Arhivele lunare: Noiembrie 2013

Numărul 65, 10 Noiembrie 2013

Standard

Valentin Dimitrie SimionVeronica Anghelescu: Editorial

Adrian Georgescu: Filip Lazăr – un portret

Cornelia Petroiu: La Sorbonne – destin de Miere(anu)

Daniel Kientzy: Adolphe Sax 200

Marius Popa: Anton Pann – personalitate enciclopedică a culturii româneşti

Natalia Chiciuc: Loghin Țurcanu – un Abecedar românesc al muzicii din stânga Prutului

Paul Leu: Ciprian Porumbescu înaintea ultimului concert de la Braşov

Roxana-Luiza Moldovan: Nuanțe ocultate și precepte cu caracter oficial și unanim

Sergiu Spiridon: The Dutch Style

Simona Nicoletta Jidveanu: Vocea „frumoasă” (I)

Veronica Anghelescu: Poemul electronic al lui Varèse

Noi apariţii editoriale! Adrian Georgescu – Anastasis

Noi apariţii discografice! Cătălin Tîrcolea – Synvionai 3

Noi apariţii editoriale! Paul Leu – Simion Florea Marian, ctitorul etnografiei româneşti

Noi apariţii editoriale! Septimiu Moldovan – Enciclopedia muzicii electronice

Scores! Mircea Valeriu Diaconescu: Maria leagănă

Music! Anton Pann: Tatăl nostru, armonizare de Dan Mihai Goia, interpretează Corul Academic Radio, dirijor: Dan Mihai Goia

Music! Costin Miereanu: L’ombre double, Trio proMOZICA (Daniel Kientzy – saxophones, Cornelia Petroiu – viola, Reina Portuondo – sonist

Music! Edgar Varèse: Poème électronique

Music! Edgar Varèse: Amériques

Music! Francois Couperin: Les barricades mysterieuses

Music! Gaetano Donizetti: Regnava nel Silenzio – Aria – Simona Nicoletta Jidveanu, soprano

Music! Ştefan Niculescu: Cantos – Daniel Kientzy, saxophones

Music! Vasile Menzel : Du-mă acasă, măi tramvai

Music! Veronica Anghelescu: Namo Amitabha – Augustin Creznaru, flute

Music! Vincenzo Bellini: Qui la voce – Simona Nicoletta Jidveanu, soprano

Concertul cvartetului de coarde Florilegium – 13 noiembrie 2013

Stagiunea muzicală a Muzeului Naţional „George Enescu” – noiembrie 2013

*

Imaginea numărului: modelaj din plastilină de Valentin Dimitrie Simion (elev)

Editorial

Standard

După ce patru persoane au refuzat rugămintea mea de a redacta un scurt articol despre François Couperin, am fost supărată şi revoltată. Aşa încât mi-am propus să aştern câteva rânduri – nu neapărat biografice – despre Couperin, cât mai degrabă referitoare la ceea ce avem de câştigat astăzi (da, ştiu că suntem în anul 2013) ascultând muzica lui Couperin (da, ştiu că nu e muzică contemporană).

Revista No14 Plus Minus îşi propune în fiecare lună să readucă în atenţia cititorilor câteva figuri emblematice ale istoriei muzicii (da, ştiu că în subtitlul Revistei scrie Contemporary Music Journal). În calitate de redactor-şef, uneori aleg şi subiecte necontemporane – fie pentru că cititorii pun întrebări despre anumite subiecte, fie pentru că în luna respectivă există o comemorare sau o aniversare, fie pentru că subiectul respectiv este foarte căutat pe Google (ştiaţi că cel mai căutat compozitor, pe Google, este Claude Debussy?). Fie – pur şi simplu (indignare!) pentru că aşa cred eu că e bine.

Când am început studiul compoziţiei, am realizat că va trebui în mod obligatoriu să adaug eforturilor mele zilnice şi un instrument muzical pe care să îl stăpânesc la un nivel acceptabil. Pentru că clarinetul era pentru mine – în anul 2007 – un vis îndepărtat, am ales pianul, căci – nu-i aşa? – orice compozitor trebuie să poată cânta la pian. Nu-mi plăcea (şi nici azi nu am o pasiune zdrobitoare – căci clarinetul…) dar am întâlnit o excepţională profesoară, Dorina Arsenescu – şi care m-a condus de la zero la Invenţiunile lui Bach. Drumul a trecut prin Couperin (transcrieri pentru pian după lucrările de orgă şi clavecin), după cum e şi firesc.

Îmi place Couperin: melodii de o extraordinară frumuseţe, formă echilibrată, contrapunct lucrat după toate regulile, bun pentru studiu şi pentru contemplaţie (pentru că un contrapunct impecabil realizat este echivalentul unui tablou sau al unui poem, trezeşte spiritul). De aceea, pentru mine, este un model de gândire componistică – pentru că la baza travaliului meu componistic va sta pentru totdeauna polifonia.

Ascultaţi această lucrare cu inima deschisă, fără a analiza şi fără a compara: graţie fermecătoare, puritate, simplitate, te simţi bine ascultând, pentru că este o muzică frumoasă, care hrăneşte fiinţa, care atinge miezul fiinţei.

François Couperin

Les Barricades Mysterieuses

Veronica Anghelescu

Editor in Chief

PS: Azi, 10 noiembrie, se împlinesc 346 ani de la naşterea lui François Couperin.

Filip Lazăr – un portret

Standard

Pe 3 noiembrie s-au împlinit 78 de ani de la trecerea în veşnicie a compozitorului şi pianistului român Filip Lazăr – din păcate, foarte puţin cunoscut şi promovat în România.

Filip Lazăr (1894-1936) provenea dintr-o familie de muzicieni, el dobândind primele cunoştinţe muzicale de la mama sa, absolventă a Conservatorului bucureştean. El însuşi va urma cursurile respectivei instituţii între 1907-1912, unde studiază cu Emilia Saegiu (pian), D.G. Kiriac (teorie, solfegiu), Alfonso Castaldi (armonie, contrapunct şi compoziţie).

Cu puţin înainte de declanşarea Primului Război Mondial, Filip Lazăr pleacă în Germania unde, între 1913-1941, studiază la Leipziger Konservatorium – cu Robert Teichmüller (pian) şi Stephan Krehl (armonie, contrapunct şi compoziţie). Muzicologul Octavian Lazăr Cosma îl caracterizează pe Filip Lazăr ca fiind „compozitorul român cel mai cântat peste hotare, cel mai bine cotat, bucurându-se de consideraţia şi amiciţia unor compozitori reputaţi, mai ales din capitala Franţei şi din centrele estice nord-americane” .

Filip Lazăr este membru fondator (1920) al Societăţii Compozitorilor Români şi, de asemenea, membru fondator şi preşedinte al Societăţii Muzicale Triton (din care  mai făceau parte Darius Milhaud, Arthur Honegger, Serghei Prokofiev). Nu în ultimul rând, a fost membru fondator al ISCM (International Society of Contemporary Music).

În calitate de interpret, a efectuat turnee în Franţa, Elveţia, Austria şi Statele Unite. A fost distins cu multiple premii: Menţiune onorifică (1915), premiul II (1919), premiul I de compoziţie „George Enescu” (1924), Premiul Radiodifuziunii Franceze din Paris (1931).

Filip Lazăr a scris muzică de teatru (La bouteille de Panurge, Les images de Béatrice), muzică simfonică (Preludiu pentru orchestră, Suita Română în Re major pentru orchestră, Concerto Grosso pour orchestre numero 1 – primul concerto grosso din istoria muzicii româneşti, Concertele 2 şi 3 pentru pian şi orchestră şi multe alte lucrări concertante şi simfonice). A mai scris două lucrări corale pe versuri populare (Dor de crâng, Paparudele), lied-uri (Melodii pe poeme de Heinrich Heine, 6  melodii pentru voce şi pian / orchestră).

Prima lucrare simfonică a lui Filip Lazăr, Suita Română în re major nr. 1, structurată în trei secţiuni, propune preluări şi prelucrări de tip folcloric: „un parfum de muzică naţională”, în caracterizarea compozitorului.

Sperăm ca, într-un viitor apropiat, vom avea ocazia de a asculta şi pe scenele româneşti  lucrările lui Filip Lazăr şi că nu va fi uitat – aşa cum, din păcate, avem deseori tendinţa…

Adrian Georgescu

Bibliografie

  • V. Tomescu, Filip Lazăr, Editura Muzicală, București, 1963
  • Stoianov, Carmen. Istoria muzicii româneşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005

La Sorbonne – destin de Miere(anu)

Standard

La sfârşit de primăvară, anul trecut, am primit o epistolă electronică neaşteptată. Numele autorului îmi era cunoscut: Jean-Marc Chouvel, profesor şi director al departamentului Muzică al Universităţii din Reims, cercetător interdisciplinar, muzicolog, compozitor, un adevărat cartezian, conform bunei şi consolidatei tradiţii a poporului francez.

După primele cuvinte am înţeles mesajul. Era vorba despre organizarea la Paris, în luna noiembrie, a unei manifestări jubiliare cuprinzând un concert, colocvii şi mese rotunde, găzduită de CDMC (Centre de documentation de la musique contemporaine). Toate aceste evenimente urmau a-i fi dedicate compozitorului, profesor la Université de Paris 1– Panthéon-Sorbonne, Costin Miereanu, cu ocaza împlinirii vârstei de 70 de ani. Eram solicitaţi să comunicăm organizatorilor dacă doream să ne alăturăm acestei iniţiative şi să precizăm în ce mod. Instantaneu m-am gândit la Solo VII, o minunată şi foarte dificilă piesă pentru violă solo, pe care de mult îmi propusesem să o cânt. I-am răspuns, aşadar, imediat dlui Jean-Marc Chouvel, i-am spus că voi înregistra Solo VII, aşa după cum îi promisesem lui Costin şi că ar fi o ocazie ideală să împărtăşesc această muzică tuturor celor ce vor fi prezenţi la omagiere. Răspunsul afirmativ a sosit curând, iar eu mă pregăteam deja febril în vederea înregistrării pentru că, mă gândeam eu, nu mai erau decât câteva luni până în noiembrie. Am pierdut, însă, din vedere că nu era de glumă cu cartezianismul francez, pe care tocmai l-am menţionat: într-o discuţie telefonică i-am spus sărbătoritului că voi cânta Solo VII  în luna noiembrie,  la aniversarea celor 70 de ani ai săi. E minunat, mi-a răspuns Costin, dar eu împlinesc 70 de ani abia anul viitor. Imediat am deschis e-mailul şi m-am lămurit că era vorba despre luna noiembrie a anului 2013. O organizare imbatabilă ce s-a desfăşurat pe parcursul a aproape doi ani!!!

Programul, pe care l-am primit, de la acelaşi neobosit Jean-Marc Chouvel, nu era întru totul definitivat, dar vi-l prezint în forma în care mi-a fost transmis:

Costin Miereanu

Espaces Multiples

Colloque international en hommage au compositeur pour ses soixante-dix ans

 

CDMC – jeudi 28 novembre 2013

9h30 Introduction : Jean-Marc Chouvel, Xavier Hascher

9h45 Eero Tarasti « Autour de la sémiotique musicale »

10h15 Márta Grabócz « Greimas et la composition musicale »

11h00 Violaine Anger « La pensée esthétique de Costin Miereanu »

11h30 Cornel Taranu « Costin Miereanu et l’unité dans la diversité »

14h00 Lamia Bouhadiba « Pour une protection juridique du potentiel patrimonial des oeuvres

musicales contemporaines : l’exemple des oeuvres de Costin Miereanu »

14h30 Jean-François Trubert « Le champ musical de Costin Miereanu : vers une scénographie

musicale »

15h00 Ludovic Bargheon « L’oeuvre musicale de Costin Miereanu »

15h30 François Decarsin « Autour des oeuvres de Costin Miereanu »

16h15 Mohamed Zinelabidine « Composition et tradition orale »

16h45 Costin Miereanu « Finis coronat Opus » versus « Opus coronat Finis » ?

17h15 Table ronde avec : Gérard Pelé, Daniel Kientzy, Jean-Yves Bosseur, Jean-Paul Olive,

Michel Decoust, Pascale Criton, Liviu Danceanu

18h00 Concert

Feriel Bouhadiba – Arabian Rock (Costin Miereanu/Fériel Bouhadiba) ahwa turkiyya (Café turc)

Paroles et musique Lamia Bouhadiba, dédiées à Costin Miereanu.

Michel Decoust – MC 07 (hommage à Costin Miereanu), Daniel Kientzy et Cornelia Petroiâpăşţ

Ricardo Mandolini – Los enemigos del hombre de conocimiento, électroacoustique,13’25

Jean-Yves Bosseur – à déterminer (hommage à Costin Miereanu)

Cornelia Petroiu – Solo VII pour alto seul de Costin Miereanu 9’

Daniel Kientzy – Aksax pour saxophone basse de Costin Miereanu 7’

La journée se conclura avec un vin d’honneur

Ceea ce mi se pare mie că lipseşte acestei scurte prezentări sunt câteva cuvinte simple, directe, lipsite de plecăciunile pe care, de altfel, Costin Miereanu le merită din plin. Şi, pentru că sunt sigură că va citi aceste rânduri, prefer să mă adresez, direct, chiar lui : Costin, ne încălzeşti sufletul cu muzica, cu glumele şi spiritul tău, cu autenticitatea prezenţei tale fireşti şi fascinante. Fie ca această aniversare să-ţi dea măsura admiraţiei şi dragostei pe care le inspiri.

 Cornelia Petroiu

 

Costin Miereanu: L’ombre double, Trio proMOZICA (Daniel Kientzy – saxophones, Cornelia Petroiu – viola, Reina Portuondo – sonist

*001*

002

Adolphe Sax 200

Standard

Pentru că s-au împlinit, pe 6 noiembrie, 200 de ani de la naşterea inventatorului saxofonului – Adolphe Sax, Daniel Kientzy, un maestru fără egal al acestui instrument, ne-a împărtăşit câteva gânduri. Îi mulţumim!

*

Adolphe Sax était un visionnaire. Créer un nouvel instrument c’est comme créer une symphonie. C’est quelque chose qui reste pour toujours. Comment pensez-vous que le saxophone a enrichi la musique contemporaine?

Avec ce(s) tuyau(x) sonore(s), parmi bien d’autres inventions, Adolph Sax a mis à la disposition de la création musicale, et cela depuis le milieu du XIXe siècle, un outil multiple, puissant et véritablement inouï. Pour la première fois (ce qui est par ailleurs tout de même étrange) étaient (enfin) associés une anche simple avec son bec et un tuyau conique. Cependant, les canons du bien et du beau musical étaient déjà solidifiés et le glacis des préjugés de ceux qui n’écoutent pas plus loin que le lobe de leurs oreilles immunisa à 99,99% la musique savante des ferments expressifs et sonores de cette famille d’instruments. De toutes façons, le marché visé par M. Sax était celui des « musiques militaires » et dérivées où il réussit pleinement.

Le saxophone est plutôt connu dans la musique de jazz, mais il a déjà commencé à gagner une place très importante dans la musique symphonique et dans la musique de chambre. La transition était-elle facile?

Dans sa branche jazz, la musique populaire ouest occidentale (par ailleurs elle aussi non exempte de préjugés) accueillit le saxophone sans se presser alors qu’il n’était déjà plus nouveau. Mais très vite à partir de ce moment là et pour longtemps, il symbolisa le jazz presque autant que la guitare électrique la « Pop  Musique ».

Parallèlement aux musiques militaires, et ce dès les premières maitrises techniques du nouvel instrument (au milieu du XIXe siècle), des musiciens ont donné des concerts d’œuvres solistiques, essentiellement de la « musique de genre ». Parmi eux de brillants virtuoses. Pourtant, on considère couramment que le « saxophone classique » est né entre les deux guerres (mystère…).

L’introduction tardive dans la musique contemporaine a, quant à elle, été freinée par deux principales raisons. La première est que, malgré les apparences « révolutionnaires », le conformisme instrumental règne dans le monde musical en général ainsi que chez la plupart des compositeurs. La deuxième concerne le manque d’interprètes en mesure de s’intégrer ; en effet, les purs jazzmen avaient des critères esthétiques et surtout techniques incompatibles pour un rôle de pur interprète de musique savante et les « classiqueux » qui avaient toutes les qualités de base pour ce travail étaient bornés dans un intégrisme étriqué soit disant classique.

Les compositeurs du monde entier vous ont dédié des œuvres pour saxophone. Quelles sont les œuvres que vous aimez? Quelles sont les plus difficiles à jouer et pourquoi?

Bien que je ne sois ni le père ni la mère des œuvres écrites à mon intention, j’ai la réaction de ces derniers vis à vis de ces œuvres. Comme eux, je ne peux choisir une préférée parmi cette progéniture internationale; même si la vie musicale m’a conduit à en jouer plus souvent certaines que d’autres.

Egrener les notes dans les nuances écrites sur la partition est souvent extrêmement difficile dans la création musicale depuis déjà de nombreuses décennies.

Cependant, pour être sine qua non, ce travail n’est pas suffisant pour une concrétisation éloquente de l’œuvre pour que les sources d’émotions qu’elle recèle entrent en résonnance avec les êtres humains à qui elle est destinée.

Accomplir cela n’est jamais simple.  Chaque œuvre est un monde unique dont l’essentiel s’est constitué à l’insu même du compositeur. Le travail d’interprétation de chaque œuvre est un périple au bout duquel je ne suis jamais arrivé avant de croire y être.

Comment avez-vous décidé de dédier un traité au saxophone? C’était un travail énorme! Parlez-nous un peu de ce traité!

C’est la nécessité de fournir des munitions sonores aux compositeurs qui m’a mis sur le chemin de la recherche organo-acoustique sur le(s) saxophone(s). Dans un premier temps, il s’est agit de communiquer oralement, mais, très vite, ne serait-ce que pour préparer ces communications, il fallut noter. Pour avancer dans l’exploration des possibilités soupçonnées puis insoupçonnées, la notation fût aussi indispensable. D’autre part, il fallut aussi inventer des signes, une orthographe pour clairement et surtout distinctement noter ces nouveaux modes de jeux. De fil en aiguille, après « Les sons multiples aux saxophones », j’en suis arrivé à « Saxologie ».

Daniel Kientzy

 Photo - Sebastiano d'Alaya Valva

 Photo:  Sebastiano d’Ayala Valva

Anton Pann – personalitate enciclopedică a culturii româneşti

Standard

(aprox. 1796 – 2 noiembrie 1854)

Orice raportare la viaţa muzicală românească ce priveşte secolul al XIX-lea nu poate să ocolească numele lui Anton Pann. Personalitatea complexă a lui Anton Pann (Antonie Pantoleon Petroveanu) s-a manifestat atât în domeniul literaturii cât şi în cel al muzicii. Deoarece anul acesta la data de 2 noiembrie comemorăm un număr mare de ani de la trecerea în veşnicie a personalităţii lui Anton Pann, se cuvine din partea noastră să-i aducem un pios omagiu.

Cea mai potrivită metodă de a elogia pe Anton Pann nu este aceea de a repeta anumite date biografice şi de a rosti cuvinte sterpe fără nici un sentiment, ci este aceea de a-i înţelege şi de a-i perpetua mai departe munca. Aşadar, doresc să punctez anumite părţi care au determinat existenţa acestei mari personalităţi a culturii româneşti.

Scriitor şi folclorist, tipograf şi editor, colportor al propriilor sale cărţi, psalt şi interpret,  dirijor de cor bisericesc, teoretician, pedagog şi culegător de folclor, Anton Pann a desfăşurat la Bucureşti şi la Braşov o susţinută muncă pentru luminarea şi emanciparea poporului român din aceste provincii prin cărţi şi calendare, culegându-i creaţiile de la proverbe şi snoave, cântece de lume şi teatrale, la fabule, poveşti şi istorioare.

În ceea ce priveşte personalitatea sa şi relaţiile sale sociale, Anton Pann a fost un om de spirit, observator subtil al mentalităţii oamenilor din popor, de obicei târgoveţi, locuitori ai mahalalelor şi suburbiilor, un rapsod care avea o cultură folclorică enciclopedică, un moralist necruţător care vehicula înţelepciunea stratificată în maxime şi vorbe de duh pentru a oferi temeiuri de meditaţie şi învăţătură. Octavian Lazăr Cosma afirmă în Hronicul Muzicii Româneşti că ,,Anton Pann şi-a scris numele cu majuscule în istoria muzicii româneşti prin neistovita muncă depusă alături de Macarie Ieromonahul, pe care apoi l-a continuat şi completat în procesul de românire al muzicii psaltice”[1].

Anton Pann este primul muzician care a efectuat culegeri de muzică populară, înţelegând prin aceasta transcrierea melodiei şi a textului cântat. Deşi anterior au existat cântece vocale notate, totuşi până la el nu cunoaştem un muzician marcant în acest domeniu. Anton Pann deschide un capitol în arta noastră românească, unic în felul său. În general, deschizătorii de drum în domeniul folclorului apar mai mici comparativ cu urmaşii lor de la târziu. În cazul de faţă, în  ceea ce priveşte culegerea de folclor, fenomenul are o particularitate singulară: începătorul este dintr-o dată – datorită talentului său, volumului muncii efectuate şi , mai ales, calităţii ei – o personalitate proeminentă care trasează o linie de înalt profesionalism. Debutul se plasează dintr-o dată la mare înălţime. Bineînţeles, există suficiente explicaţii şi cauze care au determinat acest proces să apară dintr-o dată cristalizat. Cauză principală care a determinat acest fenomen este aceea că în ceea ce priveşte folclorul s-au ocupat şi alţi muzicieni, însă Anton Pann realizează în acest cadru o cotitură radicală, impunând cea mai eficientă modalitate: redarea produsului artistic în adevărata sa lumină, aşa cum circulă, cum se execută[2].

Spre deosebire de alţi muzicieni care se apleacă înspre folclor, Anton Pann nu se limitează numai cu ceea ce se aude în mediul urban ci apelează şi la creaţia sătească. Spirit cultivat, Anton Pann nu se mulţumeşte cu transcrierea fidelă a melodiei şi textului, ci intervine şi modifică, atât muzica, cât şi versurile, schimbă genul unor cântece. Ritmul în care sunt notate melodiile este cel întâlnit în cântările psaltice şi în cântecul popular. Alternanţa de măsuri arată orientarea muzicianului spre structurile ritmice frecvente ale folclorului nostru. Scările folosite de Anton Pann sunt cele diatonice (scări de tip major şi minor) şi cele cromatice (cu treptele II şi VI coborâte, cu treptele III şi VII coborâte şi cu treapta IV ridicată etc.).

Sesizând aspiraţiile spre cultură ale diferitelor categorii de orăşeni (funcţionari, târgoveţi, meseriaşi, dascăli etc.) Anton Pann se adresează genurilor de largă circulaţie, în primul rând folclorului orăşenesc, pe care se străduieşte să-l purifice de elementele străine melosului românesc şi care era deja constituit: cântece de lume, cântece lirice de provenienţă cultă, jocuri, romanţe, cântece de stea, balade, lucrări din repertoriul lăutăresc. Principala sa operă Spitalul Amorului sau Cântătorul Dorului (1850-1852), conţine 174 de melodii în notaţie psaltică, pe texte în limba română[3].

În ceea ce priveşte lucrările didactic-muzicale tipărite şi semnate de Anton Pann aş dori să amintesc Bazul teoretic şi practic al muzicii bisericeşti  sau Gramatica melodică, Bucureşti, 1845; Prescurtare din Bazul muzicii bisericeşti şi din Anastasimatar, Bucureşti 1847; Mica gramatică muzicală, Bucureşti, 1854. Prima lucrare didactică a lui Anton Pann, amintită mai sus, este considerată cea mai de seamă în domeniul răspândirii reformei Hrisantice în provinciile româneşti[4].

O particularitate interesantă în ceea ce priveşte personalitatea lui Anton Pann este aceea că până în anul 1830, în lucrările pe care le-a tipărit muzicianul semnează cu ,,Pan” (cu un singur n) iar din anul 1837 (în Noul Erotocrit) dublează ultima consoană ,,Pann”[5].

Trebuie menţionat faptul că Anton Pann este cel care a realizat primele culegeri de colinde şi cântece de stea din Ţările Române, acestea cuprinzând atât versurile cât şi melodiile acestora.

Un aspect important legat de contribuţia lui Anton Pann la patrimoniul cultural şi spiritual românesc este şi acela că melodia Imnului Naţional Deşteaptă-te Române! Are drept sursă melodia Din sânul maicii mele (1839), pe versurile lui Grigore Alexandrescu, pe care Gheorghe Ucenescu, elevul său, care o cunoştea, o prezentase poetului Andrei Mureşianu. Această melodie, cu ritmul uşor modificat, a devenit imnul Revoluţiei de la 1848[6].

Aşadar, radiografiind doar aceste aspecte ale vieţii şi activităţii sale, putem spune pe bună dreptate că Anton Pann este una dintre cele mai mari personalităţi ale culturii româneşti.

Marius Popa

Bibliografie

  1. Brâncuşi, Petre; Istoria Muzicii Româneşti, compendiu, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, Bucureşti, 1969;
  2. Cosma, Octavian, Lazăr; Hronicul Muzicii Româneşti, Vol. III, ,,Preromantismul”, Editura Muzicală, Bucureşti, 1975;
  3. Dicţionar de Muzică Bisericească Românească, Editura Basilica, Bucureşti 2013;
  4. Posluşnicu, Mihail, Gr., Istoria Muzicei la Român, De la Renaştere până`n epoca de consolidare a culturii artisticei, Editura ,,Cartea Românească”, Bucureşti,  1928.

Anton Pann: Tatăl nostru, armonizare de Dan Mihai Goia, interpretează Corul Academic Radio, dirijor: Dan Mihai Goia


[1] Octavian Lazăr Cosma, Hronicul Muzicii Româneşti, Vol. III, ,,Preromantismul”, Editura Muzicală, Bucureşti, 1975,  p .120.

[2] Octavian Lazăr Cosma, op. cit., p. 121.

[3] Petre Brâncuşi, Istoria Muzicii Româneşti, compediu, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, Bucureşti, 1969,  p. 111.

[4] Petre Brâncuşi, op. cit., p. 101.

[5] Dicţionar de Muzică Bisericească Românească, Editura Basilica, Bucureşti 2013,  p. 617.

[6] Ibidem, p. 617.