Inovaţiile geniului bellinian

Standard

VOCEA  FRUMOASĂ” (II)

~ INOVAŢIILE GENIULUI BELLINIAN ~

 

1Purificând limbajul muzical de toate excesele melismatice dar păstrând nota de virtuozitate, melodramma romantică intuită de principiile belcanto-ului rossinian capătă strălucire şi perfecţiune prin inovaţiile geniului bellinian. Despre evoluţia belcanto-ului romantic – de la Rossini la Verdi – ne vorbeşte Rodolfo Celletti în lucrările sale Origine e sviluppo della coloratura rossiniana, Editura Nuova Musica, Torino 1986 şi Opera italiana da Rossini a Verdi, Editura Milano 1996.

2Personalitate fascinantă dar delicată, asemeni melodiilor sale, Vincenzo Bellini (1801-1835) – supranumit şi lebăda Siciliei (foto), a reprezentat pentru estetica romantică spiritul revoluţionar-inovator, scânteia de geniu pe care destinul a presărat-o pe calea evoluţiei genului lirico-dramatic.

Despre viaţa şi creaţia belliniană s-a scris mult. Primul şi cel mai apropiat biograf al compozitorului a fost Francesco Florimo (1801-1888), coleg şi bun prieten din perioada studiilor napoletane. Posesor al celor mai importante scrisori şi articole (Le lettere e ricordi,1882) pe care însuşi Bellini i le-a expediat în timpul celor 15 ani de corespondenţă, el a conturat cu realism şi duioşie destinul scurt dar încărcat al compozitorului, punând în lumină atât harul lui componistic cât şi suferinţele sufleteşti ale acestuia.

O altă biografie semnată de Orazio Viola (1801-1886) şi intitulată Bibliografia belliniana din 1884, face cunoscut temperamentul coleric al lui Bellini şi spiritul inovator în materie de armonie şi orchestraţie cât şi unele critici aduse la adresa lui de unii contemporani tradiţionalişti.

Despre cele trei iubiri ale lui Bellini aflăm din cartea lui Antonio Amore (Antonio Aniante, Antonio Rapisardi – pseudonime, 1900-1984) Vita di Bellini, editată în Florenţa de Ed. Passigli Editori, 1983, subliniind cele două mari pasiuni ale compozitorului: muzica şi feminitatea.

3Creaţia lui Bellini este axată pe repertoriul lirico-dramatic. Cele zece opere seria scrise în perimetrul a zece ani ne indică anul când Bellini a absolvit Conservatorul San Sebastiano din Napoli – 1825 (foto) – până în anul morţii sale – 1835. Anul 1825 rămâne important pentru Adelson e Salvini, prima încercare de operă care i-a adus titlul de maestrino ca absolvent al Conservatorului napoletan.

La recomandarea profesorului său Zingarelli, vestit profesor de contrapunct şi director al Conservatorului, Bellini participă la un concurs de operă pentru Carnavalul napoletan al anului 1826 cu a doua sa creaţie, Bianca e Gerardo a cărei premieră de la Teatrul San Carlo îi asigură succes în cariera muzicală. Îndemnat de acest succes, Bellini încearcă să-şi întemeieze o familie alături de Maddalena Fumaroli, prima sa iubire. Ostilitatea cu care magistratul Fumaroli-tatăl îi refuză cererea de căsătorie dar mai ales replica dură a acestuia: Io non do la mano di mia figlia a un ignoto suonatore di cembalo [Eu nu dau mâna fiicei mele unui necunoscut cântăreţ la clavecin], îl fac pe Bellini cel mai nefericit şi umil pământean. Rănit în orgoliul propriu şi îndoindu-se de iubirea Maddalenei, Bellini s-a simţit protejat atunci când Domenico Barbaja (1780-1842) – impresar artistic al teatrelor San Carlo, Teatro del Fondo, Teatro dei Fiorentini şi Teatro Nuovo din Napoli, încântat de stilul bellinian din Bianca e Gerardo  i-a propus să scrie o nouă operă pentru Milano. Înzestrat cu bun-simţ şi animat de idei liberale, Barbaja a contribuit la dezvoltarea artelor atât în Italia cât şi peste hotarele ei. Stimat de regale Ferdinando de Bourbon – regele Celor Două Sicilii – pentru meritul de a-i fi promovat pe compozitorii vremii (Rossini, Mercadante, Paccini, Donizetti, Conti, Bellini, Ricci, Webber, Kreutzer), Barbaja a ajuns director şi la Milano (Scala şi Canobbiana) iar în 1821 a devenit impresar şi la Viena (Teatro Italiano) şi la Paris (Teatre des Italiens). În această ultimă postură Barbaja a promovat creaţiile multor compozitori tineri şi i-a îndrumat spre centrul cultural European romantic, Paris. Încurajat de Barbaja şi însoţit de trei valoroşi cântăreţi (Antonio Tamburini – bariton, Giovanni B. Rubini – tenor şi Enrichetta C. Lalande – mezzo-soprană), Bellini părăseşte Napoli pentru a se stabili la Milano (1826).

Primul efect al mutării sale la Milano a fost prietenia şi colaborarea cu libretistul Felice Romani (foto), pe ale cărei versuri a demarat opera Il Pirata, reprezentată în 27 oct. 1827 pe scena teatrului La Scala din Milano. Odată cu succesul acestei opera s-a încheiat şi perioada tinereţii belliniene.

4Perioada milaneză a vieţii lui Bellini este legată de numele lui Felice Romani (1788-1865), întâlnire care se datorează tot impresarului Barbaja. Colaborarea fructuoasă dintre Bellini şi Romani s-a datorat în mare parte lui Barbaja. Acest principe al libretiştilor, cum era denumit în epocă, ştia să îmbine cu geniu poezia şi proza. Romantic în temperament şi clasic prin şcoală, Romani avea harul să extragă esenţa din orice drama sau romanţă şi să-i dea o formă originală, creind librete pline de armonie şi vivacitate, de sens şi vigoare încât, noul libret devenea superior chiar originalului. Pentru această calitate Rossini i-a atribuit numele de imensul Romani. Ştiind că: în artă orice teorie este bună când e bine aplicată, Romani prefera să adapteze orice stil literar pentru a obţine o formă modernă, concisă şi originală. În relaţia cu Bellini, el a căutat să se pună mereu de acord cu compozitorul pentru crearea unui libret optim care să sprijine muzica. Romani nu numai că a intuit genialitatea lui Bellini, dar i-a fost un bun prieten şi sfătuitor în multe amărăciuni ale vieţii lui personale. La rându-i, Bellini i-a cerut versuri armonioase şi o acţiune scenică rapidă dar plină de trăiri emoţionale, ceea ce nimeni nu-i mai ceruse.

Pentru reprezentările operei Il Pirata la Genova şi Parma din 1828, Bellini a reconsiderat unele fragmente solistice atât în privinţa textului cât şi a muzicii, solicitându-i lui Romani texte din ce în ce mai elaborate. Revizuirea acestor fragmente le făcea în timpul repetiţiilor, căci erau necesare atât pentru corectarea partiturilor muzicale cât şi a expresivităţii interpreţilor, a mişcării scenice şi a regiei. În accepţiunea criticilor şi biografilor bellinieni, opera Il Pirata a fost considerată prima operă romantică şi prima de importanţă complexă a genului lirico-dramatic. Bellini nu şi-a propus niciodată să anuleze trecutul şi tradiţiile operei, considerând că: a distruge înainte de a crea ceva nou este o gravă eroare. Ca o dovadă a acestei convingeri este relatarea lui Florimo în care descrie severitatea cu care Zingarelli îl trata pe Bellini la cursurile de contrapunct, atitudine observată în toţi anii de studiu. Cu toate acestea – spune Florimo – Zingarelli a fost acela care în Consiliul Profesoral al Conservatorului l-a felicitat pe Bellini pentru primele sale creaţii şi tot el l-a propus pentru Concursul anual de Operă din Milano, recomandându-i ca libretist consultant pe Felice Romani (F. Florimo, La Scuola musicale di Napoli, vol.II,1882)

Bellini a fost un reformator al genului liric nu prin negarea trecutului ci prin schimbarea lui. Folosindu-se de experienţa înaintaşilor, el a aplicat schim-barea chiar în propriile opere, aşa cum s-a întâmplat cu  Il Pirata, la care a lucrat neîntrerupt opt luni. Referindu-se la reformele aduce de Bellini, Stendhal ia ca punct de referinţă personajul Ernesto din această operă (Stendhal, Les memoires, Ed. M.Levy. Paris 1824). Psihologia lui Ernesto are o cale evolutivă, de la rigiditate şi convenţionalism la spontaneitate şi sinceritate. În acest sens, modificările versurilor din ariile lui Ernesto cât şi intervenţiile ritmico-armonice din orchestraţie necesită schimbare. Asemenea lui Ernesto şi personajul Gualtiero capătă schimbări calitative. Mentalitatea estetică reformatoare a lui Bellini – spune Celletti – este rezultatul dramatismului dictat de inima şi spiritul său, de acea minunată virginitate a inimii, ca şi de tinereţea spiritului.

Acestea au fost cele două elemente ale reformei estetice belliniene, fără ca vreunul din ele să fie un rezultat al voinţei. Sensibilitatea excesivă şi tinereţea spiritului i-au fost date lui Bellini şi revelate în muzica sa de geniul creator. Florimo adaugă câteva cuvinte de spirit: Il Pirata devenise pasiunea inimii deznădăjduite a lui Bellini, în care contrastau durerea şi salvarea, incertitudinea şi speranţa, viaţa şi moartea.

Reforma belliniană s-a răsfrânt asupra interpretiţilor vocali, de la care cerea o perfecta tehnică a respiraţiei şi o implicare totală în acţiunea scenică pentru a crea personajului nobleţe şi expresie. Entuziasmat de noul stil al operei, Rossini îl vizitează pe Bellini la locuinţa din Milano şi îi declară: Bravo ragazzo! Voi cominciate dove gli altri finiscono [Bravo tinere! Dumneata începi de unde alţii sfârşesc], părere împărtăşită şi de Donizetti cu câţiva ani în urmă. Critica a fost sinceră cu Bellini. Il Pirata a avut fragmente asupra cărora criticii vremii au comentat, fragmente referitoare la părţile în care orchestraţia era intenţionat diminuată de compozitor, pentru a lăsa libertate de desfăşurare vocilor. Perioada în care Bellini a fost preocupat de reformarea operei  Il Pirata a fost una tulburătoare. Arzătorul fiu al Siciliei nu-şi dorea decât o mare fericire sau dacă nu o suferinţă distrugătoare, lucruri pe care le-a primit de la destin odată cu apariţia în viaţa lui a Giudittei Cantù, fascinanta soţie a bogatului fermier Turina. Iubirea pasională dar posesivă a Giudittei Cantù, pe lângă unele capricii, i-a asigurat lui Bellini şi numeroase clipe de autentică fericire. Liniştea domestică a lungilor vacanţe petrecute pe proprietatea familiei Turina de la Casalbutano, în apropierea lacului Como, în mijlocul grădinilor înflorite şi a pajiştilor înverzite, au alcătuit atmosfera prielnică de inspiraţie romantic în care au luat naştere operele belliniene: Zaira – reprezentată la Parma la 16 mai 1829, la inaugurarea noului Teatro Ducale; Giulietta e Romeo – reprezentată la Teatrul La Fenice din Veneţia, la 1 martie 1830 (de semnalat că reprezentarea acestei opere la Milano in aprilie 1830, a constituit ocazia cu care regale Francesco I i-a conferit medalia de aur a ordinului civil numindu-l Cavaler al Curţii Imperiale).

5Începând cu vara anului 1830 şi-au făcut apariţia primele manifestări ale unei boli intestinale care i-au cauzat compozitorului dureri şi febră, care l-au ţintuit la pat timp de două săptămâni. Abia în toamnă va începe lucrul la o nouă operă pentru Teatrul Carcano din Roma, cu care avea să participe la Concursul anual, contracandidat avându-l pe Donizetti. Apelând la un subiect idilic (bucolic), Romani a conceput libretul după piesa La Somnambule de Eugene Scribe şi Jean Pierre Aumer, a cărei premieră cu acelaşi nume a avut loc în seara de 8 martie 1831, având-o ca primadonna pe Giuditta Pasta (Amina)(foto) alături pe Giovanni Battista Rubini (Elvino). La concurs Donizetti s-a prezentat cu Anna Bolena – distinsă de juriu cu locul I. La Sonnambula lui Bellini s-a aflat la doar trei puncte diferenţă, dar a fost impresariată pentru stagiunea lirică. Muzica operei nu a fost alta decât cea din opera Ernani, pe care Bellini o abandonase cu doi ani în urmă dar pe care adaptând-o la textul lui Romani, a creat pagini de o rară frumuseţe muzicală. Amina este figura inocentă dar dominată de boala rară a somnambulismului care o situează într-un plan idealist, supranatural, al unei lumi pure şi necontaminate de viciile moderne. Ariile Aminei Come per me/Sovra il sen şi Ah non credea/Ah non giunge, scrise în tonalităţi foarte ridicate cu ambitus de mare întindere şi în stilul canto fiorito (cabaleta Sovra il sen) de o lungime neobişnuită şi care valorifică la maxim calităţile deosebite de expresivitate şi tehnică vocală ale sopranei.

Antonio Amore, caracterizând muzica operei, o găseşte plină de dulceaţă şi suavitate, pace şi inocenţă asemeni colinelor înverzite din împrejurimile lacului Como. În contextul secolului XIX, La Sonnambula este prototipul operei pastorale ce proclamă mitul umanităţii inocente şi a sentimentelor pure. Dacă libretul operei se refugiază în idealism, muzica ei este o sinteză perfectă a lirismului cu declamaţia expresivă. Coloratura atribuită rolurilor principale (Amina şi Elvino) nu este de factură rossiniană. Ea nu face fiorituri acrobatice dar are un caracter de eleganţă şi rafinament sentimental. În ariile Aminei, Bellini nu mai respectă schema frazării consacrate a operei italiene – în care motivele se succed ca în forma tripartită – ci motivele parcurg o 6traiectorie spiralată, dilatându-se spre final într-o cadenţă de mare amploare şi expresivitate. Considerată Regină absolută a vocalităţii, opera La Sonnambula, prin tipologia Aminei, abordează o susţinere melodico-armonică foarte spaţiată, lejeră şi discrete, ale cărei arcade susţin vocea şi-i permit libertate de expansiune. Impresia publicului roman din seara premierei a fost foarte entuziastă, încât opera a fost preluată imediat de Royal Opera din Londra în oct. 1831, când în rolul Aminei a evoluat celebra Maria Malibran (foto).

În acord cu Romani, în aceeaşi toamnă, Bellini lucrează la o altă creaţie lirică, Norma, care a fost pusă în scenă la teatrul La Scala din Milano în 26 decembrie 1831. Libretul operei cuprinde o sinteză a creţiei lui Romani, Medeea in Corinto, cu piesa L’Infaticide a dramaturgului francez Alexandre Soumet, aducând în actualitatea romantică o poveste de dragoste inspirată din tragedia antică greacă. Eliminând orice element fantastic al dramei lui Soumet, Romani păstrează în libret doar momentul ritualurilor barbare ale celţilor şi druizilor. Norma este o sacerdotessa, fiica marelui sacerdote Orovesso, stăpân al templului Irmins, aflat în luptă cu romanii cotropitori. Celebra arie a Normei Casta diva este rugaciunea pe care Norma şi corul sacerdoţilor o înalţă către zeiţa Luna, protectoarea războinicilor. Acţiunea dramatică aduce tema iubirii în contrast cu tema datoriei, realizat de Bellini prin alternanţa permanentă a scenelor de ansamblu cu scenele pasionale ale personajelor. Vechiul tip de arie tradiţional, Cantabile-Allegro-Cabaleta este atribuit doar lui Polione (Meco al altar di Venera), proconsulul roman, infidelul iubit al Normei şi curtezanul Adalgisei. Sunt celebre duetele Norma –Adalgisa şi Polione-Norma, structurate şi ele într-o nouă formă stilistică prin declamaţii alternative ce conduc spre tensiunea dramatică finală a cadenţelor.

Muzica Normei a fost compusa în vara anului 1831 pe când Bellini se regăsea împreună cu amanta sa Giuditta Cantù la vila ei de pe malul lacului Como. Numeroasele confruntări dintre Romani şi Bellini au dus la adâncirea dramatismului acestei opere. Bellini avea obsesia perfecţiunii, astfel încât aria Normei a fost rescrisă de multe ori în acea vară. Lungimea frazelor cât şi acurateţea intervalelor constituie o probă pentru sopranele care abordează rolul. Noul tip al ariei Casta diva are structura Cantabile-Tempo di mezzo-Cabaleta în care vocea solistică este pe alocuri însoţită de ansamblurile de luptători sau de ritualurile sacerdoţilor.

Confruntările dintre Romani şi Bellini s-au accentuat din cauza unor porniri tiranice ale lui Romani, al cărui crez habsburgic se răsfrângea şi asupra celor cu care colabora. Vulturul roman – emblema Imperiului Habsburgic – ce stăpânea nordul Italiei, era şi efigia lui Romani. În schimb, Bellini nu era deloc interesat de politică, poate chiar neglijent faţă de acest aspect, lucru ce i-a adus prejudicii în faţa unor confraţi ai săi compozitori (G. Paccini, 1796-1867 şi S. Mercadante, 1797-1870), care se considerau umbriţi de talentul lui Bellini şi care au încercat să-i diminueze personalitatea atât în presă cât şi în public.

Istoria genului a demonstrat că în timp ce creaţiile lui Paccini şi Mercadante s-au uitat în negura vremii, operele lui Bellini au fost cunoscute şi apreciate până astăzi. Opera Norma a participat la a doua etapă milaneză a concursului anual alături de L’Elisir d’amore a lui Donizetti, fiind apreciate la egalitate de către comisie. După premieră, teatrele din Napoli, Genova, Veneţia, Parma şi Bergamo au solicitat Il Pirata, La Sonnambula şi Norma pentru toată stagiunea. De fiecare dată când i se cerea o reprezentare a operelor sale, Bellini verifica partiturile, modificând şi adaptând unele texte sau fragmente ritmico-melodice sau orchestrale în scopul îmbunătăţirii efectelor scenice şi a expresivităţii interpretative. Utile sfaturi în această privinţă a primit de la Barbaja, cel supranumit Il Napoleone degl’impresari [Napoleon al impresarilor] datorită spiritului său elevat şi întreprinzător dar şi pentru meritul de a-i fi lansat pe mulţi compozitori tineri ai genului liric, printre care şi Bellini.

Bogaţia şi forţa inspiraţiei melodice belliniene îşi au originea în patosul interior specific romantic, ce se degajă din întinsele melodii belliniene, detaşate de stilul tradiţional. Bellini a fost primul compozitor italian care a reuşit o reconciliere a vechiului stil belcanto, dându-i o nouă forţă expresivă. Viziunea sa dramaturgică idealist-romantică, a creat tipologii noi de personaje. Eroii săi trăiesc drame intense, indiferent dacă au un rol pozitiv sau negativ în desfăşurarea acţiunii. Acest caracter pur romantic a fost apreciat de Wagner, Chopin, Berlioz, Verdi, Puccini.

În scurta sa viaţă, Bellini a fost apreciat şi elogiat pentru genialitatea sa. Noua Casă milaneză Ricordi i-a tipărit încă din timpul vieţii partiturile operelor Norma şi Beatrice di Tenda. În timpul călătoriei din primăvara anului 1832 pe pământul natal sicilian, el a fost răsplătit cu dragoste şi apreciere în toate oraşele insulare: la Messina i s-a reprezentat Il Pirata, la Palermo I Capuleti ed i Montecchi, în Catania La Straniera, La Sonnambula şi Norma. Multe onoruri a primit pe teritoriul sicilian din partea foştilor profesori şi demnitarilor oraşului Catania. Pe drumul de întoarcere spre Milano s-a oprit la Napoli unde a fost întâmpinat cu căldură de profesorul şi directorul Zingarelli, căruia i-a dedicat partitura operei Norma. La Roma i s-a reprezentat La Straniera iar Papa i-a dăruit un inel de aur. La Florenţa s-a montat La Sonnambula şi Norma, prilej cu care este invitat la Londra.

Luisa Cambi (1902-1983), muzicolog din Verona (Italia), autoarea cărţii Estetica belliniana, apărută la Ed. A.Mondadori, 1934, este unul din biografii lui Bellini. Ea descrie activitatea de inovator şi reformator al genului liric, realizând un portret al vieţii sale intime, aflată în strânsă legătură cu personajele operelor sale. De la ea aflăm şi relaţia pe care Bellini a avut-o cu cântăreţii colaboratori ai rolurilor sale. Având un temperament sudic, exaltat şi veşnic căutător de feminitate şi perfecţiune, Bellini era înzestrat cu un spirit critic şi selectiv, care s-a manifestat asupra colaboratorilor dar şi asupra propriei persoanei. Aşa se explică munca de opt luni pentru refacerea operei Il Pirata, dar şi a celor patru versiuni ale operei Giulietta e Romeo. Pentru a adapta rolul Giuliettei la ţesătura vocală a Amaliei Schütz Oldosi – mezzo-soprană, primadona premierei veneţiene (1830), Bellini a coborât tonalitatea ariilor cu o terţă mică, iar rolul lui Romeo a fost susţinut de o altistă în travesti. De-a lungul stagiunii veneţiene, rolurile Giulietta-Romeo au fost pe rând interpretate de cupluri de facturi diferite, pentru care Bellini trebuia să readapteze partitura. La a doua reprezentare a operei la Teatro Comunale din Bologna (1832), actul doi a fost înlocuit total de actul doi din opera cu acelaşi nume de N. Vaccai. În această distribuţie, Giulietta a fost interpretată de soprana Sofia Dall’Oca Schober Lechner iar Romeo de mezzo-soprana Maria Malibran. Pentru a treia versiune a operei, reprezentată de data aceasta la Milano în acelaşi an, primadonă a fost Giudita Pasta, iar Romeo a fost interpretat de Amalia Schütz Oldosi, variantă pentru care Bellini a schimbat şi titlul operei, numind-o I Capuleti ed i Montecchi. Pentru ariile principale, Bellini a recurs la o stratagemă de reciclare (practică uzată şi de Rossini), utilizând opt arii din operele sale mai vechi: Zaira şi Adelson e Salvini. Adaptările intreprinse erau justificate de ţesăturile vocale ale primadonelor, ţinând cont că în epocă predominau mezzo-sopranele. Pentru aria Giuliettei, el a adaptat o scriitură înaltă şi delicată, conformă cu glasul sopranei Maria Rosalba Carradori, în timp ce pentru Romeo a preluat ariile lui Adelson. Cea de-a patra versiune a fost efectuată la cererea Mariei Garcia Malibran (fiica tenorului Manuel Garcia), după doi ani (1834). Temperament vulcanic, Malibran i-a solicitat lui Bellini un final mai amplu prin care dorea să-i creeze Giuliettei un rol complex, o scenă finală prin care să acuze tirania tatălui şi mentalitatea familiilor rivale. Această variantă a fost înregistrată de Casa Ricordi dar este foarte rar utilizată.

După ce a experimentat stilul declamatoriu în La Straniera – stil mai puţin expresiv, în I Capuleti ed i Montecchi Bellini revine la lirismul şi efuziunea melodiei elegiace, în care spiritul contrastant al romanticului lasă loc şi pentru iubire şi pentru ură, şi pentru durere dar şi pentru speranţă.

În privinţa colaboratorilor, fie că interpretau personaje masculine sau feminine, pozitive sau negative, ei şi-au gasit un loc deosebit în inima lui Bellini. Despre Giudita Pasta (1798-1865), marea tragediană capabilă să facă faţă chiar şi rolurilor bufe, am vorbit deja. Primadonă în La Sonnambula, Norma şi Beatrice di Tenda, datorită unei avansate tehnici interpretative şi a unei prezenţe scenice a strălucit la premierele din Milano, Londra şi Paris.

O deosebită prietenie îl lega pe Bellini de primii interpreţi ai operelor sale din Napoli, care l-au urmat şi la Milano. E vorba de: soprana Henriette Méric Lalande (1798-1870) (foto), primadonă în Bianca e Fernando, Il Pirata, La Straniera, Zaira;

7

tenorul Giovanni Battista Rubini (1795-1854) (foto), june prim în La Sonnambula lui Bellini dar şi în Lucia di Lammermoor de Donizetti – răsplătit pentru meritele artistice de Academia Muzicală din Madrid, de Casa Regală Saxonă, de Casa Regală din Weimar ca şi de ordinul Sankt Andrea din Rusia

8

şi Antonio Tamburini (1795-1861) (foto)– bariton dramatic care a interpretat rolurile din Il Pirata, La Straniera (Bellini), Anna Bolena şi Lucia di Lammermoor (Donizetti), La Cenerentola (Rossini), Don Giovani (Mozart).

9

Printre sopranele epocii s-au numărat şi alte colaboratoare: Carolina Unger (1800-1872, Norma), Giulia Grisi (1808-1885, I Capuleti ed i Montecchi, I Puritani) (foto).

10

Ultima sa colaboratoare, Maria Felicia Garcia Malibran (1808-1836) (foto), fiica tenorului Manuel Garcia (tatăl viitoruluii teoretician Garcia şi al Paulinei Viardot), a fost interpreta de la King’s Theatre în I Capuleti ed i Montecchi din Londra (1833) dar şi de la Theatre des Italiens din Paris, în La Sonnambula (1834).

11

Atât pentru rolurile amintite mai sus cât şi pentru rolurile Semiramide şi Desdemona de Rossini, criticii vremii au apreciat-o ca pe o artistă complexă, alături de Giudita Pasta. Acestor nume li se adaugă şi numele vestitului bas liric Luigi Lablache (1794-1858) (foto), cu o bogată carieră solistică: Otello (Rossini), La Sonnambula, Norma, La Straniera, Beatrice di Tenda (Bellini), dar şi autor al unui tratat de cânt.

12

Odată cu deosebitul succes parizian din 1835 cu I Puritani, Bellini reuşise să obţină râvnitul titlu de Compozitor al anului în concurenţă cu Donizetti. La această a treia ediţie Bellini şi I Puritani au reuşit să întrunească maximum de punctaj şi aprecieri ale publicului, în concurenţă cu Marin Faliero, operă a lui Donizetti. Ca recunoaştere, regele Francesco I i-a conferit titlul de Cavaliere della Legion d’Onore.

Din scrierile biografilor am constatat că partea sentimentală a lui Bellini a fost mereu în discordanţă cu partea raţională, inima sa fiind inconstantă în sentimente şi într-o continuă contradicţie cu intelectul, guvernată de inconştienţă şi lipsită de sens critic dar absorbită de exuberanţa de geniu. Veşnic visător, el a reuşit să achiziţioneze un imobil în localitatea Puteaux în apropiere de Paris, unde dorea să-şi întemeieze o familie. Destinul a fost însă neîndurător, viaţa lui s-a scurs tumultoasă şi solitară la capătul celor 34 de ani. Cauza morţii nu este cunoscută cu precizie dar la autopsia pe care regele însuşi a cerut-o s-a constatat că ar fi survenit în urma unei inflamaţii acute a intestinului gros şi a unei maladii a ficatului. La funeraliile din 2 oct. 1835, mai mulţi compozitori ai vremii: Paer, Cherubini, Carafa, Rossini şi Donizetti, au compus o Messa da Requiem (semnată de Donizetti). În calitate de Director al tuturor Instituţiilor artistice franceze, Rossini a condus ceremonialul religios de la casa lui Bellini până la cimitirul Pair Lachaise. Abia după 40 de ani, rămăşiţele pământeşti ale lui Bellini au fost transportate în Catania şi aşezate pentru repaosul etern în Catedrala Normanna.

Primadonele belliniene de referinţă ale secolului XX sunt: Maria Callas, a cărei aniversare de 90 de ani am celebrat-o pe 2 decembrie (La Sonnambula, Il Pirata, Norma, I Puritani), Monserrat Caballe (Il Pirata, La straniera, Beatrice di Tenda), Joan Sutherland (La Sonnambula, Norma, I Puritani), June Anderson (La Sonnambula, Norma, I Puritani). Alături de acestea, mai interpretează roluri belliniene: Lucia Aliberti, Edita Gruberova, Renata Scotto, Mariella Devia, Elena Moşuc, Patrizia Ciofi, Jessica Pratt.

13 *

Maria Callas in La SonnambulaNorma

14

*

15

 Maria Callas în I Puritani

16

Monserrat Caballe în Il Pirata

17

*

Monserrat Caballe in Norma

18

Joan Sutherland în La Sonnambula

19

Joan Sutherland în Beatrice di Tenda

20

June Anderson în La Sonnambula

21

În onoarea lui Bellini fiinţează în localitatea cataneză Caltanisetta (Sicilia), Concorso Lirico Vincenzo Bellini, ajuns deja în 2013 la a-44-a ediţie.

22

*

23                                 

Dr. Simona Nicoleta Jidveanu

 Soprană

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s