Editorial

Standard

IMG_2331Vocile păreau a porni o şoaptă, îndată stinsă în văzduh, un fel de suspin cules de cer, pe când acelaşi vuiet slab pornit, ca din gonguri de aur, răzbătea cu preludiul lui.

Fraza asta întreruptă şi repetată şi încercarea vocilor de a-şi vorbi durerea lor una alteia trecea fiori lungi peste trupul acum uniform al asistenţei. Sub acel efluviu, toată lumea se încovoia ca sub o cădelniţă. De vreo trei-patru ori, aripile vocilor împreunate bătură în surdina unui sunet unic, combinat în delicateţea lui istovită din atâtea sunete suprapuse şi acoperite încă de acompaniament ca de un zăbranic moale… Apoi porniră încet, de departe, clopote de glas ce se apropiau. Crescură până răsunară peste tată zidirea, făcând să tremure zimţii candelabrelor. Puterea sunetelor era acum uniformă şi cu intensitatea crescendo-ului, mereu magnifată, dar părea totuşi a trece printr-un nor ce-i netezea orice stridenţe.

Lui Mini i se păru că vede parcă intrând de afară o procesiune numeroasă. Erau privirile acelor din amvon acum înclinaţi spre interiorul bisericii şi care îşi pornise într-acolo sufletele. Cu un vuiet surd, imens, ascensiunea vocilor fu curmată… se auzi o chemare ascuţită ca un tăiş de lamă subţire, un sopran special, un glas fără sex, ca de arhanghel, urcând zigzagul unei slave, ca serpentina luminoasă a unui trăsnet… Apoi se aşeză un ecou permanent, pe care-l slujeau toate vocile scoborâte în mezzo.

… Ici-acolo, o invocare debilă se urma de la tenor sau soprană, şi printre toţi începu a trece panglica neîntreruptă a unei melodii ce părea desfăşurată dintr-un ghem fără capăt ce-şi întorcea volutele de mătase asupra lor înseşi în sute de unduiri. Aşa neîntreruptă, melodia îţi da intermitenţe de puls şi firul ei înnodat ca ochiuri în jurul gâtului îţi făcea o împletitură sufocantă prin care respiraţia se strecura ca un suspin de plâns. Toţi ochii se muiase uşor… Armonia uneori se umfla ca de un ferment, creştea cum creşte un aluat, şi alteori se destrăma ca un putregai… Voci îngemănate succesiv, apoi întreite, începură a aclama osanale… atunci, din gongurile de aur ale acompaniamentului de bas porniră acorduri regulate, egale, care se urmăreau unele pe altele metodic, mereu mai pline, mai sonore… Erau fraze aprigi care întrebau neantul… Acordurile se înteţeau, goneau unele după altele, cohorte sistematice, dar frământate de însuşi mersul lor succesiv, aproape simultan. Se repetau mereu mai frecvente, deşi în cadenţă, obsedau, cuprindeau în spaţiul lor auzul ca într-un haos prins între munţi. Dure, inexorabile, durerile împietrite în marmora acordurilor vocale urcau în legiuni grele, pline de jale, pe suişul lor neisprăvit spre eternitate. Părea că pasul lor nu se va mai isprăvi niciodată acolo sus în infinit, pasul lor aci, jos, înfipt în camera convulsionată de un acelaşi spasm, în trupul unic al celor ce erau vii acolo în biserică…

*

Rândurile de mai sus, care pot face cu uşurinţă invidios orice muzicolog, sunt din romanul Concert din muzică de Bach al Hortensiei Papadat-Bengescu, pe care l-am recitit în clipele de răgaz al acestei vacanţe de iarnă. Ce minunate descrieri ale fenomenului sonor, ce comparaţii plastice, ce trăire a muzicii! Ce păcat că astăzi – prea puţin mai suntem capabili să exprimăm astfel experienţele noastre muzicale!

Hortensia manifestase din copilărie aptitudini lingvistice şi muzicale – în egală măsură. O inteligenţă remarcabilă, a debutat abia după ce a născut cel de-al cincilea copil; soţul ei, intolerant şi obtuz, era deranjat de activitatea culturală a soţiei – pe care o numea cu dispreţ „derapaj literar”. Spirit puternic şi independent, însă, Hortensia a scris, din 1913 (când debutează literar în Viaţa românească cu proza Viziune) până la sfârşitul vieţii: consemnări pe teme muzicale, note de lectură, povestiri, romane şi, desigur, celebra trilogie: Fecioarele despletite (1926), Concert din muzică de Bach (1927) şi Drumul ascuns (1932).

Concert din muzică de Bach – o carte formidabilă, cu nimic mai prejos decât literatura occidentală a secolului XX, era considerată de Eugen Lovinescu drept un triumf: „literatura română n-are ce să-i pună deasupra”.

Concert din muzică de Bach utilizează muzica drept pretext pentru ţeserea unei complicate pânze de intrigi şi relaţii sociale (fenomen ce se petrece deseori şi astăzi, când publicul consideră, cinic, concertele ca fiind evenimente sociale obligatorii, la care „nu se face” să lipseşti…cât despre muzica în sine, ea ar putea fi substituită de un cocktail…).

De recitit! Personaje autentice, stil analitic particular, seriozitate tragică, profunzime. Hortensia Papadat-Bengescu este unul dintre reformatorii literaturii române, „fondatoarea inegalată a prozei analitice” (Florin Mihăilescu).

P.S. Îmi sun, entuziasmată, profesorul de literatură română din liceu (domnul Gabriel Bacheru), pentru a schimba impresii despre această a doua lectură a Concertului din muzică de Bach. Aflu, cu stupoare, că Hortensia nu se mai studiază la liceu şi nu mai este în nicio programă de învăţământ… poate cu excepţia cine ştie cărui curs opţional de la Facultatea de Litere! În aceste condiţii, ce şanse mai sunt ca tinerele generaţii să ia contact cu marea şi formidabila noastră literatură? Muzica românească are un public al ei. Oare literatura română are, încă, cititori pasionaţi?

 

Veronica Anghelescu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s