Ciprian Porumbescu înaintea ultimului concert de la Braşov

Standard

 1

Prof. Paul Leu văzut de lt. col. C. Lambadare, Breaza, 1957

Primul semestru al anului școlar 1882-1883, îl readuce pe profesorul Ciprian Porumbescu în torentul muncii cotidiene. Se mișcă ca argintul viu, când îl aflăm printre elevii școlilor la care funcționa, când la repetițiile corurilor ce le dirija, când pregătind, cu înfrigurare,  un concert planificat pentru octombrie, când instruindu-se cu Geiffrig, când visând la Berta, când distribuindu-și opurile sale… Încă din iunie 1882, avea gata de tipar Hora Brașovului, o Polcă din operetă și urma să apară un Potpuriu cuprinzător din Crai nou.

În ajunul zilei sale de naștere, Ciprian se afla singur, în camera sa de lucru și se odihnea cu gândul la cei de acasă, la anii copilăriei, când mama și tata îl sărutau, îl dezmierdau și-i ofereau bucatele preferate, la clipele frumoase petrecute cu prietenii de la Gimnaziul din Suceava. După cină, cum stătea la pian, aude în bucătărie o serenadă, cântată de mai multe voci tinere. Erau actualii săi elevi de la Gimnaziul Românesc din Brașov.

În dimineața zilei de 2/14 octombrie 1882, când împlinise douăzeci și nouă de ani, pe la cinci, când visa că acorda un pian împreună cu Berta și doamna Gorgon, se trezește în armonia unei muzici minunate.

“Nu știam dacă visez, consemna Ciprian într-o scrisoare redactată în limba germană. Mi-am închis strâns pleoapele pentru a prelungi, cât se poate de mult, această clipă minunată.

Bőhme, Bătrânul meu Bőhme, cu încercatul lui cvartet de suflători, cânta în camera alăturată. Suna așa de frumos, așa de frumos! Ei executau Aceasta este ziua Domnului.

Nu puteam să mă smulg din visul meu și în clipa aceea mi-a fulgerat prin piept o durere atât de profundă și de neexprimată în sunetele dulci ale instrumentelor și eu am plâns amar.

–          Doamne, Dumnezeule! Ce biet nenorocit sunt, totuși!

Bőhme a intrat apoi în cameră și m-a felicitat. Eu m-am sculat am aruncat ceva pe spate și am trecut în odaia alăturată. Bőhme mi-a făcut cadou, atunci, un tablou splendid realizat numai din albumițe pe o periniță de catifea neagră, ghirlande sub sticlă într-un cadru auriu. Extraordinar de frumos!

Am fost așa de mișcat, ca un putinei de bătut unt și l-am sărutat de sute de ori pe bătrân. Ei au mai continuat să cânte apoi au plecat.

La orele opt m-am dus să iau micul dejun, m-am întors acasă ,am cântat la pian. A venit Geiffrig, a ținut lecția, apoi, la orele zece m-am dus la școală, am ținut cursurile până la douăsprezece.

M-am dus la masă și am primit felicitările colegilor mei de masă. Altminterea, n-a știut nimeni de onomastica mea, nici măcar Năstasi[1].

”După masă, continuă să povestească Ciprian într-o altă scrisoare către Mărioara, m-am dus la promenadă. A fost așa de frumos! Drumul era presărat cu așa de mult frunziș, care foșnea așa de plăcut!

2

Era foarte multă lume. Printre alții și Frieda. Când am văzut-o de departe venind, m-am întors. Ea era cu domnișoara Kuhlbrand și trebuie să mă fi observat, căci, deodată, am băgat de seamă, că iuțește pasul pentru a mă ajunge din urmă.

În sfârșit, am prins curaj și când se găseau destul de aproape de mine, m-am întors subit și m-am găsit față în față cu ea. Ea nu se aștepta la asta. S-a făcut roșie ca focul și a trecut repede mai departe. Și apoi și-a continuat promenada.

Ne-am întâlnit, încă, de câteva ori și ne-am privit așa de obraznic ca și când noi am fi fost niște vechi prieteni, știe Dumnezeu, de când lumea.

Ea poartă acum pălărie neagră, cu care nu mai aseamănă cu Berta. Și apoi ea râde nițel cam mult[2].

Porumbescu intenționa, după cum rezultă dintr-o scrisoare din 28 septembrie 1882, ca în patru săptămâni să dirijeze ultimul său concert dat la Brașov, cu proprile-i compoziții: 1. Uvertura la Crai nou, 2.Hora Prahovei, 3. Ah, suflete!, 4. Vals, 5. Te-ai dus, 6. Mazurca, 7. Doina pentru piston (Flugelhorn), 8. Potpuriude cântece naționale.

Abia la 16 octombrie, după ce a primit felicitările de la Iraclie, Mărioara, Ștefan, Laura și de la Lola, Ciprian a simțit că a fost ziua lui de naștere și a devenit, vesel, bine dispus.

“Astăzi am primit frumoasele tale cadouri de ziua mea scria surioarei sale. Numai lucruri drăguțe și foarte necesare. În special fularele.

Îți mulțumesc scumpă surioară din toată inima, pentru toate și pentru abajururile așa de vesele. Îi mulțumesc și tatii, în special pentru florintul de argint, care a plecat în pușculiță. Umorul tău m-a înveselit mult cum n-am fost deloc astăzi.

Azi a avut loc prima repetiție generală pentru concertul meu și merge admirabil. Concertul a fost însă amânat cu câteva zile deoarece Terschak n-a putut să dea concertul lui vineri, din motive de boală, ci a trebuit să-l amâne pentru vinerea viitoare.

Eu, la început, n-am vrut să aud nimic despre asta, când, într-o după masă, a venit la mine domnișoara Dolli personal și m-a rugat să-mi amân concertul. Eu n-am putut să o refuz[3].

La reîntoarcerea din vacanța de vară, Ciprian se simțea destul de bine, după cum singur o declara într-o  scrisoare, “dar odată cu începutul lui octombrie, în urma unei răceli, am contractat un catar ușor împreună cu tuse, așa cum am mai avut adeseori.

Acest catar, în mare parte, e în legătură cu călătoria mea de la Chizătău. Atunci deja tușeam destul de tare. A mai venit, apoi, o vreme foarte agitată pentru mine.

Din cauza nervozității, am început să compun și am compus întreg programul pentru concertul meu[4].

Profesorul se afla la acea dată într-o permanentă stare de febră „la care se mai adaugă și oboseala de la școală și biserică. Dar eu nu m-am dat bătut, am urmat programul cu strictețe și am făcut și prima repetiție cu orchestra pentru concertul care urma să aibă loc vineri.

Prima repetiție a avut loc luni, a doua marți. Era o vreme rea și posomorâtă. Seara m-am dus la școala de gimnastică, unde făceau domnii exerciții și mă uitam la ei.

Atunci m-a prins pe mine dorul să fac exerciții gimnastice așa cum făceam în trecut cu băieții de la Stupca. Deci, sus la bară fixă, mă învârt de câteva ori și mă scobor iarăși, mă țin însă numai cu mâna stângă și rămân câtva timp astfel agățat. Când sar jos, simt ceva ciudat în partea stângă a pieptului, dar a fost ceva trecător.

Ne-am dus la cină la Popp. La orele zece eram în pat și am adormit foarte liniștit. Către ora unu, m-am trezit și am simțit pieptul plin cu ceva și horcăind îngrozitor.

Oho! Gândesc eu, e rău! Aprind lumina, scuip, sânge! Aceasta se repetă. Continuai să-mi aplic comprese reci,aveam însă doctoria de la bunul meu Zihlaz. Am luat-o, dar sângele nu se oprea. Sufeream chinurile morții singur, fără nici un ajutor, noaptea,ceva groaznic!

Vai! Noaptea asta nu o s-o uit toată viața, iar starea asta de disperare îmi făcea și mai rău. Dacă ași fi putut să mă liniștesc mi-ar fi fost imediat mai bine. Credeam că acuma s-a sfârșit cu mine.

Se făcuse două și jumătate și sângele continua să curgă din plămâni. Atunci, m-am gândit să trimit după medic. M-am dus în cealaltă odaie, mi-am adus cele necesare pentru scris și i-am trimis un bilețel lui Neagoe să binevoiasă a veni imediat la mine.

Dar un lucru ciudat. Când am terminat de scris biletul, m-am calmat și sângele a încetat cu încetul. Am șezut liniștit în pat, n-aveam voie să mă lungesc, până către orele patru, când am constatat că pericolul trecuse.

M-am liniștit complect și m-a cuprins un somn ușor. Dimineața, pe la șapte și jumătate, a venit doamna Tischler și am trimis-o după Neagoe.

De câte ori tușeam scuipam sânge. Neagoe nu era acasă.

După masă a venit Băiolesu și m-a sfătuit să nu dau concertul. Eu n-am cedat. Afișele erau deja lipite, tot publicul îl aștepta cu înfrigurare, sala din clădirea Redutei n-aș mai fi primit-o așa de curând, deoarece acolo dădea reprezentații o trupă de teatru maghiar. Deci concertul trebuia dat!

Asta se întâmpla miercuri. Eu am rămas în pat și joi am fost liniștit, am luat doctorii. Vineri la orele zece a avut loc reprezentația generală. M-am dus, așa slab cum eram și am dirijat repetiția de la zece până la două după prânz, căci bucățile erau grele și nu prea mergeau bine, în special Rapsodia. M-am întors acasă și am stat liniștit în pat, până seara. Băiolescu m-a vizitat de mai multe ori și mi-a dat calmante.

La șapte şi jumătate am plecat, cu o birjă, spre sala Redutei. Toată lumea sosise, de asemenea și orchestra. Sala era ticsită de lume, așa după cum ți-am mai scris. Orchestranții și-au ocupat locurile, era orele opt, eu am mai luat un praf efervescent și am ieșit pe scenă.

Am luat liniștit bagheta și, să fie cu noroc, dă-i drumul până la sfârșit.

După concert m-am dus cu trăsura acasă, am dormit liniștit, am rămas, ziua următoare, în pat.

Din nenorocire, în noaptea următoare s-a repetat hemoragia. Aveam însă hemostatice și s-a terminat cu bine.

Începând de atunci am continuat să tușesc și să scuip din ce în ce mai mult sânge. N-am spus nimănui nimic despre asta pentru că oamenii, care și așa mă calomniază că sunt tuberculos, să nu facă și mai mare vâlvă. M-am plâns lui Neagoe, lui Chelariu și Năstasi

 

Paul Leu

Kenmore, Washington, U S A

 

3

Braşov


[1] C. Porumbescu către Mărioara, scrisoare în limba germană din 14-15 octombrie 1882, Colecția Muzeului Suceava, inv nr. 28-60..

[2] Ibidem.

[3] Porumbescu către Mărioara, ibidem, din 12 ianuarie 1883, inv. Nr. 2639..

[4]Țara Bârsei, anul V, nr. 5, Septembrie-octombrie 1993, p.409-410..

[5] C. Porumbescu către Mărioara, scrisoare din 12 ianuarie 1883, Ibidem, inv. Nr.2639..

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s