meu, el este cu patru ani mai mic decât mine. De atunci locuim toţi în Timişoara.

Deian este cu 5 ani mai mare decât mine; s-a născut la Timişoara pe 11 mai 1970.  A urmat cursurile liceului de muzică „Ion Vidu”, secţia pian, apoi Facultatea de Muzică din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara secţia pedagogie muzicală, devenind astfel profesor de muzică.  În prezent este doctorand la Academia de Muzică din Bucureşti, urmând să-şi ia doctoratul în folclor.  A fost profesor de muzică la Şcoala Populară de Artă a Centrului de Cultură şi Creaţie al judeţului Timiş,  apoi secretar muzical al Ansamblului Profesionist Banatul din Timişoara. Astăzi este dirijor al ansamblului „Timişul”  ce aparţine primăriei municipiului Timişoara. Dar cel mai important, este unul dintre cei mai buni instrumentişti din ţară şi totodată cel mai bun acordeonist al Banatului la ora actuală.  Iar pentru mine este cel mai minunat om din lume, spun asta după zece ani de căsnicie fericită.
Despre artista Nicoleta Voica chiar nu ştiu ce aş putea spune ce nu ştie o lume întreagă: este un etalon, o modă, o legendă vie a muzicii populare bănăţene.  Pentru mine este unul din foarte puţinii oameni pe care îi respect ca artişti.

Crezi că familia poate juca un rol în formarea unui artist?

Cu siguranţă familia joacă un rol important în formarea unei persoane indiferent ce doreşte să ajungă în viaţă acea persoană, atâta timp cât alegerea aparţine persoanei în cauză.   Dacă vorbim despre formarea unui artist, atunci rolul familiei ar trebui să fie unul de sprijin şi încurajare. Din păcate în ziua de azi prea mulţi vor să fie „artişti”, şi prea mulţi părinţi fără simţul realităţii îşi încurajează odraslele să devină „artişti” chiar dacă le lipseşte elementul principal: talentul.  Cu talentul ori te naşti ori nu te naşti, ori îl ai, ori nu îl ai.  E simplu şi contrar a ceea ce cred unii nu se poate cumpăra, nu se poate învăţa, nu se poate dobândi în nici un fel.

Nu de puţine ori am fost abordată de părinţi cu copii care mi-au spus: Doamna Andreea plătesc oricât ca să-mi învăţaţi copilul să cânte cum v-a învăţat mama dumneavoastră.  Degeaba le explic eu că atunci când nu ai fost dăruit cu talent nu se poate învăţa nimic, şi că pe mine mama nici nu m-a învăţat şi nici nu m-a împins vreodată pe drumul muzicii populare. Iar eu la rândul meu nu aş alege niciodată pentru copiii mei; nu înseamnă că dacă eu şi Deian cântăm şi copii noştri ar fi neapărat talentaţi şi ar trebui să facă acelaşi lucru.  Însă acolo unde există într-adevăr talent, familia şi părinţii mai ales ar trebui să recunoască acest lucru şi să facă tot ce le stă în putinţă ca acel talent să nu se irosească.

Ce ai moştenit de la mama ta şi cu cât de ajută soţul tău?

Cred că este evident ce am moştenit de la mama: vocea. I-am moştenit vocea dar niciodată, absolut niciodată nu am încercat să o copiez.  Avem timbre vocale diferite, stiluri interpretative diferite, şi mai ales personalităţi scenice diferite.  Spuneam mai devreme că mama a lansat o modă în muzica populară bănăţeană, tocmai de aceea multe interprete din generaţiile mai tinere au încercat să o imite, drept pentru care au fost criticate de către specialişti. Mie niciodată nu mi s-a întâmplat să mi se spună: O imiţi pe mama ta.  Din contră, oamenii de muzică mi-au spus întotdeauna că eu cânt ca mine, că am un stil propriu de interpretare.  De fapt asta am şi vrut întotdeauna, să fiu Andreea Voica şi nu fiica Nicoletei Voica.

În ceea ce priveşte muzica am avut şi mai am multe de învăţat de la Deian. De fapt dacă stau şi mă gândesc este singurul om de la care am învăţat ceva, vorbind desigur despre muzică. Cred că este absolut fantastic faptul că avem amândoi aceeaşi meserie pentru că ne completăm perfect.  De foarte mulţi ani eu îmi compun singură textele, liniile melodice mi le compune Deian sau le compunem împreună, iar aranjamentele muzicale ale pieselor mele îi aparţin fireşte lui Deian.  Faptul că suntem împreună şi acasă şi pe scenă ne face să ne înţelegem perfect unul pe celălalt, şi să respectăm unul munca celuilalt cum nu am face-o dacă unul din noi ar avea o altă meserie.  Oricum, credeţi-mă, artiştii au o doză de nebunie pe care un om „normal” nu ar înţelege-o.

Românii din Statele Unite se deosebesc de cei de acasă?

Acei şapte ani în care am locuit la New-York am cântat mai mult bănăţenilor proveniţi din Banatul sârbesc. Am fost uimită să constat că sunt mai bănăţeni decât noi, că nu şi-au uitat graiul şi portul, datinile şi obiceiurile. Chiar dacă s-au născut acolo copiii lor cântă şi dansează bănăţeneşte, iar ei ascultă tot doinele bătrâne ale lui Achim Nica şi Florentin Iosif în timp ce noi ascultam… Au un club al lor, Clubul Banatul, unde se ţin toate petrecerile lor şi o dată pe an Festivalul Bănăţenilor, care este echivalentul rugii bănăţene de acasă.  De altfel acest festival se ţine în mai multe metropole americane unde locuiesc români: Chicago, Detroit, Pheonix. Datorită acestor oameni minunaţi dorul de casă a fost un pic mai uşor de suportat.

Eşti o femeie frumoasă,inteligentă, cu o voce plăcută, ce mai ascunzi ce noi nu vedem?

„Frumoasă”, inteligentă”, voce plăcută”… câte complimente! Mulţumesc! Aş fi ipocrită dacă aş spune că nu sunt conştientă de toate calităţile,dar şi de defectele mele,că din păcate am ca fiecare om. Lucrul cel mai de preţ pe care mi l-a dat Dumnezeu este glasul meu. Şi pentru că Dumnezeu m-a înzestrat cu acest glas, am o viaţă frumoasă. Sunt norocoasă că fac exact ceea ce-mi doresc şi n-aş schimba nimic în viaţa mea. Cel mai mult pe lumea asta îmi place să cânt, iar cei care m-au văzut cântând ştiu despre ce vorbesc; atunci când cânt sunt cel mai fericit om de pe pământ.  Am lângă mine un om minunat, un om care mă iubeşte, mă înţelege şi mă răsfaţă, care îmi dă tot ce-mi doresc.  Şi-i mai am pe toţi cei dragi lângă mine.  Îmi iubesc viaţa şi chiar nu mai am nici un secret de destăinuit care să vă şocheze.  Atunci când nu sunt pe scenă sunt un om ca toţi oamenii. Îmi place să stau acasă pentru că iubesc confortul casei mele, citesc foarte mult, compun, şi câteodată merg să înot. Nu sunt o fire prea sportivă, înotul este singurul sport pe care nu mă deranjează să-l fac. Deşi faptul că arăt foarte bine mi se spune tot timpul şi nimeni nu mi-a dat niciodată vârsta reala, nu fac mare lucru ca să mă întreţin. Mulţi mă întrebată care este secretul meu pentru că arăt atât de tânără, iar răspunsul meu este că pierd nopţile muncind. La modul serios cred că genele sunt de vină, aşa că nu mă plâng.  În ceea ce priveşte activităţile care unora li se pare că ar trebui să le revină neapărat femeilor, şi anume spălat, călcat, gătit, făcut curăţenie, nu le fac.  Îmi permit să mi le facă altcineva şi nu sunt nevoită să le fac eu.  Gătesc foarte bine dar foarte rar. Îmi place, de fapt ne place mie şi lui Deian foarte mult să călătorim. Ne străduim să mergem în vacanţă măcar o dată pe an şi de fiecare dată în alt loc. Cea mai recentă vacanţă a fost în martie în Maldive şi a fost ca un vis frumos. Ah, şi ne place la amândoi să facem scufundări.

De ce crezi că muzica populară din Banat e iubită în toată ţara mai mult ca cele din alte zone?

Pentru mine muzica populară bănăţeană este cea mai frumoasă muzică din lume aşa că e explicabil de ce este iubită în toate zonele ţări. Cred că e mai melodioasă, mai accesibilă şi are ritmuri foarte variate de la doină până la jocul de doi. De multe ori am avut discuţii pe această temă cu colegi de cântec din alte zone ale ţării care admit că în orice parte a ţării muzica bănăţeană este prezentă la toate petrecerile.

Ce reprezintă doina pentru tine?

Pentru mine doina este cântecul sufletului.  Doina este proba de foc a solistului bănăţean; cine nu cântă doina acela nu este solist adevărat.  Dar doina trebuie să o simţi ca să o poţi cânta.  Trebuie să recunosc cu părere de rău, că se cântă tot mai puţin doine la petrecerile din ziua de azi, şi tot mai puţină lume are răbdare să le asculte.  Dar doina este de departe cel mai frumos cântec bănăţean.

Ce transmiţi iubitorilor de muzică populară şi celor ce iubesc cântecul tău?

Cred că nu este moment în care să nu fiu conştientă că tot ceea ce reprezint eu ca artist se datorează publicului.  Publicul este cel care te ridică acolo pe un piedestal şi tot publicul este cel care te coboară.  Îmi respect şi mi-am respectat întotdeauna publicul, şi încerc să-i arăt acest respect prin repertoriu, prin ţinută şi prin interpretare.  Atâta timp cât nu numai eu ci toţi colegii mei care cântă muzica adevărată, suntem iubiţi de public ne putem considera împliniţi. Atâta timp cât lumea ne doreşte cântecele înseamnă că am ajuns acolo unde trebuie, la inima lor.

Ascultaţi în continuare numai muzică bună, alegeţi doar ce merită ales, pentru că slavă Domnului aveţi de unde alege, iubiţi-vă graiul şi portul, cântecul şi jocul, nu vă uitaţi obiceiurile şi datinile.

Admiratorilor mei: vă mulţumesc că mă iubiţi pentru că fără voi artistul Andreea Voica nu ar exista, şi pentru asta mă închin în faţa dumneavoastră şi vă dăruiesc tot ce am eu mai sfânt pe lume: cântecul meu.

Dragă Andreea acum îmi dau seama de ce eşti aşa de mult iubită. Emani doar bucurie şi mare dragoste în tot ce faci. Eu îţi mulţumesc din suflet pentru acest interviu şi permite-mi să fac o adâncă reverenţă în faţa ta, a mamei tale şi al soţului tău pe care în numele celor ce vă iubesc,vă doresc sănătate, împliniri şi succese.

Cu multă emoţie şi bucurie a consemnat

Adalbert GYURIS

Această prezentare necesită JavaScript.

Maia Ciobanu 2012

Standard

Este un mare privilegiu pentru noi, cei care urmărim cu interes şi simpatie fenomenul muzicii romaneşti contemporane, să asistăm la serile atat de interesante pe care Muzeul Naţional

„George Enescu” in colaborare cu UCMR le organizează in somptuoasele săli ale Palatului Cantacuzino. Sunt ceasuri in care este etalată o artă de cea mai bună calitate, prin selecţie,

prin interpreţi şi mai ales datorită faptului că intotdeauna mistagogul este intrupat de către o persoană extrem de competentă, dacă nu de insuşi autorul a cărui operă este supusă judecăţii unei asistenţe avizate; pentru că, helas, pe impunătoarele porţi păşesc doar muzicieni de rang inalt sau

studenţi pasionaţi (imbucurător, in număr destul de mare) care se implică in tot acest demers.

 

 Joi, 11 octombrie compozitoarea Maia Ciobanu a fost subiectul unui portret, mai bine zis al unui

autoportret sonor, programul cuprinzand reperele unui traseu care numără 31 de ani de creaţie (1981-2012). Concertul a fost dedicat memoriei poetului Tudor Mihai Cazan, o sensibilitate

excepţională prea timpuriu absorbită de Continuum. La acest gest s-a asociat şi unul dintre marii seniori ai componisticii romaneşti, Octavian Nemescu prin lucrarea al cărei titlu nu mai

are nevoie de nici o explicaţie Le roi va mourir?!, profetică inspiraţie care va marca şi destinul propriei familii… Echipa interpreţilor a cuprins colaboratorii fideli, recunoscand astfel pe

violonista Cornelia Bronzetti, Cvartetul Florilegium alcătuit din Marius Lăcraru, Ladislau Csendes, Maria Fecioru şi Anca Vartolomei in timp ce sunetul pentru muzica electronică sau

electro-acustică a fost asigurat de ing. T. F. Cazan; textul programului a fost conceput şi susţinut de Maia Ciobanu.

Seara s-a deschis cu o lucrare scrisă in 1981 intitulată Trei sculpturi pentru cvartet de coarde inspirate din plastica lui Constantin Brancuşi: Cuminţenia pământului, Himera şi Muza adormită. Tehnica precisă a scriiturii este ascunsă de efecte care creează un spaţiu al visului in care se insinuează structuri distincte intreţesute sau fragmentate, completate cu texte poetice. Un

camp virtual al halucinaţiei hipnagogice, languros, populat cu glissandi, tremolo, ponticello, ornamentat, bizantin, in care dăm frau imaginaţiei la …”ce poate visa o muză”…

Dacă unii creatori de muzică dezvoltă clase de compoziţie, Maia Ciobanu păstrază totul intr-un Jurnal al vieţii, care inglobează opera sa, de trăire propriu-zisă, aşternută pe portativ, iar Jurnal 99 este unul dintre cele mai dramatice. In acest caz muzica electroacustică devine şi rămane instrumentul principal care creează spaţiul şi modelează timpul aflat sub stăpanirea Destinului, cel din urmă personificat de o formulă ritmico-melodică a cărui desinenţă este interogativimperativă, extrasă parcă din arsenalul beethovenian. Pe acest suport apar celelalte evenimente muzicale dominate de vasta intervenţie a viorii soliste manuite cu mare siguranţă şi acurateţe de experimentata Cornelia Bronzetti. Tensiunea crescandă a intervalelor de cvartă mărită şi octavă micşorată, ţesute pe ritmul obsedant se prelungeşte intr-o Coda amplă, sfaşietoare.

Următorul capitol, Jurnal 2008 pentru cvartet de coarde, ne introduce in altă atmosferă, cumva tangentă celor Trei sculpturi, o pendulare dramă-vis, in care cu aceleaşi mijloace elaborează alte strategii interesante, realizand un cuprinzător A-B-A al acestui segment de program.

Lucrarea maestrului Nemescu are o istorie insolită: incepută in 1968 sub sugestia dramei lui Eugene Ionesco (Le roi se meurt, 1963 – o meditaţie metafizică asupra apropierii morţii şi a chinurilor agoniei), opus stilistic catalogat ca fiind o anticipare a apariţiei direcţiilor morfogenetice, ea va fi refăcută şi dedicată tanărului poet in retorica titlului Le roi doit mourir?!. Intr-un fel scrierea aparţine teatrului instrumental, incepand cu preludierea solistului Marius Lăcraru pe un text a la maniere de Leclair care degenerează, cantat fiind pe viori din ce in ce mai mici, asociat cu gesturi care sugerează degradarea fizică. Este o metaforă la stingerea sau marginalizarea oricărui tip de aristocraţie, legată cu absenţa calităţii, cu incapacitatea, cu neputinţa…cu martirajul simbolizat de fularul roşu al autorului care manevra suportul electroacustic.

Seara s-a incheiat cu două suprafeţe multimedia, Manifest elitist 2009 şi Hortus Domini magnum est alcătuite de  Maia Ciobanu, unde este reluată tema necesităţii existenţei unei adevărate elite şi nu cea confecţionată de media, „arta avand diverse probleme de comunicare pentru că operează la mai multe niveluri de comunicare”. In ordine inversă, de această dată, imaginile acompaniază muzica, ele nefiind subiectul propriu-zis. Pentru Hortus… se face un mixaj intre muzica electroacustică, intervenţiile unui grup de 5 instrumentişti (recunoaştem in peliculă pe Ana Chifu şi Al.Athanasiu) texte recitate de Bogdan Nichifor, extrase din Eminescu, Shakespeare, Dali, Eluard, fragmente din scrierile lui Caragiale, Delavrancea sau din discursurile unor binecunoscuţi politicieni. Totul pendulează intre Etern şi Efemer, intre ştirile curente şi picturile unui Dali, Miro, Bosch”. Aşa cum afirma autoarea intr-un interviu : “… Hortus Domini magnus est se implică in veşnica noastră actualitate – cea in care demagogia, lăcomia, prostia sunt de prea multe ori mai vii decat sinceritatea, curajul, fantezia şi simţul umorului. ..”.

Seara s-a dorit a fi un omagiu, o Missa da requiem nu numai pentru Tudor M. Cazan, ci pentru toţi tinerii care au părăsit prea devreme, prea tragic acest nivel al existenţei: Tudor Dumitrescu, Călin Ciora, Cristian Nemescu ş.a.

Corina Bura

 

Consideraţii asupra muzicii moderne

Standard

În evoluţia spectacolului, arta muzicii acestui secol a avut o anumită evoluţie ce diferă substanţial de celelalte perioade. Acum, retrospective privind, şcoala compozistică românească ce se va afirma cu pregnanţă, a avut parte o naştere cu o ascensiune cu adevărat miraculoasă. Germinând odată cu fenomenul extins al şcolilor naţionale de la sfârşitul secolului XIX – începutul secolului XX, ea se va racorda treptat la avangarda vestului pentru a se desprinde în cele din urmă şi din contextul prin idei şi realizări extrem de originale.

Câteva personalităţi, ale căror creaţii reprezintă repere memorabile pentru dezvoltarea spiritualităţii, are sursa arhaică prin folclor, provenit de la pictura şi liturghia bizantină, sculptura unui nume cum ar fi Constantin Brâncuşi, reflecţiile lui Mircea Eliade, deschiderile muzicii lui George Enescu au favorizat această originalitate, apreciată ca atare în timp de critici renumiţi ca Ulrich Dibelius. Acesta descoperea cu uluire în 1970 „că muzica românească modernă depune cât şi dispune de o bază largă şi trainică cum nu există în nicio altă ţară”, percepând-o ca o „mişcare în plină efervescenţă”1. De asemenea, cercetătorul Harry Halbreich va afirma prin 1983 ceva-ceva rămâne antologic “noua şcoala românească este fenomenul cel mai fascinant al muzicii europene din ultimii ani.”2

George Enescu va fi primul care va sparge toate barierele provincialismului autohton, în prima jumătate a secolului, aspirând către o dimensiune a unei esenţe în care, atât mijloacele sale, cât şi mesajul muzicii, să aibă marca de a fi universale.

De asemenea, tradiţia bizantină îşi va spune şi aici cuvântul. Spiritualitatea acesteia, profund simbolică, a ştiut a se conserva prin acel (mult invocat) „ochi lăuntric” cât şi „tradiţia” prin “urechea lăuntrică”, privirea de dincolo de realitatea palpabilă, reuşind să „prindă” întotdeauna “duhul” ascuns al lucrurilor şi să aspire la sublim.

Cântul liturgic îi furnizează ca atare lui G. Enescu două dintre aspectele fundamentale ale creaţiei sale: starea nonpulsatorie şi monodia.3 Alte două importante trăsături apar şi se validează prin substratul arhaic, folcloric ce apare eterizat, pur, redus la dimensiunile originare: ritmul parlando-rubato şi eterofonia, aceasta din urmă importantă categorie arhetipală va fi asimilată de toată şcoala componistică, prin iniţiatorul şi teoreticianul orientării – domnul Ştefan Niculescu.

Sublinierea întâietăţii lui G. Enescu asupra conştientizării şi utilizării eterofoniei nu este deloc întâmplătoare, ca şi „paternitatea” compozitorului Ştefan Niculescu asupra direcţiei muzicale. La început, a fost ignorată chiar de către Pierre Boulez ce avea ferma convingere că numita sintaxă înglobată concepţiei seriale era ca şi propria descoperire.

De asemenea, ceea ce nu se poate cunoaşte este contribuţia primară şi substanţială a compozitorilor români la declanşarea şi conturarea curentului muzical spectral, la recuperarea rezonanţei naturale a sunetului, ca şi apariţia în România a muzicii morfogenetice4, legată de numele lui Aurel Stroe încă din anii 1960.

Fiind convins că studiul meu ar putea cu greu să cuprindă o atare vastă informaţie, mi-am propus să realizăm o imagistică sonoră a unor aspecte ale artei contemporane.

Metoda mea s-a sprijinit pe extrapolarea caracterelor vorbirii (curba melodică şi câmpul intonaţional al unei linii „melodice”, specifice epocii moderne, contemporane), cu unele adăugiri specifice cântatului (influenţele registrale asupra expresiei vocale din recitative) şi a constat în compararea curbelor muzicale şi a câmpului intonaţional, a recitativelor alese ca model prin folosirea aceluiaşi tip de reprezentare grafică.

Secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea constituie fără îndoială etape esenţiale în istoria instrumentală. Au fost secolele în care s-a creat platforma conceptuală a artei de „a vorbi – cântând”, care a cunoscut o dezvoltare ulterioară specială, pe linia nuanţării concepţiei tradiţionale în diferite forme şi perimetre culturale.

Fiind legată de limbaj, linia melodică urmează profilul fiecărei limbi, cu particularităţile etnice şi psihologice ale poporului respectiv. Prin exemplele şi interpretările date, cu conotaţie tehnică, am dorit să avansez ideea că recitativul secolului al XX-lea, izvorât din „muzicalizarea” vorbirii şi „verbalizarea“ muzicii, contribuie la reliefarea sensului dramatic şi psihologic al textelor literare exploatate muzical, însumează experienţe şi acumulări succesive într-un proces complex de transformare şi prefacere a limbajului artistic.

                                                      Prof drd. Mihai Daniel,

CNA Regina Maria, Constanţa

 

1Ulrich Dibelius, Şansele muzicii româneşti, în revista Prisma, 1970

2Harry Halbreich, Ana Maria Avram, “Roumanie, terre du neuvieme ciel”, Editura Axis Mundi,1992, pagina 2

3G. Enescu – Preludiul la Unison din Suita I pentru orchestra.

4Proiectcomponisticasumatînconcordanţă cu principiile teoriei catastrofelor a lui Rene Thom

Caracteristicile muzicii tradiţionale japoneze

Standard

Dintre trăsăturile muzicii tradiţionale japoneze este de recunoscut, în primul rând, caracterul monodic. Cel mai vechi exemplu de muzică tradiţională – migakura – era o muzică pentru flaut ce se cânta înainte de începerea unei ceremonii rituale, în scopul purificării locului. Incantaţia flautului se îmbogăţea treptat cu micro intervale, iar sunetul emis era un sunet complex, alcătuit din suflu, sunet şi armonicele sale. Chiar şi muzica gagaku, de esenţă armonică, are la origine nu un substrat armonic în sensul european, ci un unison variat, aflat într-o stare de dezacordare datorată suprapunerii ingenioase de planuri: acela al celor două tipuri de flaut- komabue (flaut mic drept) şiryuteki (flaut transversal, cu găuri, din bambus) – cărora li se alătură oboiul hikirichi, planul orgii de gură sho – alcătuită din şaptesprezece ţevi subţiri din bambus sau metal, de mărimi diferite, aşezate pe un suport de lemn, în partea de jos a ţevilor aflându-se o ancie de metal, cu ajutorul căreia se obţin cinci- şase sunete deodată; acordajul lor este în secunde, terţe, cvarte sau cvinte, iar densitatea sonoră este variabilă şi amplificată datorită unor deschizături de rezonanţă, aflate în partea de jos a tuburilor; se poate cânta totodată inspirând şi expirând, astfel că sunetul rămâne prezent ca un fundal permanent (cluster), ca un zumzet persistent, peste care se aud celelalte instrumente- planul cântării religioase Shomyo (traducere din limba sanscrită a cuvintelor Sabda Vidya care înseamnăvocea înţeleptului, vocea radioasă) şi planul percuţiei cu trei elemente ritmice şi timbrale diferite. Ascultată astăzi, după cincisprezece secole de la apariţia sa, muzica Gagaku este un grăitor exemplu de ingeniozitate şi complexitate dinamică timbrală şi ritmică.

O altă trăsătură specifică muzicii tradiţionale japoneze este importanţa sunetului, gestualitatea sa, viaţa pe care o conţine, permanenta sa modificare în planul dinamic, timbral şi al frecvenţei.

Apogiaturile şi glissandele nu au rol ornamental, ci devin gesturi muzicale importante. Nu există o distincţie clară între sunet şi zgomot, între sunetul determinat şi cel nedeterminat; ele se află în permanentă întrepătrundere, creând un sunet complex, al cărui timbru vorbeşte direct simţurilor şi se află într-o permanentă transformare. În orice exemplu de muzică tradiţională japoneză se observă cum fiecare sunet îşi schimbă continuu intensitatea, culoarea, tipul de vibrato. Paleta sa timbrală este extrem de amplă- de la sunetul pur, dulce, până la sonorităţi violente, înglobând zgomote.

Concepţia asupra timpului este, de asemena, o caracteristică a muzicii japoneze: structura temporală a fluxului sonor este rezultatul suprapunerii de modele temporale, de planuri ritmice foarte diferite, peste pedale; straturile temporale cu evoluţii diferite dau naştere unui timp complex, policrom, numit şi circular. Dansurile tradiţionale ne oferă două modele temporale: odori, strâns legat de mişcările mâinilor şi picioarelor şi mai, bazat pe respiraţia continuă, mentală, spirituală. O importanţă deosebită se acordă pauzei, liniştii, timpul devenind astfel imprevizibil, ca şi liniştea intensă. Se constată şi prezenţa politempiei, a polimuzicii, întâlnită în cultura europeană în muzica lui Charles Ives.

Muzica Nô este şi ea concepută pe două structuri temporale simultane, dar independente: melopeea flautului, bazată pe ritmul liber, unde fixe sunt doar momentul intrării şi ieşirii interpretului şi ritmul ansamblului de percuţie, rezultat din sincronizarea pe verticală a mai multor structuri ritmice şi temporale diferite. Este vorba despre două feluri de timp muzical, sincrone la început, ce evoluează apoi independent, iar în unele momente se interferează. Această suprapunere de straturi ritmice şi temporale creează un efect complex, ce nu mai poate fi perceput în desfăşurare simplă, lineară – acesta este timpul elastic, opusul timpului fix, pulsatoriu. (J.Yuasa, Time în Music, World Music Days, Mexic, nov.1993) Elasticitatea sa se realizează din diferenţele de pulsaţii, cu ajutorul pauzelor, al respiraţiei, dar şi al dinamicii care evidenţiază sau estompează un plan sau altul. Sugestii temporale din muzica Nô se întâlnesc, după cum vom vedea, în lucrările multor compozitori contemporani japonezi.

Muzica tradiţională japoneză s-a dezvoltat, în timp, de-a lungul a cinci perioade istorice: cea mai veche este muzica narativă (până în sec.VI), ale cărei caracteristici se cunosc din anumite surse istorice, care menţionează instrumentele tradiţionale koto, fue, tsuzumi, suzu şi cântările vocale monodice, bazate pe câteva sunete doar, având texte inspirate din viaţa de zi cu zi, sau mici poeme de dragoste.

În cea de a doua perioadă, înfloreşte un important gen muzical – Gagaku – (sec.VI-X), muzică de curte, ale cărei principii de alcătuire au supravieţuit până în zilele noastre. Originile sale se întâlnesc în muzica tradiţională japoneză dar şi în India, Iran şi Asia Centrală.

Perioadei următoare (sec.XVII-XIX) îi sunt specifice ansamblurile de muzică tradiţională (koto-shamisen-shakuhachi), al căror repertoriu se îmbogăţeşte tot mai mult, în paralel cu înflorirea artei poetice, ce îşi află punctul său culminant în haiku.

Perioada a cincea, Era Meiji, impune în 1867 o veritabilă revoluţie culturală. La această dată împăratul Meiji, constatând starea socială şi economică foarte înapoiată a ţării sale, decretează deschiderea Japoniei spre occident şi studierea civilizaţiilor ţărilor industrializate. Această deschidere are loc şi în domeniul culturii, iar artiştii japonezi încep să studieze sistemele artistice occidentale. Încă de la început, problematica pe care aceştia şi-o pun este păstrarea identităţii lor printre noile tehnici totalmente străine.

Numeroşi compozitori precum Kosaku Yamada, Kihoshi Nobutoki, Kojiro Kobune, Tanashi Ota sau mai târziu Makoto Moroi, vor pune bazele unei scriituri occidentale ca tehnică, dar păstrându-şi natura profund orientală.

Pot fi identificate patru perioade de dezvoltare a muzicii de tip occidental în Japonia:

1853-1900 – perioadă în care compozitorii japonezi scriu în special o muzică vocală de tip occidental.

1901-1926 – se perfecţionează scriitura vocală şi apar imitaţii în special ale muzicii romantice. Se distinge în această perioadă Yoritsune Matsudaira, care va deveni unul dintre artiştii emblematici japonezi şi unul dintre cei mai mari compozitori pe plan mondial.

1926-1945 – piesele instrumentale devin mult mai numeroase şi se încearcă o amalgamare definitivă a culturilor occidentală şi orientală, prin utilizarea abundentă a materialelor din muzica tradiţională. Apar acum trei mari compozitori: Joji Yuasa (1929), Toru Takemitsu (1930-1996) şi Kazue Fukushima (1930). În afara bogatei lor activităţi creatoare, aceştia au avut un rol pedagogic primordial, prin difuzarea în Japonia a capodoperelor secolului XX, necunoscute publicului din ţara lor.

Din 1945 până astăzi, odată cu dezvoltarea muzicii dodecafonice şi datorită progreselor tehnologiei sunetului, debutează muzica pe bandă magnetică, concretă şi electronică, proliferează instituţiile de învăţământ muzical, se creează şcoli de compoziţie tot mai active, orchestre simfonice şi festivaluri. Printre acestea din urmă, celebre sunt festivalurile Music Today, creat de Toru Takemitsu sau A. Kiyoshidai International Festival al lui Toshio Hosokawa.

Şcoala japoneză contemporană de compoziţie reprezintă unul dintre cele mai interesante fenomene de acest gen pe plan mondial, prin îmbinarea elementelor tradiţionale cu noile tehnici componistice preluate de la occidentali. În nici o altă ţară asiatică cu tradiţii comparabile nu s-au evidenţiat atâtea personalităţi componistice ca în Japonia, unde în ultimul secol generaţii întregi de compozitori s-au format în şcoli europene. Sub puternica influenţă a post-romantismului german sau a impresionismului francez, compozitorii japonezi de la începutul secolului XX evită în creaţiile lor, în mod deliberat, introducerea de elemente din muzica tradiţională a ţării lor. Însă generaţiile de compozitori afirmate după 1940 îşi vor demonstra originalitatea şi îşi vor cuceri renumele mondial tocmai datorită unei concepţii diferite de a înaintaşilor lor, creând lucrări în care cuceririle tehnicii universale în planul limbajului, al sintaxei şi al structurii se îmbină cu tradiţiile muzicale şi filozofice japoneze, lucrări originale, pline de rafinament şi încărcate de emoţie, clădite pe un fond filozofic de mare profunzime. A existat şi tendinţa de introducere a instrumentelor tradiţionale japoneze într-o orchestră europeană. Toru Takemitsu, de exemplu, a scris două lucrări pentru biwa, shakuhachi şi orchestră: November Steps (1967) şi Toamna (1973). Prima pune în evidenţă contrastul de sonorităţi specific instrumentelor provenind din două lumi atât de diferite; cea de a doua, printr-o eficace spaţializare a sunetelor, este o reprezentare a conceptului Ma din filozofia budistă. În creaţia celor mai importanţi compozitori japonezi contemporani se întâlnesc lucrări pentru instrumente şi ansambluri tradiţionale, interesante nu doar pentru revelarea unor sonorităţi specifice, ci şi pentru originala concepţie asupra sunetului, asupra timbrului şi a timpului muzical. Noile limbaje contemporane ale muzicii sunt vădit influenţate de aceste concepţii de tradiţie orientală şi prin aceasta ele ne apar cu mult mai bogate, mai nuanţate, mai interesante.

 Ion Bogdan Ştefănescu

Al 21-lea album Cătălin Tîrcolea „Alter Ego 3”

Standard

Alter Ego3_front cover lighterConsider că este de admirat la domnul Cătălin Tîrcolea consecvenţa cu care – peste ani ! – ţine ridicat stindardul calităţii actului artistic.

Acest lucru este şi mai uşor vizibil în perioada tulbure ca aceasta prin care trecem. Nu se lasă influenţat de “zona gri a comercialului” care pare să ne domine viaţa. Din contră, prin muzica lui ne înfrumuseţează viaţa, dându-i culoare şi acea picatură de frumos care rodeşte apoi ca un germene sănătos in sufletele noastre.

Aş compara un foarte mare artist, unul consacrat, cu un fluviu care îşi are matca şi curgerea lui, cunoscute deja publicului. Doar arareori reuşeşte să-i taie spectatorului respiraţia cu un proiect nou.

De ce?

Pentru că ştiindu-i itinerarul artistic, îi poţi oarecum intui următorii paşi. Previzibil fiind, nu mai poate surprinde.

Ei bine, artistul Cătălin Tîrcolea reuşeşte să ne surprindă cu fiecare proiect nou! Fiecare dintre proiectele de până acum a fost o continuare a căutărilor artistice şi a neliniştilor creatoare anterioare. Numitorul comun al demersurilor artistice de până acum este calitatea.

La figurat aş spune că domnul Cătălin Tîrcolea s-a născut în „zodia calitătii”, calitate devenită deja emblema artistică a lui Cătălin Tîrcolea. Si cum aşchiile sar in jurul trunchiului, acest atribut l-au moştenit toate albumele dânsului.

Totuşi, cu fiecare album nou suntem invitaţi să străbatem alte drumuri, suntem părtaşi la noi experimente artistice. Pas cu pas, album cu album, descoperim alte valenţe artistice ale autorului.

Acest al 21-lea CD „Alter Ego 3” este o adevarată „risipă” de fantezie. „Risipă” în sensul bun, pozitiv al cuvântului. Muzica acestui album are un fel de prospeţime, care îl distinge clar de albumele anterioare.

După ce a ridicat atât de sus propria ştachetă a calităţii, următorii paşi artistici vor fi o adevărată provocare. Îi doresc multă inspiraţie pentru proiectele viitoare.

03 ian 2013

Liviu Crăciun

Germania

P.S.

Albumul a apărut in format iTunes deci este găsit de publicul larg din întreaga lume. Oricine îl poate downloada prin programul gratuit iTunes  sau alte platforme cum ar fi Spotify, 24-7, Nokia, Wimp sau Basepoint.

http://www.tircolea.ro/?p=906

Festivalul Interjudeţean de Muzică Sacră „Cu noi este Dumnezeu”

Standard

Ediţia a XXIII-a, 15 Decembrie 2012

 Sâmbătă, 15 decembrie 2012, în catedrala cu hramul ,,Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” din Municipiul Orăştie, cu binecuvântarea Preasfinţitului Gurie, Episcopul Devei şi Hunedoarei, s-a desfăşurat cea de-a XXIII-a ediţie a binecunoscutului festival-concurs interjudeţean de muzică corală sacră „CU NOI ESTE DUMNEZEU”.

1.Preasfintitul Gurie

Manifestare de excepţie, festivalul este organizat de către Consiliul Judeţean Hunedoara prin Centrul Judeţean Pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Hunedoara, în colaborare cu Episcopia Devei şi Hunedoarei, parohia ortodoxă „Orăştie 1” şi primăria munincipiului Orăştie. Această ediţie este dedicată Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, cinstirii eroilor martiri ai revoluţiei din decembrie 1989 şi mai ales cinştirii marelui praznic al Naşterii Domnului. Prima ediţie a acestui festival a avut loc în anul 1990 prin iniţiativa dirijorului şi compozitorului Ioan Popa.

2.Hrisostom Aiud

În acest an au participat la festival 13 formaţii corale pe următoarele secţiuni: grupuri corale de copii, grupuri corale de adulţi, coruri mixte parohiale şi coruri mixte ce aparţin diferitor instituţii de cultură. Participanţii au interpretat piese din Cântările Sfintei Liturghii, dar şi colinde şi lucrări muzicale din literatura corală bisericească română şi internaţională.

3.Arhanghelii Orastie, dirijor Marius Popa

Juriul festivalului a fost format din următorii membrii: pr. conf. univ. dr. Domin Adam de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia, părintele arhidiacon Daniel Balea ca reprezentant al Episcopiei Devei şi Hunedoarei şi părintele Valentin Crainic din partea Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Hunedoara.

4.Juriul

Prezentatori ai acestei ediţii a festivalului au fost Marius-Gabriel Rus şi Nicoleta Andreşoiu. Zona Orăştiei a beneficiat de acest cadou muzical în prag de Sărbători prin generozitatea Radioului Color Orăştie care a realizat transmisia în direct a evenimentului.

Festivalul a fost deschis de cuvântul părintelui protopot Narcis Terchet şi de recitalul corului ,,Musica Divina” din Deva, dirijat de profesorii Mariana şi Gelu Onţanu-Crăciun. Încă o dată formaţia corală ,,Musica Divina” a încântat şi a fermecat auditoriul prezent în catedrala din Orăştie.

6.Glasul Chioarului Somcuta Mare

Rând pe rând, fiecare formaţie corală s-a prezentat cu repertoriul anunţat. Trebuie amintit faptul că începând din acest an organizatorii au impus ca fiecare cor să se prezinte în concurs cu un repertoriu ce va conţine maxim patru piese corale iar durata interpretării lor să nu depăşească 15 minute.

Manifestarea orăştiană s-a bucurat şi de prezenţa Prea Sfinţitului Părinte Gurie, care a apreciat şi a încurajat atât festivalul de muzică sacră de la Orăştie cât şi mişcarea corală bisericească la nivelul Eparhiei.

6.Glasul Chioarului Somcuta Mare

La ediţia a XXIII-a a Festivalului Interjudeţean ,,Cu noi este Dumnezeu” au participat coruri din judeţele Alba, Argeş, Caraş Severin, Maramureş, Suceava, Timiş şi bineînţeles coruri din judeţul Hunedoara.

Ca fineţe, ca interpretare şi ca prezenţa deosebită s-au remarcat următoarele formaţii: Corul bărbătesc ,,Sfânta Muceniţă Filofteia” al Facultăţii de Teologie din Piteşti, dirijat de pr. lect. dr. Gheorghe Neacşu; Corala ,,Academica” din Câmpulung Moldovenesc dirijat de prof. Emil Forfotă; Corul ,,Doina” dirijat de prof. Marin Dârvă şi corul ,,Arhanghelii” din Orăştie, dirijor Ioan Marius Popa.

7.Bunavestire Deva

E necesar să avem şi o vedere de ansamblu asupra repertoriilor prezentate în cadrul festivalului de la Orăştie. Din repertoriul corurilor de copii putem aminti: Nunta din Cana Galileii de I. D. Chirescu, Adeste Fideles, Joy to the World de Haendel, Sfânt de Timotei Popovici.

8.Vlastarele Orastiei

Din repertoriul corurilor bărbăteşti au putut fi audiate: Noi în seara de Crăciun de Ioan Brie, Ca pe Împăratul de Ioan Cartu, Lerui Mărului de Gh. Danga, Sus în naltul cerului armonizare Domin Adam, Răspunsurile mari de Gh. Danga.

9.Epifania Orastie

Asupra repertoriiilor abordate de corurile mixte trebuie să stăruim puţin mai mult. Explicaţia este simplă: acestea au dominat participarea din acest an în cadrul festivalului. Putem aminti aici următoarele piese liturgice şi concerte religioase: Cu noi este Dumnezeu de N. Lungu, Rugăciune de Constantin Drăguşin, Ridicat-am ochii mei la ceruri de Ioan Popa, Ectenia întreită cu solişti  de Ion Costescu, Lăsaţi pruncii să vie la mine de Ioana Ghica-Comăneşti, Doamne auzi glasul meu de N. Lungu.

10.Academica din Campulung Moldovenesc

Din colinde pot fi amintite: Domnuleţ şi Domn din cer de Gh. Cucu, Lerui ler de Teofil Coste, Moş Crăciun de Ioan Borgovan, La poartă la Ştefan Vodă armoniozare Marin Dârvă, Bună seara lui Crăciun armonizare Ioan Popa, Noi umblăm şi colindăm de Mihail Bârcă etc.

11.Corul Arhanghelii Orastie

De la formaţiile corale prezente în concurs s-au remarcat soliştii din corul ,,Arhanghelii”, corul ,,Bunavestire”, corul ,,Doina” şi corul ,,Academica” din Câmpulung Moldovenesc.

12.Corul Alitheia Timsoara

Atât părintele protopop Narcis Terchet cât şi preşedintele juriului părintele Domin Adam, au propus ca începând din 2013, festivalul de la Orăştie să devină o manifestare corală la nivel internaţional.

13.Corul Doina, dirijor Marin Darva

La finalul festivalului, corul mixt ,,Alitheia” al Arhiepiscopiei Timişoarei dirijat cu multă măiestrie de către părintele profesor doctor Nicolae Belean. Recitalul coralei dirijate de părintele Nicolae Belean a fost un moment înălţător din cadrul manifestării muzicale. Repertoriul de Crăciun bine ales şi interpretat şi prezenţa dirijorului au creat un moment deosebit. Preasfinţitul Părinte Gurie a adresat cuvinte de apreciere la adresa corului ,,Alitheia” şi la adresa părintelui profesor Nicolae Belean.

14.Corul Facultatii de Teologie Pitesti

În urma jurizării au fost acordate următoarele premii:

–                           la secţiunea CORURI DE COPII: PREMIUL I, Corul ,,Lira” din Deva dirijat de prof. Gelu Onţanu-Crăciun; PREMIUL II, Corul ,,Vlăstarele Orăştiei” dirijat de prof. Petru Androne Eli.

–                           la secţiunea CORURI DE ADULŢI PE VOCI EGALE: MARELE PREMIU, Corul bărbătesc ,,Sfânta Muceniţă Filofteia” al Facultăţii de Teologie din Piteşti, dirijat de pr. lect. dr. Gheorghe Neacşu; PREMIUL II, grupul bărbătesc ,,Epifania” condus de Ioan Marius Popa.

–                           la secţiunea CORURI MIXTE PAROHIALE: PREMIUL I, corul ,,Arhanghelii” din Orăştie, dirijor Ioan Marius Popa; PREMIUL II, corul parohiei ,,Bunavestire” din Deva dirijat de prof. Mariana Onţanu-Crăciun; PREMIUL III, Corul ,,Sf. Nicolae” din Petrila dirijat de prof. Mircea Oneţiu; PREMIU DE PARTICIPARE, Corul parohiei ,,Adormirea Maicii Domnului” din Glimboca, dirijat de ing. Ioan Gaşpar.

–                           la secţiunea ALTE CORURI: PREMIUL I, Corul ,,Hrisostom” din Aiud dirijat de prof. Răzvan Brudiu; PREMIUL II, Corala ,,Academica” din Câmpulung Moldovenesc dirijat de prof. Emil Forfotă; PREMIUL III, Corala ,,Glasul Chioarului” din Şomcuta Mare dirijat de prof. Iustin Podăreanu.

–                           au fost acordate PREMII SPECIALE: Corul ,,Doina” dirijat de prof. Marin Dârvă şi Corul ,,Orfeu” al Liceului de Artă din Deva, dirijat de prof. Gelu Onţanu-Crăciun.

–                           de asemenea, din partea juriului a fost acordat Premiul ,,Cel mai bun dirijor al festivalului” părintelui Gheorghe Neacşu din Piteşti şi Premiul ,,Cel mai tânăr dirijor” lui Ioan Marius Popa din Orăştie.

Toţi participanţii acestui festival, fie că ne referim la preoţi, corişti sau simplii auditori şi-au exprimat bucuria prin cântarea sacră şi prin colind în cadrul ediţiei a XXIII-a a Festivalului Interjudeţean de Muzică Sacră ,,Cu noi este Dumnezeu” de la Orăştie.

Ioan Marius Popa