Pe marginea unei cronici a domnului Valentin Petculescu

Standard

Revista No14 Plus Minus acordă autorului acestui articol drept la replică

Cronica de mai sus privește concertul cvartetului Florilegium din 28.05.2013 din cadrul SIMN 2013, incluzând în program cvartete de Anatol Vieru (nr. 5), Miriam Marbe (nr. 2) și de mine (nr. 12). Alături de formule de complezență normale, cronica domnului Valentin Petculescu include câteva observați pertinente de detaliu sau sintetice, care dovedesc că autorul ei ascultă cu mare atenție muzica pe care o comenteaza, ca și alte câteva observații, care dovedesc însa că nu o înțelege chiar întotdeauna. Nu mi se pare nimic deosebit aici, nimeni nu poate înțelege totul, fiecare avem punctul nostru de vedere, însă putem alege între a rămâne deschiși și a ne informa, sau a emite verdicte. Iar verdictele spun întotdeauna mai mult despre cel ce le emite decât despre subiectul lor. Nu aș comenta aici această cronică dacă nu aș considera că pot aduce la cunoștința cititorilor unele precizări și informații noi referitoare la acest concert.

Este vorba de un concert – mai corect zis, o jumătate de concert – inclus cu oarecare întârziere prin bunavoința organizatorilor SIMN 2013 într-o zi și așa încărcată cu concerte în foyerul „Centrului Cultural Tinerimea Română”, înghesuit între alte doua concerte, ce l-au precedat cu pauze minime și un alt concert de la UNMB, ce l-a succedat. Primul violonist, domnul Marius Lăcraru (nu numai un virtuos al instrumentului, dar și – fapt mai puțin cunoscut – poet, și unul dintre cei mai fini, discreți, conștiincioși, într-adevăr civilizați oameni pe care i-am cunoscut vreodată) a suferit cu câteva luni înainte un accident la mâna stângă, care l-a împiedicat să cânte o bună perioadă. Concertul respectiv a stat sub semnul întrebării mult timp, decizia de a-l susține a venit doar cu câteva săptămâni înainte. Poate spectatorii au remarcat la degetul mic de la mâna sa stângă un bandaj special. Este, aș spune, un fel de eroism profesional acela de a decide să cânți la un concert mai ales cu trei degete și cu al patrulea înca nu pe deplin refăcut. Din păcate, alături de alți factori, aceasta a împiedicat presitigioasa formație sa țină din timp probele necesare pregătirii concertului. Dacă acest fapt nu s-a observat la cvartetele lui Anatol Vieru și Miriam Marbe, aflate mai demult în bogatul repertoriu al formației și deja cântate, la cvartetul meu, o primă audiție absolută, au existat nu puține imprecizii, tonuri false sau nesiguranțe în atac, ca într-o citire la a 2-a sau 3-a vedere. Nu se poate reproșa nimic formației, în urma condițiilor amintite, dar nici nu se poate trece complet cu vederea: muzica ce folosește azi consonanțe, ce pare mai ușor de interpretat, este nu rareori prea puțin repetată și fals cântată, deoarece intonația exactă nefiind întotdeauna necesară în unele muzici contemporane, nu mai este de actualitate. La fel cum scrisul de mână pare a nu mai fi de actualitate, odată ce avem computer, sau mersul pe jos, odată ce avem mașină…

In continuare mă refer la cvartetul meu nr.12 („Exercițiu hieratic”) cu fundal electronic. Din cauza pauzei ca și inexistente, nu am reușit, înainte de concert, să împart publicului programele aduse special de mine, programe în care unele idei ale cvartetului erau, cel puțin parțial, explicate. Titlul „Exercițiu hieratic” (desigur îndelung gândit și ales cu grijă) se referă la faptul că (citez din acel program): „Nu cred ca înteleg pe deplin noțiunea de hieratic…  de aceea nici nu vreau să o comentez aici. Dar încerc să exprim ceea ce îmi sugerează ea mie. Poate în primul rând o năzuință instinctivă, inexplicabilă, spre „ceva mai înalt“. Mai adaug detaliul că, probabil, eu am o înțelegere destul de abstract-simbolică a acestei noțiuni, pe care nu aș vrea să o impun nimănui. Pentru mine, crucea simbolizează și o cuarternaritate ce include ternarul sau trinitateta – la fel cum cadența autentică tonală Tonica-Subdominanta-Dominanta-Tonica conține patru termeni, dar se bazează pe trei funcțiuni. Și la fel cum cvartetul de coarde clasic folosește patru instrumente, care sunt însa de trei feluri. (Aceasta cuarternaritate de  tip 3+1 nu este singura : cele mai cunoscute aplicații – cele patru punctele cardinale Nord-Sud-Est-Vest reprezintă tipul 2×2, deci două axe binare egale ca importanța, iar cele patru anotimpuri, tipul 2+2, deci doi poli – vara și iarna – și două elemente de trecere – toamna și primavara).  Pe de altă parte, tocmai această coincidența între cuaternaritatea bazată pe o trinitate a cvartetului de coarde și cea a cadenței autentice tonale m-a determinat să încep în 1980, dupa alte experimente cu consonanțe, un ciclu de cvartete dedicat pictorului Piet Mondrian (pictor care folosește într-un mod esențializat-hieratic, în epoca sa de maturiate, doar cele trei culori complementare roșu-galben-albastru, alături de opoziția alb-negru, care oferă de fapt numai un cadru). Primul cvartet purta de aceea titlul unui tablou de Mondrian „Composition in a Square with Red, Yellow and Blue“. Ideia principală a ciclului, continuată consecvent până azi, este aceea a folosirii cadențelor tonale clasice T-SD-D-T complet sau parțial, ca arhetip, ca emblemă explicit armonică, dar nu tonală. Sau, pentru a folosi formularea pe care am gasit-o mai târziu, ca subiect pentru o contemplație. În cvartetului nr. 12 aceastei folosiri statice, repetitive, a formulei T-SD-D-T i de adaugă o altă ipostază, ce transpune formula gradat pe ciclul cvintelor. Astfel, staticul imuabil, închis în sine, se opune mișcării ciclice, aici permanent deschise datorită unei transpoziții. (Ideia lanțului cvintelor constituie tema celor șase piese ce constituie până în preyent ciclul de piese pentru orgă “Orbis“).

Fundalul electronic al cvartetului nr. 12 constă din cinci intervenții alternând cu patru segmente instrumentale (schema  x A x B x C x D x). El vorba de un fel de refren, alternând cu un fel de strofe; dar materialul este același, doar altfel prezentat. Deci intenția mea a fost tocmai aceea de a repeta obsedant materialul: “orga” intervine în trei din cele cinci părti, dar alături de sunetele ei, care au simbolica proprie, apar sunete de percuție, zgomotul valurilor mării sau vântului, și mai ales ciripit de păsări, ca început și final (din nou o simbolică destul de explicită, nu nuanțe panteiste). A-mi reproșa aceste repetiții ca fiind prea montone și previzibile este ca și cum ai reproșa unui yogin că repetă prea mult formula aum și că devine previzibil… când tocmai aceasta este intenția sa. Desigur că el nu o face cu intenții estetice, dar ideia respectivă poate fi privită din acest punct de vedere. Sau a reproșa formei de tip refren/strofă, că repetiția refrenului este previzibilă, sau cântului gregorian că nu folosește cromatisme, sau pentatonicii, ca repetă numai cinci sunete… Toate aceste fenomene și multe altele se cer înțelese ca atare și nu comparate cu cine știe ce model ideal propriu.

Dar nici repetițiile mele nu sunt chiar exacte, există întotdeauna ceva relativ nou (în afara sunetelor din natură, complet diferite, de exemplu chiar cuaternaritatea repetitivă T-SD-D-T devine ternaritate în ultima parte D-T-SD). Intenția mea este tocmai aceea de a refuza mai ales noutatea violentă, anecdotica, divertismentul, cu scopul de a focusa atenția asupra unor detalii simple, deobicei trecute cu vederea. Nu este locul să explic aici cu ce scop. Pe scurt: nimic nu se repetă niciodata exact, daca știi să observi acest lucru și să te concentrezi. Cu aceasta, abordez însa o veche temă a mea, la care am revenit aproape la fiecare prezentare a unei lucrări ale mele. Nu pot aici decât să trimit la studiul meu Considerații asupra unei muzici atemporale. Introducere la o estetică a monotoniei. In: Estetică muzicală. Un altfel de manual (coord. Antigona Radulescu, București, 2007, p.125-143), care reprezintă republicarea studiului mai vechi Sur une définition des systèmes mélodiques. (In: Revue Roumaine d’Histoire de l’Art, XVII/1980, p. 61-86). Pentru mine, monotonia (de care se leagă previzibilitatea, dar și un efect quasi hipnotic precum și idea de contemplație, concentrare în sine) este nu un defect, o lipsă, ci o atitudine estetică conștientă, la care se poate ajunge numai dezvățând multe lucruri învățate anterior mai mult sau mai puțin inconștient. În aceste studii încerc să descriu și analizez, între altele din punct de vedere al psihologiei timpului, ideia unei „muzici atemporale“ (denumire evident metaforică), deci voit monotone – muzică pe care nu am inventat-o eu, odată ce minimaliștii americani, dar și Aurel Stroe („Arcade“, „Laude 2“), Zygmunt Krause și multi altii dupa 1960, alături de muzica europeana înainte de sec. XV dar și de muzici tradiționale mai ales din Asia, o practică de mult, mai mult sau mai puțin consecvent. Desigur că nu se poate generaliza sau impune cuiva acest punct de vedere, dar a-l înțelege corect nu poate aduce decât o îmbogățire a perspectivei unui auditor.

Aș fi foarte bucuros să știu că ideile expuse aici pot fi privite de către cititor, trecând peste limitele noastre umane inevitabile sau hipersensibilități, ca idei în sine, și nu ca o intenție polemică. Polemica este tot un fel de anecdotică măruntă, care ne împiedică să vedem esențialul.

Corneliu Dan Georgescu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s