Arhivele lunare: Februarie 2013

Numărul 56, 10 Februarie 2013

Standard

mierlaClemansa Firca In Memoriam

Helmut Plattner In Memoriam

Felician Roşca: Seminarul de imnologie 2013

Elena Maria Şorban: Carei, premiul Maturus 2012

George Petrovai: Relativitatea cunoașterii  și certitudinea neștiinței omului

Irina Niţu: Un aspect inedit descoperit în creaţia pentru saxofon a lui Ştefan Niculescu

Natalia Chiciuc: Descântece de Igor Iachimciuc – o „revoluție”  în muzica academică basarabeană

Nicolae Brînduş: Fumişti

Paul Leu: Naşterea operetei româneşti

Roxana Moldovan: Din nou, despre Florin Niculescu

Sergiu Găbureac: Mediateca “George Enescu”

Silvia Muntean: Speranţele Orăştiei. Remember, după 20 de ani

Veronica Anghelescu: O viaţă în slujba muzicii. Traian Buhlea – portretul unui muzician

Veronica Anghelescu: Concert de muzică românească la Sala Radio

Colţul literar – Cerul meu, poem de Cornelia Petroiu

Colţul literar – Ochii înnodaţi în soare, poeme de Tatiana Scurtu Munteanu

Music! Bohuslav Martinu – Sonata for Flute and Piano. mov. I, played by Zdenek Bruderhans

Music! Daniel Mihai – Improvisation

Music! Douglas DaSilva – Am strigat!

Music! Douglas DaSilva – Amor e disonanccia  

Music! George Balint – Bontrom

Music! Ion Scărlătescu – Bagatella – Arranged by Ioan Dobrinescu

Music! Luciano Berio on Flute Sequenza, a dialogue with Zdeněk Bruderhans

Music! Maia Ciobanu – Jurnal ’99

Music! Nicolae Brînduş – Şapte Psalmi

Music! Tiberiu Olah – Suita Mihai Viteazul – arr. by Ioan Dobrinescu

Music! Traian Buhlea – Ultimul interviu

Music! Valentin Petculescu – Reverberaţii

Music! Vasile Menzel – Balada Morarului

Music! Veronica Anghelescu – Uyulala

Music! Zdenek Bruderhans plays 20th Century Flute Concertos

Programul Teatrului Excelsior

 

 

Helmut Plattner In Memoriam

Standard

A trecut in nefiinta un maestru al muzicii de orga, cel care a infiintat in anul 1941 prima clasa de orga la Conservatorul bucurestean.
Lumea organistica este azi mai saraca cu un maestru, un om de o puritate si decenta impecabila, un corifeu al artei organistice romanest.
O lacrima si un gand frumos Mestre Helmut Plattner!

Felician Roşca

alături de Redacţia No14 Plus Minus

Plattner

Seminarul de imnologie 2013

Standard

seminar imnologie 2013Seminarul de imnologie din acest an, organizat sub egida Societăţii Române de Imnologie şi Universitatea de Vest din Timişoara va avea loc la Timişoara în perioada 3-5 martie 2013. Tematica propusă face parte din domeniul dedicat imnologiei creştine: poeţi, compozitori, traducătorişţi si aranjori de imnuri creştine. Dorim ca referatele participanţilor să conţină cât mai multe date cu privire la această tematică extrem de actuală dar şi generoasă ca subiect de cercetare imnologică.

Pentru cei interesaţi termenul de înscriere este până la data de 25 februarie 2013. Datele de înscriere trebuie să conţină numele şi prenumele participantului, titlul lucrării, data sosirii la Timişoara. Organizatorii oferă gratuit cazarea participanţilor. Lucrările se vor desfăşura în sala Orpehum de la Facultatea de Muzică din Timişoara din Piaţa Libertîţii nr. 1. Taxa de participare, care va acoperii costurile mapei şi a cheltuielilor de editare a lucrărilor este de 30 euro (echivalent în lei la cursul zilei) şi se achită la primirea mapei  de participare. Lucrările vor fi publicate în prima fază pe pagina http://www. hymnology.ro Editia 2013. Pentru detalii se poate apela la tel 0744987686 Prof. univ. dr. Felician Roşca

Felician Roşca

Carei, premiul MATURUS 2012

Standard


DSC07775Ce înseamnă să fii matur? Etimologia termenului indică rădăcină protoindoeuropeană ma, care înseamnă “bun”, implicand conotația “la timpul său”.

La Carei, Fundația pentru Cultură și Muzică Say Yes demonstrează, din 1996 încoace, maturitatea unor tineri absolvenți de liceu, din localitate. Un exemplu de urmat, datorită caracterului stimulativ al confruntării cu propriile realizări, la momentul de răscruce al terminării liceului!

Am fost invitată în juriul care s-a reunit la 29 decembrie 2012, pentru a delibera asupra celor 11 concurenți – cinci înscriși la secția română și 6 la cea maghiară. De menționat că înscrierile se fac în nume propriu, constând din depunerea autobiografiei, susținute prin creații proprii, diplome și DSC07795recomandări care să ateste activitățile extrașcolare ale candidaților. De la depunere la premiere, se desfășoară examenele de bacalaureat, a căror promovare este obligatorie pentru menținerea în concurs. Sarcina juriului 2012 nu a fost ușoară, întrucât concurenții au fost foarte convingători. Cei cinci membri ai juriului au parcurs, într-o primă etapă, dosarele de concurs, iar în a doua etapă au stat de vorbă cu tinerii și au urmărit prezentările lor artistice.

Dintre autobiografii, am apreciat pe acelea care au avut și calități literare, nefiind doar seci dări de seamă. Astfel, numele de familie Baumli (în germană, “pomișor“) a stat la baza autocaracterizării unei tinere care și-a ramificat activitățile potrivit acestui sens. Alt candidat s-a intitulat “un licurici din dansul luminilor“, punând accent pe colaborările sale colegiale. Dialogurile juriului cu fiecare concurent au avut elemente similare cu un interviu de angajare, dar cu avantajele libertății de opinie.

Cosarca 1Am cunoscut tineri energici, care au timp să învețe foarte bine, să câștige la olimpiade, chiar internaționale, să cânte, să danseze, să fie campioni sportivi, să facă acțiuni în folosul comunității. În spectacol, am apreciat performanțele de muzică populară tradițională, ușoară și clasică ale mai tuturor concurenților și prietenilor care i-au secondat în sepctacol – dovedind, în mod tonic, că arta sunetelor rămâne un domeniu preferat și pentru noile generații. O mențiune specială pentru Raluca Bilațiu, o promisiune pentru muzica ușoară, confirmată de activitatea sa în formația din Carei, Yesterdays.

Merituoșii candidați Maturus 2012: Raluca Bilaţiu, Adrian-George Coşarcă, Bernard Naghi, Oana Ţenter, Robert-Francisc Vida, Annamária Baumli, Bernadette Bréda, gemenele Anita și Kitty Bujdosó, Kitty Gnandt, Karen Horn, Kriszta Maurer. Punctarea exigentă, după un sistem complex, în trei etape, a dus la departajarea câștigătorilor. Juriul bilingv, prezidat de inginerul Imre András, director executiv al Fundației pentru Comunitate, din Cluj, a cuprins pe actorul Vlad Chico (Teatrul de Nord Satu Mare), artistul palstic Dorothea Fleiss (Fundația Fleiss East-West Artists Stuttgart), filologul Erzsébet Léb (Budapesta) și subsemnata, muzicolog clujean.

Breda 1Juriul a apreciat în mod deosebit implicarea în realitatea socială a Bernadettei Bréda – confirmată, ulterior depunerii candidaturii la Maturus, de înscrierea sa la studii universitare teologice și de asistență socială. La Adrian Coșarcă, care a ajuns student medicinist, au fost prețuite creațiile poetice și de film – aș spune, calitățile imagistice ale liricii și cele poetice ale eseurilor sale cinematografice –, dar și sinceritatea exprimării căutărilor și ezitărilor asupra propriei deveniri.

Un cuvânt aparte despre organizatori. Zsolt Enyedi este totum factum al Fundației Say Yes – de la informatician la muzician. Un amănunt semnificativ este că acest rocker împătimit este soțul delicatei cântărețe de muzică veche Ildikó Keresztesi, solista ansamblurilor Collegium și Carmina Renascentia, într-o conviețuire plină de armonie –  dedicată nu numai familiei, ci și educației tinerilor comunității.

Marele premiu pentru fiecare dintre cele două secțiuni – română și maghiară – a fost de câte 1.000 de lei. Toți participanții au primit premii prin bonuri pentru cărți și, mai ales, toți au avut de câștigat prin mai buna cunoaștere de sine. Întotdeauna este timpul pentru a ne implica.

Elena Maria Șorban

Relativitatea cunoașterii și certitudinea neștiinței omului

Standard

Dacă ar fi să-l caracterizăm pe omul modern, atunci din trăsăturile lui definitorii nu-i cu putință să lipsească trufia. Căci acesta se fălește nevoie mare cu cunoștințele sale teoretice și practice, implicit cu poziția sa de cuceritor, pe care – afirmă el cu nedisimulată mândrie – a dobândit-o cu tenacitate și imense sacrificii în lupta cu natura. Sigur că da, recunoaște cu falsă smerenie omul nostru, cu toate astea n-a devenit nici pe departe atotștiutor, nici măcar în domenii restrânse și învecinate cu condiția sa de „trestie gânditoare” (Pascal), pentru că – nu-i așa? – cunoștințele omului căutător și perseverent sunt într-o continuă expansiune.

Strâns cu ușa evidenței acuzatoare, el va recunoaște de asemenea că uneori s-a pripit peste fire (cu agresivitatea industrializării, chimizarea solului până la îmbolnăvire, secătuirea resurselor, în general cu construirea unui model de civilizație hiperpoluant), că alteori a dat dovadă de prostie crasă (declanșarea războaielor, fabricarea armelor de distrugere în masă) și că niciodată până în clipa de față n-a luat în calcul cu responsabilitate teribilele reacții ale naturii (inundații, uragane, alunecări de teren), care de-atâtea și atâtea ori fusese necinstită de trufașa nesimțire a „bipedului fără pene”, așa cum îi plăcea lui Frederic cel Mare să-l definească în bășcălie pe om.

Dar, mă rog, de ce-ar fi altminteri, când atât de puțini dintre semenii noștri își mai amintesc de celebra spusă socratiană Știu că nu știu nimic și când și mai puțini dintre ei au idee de existența înțelepciunii taoiste, care, cu mii de ani în urmă, îi îndemna pe oameni să fie modești: „A ști, spun taoiștii, dar a te crede neștiutor, este cât se poate de bine; a nu ști, dar a te crede atotștiutor, este o adevărată boală”.

Căci oamenii înțelepți, întrucât creează disconfort și neliniște în rândul semidocților cu ifose, au fost din totdeauna priviți de grosul semenilor lor ba cu indiferență, ba cu suspiciune, ba cu teamă. (Se spune, și pe bună dreptate, că a ști este o binecuvântare, dar a ști prea multe este un adevărat blestem…)

Vai mie, și cât de binevenite ar fi asemenea învățături pentru omul zilelor noastre! Dar cine să ia aminte la aceste vorbe cu miez, într-o lume cuprinsă de febra căpătuielii cu orice chip, o lume în care înțeleptul este taxat drept nebun și șarlatanul descurcăreț este făcut erou, o lume în care preacreștinescul Servus servorum Dei (Robul robilor lui Dumnezeu) este disprețuit cu eleganță și călcat în picioare cu vrednicie democratică de către atât de plăcutul Carpe diem (Trăiește-ți clipa) și atât de pragmaticul Time is money?!

Poate tocmai de aceea, afirmă gânditorul Petre Țuțea, preștiințificul om de azi ar trebui să știe două lucruri esențiale:

1)Inteligența ne-a fost dată nu pentru a căuta, ci pentru a primi Adevărul;

2)Calea omului trebuie să se dea la o parte din fața căii Domnului, care cunoaște două forme: inspirația sau favoarea divină și revelația sau acțiunea directă a divinității asupra omului căutător.

*

După această introducere, în care am căutat să scot în evidență câte ceva din trăsăturile reprobabile ale omului modern, în continuare voi încerca să aprofundez prin argumente sugestive ideea încorporată în titlu. Cu mențiunea că puținătatea cunoștințelor din unele domenii, ca și hazul acelora extrem de alambicate (din alte domenii), ilustrează mai degrabă certitudinea neștiinței omului decât relativitatea cunoașterii lui.

Se știe că, pentru a fi mai lesne cunoscută și parcursă cu avionul sau vaporul, planeta noastră a fost cu grijă parcelată prin linii imaginare numite paralele și meridiane. Tocmai pentru asta există un ecuator care împarte Pământul în două emisfere (nordică și sudică), există cei doi poli și există meridianul zero.

De la acest meridian ce trece prin Greenwich, continuă numerotarea celorlalte meridiane, așezate din grad în grad, căci ecuatorul fiind cerc, are taman 360° (180º longitudine estică și tot pe atâtea longitudine vestică).

Astfel împărțit și cu atenție răscolit de radare și sateliți, s-ar părea că Terra nu mai are secrete nici pentru navigatori și nici pentru oamenii de știință ai zilelor noastre. Dar lucrurile stau așa doar dacă facem abstracție de unele pete albe de pe uscat, care le cam taie pofta de aventură până și celor mai temerari exploratori (ex. petele albe din Amazonia), precum și de fenomenele misterioase (deocamdată fără o explicație științifică unanim acceptată), unde zice-se că dispar fără urmă nave maritime și flotile întregi de avioane…

Dar să revenim la parcelarea Pământului. Pe măsură ce ne îndepărtăm de Marea Britanie și intrăm mai adânc în Europa continentală, se cheamă că mergem spre Est, adică spre Orient. Procedând invers, ne adâncim în Apus sau Occident.

Respectiva orientare are în vedere mișcarea Pământului în jurul axei sale, deci modul în care el este scăldat de razele Soarelui. Căci de la Soare așteptăm lumină și căldură și tot el este reperul cu ajutorul căruia marcăm timpul nostru calendaristic, altfel spus ne orientăm în acest fragment de Univers.

Cuvântul orient este deosebit de frumos și sugestiv, deoarece în componența lui intră franțuzescul or (aur), splendidă sugerare a culorilor aurii ale răsăritului de soare.

Cuvântul occident nu deține atari comori lăuntrice. Ba mai mult, prin omofonie, termenul occident te duce cu gândul la…accident. Iar dacă luăm istoria la puricat, apoi într-adevăr că au fost o serie de accidente, extrem de binevenite pentru apuseni. Amintesc doar câteva dintre ele:

a)Toate cruciadele organizate cu sprijinul și binecuvântarea papilor, au reprezentat inclusiv modalități eficace de jefuire a culturii și civilizației Bizanțului de către barbarii cavaleri ai Apusului de-atunci;

b)După secolele adjudecate de popoarele migratoare, cu preponderența absolută a popoarelor germanice în apusul, centrul și nordul Europei, occidentalii n-au mai avut de înfruntat și urgia ordiilor asiatice (turci, tătari, muscali, unguri), trâmbe eminamente pustiitoare și aculturale. Popoarele occidentale, într-un rapid proces de cristalizare și consolidare, s-au putut dezvolta în voie, valorificând fondul cultural moștenit de la Imperiul Roman de Apus și, cum spuneam, comorile smulse de la alții, căci de strajă la porțile Orientului erau creștinii de serviciu până la sacrifiul suprem, în principal românii, care secole la rând au apărat întreaga creștinătate (inclusiv cultura și civilizația europeană) de furia lacomă și devastatoare a islamicilor;

c)Tot cam pe-atunci, printr-o fericită combinație a evenimentelor istorice de la sfârșitul secolului al XV-lea, ori poate că printr-un capriciu al istoriei, a început epopeea marilor descoperiri geografice, adică expansiunea țărilor din vestul Europei, constituirea imperiilor lor de peste mări și – desigur – demențialul jaf al teritoriilor supuse cu sabia într-o mână și crucea în cealaltă, îndeosebi în campaniile duse de către conchistadorii spanioli. De notorietate și neștearsă aducere aminte rămân oribilele crime săvârșite de aceștia împotriva aztecilor și incașilor, procedee barbare prin care au fost pentru totdeauna curmate civilizații superioare celei europene.

Împotriva acestor atrocități inimaginabile s-a ridicat doar vocea curajoasă a lui Bartolomeo de Las Casas, episcop de Chiapa (Mexic), dar, venind în Europa și protestând la curtea regală din Madrid, el a sfârșit prin a fi tratat drept nebun…

Mutarea centrului de greutate al comerțului european în Atlantic a dus la îmbogățirea țărilor riverane, concomitent cu ruinarea comerțului pe Marea Neagră, mai ales după ce aceasta devine un lac turcesc.

Dar iată o nostimă mostră de relativitate spațio-geografică, care se datorează rotundului planetei. Pentru englezi și francezi, iar pentru americani cu atât mai mult, românii sunt orientali. Să nu uităm că mai avem de-a face cu un Orient Mijlociu, care – firește – este la răsărit de România, și cu un Orient Îndepărtat (China, Japonia) din capătul Asiei.

Deci, așa orientali precât suntem, pentru turci sau iranieni apărem oleacă de occidentali, iar pentru indieni sau chinezi suntem din plin occidentali. De altfel, unele ținuturi din Oceanul Pacific, de exemplu, sunt într-atât de orientale, încât la limită pot fi considerate…occidentale.

La un joc tot așa de poznaș se pretează și timpul: După ora 24 (ora zero), putem spune fără a părea câtuși de puțin ridicoli, că-i atât de târziu încât este extraordinar de devreme! Dovada elasticității timpului ne este oferită atât de trecerea la ora de vară, iar apoi la cea de iarnă, cât și de adaptarea organismului uman la noul fus orar în urma deplasării fie spre Vest, fie spre Est. În ambele cazuri se constată că timpul este imuabil doar în scurgerea sa ireversibilă dinspre viitor înspre trecut, nu și în manifestările sale punctuale, respectiv neesențiale.

Căci, deși oamenii au devenit sclavii timpului, el este doar o convenție admisă de noi toți. Ba mai mult. Timpul nu-i oferă omului nici o evidență sesizabilă, cu dreptate spunându-se că nimeni dintre muritori nu poate contempla timpul din exterior și nu poate exercita vreun control asupra acestui flux inefabil. Iar dacă tradiția aristotelică susține că timpul este inseparabil de mișcare, merită atunci să ne întrebăm: De fapt ce măsurăm atunci când pretindem că măsurăm timpul?

Timpul, prin urmare, este acea coordonată elastică pe care se mulează existența noastră și care se lasă modelată de noi doar până la atingerea unui optim între timpul interior și cel exterior, respectiv până la reglarea ceasornicului biologic al celulelor după timpul astronomic.

Timpul și spațiul sunt cele două categorii fizico-filosofice despre care știm că există (că doar materia există și se mișcă în timp și spațiu) și pe care, până în clipa de față, nici un gânditor nu a reușit să le explice, dacă nu complet și definitiv, măcar mulțumitor: Sunt ele realități obiective, ori au doar o existență pur subiectivă?

Iar atunci când opiniile sunt împărțite, înseamnă că adevărul rămâne în continuare o taină neliniștitoare, de a cărei dezlegare (încă) muritorii nu se arată vrednici…

*

Oamenii își târâie destinele între paralelele lui Euclid, ce se întâlnesc doar la infinit, destine modelate de un spațiu tridimensional și de un timp unidimensional și ireversibil (Fugit irreparabile tempus, spunea Vergiliu).

Funcție de temperament și educație, purtăm povara timpului cu curaj sau nepăsare, cu bucuria credinciosului sau cu disperarea ateului.

Oricare este condiția omului, nimic nu-l împiedică să-și imagineze alte coordonate spațio-temporale pentru actuala existență a sa și a materiei, respectiv – prin credință și iubire – pentru cea viitoare.

Neîndoios că din atari plăsmuiri s-au născut geometriile neeuclidiene, geometrii în care spațiile au n dimensiuni (n>3), paralelele se intersectează fără a se sinchisi de infinit, iar triunghiurile se abat de la regula de fier a celor 180º, căci suma unghiurilor într-un asemenea triunghi convex sau concav poate fi mai mare sau mai mică de 180°.

Nota1: Numesc triunghi convex acel triunghi ale cărui laturi au curbura spre exterior și concav acel triunghi ale cărui laturi se curbează spre interior. De aceea, suma unghiurilor din triunghiul convex este mai mare de 180º, pe când în cel concav este mai mică de 180°.

Cât privește timpul, se știe că în afara de timpul solar (calendaristic), care a dat multă bătaie de cap tuturor civilizațiilor (nu și mayașilor!), există și alte forme de timp: timpul psihologic, timpul biologic (de care deja am amintit), timpul fictiv (mânuit de scriitori), timpul sau timpii macrocosmosului, respectiv cei specifici microcosmosului.

Dar noi, oamenii, ce putem pricepe din măreția copleșitoare a Universului, cu toată bunăvoința astronomilor și a teoriei relativității? Teoria relativității este valabilă pentru viteze apropiate de viteza luminii (c=300.000 km/secundă). Dar peste această viteză ce se întâmplă? Căci este de presupus că nu doar (încă) nedovediții tahioni se pot deplasa cu viteze mai mari decât viteza luminii, ci și alte forme ale materiei din macrounivers și microunivers. În plus, teoria relativității mai susține că la viteze apropiate de viteza luminii, spațiul se contractă și timpul se dilată, adică apar fenomene subtile, imposibil de surprins și de explicat cu actualele cunoștințe și cu actuala tehnologie.

Poate că o viteză egală cu cea a luminii este nu doar pragul de schimbare al materiei accesibilă nouă în ceva inaccesibil (antimaterie), ci și punctul limită la care spațiul se contractă până la resorbția sa totală (golul sau neantul nu are nevoie de spațiu pentru a găzdui inexistentul), iar timpul se dilată până ce redevine eternitate.

Este de presupus că antimateria se poate deplasa cu orice viteză, chiar și cu viteza gândului, și că atunci mișcarea ei se petrece într-un timp care curge în sens invers (dinspre trecut înspre viitor) și într-un spațiu fără dimensiuni (spațiu inexistent), ori într-un spațiu configurat, cu oricât de multe dimensiuni cuprinse în intervalul [4, ∞).

Nota2: Trecerea de la materie la antimaterie și viceversa are loc la scară cosmică doar prin voința Atoatefăcătorului. Acel Fiat lux! al creației primordiale a însemnat înfăptuirea simultană a două colosale procese: a)Limitarea atotputerniciei neantului prin explicita formulare a vrerii  de-a se naște existentul și ființa; b)Ieșirea materiei din antimaterie și așezarea acesteia în sistemul spațiu-timp, sistem prin care creatul dobândește „conștiința” superiorității sale în raport cu necreatul și-și afirmă supunerea în fața autorității supreme.

Judecata de Apoi va însemna procesul invers – trecerea de la materie la antimaterie, de la efemer la etern, de la temporal la atemporal…

Cu toate instrumentele ultraperformante pe care le utilizează, astronomii zilelor noastre încă n-au izbutit să elimine nici una din tainele cu care ne împresoară Universul nemărginit și cu toate astea uimitor de armonios și precis. Iar aceste taine constituie tot atâtea întrebări sâcâitoare pentru om: Încotro „curge” Universul, admis fiind faptul că acesta este într-o continuă mișcare (după unii pulsatorie, după alții o interminabilă mișcare de rotație în interiorul unei sfere)?; sau: Viața noastră este posibilă numai întrucât Pământul duce trena Galaxiei și „aleargă” prin necuprins spre un țel în veci necunoscut omului?; sau: Există viață și pe alte planete, ori omul este condamnat la izolare cosmică pentru un timp imposibil de precizat?

În paranteză fie spus, dacă admitem o formă a Universului, oricare ar fi ea, atunci trebuie să admitem existența limitelor de întindere al acestei forme (de pildă, curbura extremă a unui cosmos sferic), caz în care Universul nu mai poate fi considerat infinit în spațiu, chiar dacă sfera, văzută ca și corp perfect de către antici, are capacitatea intrinsecă de-a crea iluzia infinității…

Pentru a nu schimba neînțelesul într-unul și mai dens, cred că, așa cum am spus mai sus, trebuie imaginate alte coordonate spațio-temporale (alți timpi și alte spații), în care mișcarea în general ascultă de alte legi. Căci în profunzimile nemăsurabile ale macrocosmosului, până și raza de lumină se curbează în încercarea disperată de-a străbate imensele spații siderale, dar cel mai adesea obosită, ea sfârșește prin a fi absorbită de hăurile în veci flămânde de substanță…

Cât privește microcosmosul, situat într-un alt registru al cunoașterii, capacitatea noastră de pricepere se dovedește la fel de precară. În tentativa de-a descoperi ultimele „cărămizi” ale materiei (cele mai mici particule), fizicienii au pătruns cu acceleratoarele de particule tot mai adânc în intimitatea atomului, astfel descoperind noi și noi particule, din ce în ce mai mărunte și tot mai bizare în comportament: electroni, protoni, neutroni, mezoni, leptoni, barioni, quarci etc.

Dar la acele ultime „cărămizi” ale materiei încă n-au ajuns! Și poate că nici n-au cum să ajungă de îndată ce la acest nivel au loc transformări continui din materie în energie și viceversa…În schimb, toți cercetătorii sunt de acord că la nivel cuantic trebuie admisă o altă logică – logica dinamică a contradictoriului, dezvoltată de compatriotul nostru Ștefan Lupașcu. Căci electronul nu este particulă sau undă, ci este și particulă și undă!

Iar la nivel subcuantic trebuie elaborate alte legi de manifestare a materiei, ca de pildă principiul de nedeterminare al lui Heisenberg, fiindcă aici timpul și spațiul au alte conotații față de nivelul fizic.

Poate că prin aceste experiențe, deja s-a ajuns la pragul care separă materia (așa cum se încăpățânează oamenii să o perceapă) de nematerie, respectiv de antimaterie: câmpuri de foarte mare densitate, care pentru a exista real ori numai aparent, nu mai au nevoie de suport material, ci doar de vrerea necuantificabilă de-a fi.

Sau poate că în acest mod, omul căutător are privilegiul să ajungă în vecinătatea acelui a fi primordial, situat dincolo de hotarul timpului și al gândirii umane, și care, așa cum spuneam mai sus, sub impulsul imperativului Fiat lux!, a fost silit să participe la grandioasa lucrare divină…

Sigur, multe ar fi de spus pe această temă. Dar spusele, oricât ar fi ele de inspirate, n-ar căpăta greutatea certitudinii dobândită prin experiment, singurul zeu în fața căruia se închină știința modernă și căruia admite să-i aducă nenumărate ofrande.

De aceea mă voi opri, nu înainte de-a pune întrebarea: Totuși, ce înseamnă a ști?

Mi-ar fi imposibil să răspund la această întrebare dacă m-aș lua doar după avânturile pragmatismului și după tratatele științei moderne.

Așa că vrând-nevrând, pentru a ieși cu fața curată din această cursă pe care singur mi-am întins-o, voi apela la claritatea și seninătatea lui Confucius. În Analecte el spune: „Când știi să socotești că știi, când nu știi să socotești că nu știi. Aceasta înseamnă cu adevărat a ști”.

George PETROVAI

 

Un aspect inedit descoperit în creaţia pentru saxofon a lui Ştefan Niculescu

Standard

Muzica românească contemporană pentru saxofon se leagă indubitabil de numele unui instrumentist devenit celebru la noi în ţară: Daniel Kientzy. De origine franceză, el a jucat şi continuă să joace un rol extrem de important în dezvoltarea unui repertoriu de muzică clasică pentru instrumentele lui. Sonorităţile precum şi posibilităţile lor tehnice au fost cunoscute prin intermediul unor lucrări teoretice semnate tot Daniel Kientzy. Se poate chiar afirma că piesele româneşti pentru saxofon i se datorează, şi aceasta deoarece ineditul instrumentului dublat de istoria sa relativ tânără şi raritatea cu care el a fost întrebuinţat în muzica clasică nu au favorizat includerea sa în schema ansamblurilor tradiţionale. Prezenţa artistului pe scenele româneşti la începutul anilor ’80 a declanşat o reacţie cu efecte benefice muzicii contemporane pentru saxofon, fiind esenţială pentru compozitorii români şi repertoriul amplu dedicat ulterior lui şi saxofoanelor sale.

Alături de Miriam Marbé, Anatol Vieru, Nicolae Brânduş, Horia Surianu, Horaţiu Rădulescu, Mihai Mitrea Celarianu, Doina Rotaru, Ştefan Niculescu a fost unul dintre primii compozitori care l-au cunoscut pe interpretul francez. Ulterior, afinităţile dintre cei doi s-au concretizat armonios în plan profesional.

Personalitate marcantă a muzicii româneşti, Ştefan Niculescu a inclus în lista opusurilor sale patru compoziţii de facturi diferite în care saxofonul îşi face simţită prezenţa ca element solist ori ca parte integrantă în anumite combinaţii instrumentale. În ordine cronologică, acestea sunt: Cantos, a III-a simfonie concertantă pentru saxofon şi orchestră (1984), Octuplum pentru ansamblu (1985), Chant-son pentru două saxofoane (1989) şi Axion pentru cor de femei şi saxofon (1992). Toate l-au avut ca solist pe Daniel Kientzy în prima lor audiţie, au fost compuse şi unele chiar dedicate saxofonistului francez. Această relaţie specială a fost perpetuată, rămânând consemnată în cronici, concerte şi înregistrări audio realizate de-a lungul timpului în ţară dar şi în străinătate.

Referitor la felul în care s-au întâlnit, iată ce afirma Ştefan Niculescu despre Daniel Kientzy: „L-am cunoscut […] acum aproape două decenii la Bucureşti. Fusese invitat să cânte, printre altele, la Ateneul Român. Îi ştiam de mult numele, dar nu-l auzisem niciodată în concert. M-a cucerit din capul locului”[1]. Evenimentul la care se face referire a avut loc cel mai probabil în anul 1983, an în care începe să prindă contur istoria unui repertoriu dedicat saxofonului de către compozitorii români. Fascinaţi de spectacolul pe care solistul îl instituia actului interpretativ la acea vreme, de posibilităţile şi sonorităţile instrumentului destul de nefamiliar în postură solistică, compozitorii s-au apropiat cu entuziasm de noutatea prezentată, punând-se în acest fel bazele unui edificiu impozant, construit de-a lungul a patruzeci de ani de colaborări ulterioare.

Ştefan Niculescu şi originalitatea artei sale nu mai constituie un mister pentru cei ce îi cunosc muzica. Győrgy Ligeti a intuit-o şi explicat-o destul de direct într-o convorbire cu Ştefan Niculescu la Wien Modern, în 1992[2]. În ceea ce priveşte strict relaţia dintre creaţia compozitorului român şi saxofon, se remarcă aceeaşi notă de inedit prin analiza celor patru creaţii dedicate acestui instrument, unde sunt prezentate plenar valenţele lui expresive. Compozitorul subordonează efectele, sonorităţile timbrale ale instrumentului unei atitudini extra-muzicale. Sacrul este o componentă nelipsită a gândirii lui componistice, fapt sugerat prin întreaga esenţă a muzicii sale. Cele patru piese pentru saxofon au în comun nu doar acest instrument particular, ci şi o raportare clară la divinitate, realizată printr-un mod unic (în muzica românească), recent descoperit.

Dincolo de inefabilul artei sunetelor, se observă în compoziţiile pentru saxofon ale lui Ştefan Niculescu un indiciu clar al ofrandei pe care el o aduce divinului. Pentru aceasta, apelează la un citat din Claudio Monteverdi, anume Sonata sopra Sancta Maria ora pro nobis, recognoscibil în toate partiturile pentru saxofon. Tema sonatei este inserată în anumite momente ale desfăşurării fiecăreia dintre piesele amintite, tratată diferit, în funcţie de context. Menţinerea acestui citat în lucrările destinate saxofonului pare foarte interesantă, cu atât mai mult cu cât nu a putut fi regăsită (deocamdată) şi în alte compoziţii ale lui Ştefan Niculescu. Întâmplarea a făcut ca în ultimul interviu acordat să îmi manifest curiozitatea faţă de titlul lucrării Axion, prilej cu care mi-a fost dezvăluită legătura dintre piesa lui Monteverdi şi Axion-ul său (ambele reprezentând în felul lor imnuri de slavă închinate Fecioarei Maria). Din nefericire, relaţionarea acestei piese cu celelalte dedicate saxofonului am făcut-o mai târziu, după ce compozitorul a trecut în nefiinţă. Nu mică mi-a fost mirarea să constat deci că fragmentul tematic monteverdian din Axion apare şi în următoarea lucrare analizată, şi aşa mai departe, în toate cele patru piese ale lui Ştefan Niculescu ce includ saxofonul în ansamblul lor instrumental! Ar fi putut să-mi fie deconspirat acest detaliu în interviul din 2006 dar din fericire, surpriza descoperirii lui îmi aparţine. Se pare că nici Daniel Kientzy nu a fost prevenit în acest sens, iar încifrarea semnificativă a citatului pe parcursul lucrărilor nu a făcut posibilă depistarea elementului lor comun. Însă la o analiză mai detaliată, citatul este evident. Odată identificat, poate fi reperat (atât auditiv, cât şi vizual) indiferent de varianta sub care este prezentat. Schematic, voi prezenta apariţiile respectivului citat în fiecare dintre lucrările pentru saxofon compuse de Ştefan Niculescu[3].

Iată transcrierea temei din piesa lui Claudio Monteverdi, Sonata sopra „Sancta Maria ora pro nobis”, SV 206:11.

Exemplul nr 1:

1

  1. În Cantos (1984), citatul apare în două ipostaze:

a)            secţionat în motive, intercalat cu alte teme;

b)            integral, în ştima solistului:

a)      – motivul 1:

        Exemplul nr 2:

2

motivul al II-lea:

        Exemplul nr 3:

3

4

c)      citatul integral:

Exemplul nr4:

5

Sau

Exemplul nr 5:

67

 2.      În Octuplum (1985), citatul din Sonata sopra Sancta Maria ora pro nobis de Claudio Monteverdi apare fracţionat în cele două motive la începutul piesei, şi explicit în ştima violei ( Secţiunea Più mosso, 50), însoţită într-un discurs eterofonic de contrabas, într-un punct culminant al piesei.

Exemplul nr6:

Più mosso, 50

8*

9*

10*

 11

*

12*

13*

14

3.      În Chant-son (1989), citatul apare în încheierea compoziţiei, la saxofonul sopran, fiind elementul melodic principal al secţiunii Più mosso, 76 :

Exemplul nr 7:

15

*

16

 4.      În Axion (1992), acelaşi citat figurează în ultima frază, Meno mosso, 66, la instrumentul solist, în bifonie (sax sopranino & alto), măs. 236-242:

Exemplul nr 8:

17

*

18

          Concluzii:

  • Compozitorul conferă un caracter monumental, solar, citatului din Monteverdi. Planul dinamic în care apare fără excepţie este unul extrem de bine sonorizat. În general, fortissimo este cea mai des întâlnită indicaţie a intensităţii cu care Ştefan Niculescu investeşte fragmentul citat, dar el apare atât în sff cât şi în fff (a se vedea exemplele anterioare).
  • Citatul apare în numeroase variante ritmice şi este plasat în momente-cheie ale tuturor pieselor, deducându-se de aici importanţa semnificaţiei pe care i-o atribuie compozitorul.
  • Pornind de la premisa dezvăluită de Ştefan Niculescu într-un interviu, aceea că linia melodică din Monteverdi a utilizat-o în Axion pentru a sugera caracterul sacru al compoziţiei sale, prin extrapolare, putem deduce concluzia conform căreia toate celelalte situaţii ce înglobează citatul în cauză prezintă aceeaşi coordonată spirituală. Acest fapt devine un act singular în gândirea şi manifestarea componistică românească a contemporaneităţii.

Prof. Dr. Irina Nitu


[1] Ştefan Niculescu. Laudaţio Daniel Kientzy în Actualitatea muzicală, anul XII (2001), nr. 271 (II/iunie), pag. 2.

[2] Convorbirea a fost transcrisă, tradusă şi publicată de Valentina Sandu Dediu în Revista Muzica, nr. 2/1993.

[3] În articolul de faţă am optat doar pentru o ilustrare schematică a noutăţii descoperite. Interpretarea contextului în care apare citatul monteverdian precum şi alte aspecte legate de valenţele expresive ale saxofonului se regăsesc în analizele detaliate ale celor patru lucrări care vor fi publicate ulterior.