Reîntâlniri și separări definitive

Standard

Apariția primilor fulgi de nea mi-a suscitat întotdeauna sentimente contradictorii. Chiar și în copilărie, atunci când aparent nu exista nici un deoarece suficient de plauzibil, marja prerogativelor răspunzătoare de instaurarea unei veselii contagioase, iremediabile, se dovedea a fi departe de randamentu-i maxim, oportun, mult-așteptat.

Vorbesc în nume propriu. Sunt conștientă că pentru alte persoane ivirea celor dintâi fulgi de zăpadă constituie un autentic prilej de bună dispoziție. De unde până unde așadar antinomia dintre mine și ceilalți? Care să fie oare circumstanțele definitorii neputinței de a întâmpina cu inima deschisă, în pofida faptului că îmi este dat să am de a face cu o revedere?  O revedere într-o singură culoare, o revedere în cea mai luminoasă și mai limpede dintre culori, o revedere punctuală, caracterizată printr-un timp de așteptare situat în limitele unui cadru prestabilit. Căci primii fulgi de nea sosesc în fiecare an la ceasul cuvenit. Nici mai târziu, nici mai devreme, ci exclusiv la împlinirea sorocului.

Și totuși revederea nu îmi produce, așa cum vă spuneam, motive de exuberanță. Nostalgia mă urmărește permanent, iar sursa-i de proveniență nu reprezintă un mister, în ceea ce mă privește. Ba chiar din contră, pot să vă asigur că îi cunosc perfect originea. Ea derivă din apropierea iminentă a celei de a 365-a zi.

Da, îmi pare rău că se termină anul. Nu. Nu mă feresc deloc să admit că succesiunea anilor și finalizarea lor ireversibilă mă întristează. Poate că mă obișnuiesc mereu prea mult cu cifra în cauză și al său echivalent lexical, astfel încât nu mă arăt dispusă nici într-un fel să o iau de la zero, de la capăt, de fiecare dată, neostenit și recurent, de la capăt. Nu sunt și nu am fost adepta drumurilor noi. Dimpotrivă, prefer transparența căilor îndelung străbătute. Ce mai contează însă? Am cunoscut adeseori tocmai reversul. Așa a fost să fie, în circumstanțele în care totul a survenit contrar voinței mele, de parcă aș fi constituit o parte integrantă și activă dintr-un scenariu ale cărui file nici măcar nu avusesem timpul suficient să le parcurg. Replicile, contextul general al intrigii, tipologia personajelor cu care aveam de a face îmi erau complet străine. Așijderea, topica idiomului utilizat. Pusă în fața faptului împlinit, nu mai îmi rămânea de făcut nimic altceva decât să găsesc ieșirea la liman, chiar dacă ar fi fost poate ultima acțiune pe care soarta mi-ar mai fi îngăduit, din neștiute și secrete raționamente, să o efectuez. Calea de mijloc lipsea cu desăvârșire. Trebuia deci să aleg între bine și rău, între lumină și întuneric, între zâmbet și suferință, între o proiecție riscantă, fundamentată pe totul sau nimic, pe necunoaștere și pe imprevizibil, ori, dimpotrivă, permanența într-un abis față de care nimeni din afară nu poseda suficienta disponibilitate pentru a-l sesiza și, cu atât mai puțin, a-l remedia.

Se spune că frumusețea sălășluiește în ochii aceluia care privește. Ei bine, la fel este și cu abisul. Dimensiunile lui variază în funcție de profilul caracteristic al percepțiilor, de o factură prin excelență tranzitorie, în stare a se modifica după asemănarea și chipul fiecărui individ în parte. Așadar primează subiectivitatea. Cuvântul final aparține exclusiv persoanei aflate în cauză, în defavoarea certă a tuturor sugestiilor și judecăților de valoare pe care noi, cei așezați pe banca de rezervă a problemei, suntem dispuși, facil și fără gram de empatie, să le emitem. În definitiv, fiecare asociază abisul cu ce consideră, la fel cum fiecare deține libertatea de a-și alege propriul arsenal de luptă atunci când vine vorba de momentul decisiv al confruntării. Aceasta cu atât mai mult cu cât doar el, cel direct implicat, posedă, în cazul în care nu se consideră cumva adeptul resemnării, abilitățile propice pentru a obține, indiferent de dificultatea aparent insurmontabilă a obstacolelor aferente, mai binele de care are o strictă și indispensabilă necesitate.

Sigur că nimeni nu trebuie să treacă prin așa ceva. De la ipoteză la crudul adevăr distanța este colosală, însă. Vreau să spun că asemenea situații nu vor fi lipsite niciodată de protagoniști, orice s-ar întâmpla și în pofida comportamentului lor standard, de la care nu se arată dispuse a face rabat. Am în vedere tactica pătrunderii pe ușa din dos și pe nepusă masă în viețile persoanelor vizate. Poate că tocmai din această cauză unii trădează o predilecție profundă față de anul încă aflat în derulare. Chiar și eu aș fi în stare să fac orice numai pentru ca el să nu se schimbe. Aș încheia o înțelegere cu ultimele lui secunde, mai ales că recompensa pe care aș pune-o la dispoziție s-ar dovedi atât de tentantă, atât de generoasă, încât, cu certitudine, solicitarea mea ar fi îndeplinită, iar anul nu ar mai fi pus în ipostaza tristă de a ne părăsi. Devin utopică, involuntar. Am și uitat, credeți-mă, de câte ori mi-am promis să fiu mai realistă. Doar știu și înțeleg perfect că anii în sine sunt absolviți complet de culpă. Doar știu și înțeleg perfect că anul nu aduce ce aduce ceasul. Asta este. Nu are nici un sens să mă mai amăgesc, detectând, cu sârguință inutilă, tot soiul de alternative. Trebuie să las deoparte sentimentalismele. Trebuie să fiu pragmatică. Trebuie să înțeleg că obligația mea este să privesc, pentru anihilarea oricărui regret, doar înainte.

Și totuși, schimbarea anului îmi trezește nostalgie, ca orice lucru cu final ireversibil și implicit, cu posibilitate nulă a revederii. Iar de aici rezidă și motivul responsabil de sentimentele contradictorii pe care mi le suscită apariția primilor fulgi de nea. Am în vedere bucuria reîntâlnirii, după un număr de luni în care am conviețuit cu norii, cu vântul și cu ploaia, cu soarele canicular. Nu reușesc să îmi șterg însă din minte nici melancolia față de finalul anului, care se pregătește a ne părăsi odată pentru totdeauna. Nu îmi plac separările definitive. Nici cuvântul adio. Am agreat mereu contrariul. Iată așadar de ce îmi este pur și simplu imposibil să manifest față de apariția celor dintâi fulgi de zăpadă un singur sentiment.

Roxana Moldovan

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s