Arhivele lunare: Octombrie 2013

Numărul 64, 10 octombrie 2013

Standard

DSCN0665Mircea Valeriu Diaconescu: Cu privire la psalmii francezi din Reformaţiunea Protestantă

Noi apariţii discografice

Paul Leu: Ciprian Porumbescu, invitat de onoare

Roxana Moldovan: Profesorul de instrument

Veronica Anghelescu: Destinul unui compozitor

Music! Dan Buciu: Visare, interpretează Corul Academic Radio, dirijor – Dan Mihai Goia

Music! Dragos Alexandrescu: Tatăl nostru, interpretează Corul Academic Radio, dirijor – Dan Mihai Goia

Music ! Ioan D. Chirescu: Cămara Ta, Mântuitorule,  interpretează Corul Te Deum Laudamus, dirijor Pr. Zaharia Matei

Music! Ioan D. Chirescu: Fericirile, interpretează Corul Madrigal

Music! Irina Odăgescu-Ţuţuianu: Tatăl nostru, interpretează Corul Academic Radio, dirijor – Dan Mihai Goia

Music! Nicolae Brânduş: Etudes Transcendentales, interpretează Ansamblul Profil, dirijor – Tiberiu Soare, Festivalul Internaţional „George Enescu”

Music! Octavian Nemescu: Salve Regina, interpretează Corul Academic Radio, dirijor – Dan Mihai Goia

Music! Pascal Bentoiu: Te slăvesc pe Tine Părinte, interpretează Corul Academic Radio, dirijor Dan Mihai Goia

Music! Paul Constantinescu: Kyrie Eleison, interpretează Corala Te Deum Laudamus – Dan Mihai Goia

Music! Psalmul 8, interpretează Corul Mănăstirii Cărmâzani

Music! Sigismund Toduţă: Arhaisme, interpretează Corul Academic Radio, diirjor: Dan Mihai Goia

Music! Trăiesc flămând, versuri de Valeriu Gafencu, interpretează Corul Mănăstirii Diaconeşti

Scores! Cine este Dumnezeu?

Scores! Eugen Kreiss – Arta de-a învinge

Scores! Eugen Popescu – Tu singur eşti…

Scores! Liviu Comes – Grivei şi Azorel

Scores! Nicolae Georgescu – Coboară, lumină (manuscris)

Scores! Paul Constantinescu – Cucule, haiducule

Scores! Pierre Abeille – Psalmul 4

Scores! Psalmul 8 – Ce minunat e, Doamne, al Tău Nume

Scores! Psalmul 60 – E drept că Tu Te-ai mâniat

Scores! Valentin Petculescu: Luna lui April – pentru voce înaltă şi pian

Deschiderea Stagiunii Radio – 11 octombrie 2013

12 ore de muzică cu percuţie – 12 octombrie 2013

Recital Paul Simon Esperando – 18 octombrie 2013

Ciprian Porumbescu, invitat de onoare

Standard

1

Împlinindu-se un sfert de veac de la înființarea, în1857, a Corului țăranilor plugari din Chizătău, compozitorul-profesor Ciprian a fost invitat să participe la importantul eveniment cultural din Banat, pentru a onora grandiosul festival al cântecului, portului și dansului românesc.

În Banat, „adică prin Lugoj, Timișoara, Caransebeși, constata Ciprian Porumbescu, oamenii mă cunosc mai bine decât la noi în Bucovina. Cu respect se purtau cu mine… mă purtau în brațe, iar la Lugoj, făceau, în onoarea mea, suarele splendide[1].

La Oravița, se formase un adevărat cult pentru muzica lui Porumbescu. Spre exemplu, la serata din 13 mai 1882, data de Reuniunea română de cântare, din cele șase compoziții prezentate publicului, patru erau luate din repertoriul artistului de la Stupca și anume La malul Prutului, Serenada, Luna lui mai și corul bărbătesc Sergentul, pe versuri de Vasile Alecsandri.

2

Corul plugarilor din Chizătău la serbările ASTRA-ei, Sibiu, 1892

„La data serbării de la Chizătău, constata Virgil Birou, faima și popularitatea sa în această provincie era generală și de nezdruncinat, nu numai în urma legăturilor sale mai vechi cu orăvițenii și… chiar cu coriștii muncitorilor de la Reșița, ci, mai cu seamă, prin prezentarea, la Brașov,a operetei  Crai nou[2].

În dimineața zilei de 20 septembrie 1882, împreună cu corul lugojan, Ciprian Porumbescu și Ion Lengher, președintele asociației Reuniunea română de gimnastică și cântare, din Brașov, au descins la Chizătău în dangăt de clopot și sunet de treasc.

Aici s-au adunat să se înfrunte corurile plugarilor români din douăsprezece sate bănățene, precum și formațiile muzicale ale inteligenței române și germane din Lugoj și de la Filarmonica din Timișoara.

Ciprian Porumbescu a fost ales, cu drept de vot deliberativ, în juriul de decernare a premiilor.

În după-amiaza zilei de 20 septembrie, rând pe rând corurile țărănești din Belinți, Cebza, Grui, Budinți, Coșteiul Mare, Ietar, Herendești, Paniova, Satul Mic, Sembac, Sâlha și Chizătău au prezentat programele lor în fața unui public entuziast și a unui juriu exigent.

Pe unii dintre artiștii plugari i-a chemat într-o cameră separată și i-a chestionat. Pentru el, activitatea artistică de masă a bănățenilor a fost o experiență fără precedent.

După decernarea premiilor, seara, a participat la spectacolul dramatic Nuntă țărănească de Vasile Alecsandri, în interpretarea artiștilor amatori din Chizătău. La sfârșitul spectacolului  au dansat, îndeolaltă, țărani și intelectuali, numai jocuri românești Lugojana, Ardeleana, Pe picior,De doi etc.

Pe la trei, după miezul nopții, Ciprian, plecând la Lugoj, exclama:

“- Așa ceva n-am maivăzutși probabil că nici nu voi mai vedea atât de curând![3].

Impresionat a fostprofesorulbrașovean  nunumai de calitățileartistice ale cântăreților, ci și de oameniișiașezărilelor.

“Chizătăul este un sat care, după ordinea și curățenia ce domnește întrînsul, s-ar putea asemăna, cu tot dreptul,cu un oraș” precizaPorumbescuîntr-un articol din GazetaTransilvaniei nr. 117, din 15/27 septembrie 1882.

Toate dovedesc starea materială bună a locuitorilor săi.Casele sunt mari și bine curățate, șurile și grajdurile sunt în cea mai bună rânduială. Ulițele sunt largi, bine îngrijite, sădite cu arbori pe amândouă părțile.

Podoaba cea mai de frunte a satului însă este școala și biserica, lăcașuri vrednice de înalta lor menire.

Bărbații sunt de staturămijlocie, vânjoși, bine făcuți, curați, mai toți cu ochi ageri și cu fizionomie plăcută. Ei își rad barba, poartă numai mustăți răsucite.

Iar femeile, femeile nu știu cum să le asemăn mai bine ca să nu greșesc, sunt ca niște zâne. Statura lor e maestuoasă, mersul cumpănit și contururile feței vrednice de penelul oricărui artist.

Dar portul! Pe cap au o ceapsă împodobită cu monede de aurși de argint, numită tulbet, dedesubtul acestuia, un conciu negru sau roșu în formă de fes, iar la grumaji o mândră salbă care, adeseori, reprezintă o avere.

Trupul chizătencilor este învelit cu o ie cu mâneci largi, înfrumusețată, pe piept și la gât cu floriși cu dungi de fir de aur, cu o fustă albă ca zăpadași cu cătrință, care îndărăt se termină în ciucuri lungi roșii și albi. Cătrința este, de obicei, de lână chindisită cu fir, nu arareori însă vezi și cătințe din catifea sau de mătase. Mijlocul este încins cu un brâu lat, frumos împodobit.

Dalbă ca o zînă este românca din Banat. Durere însă, că nu se mulțumește numai cu ce a înzestrat-o darnica fire, ci, nu arareori, caută  a se folosi și de invențiunile omenești. Mai la tot pasul ai prilejul să te convingi că multe din țărăncile despre care e vorba își dau pe obraz cu albși cu roșu…

3

Casa din Chizatau

Cu un cuvânt, căsătencile din jurul Chizătăului se apropie de oraș și în aceastăprivință[4].

După o ședere la Lugoj, deșiar fi dorit să viziteze și Turnul Severin, se îndreaptă spre Timișoara. Aici stă trei ore și în Arad una.

4

Sateanca din Chizatau

Porumbescu apreciacă: “Timișoara este foarte drăguță, având case cu două-trei etaje. Face, într-adevăr, impresia unui oraș modern. Aradul mai puțin.

Regiunea pe care am traversat-o de la Lugoj până la Arad este binecuvântată din belșug cu toate darurile, țăranii sunt foarte avuți, satele noastre cele românești sunt ca și cele săsești, case mari de zid, biserici splendide și drumuri.

La dreapta căii ferate se văd vii întinse, la stânga plantații de tutun[5].

Primele emoții receptate din călătorie la Chizătău se grăbește, ca de obicei, să le împărtășească Mărioarei, căreia-i mai scrie că “în puține zile mi s-au adunat în cap așa de multe impresii încât aș avea nevoie de coale întregi pentru a face o dare de seamă amănunțită despre tot ce am văzut și am auzit, acolo, în Banat.

Va apărea în Gazeta Transilvania, în numărul viitor, un foileton scris de mine. Pot doar să-ți spun că a fost extraordinar! Acolo trăiește anume un alt popor decât pretutindeni la noi, un popor care  ia lucrurile într-un mod serios și cu sfințenie în ceea ce privește situația și misiunea lui și dă la iveală numai lucru temeinic și adevărat, departe de toate cunoscutele fanfaronade românești.

Numai în câteva zile m-au copleșit atâtea impresii, încât mi-ar trebui coale întregi, ca să-ți scriu despre tot ce am văzut și auzit în Banatul cela.

Societățile de cântare au prestat, după mine, lucru neasteptat. Corurile premiate sunt atât de minunate, încât societatea noastră de cântare din Brasov, îi, față de ele, nimica întreagă. Și ele sunt societăți formate numai din țărani, instruite și dirijate de țăran.

Era mișcător să vezi cum s-au urcat pe scenă cu notele în mână aceste figuri marțiale, cum s-au așezat în semicerc, iar dirijorul la mijloc dădu tactul cu mâna aceea pe care noi eram obișnuiți conducând plugul sau purtând securea.

Seara, teatru și apoi dans. Dar asta fu un dans general; intelectuali si țărani de-a valma. Și numai dansuri naționale: Lugojana, Ardeleana, Pe picior, De doi, etc.

Lucru ca acesta nu mi-a fost dat să văd și poate nici nu-mi va fi dat să-l mai văd așa curând.

Când, la urmă, toate corurile, trei sute de cântăreți, au intonat Deșteaptă-teromâne, n-a rămas ochi neînlăcrimat.

Publicul, peste două mii de oameni, stătea cu pălăria în mână și orice om trebuia să-și spună că un asemenea popor, plin de viață și de deșteptăciune nu poate să dispară niciodată, ba mai mult, că lui îi aparține viitorul[6].

În urma certitudinelor căpătate la Festivalului de la Chizătău, Porumbescu s-a simțit obligat să le popularizeze și prin intermediul Gazetei Transilvania, spre a le oferi ca pildă și îndemn românilor de pretutindeni. De astă dată Ciprian Porumbescu a semnat articolul cu Longinus.

Foiletonul scris la îndemnul lui Ion Lengher constituie un document important pentru cunoașterea culturii bănățene din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, deoarece este întocmit de cel mai competent participant la jubileul de la Chizătău.

Pentru acest motiv  selectăm următoarele aspecte surprinse, pe viu, de dirijorul și compozitorul Ciprian Porumbescu, membru  cu drept de vot deliberativ al juriului. Referindu-se la momentul începerii competiției artistice, Longinus remarca:

“Acuma se începe lupta de întrecere. Cele unsprezece coruri înaintau spre scenă în ordine alfabetică, ca să arate ce pot și știu.

Când se urcă primul cor, cel din Belinți, pe scândurile ridicate, se făcu o tăcere adâncă. Toți se uitau cu drag la voiniceștele staturi ale plugarilor noștri și la costumele lor albe ca zăpada. Era ceva încântător, când vedeam pe acești români luați de la coarnele plugului, așezați, acum, în semicerc și ținând cu siguranță notele în mână.

Nerăbdarea era la culme. Dar iată că dirigentul, cu opinci și căciulă lungă, își ridică brațul său bine făcut și, ajutat de o singură flaută, dă tonul și tactul necesar!

El urmărește, cu atenție, vocile ce răsună cu putere ,  la caz de lipsă, mai dă ajutor într-o parte sau într-alta.

Executarea pieselor din program a fost, în general, foarte bună., fără a lua în considerare că cântăreții erau niște oameni simpli,puțin cunoscători în ceea ce privește arta muzicii. Abstrag de la tot ce poate influența asupra unei critici nepărtinitoare., las la o parte preocuparea națională cu care suntem deprinși a privi lucrurile la noi și nu consider pe concurenții de la Chizătău de cât ca pe niște cântăreți care s-au supus judecății unui public nepreocupat.

Cu toate acestea, mă văd silit a constata că producția țăranilor pe care am avut norocul de a-i auzi, a întrecut orișice așteptare. Corurile acestor țărani sunt niște instituțiuni cu o bază solidă, care pot servi în orișice loc spre fala neamului românesc.

Orișice fiu adevărat al poporului nostru trebuie să se bucure  din inimă  când vede pe omul de la sat că se interesează și de lucruri mai ideale decât cele din viața de toate zilele, când îl vede făcând progrese așa de încântătoare pe unul din cele mai mândre terenuri.

O! De s-ar imita exemplul dat de frații bănățeni în toate colțurile pământului românesc!

Dacă m-ar întreba cineva cu de-amăruntul asupra părții curat muzicale a producțiunii despre care e vorba i-ași spune următoarele

5

Zorul Ruga din Chizatau

-Constat, mai întâi, frumusețea vocilor. Tenor curat și bas puternic. Cântăreții au rămas strict în voce , numai la cor a distonat tenorul puțin.

În ceea ce privește deosebirea corurilor mărturisesc că cel puțin la Sihla, ma surprins prin claritatea vocilor lui, iar cel de la Cebza și cel de la Coșteiul Mare prin precizia cu care au executat piesele Steaua României de Karas și Serenada de Ceaka, piese care pretind o cunoaștere destul de profundă a muzicii vocale. Corul din Silha a înlocuit piesa fixată în program prin Imnul României de Humpel și a avut un succes deosebit.

Tot așa de bine au cântat și celelalte coruri. Piesele au fost bine studiate, vocile au fost plăcute, executarea lor, în general, precisă[7].concludea Longinus în articolul Serbarea de la Chizătău.

Paul Leu

Kenmore, Washington, USA


[1]Scrisul bănățean, anul..VII, nr. 9(420, DIN 9 SEPTEMBRIE 1957,P. 55.

[2]  Virgil Birrou, Ciprian Porumbescu la Chizătău, în Scrisul bănățean, anul VII, nr. 9(420, din septembrie 1957, P. 55..

[3] Ciprian Porumbescu către Mărioara,i ibidem, inv. Nr. 2543..

[4]Longinus,(Ciprian Porumbescu) , Serbarea de la Chizătău, în Gazeta Transilvaniei, anul XIV, nr. 107,  din 15/27 septembrie 1882…

[5]Ciprian Porumbescu către Mărioara, ibidem, inv nr. 2534..

[6]Ibidem, inv. Nr. 2863..

[7] Longinus, ibidem..

Profesorul de instrument

Standard

Totul este discutabil pe această lume. Prin urmare, prescripțiile categorice, încărcate de intransigența unor adevăruri cu fațetă singulară sunt reduse la gradul de nulitate absolută. Iată concluzia la care ajungem ori de câte ori suntem angrenați în exercițiul dezbaterii. Conchidem că raționamentul interlocutorului beneficiază de o legitimă valabilitate numai în cazul în care lucrurile nu ar fi situate sub apanajul unor circumstanțe cu totul diferite a celor întâmplate. Imaginăm deci cu fervoare o nouă traiectorie a argumentelor, fără să ne pese câtuși de puțin că discuția prezintă toate șansele de a se prelungi la nesfârșit, mai ales atunci când intervin, inopinat, noi interlocutori, extrem de pricepuți, la rândul lor, în a da glas unor neașteptate și imprevizibile scenarii. Să luăm, de pildă, meseria de profesor. Există voci care afirmă că ar fi încetat de multă vreme să își mai aibă rostul, în timp ce alții susțin cu o feroce îndârjire, tocmai contrariul. Cine are dreptate și cine se află în eroare? De partea cui să fie oare adevărul? A celor ce blamează, sau, dimpotrivă, a celor ce mizează hotărât pe jumătatea plină a paharului? Departe de a intenționa să pactizez cu vreuna dintre cele două tabere, eu cred că trebuie să fim realiști și să pornim de la premisa următoare: titulatura de profesor nu își va pierde valabilitatea niciodată. Aceasta, din simplul fapt că legile sociale pretind ca fiecare individ să posede în portofoliul său curricular, cel puțin o diplomă de studii. Mobilul controverselor trebuie căutat deci pe un alt palier. Pe palierul responsabilității, ce dezvăluie un raport de proporționalitate inversă prin corelare la superlativul ierarhic al carierei didactice. Nu, nu avem nici pe departe de a face cu un paradox. Iar pentru a ne convinge că lucrurile se prezintă astfel și nu altminteri, este suficient să discutăm pe marginea particularităților ce definesc specificul de vârstă al învățăceilor. Simplul fapt că academicianul se adresează unor tineri aflați deja în pragul maturității spune multe, în condițiile în care aceștia au ajuns la etatea la care personalitatea este formată pe deplin. Chiar și în cazuri extreme, atunci când profesorul manifestă o aversiune fățișă la adresa studentului, coroborată cu refuzul revelării tainelor ce întrețin instaurarea progresului de veritabilă esență, cel căruia destinul i-a scos în cale o asemenea tipologie de maestru nu se va da bătut. Câtă vreme consideră că nu rătăcește în van și fără țintă pe un drum greșit, ba chiar din contră, nimeni și nimic nu vor putea să îi determine capitularea. Prin metode alternative, a căror deconspirare s-ar dovedi lipsită de interes, el va intra mai devreme sau mai târziu în posesia celor necesare accederii la calificativul de profesionist. Oricum ar fi și în pofida oricărui fapt. Cât despre eforturile conjugate, ajunse la cote ce sfidează parcă limita reglementată îndeobște, nu putem spune decât că înfățișează, fără discuție, prețul și deopotrivă riscul asumat.

Paradigma se schimbă însă radical atunci când vine vorba de elevul pe deplin inconștient de forța trăsăturilor care îi definesc personalitatea. Voi aduce în prim-plan, pentru a-mi motiva enunțul, statutul de înaltă responsabilitate ce parvine astfel profesorului de instrument, pornind de la directa-i relaționare întreținută cu fiecare dintre elevii săi în parte.

Nu reprezintă pentru nimeni un mister realitatea potrivit căreia preșcolarii nu cunosc prea multe lucruri despre muzică, și cu atât mai puțin despre instrumentul pe care urmează să îl studieze. Ei diferă prin aceasta de studenții care au optat din inițiativă proprie pentru o specializare sau alta, dat fiind că vârstele de început reclamă prin excelență, respectarea voinței părintești. Firește, perspectiva unei cariere muzicale pare a fi luată uneori cu toată seriozitatea în considerare. Odată depășit însă stadiul înscrierii, presupunând drept certitudine izbânda candidatului la testul aptitudinilor, misiunea părintească ia sfârșit. Întreaga responsabilitate va aparține de acum încolo profesorului de instrument, căci miza unanimă într-o primă instanță a disciplinei pe care o predă îi conferă dreptul legitim de revendicare a unui asemenea statut.

Prea mic pentru a reuși să-și definească pasiunile, lipsit deci de capacitatea de a studia la instrument ghidat de o convingere și patimă covârșitoare, elevul manifestă în chip acut, necesitatea unor sfaturi și învățăminte. Deoarece nu am în vedere aspectul lor tehnic, despre a cărui eficiență calitativă vreau să păstrez convingerea că este de la sine înțeleasă, trebuie să fac trimitere asupra imperativului de care profesorul ar trebui, fără excepție, să țină seamă: formarea unui cult al adorației față de instrument. Cu tact, cu persuasiune și blândețe, el trebuie să izbutească a inocula elevilor convingerea potrivit căreia instrumentul reprezintă ceva fără de seamăn, un giuvaer cu proprietăți miraculoase, capabil să ofere, la împlinirea oportunului soroc, cea mai adâncă și mai elevată dintre fericiri. Iar dacă bunuri situate mai prejos nu pot fi obținute gratuit, doar cât ai zice pește sau cât ai bate din palme, nu văd de unde și până unde aversiunea cvasigeneralizată a condiției pe care însușirea cântului profesionist la instrument o presupune. Ar fi de datoria dascălului să cultive în conștiința elevilor săi atașamentul și considerația față de orele de studiu, dând astfel glas, în paralel cu derularea explicațiilor pur tehnice, unor convingeri și principii de viață. Mai cu seamă că îndemnul sus-numit s-ar plia în totalitate moralei pe care ar trebui să o avem cu toții înrădăcinată, morală potrivit căreia, niciodată, orice s-ar întâmpla, nu trebuie să uităm de unde am plecat. Spre exemplu, dacă un jurnalist a avut oportunitatea fabuloasă de a ajunge să lucreze într-un trust media, el trebuie să rămână recunoscător pe veci aceluia care l-a angajat, deoarece, în caz contrar, ar fi fost liber să bată în continuare pe la ușile în centrul cărora planează amenințător afișul care pune pe fugă oaspeții indezirabili, lipsiți de cartea de recomandare a preferinței, a disimulării, sau a finanței, după caz. Tot în același fel, micul instrumentist ar trebui format în spiritul prețuirii față de studiul individual, din simplul fapt că el și numai el este capabil să îi ofere o identitate, un destin, un rost. Iar dacă privilegiile ce vin pe urma lor sunt prețuite la maximum, s-ar cuveni ca și factorii care le-au generat să aibă parte, din perspectiva beneficiarului, firește, de o similară considerație.

Eu cred că dacă lucrurile ar fi privite dintr-un atare unghi, studiul la instrument ar înceta de a mai fi asociat unei corvezi sâcâitoare. Din nefericire, primează forma în detrimentul fondului, deopotrivă criticile și lipsa îngăduinței, în stare doar să anihileze dezvoltarea armonioasă a individualității elevului, crispându-l și poate chiar traumatizându-l, uneori. Tocmai din această cauză unii muzicieni își aduc aminte nu tocmai cu plăcere de orele de instrument, rezumate în primii ani de școală, atunci când voința și motivația personală nu apucaseră încă a-și spune cuvântul, la îndrumări cazone și pedepse aplicate în situația în care îndrumările profesorului nu se dovedeau a fi pe de-a întregul respectate. Ori prea multă exigență față de elevii talentați, ori o neglijență crasă la adresa celorlalți. Prea multe calificative mai mult sau mai puțin meritate, prea multe predicții cu iz de axiomă, închistate în carapacea unor judecăți și atitudini de moment. Nimic însă legat de suflet. Nimic legat de apetența către dialogul sincer, în care primatul aparține muncii de lămurire inițiate cu scopul de a convinge elevul asupra valorii în sine pe care cântul la instrument o reprezintă. Se pomenește în schimb stăruitor de antrenarea spiritului competitiv, în circumstanțele în care lupta pentru supremația profesională trebuie câștigată cu orice preț, indiferent de vârstă. Veți opta probabil pentru o doză mai temperată de idealism, spunându-mi că și acela care venerează instrumentul pe care îl practică pune problema tot în același fel. Fără a fi deloc desprinsă de realitate, sunt de părere totuși că pregătirea unui astfel de interpret este fundamentată pe scopul în sine și exclusiv al autodepășirii, și nu pe dobândirea primului loc în topul efemer al momentului. Logica e simplă. Stângăcia, perpetuarea letargică a unor insuficiențe, lipsa de rafinament și strălucire se impun a fi supuse, în chip obligatoriu, cizelărilor continue. Deoarece, atunci când îți pasă cu adevărat de instrumentul pe care îl practici, nici nu se pune problema să nu dorești să lupți pentru a-i oferi satisfacția zămislirii unor produse finite mereu mai performante, caracterizate printr-o eleganță din ce în ce mai pregnantă, învecinată tot mai mult de standardele unui lux ideal. E astfel de la sine înțeles că aspectul exterior și rece al concurenței nu prezintă suficiente motive plauzibile, demne de a fi luate în considerare. Căci pentru interpretul ce întreține o legătură atât de personală cu instrumentul pe care a învățat să îl utilizeze încă de când era doar un copil, ducându-și practic întreaga viață în tovărășia lui, așa ceva chiar nu contează. La fel cum nu contează nici lupta pentru câștigarea admirației unanime, nici contorizarea succeselor confraților de breaslă, nici invidiile, pe care le consideră gratuite și complet lipsite de noimă. Singurele instanțe în fața cărora el este de părere că are dreptul legitim de a se adresa și uneori, chiar revolta, sunt propriile forțe și ceea ce este capabil să efectueze pentru a-și materializa într-o proporție cât mai generoasă, iubirea pe care pretinde că o nutrește față de instrument. Iată, într-adevăr, o lecție.

 Roxana Moldovan

Destinul unui compozitor

Standard

De mic ştiuse că va fi compozitor: era destinul lui. Şcoala nu îl interesa deloc. Acasă, avea un pian la care improviza ore în şir, cuprins de un extaz mistic. Odată, îl invită pe prietenul său cel mai bun să asiste.

– A fost minunat, se pronunţă prietenul. Dar de ce-ţi pui jacheta asta violetă?

– O îmbrac întotdeauna când cânt. Fără ea nu pot să creez, înţelegi?

Se simţea umilit când, la şcoală, trebuia să tocească la diferite materii. Îşi lăsă părul să crească vâlvoi şi, într-o zi, împrumută (pentru totdeauna) caietul de poezii al prietenului său.

Când întâlni o fată, îi spuse că e şi poet – şi compozitor – şi că scrie lieduri pe versurile proprii. Fata îl invită să-i cânte ceva, dar el era atât de emoţionat de prezenţa ei – încât nu putu să apese nicio clapă a pianului.

Într-o zi, totuşi, se căsători cu fiica bogată a unui avocat.

Aceasta, impresionată de copleşitorul său talent componistic (care încă nu se manifestase) – îi cumpără un pian, un birou de cristal, hârtie cu portative de cea mai bună calitate.

El începu să lucreze la marea sa operă.

Dar cum era mai mult compozitor decât poet, ceru sfatul mai multor literaţi – măcar pentru a contura ideea generală a libretului – şi de a nu-şi irosi timpul cu fleacuri – el trebuia să folosească orice clipă pentru compoziţie.

Un artist trebuie să fie generos – aşa că se hotărî să fie un mecena pentru tinerii studenţi la compoziţie de la Conservatorul din oraş.

Ei veniră să se prezinte, fură trataţi regeşte şi li se ceru o probă a talentului lor.

– Eu cred, băieţi, că e o eroare să compui tot ce-ţi trece prin minte. După părerea mea, ar trebui date teme tinerilor compozitori. Mi-ar plăcea, de exemplu, să trataţi toţi trei aceeaşi temă. Aşa v-aş cunoaşte mai bine şi v-aş putea îndruma pe ce cale să urmaţi…

Cei trei tineri îi dedicară maestrului partiturile respective şi nu le mai văzură vreodată.

Ulterior – el reuşi să finalizeze marea sa operă – compoziţie şi libret realizate în întregime de el! O creaţie fulminantă!

Domnul compozitor făcea parte evident dintre acei artişti care consideră arta un mod de exprimare şi de autoafirmare, un mijloc de manifestare nelimitată a eului. Niciodată nu m-am putut împăca cu această concepţie. Ceea ce se află în tine, substanţa ta umană, personalitatea ta, tu însuţi – eşti numai materie şi nicidecum formă; dacă eşti artist, nu te afli aici pentru a multiplica materia, ci pentru a impune materiei o formă şi o ordine.

La început, eşti tu însuţi o materie aridă şi pustie; tu însuţi, eul tău, viaţa ta, talentul tău, totul nu e decât materie: nu o creaţie, ci o simplă creatură. Şi chiar dacă îţi vei deschide propriul eu şi îţi vei umple viaţa până la plenitudine, tu nu vei fi nimic altceva decât o materie pustie şi haotică deasupra căreia spiritul lui Dumnezeu pluteşte disperat, fiindcă pluteşte deasupra neantului.

Trebuie să separi lumina de întuneric, pentru ca materia să devină formă; trebuie să separi şi să delimitezi pentru ca să apară contururile clare, iar lucrurile să apară în faţa ta în  plină lumină, suavă ca în ziua creaţiei lor. Creezi numai în măsura în care dai formă materiei; a crea înseamnă a delimita şi a trasa fără încetare limite finite şi precise într-o materie care este pustie şi infinită.

Separă, separă! Chiar dacă opera ta izvorăşte din tine, ea trebuie să găsească în ea însăşi începutul şi sfârşitul său, ea trebuie să aibă o formă atât de perfectă, încât nimic altceva să nu poată să-şi mai găsească loc în ea, nici tu însuţi, nici personalitatea ta, nici ambiţia ta, nimic din ceea ce propriul tău eu recunoaşte. Arta proastă şi impură izvorăşte din aceea că în ea subzistă ceva personal care nu a devenit formă şi lucru separat.

Opera nu-ţi este dată ca să te exprimi prin ea, ci ca să te purifici prin ea, să te descătuşezi din tine însuţi; nu creezi pornind de la tine, ci deasupra ta; te forţezi cu străduinţă să ajungi la o viziune mai bună şi la o înţelegere mai clară, la o dragoste mai mare, la o cunoaştere mai profundă decât cea cu care ai abordat propria operă. Creezi pentru a cunoaşte în opera ta forma şi perfecţiunea lucrurilor. Slujba ta închinată lucrurilor este un serviciu divin. Şi dimpotrivă – există o artă pură şi blestemată…

Acestea sunt ultimele cuvinte scrise de către autorul Karel Čapek înainte de a trece la cele veşnice. Vă invit să aflaţi mai multe despre Destinul unui compozitor şi despre ce anume s-a întâmplat cu grandioasa sa operă – citind această micuţă, dar extraordinară carte. O lecţie pentru mulţi!

 

Veronica Anghelescu

 IMG_1148