Itinerarii donizettiene

Standard

VOCEA  FRUMOASĂ (III)

Itinerarii donizettiene

1

În cadrul rubricii Vocea frumoasă – care tratează domeniile muzicale de pe poziţia interpretului vocal -, intitulez studiul ediţiei de azi Itinerarii donizettiene, după titlul cărţii lui Gabriele Mazzotta, Itinerari d’un artista europeo, Ed.Milano 1997, cunoscut muzicolog italian şi un important biograf al lui Donizetti.

Cunoscut pentru delicateţea armoniilor sale ca şi pentru popularitatea creaţiilor de operă, Gaetano Donizetti (1797-1848)(foto) a trăit şi a creat într-o epocă în care mutaţiile culturale şi sociale s-au maturizat cu o repeziciune extraordinară în primele două decenii ale secolului, ca rezultat al schimbărilor de ordin estetic şi moral al clasei burgheze în ascensiune. Avidă de putere, burghezia se sprijinea pe liberalismul intelectualilor, pierzându-şi admiraţia pentru puterea regală străină ce ocupa toată partea nordică a Italiei. Această situaţie era caracteristică tuturor popoarelor europene, al căror ţel principal era dorinţa de libertate şi afirmare naţională. Artiştii şi literaţii italieni de frunte îşi doreau o Italie nouă eliberată de dominaţia austriacă, o Italie modernă în care cultura şi arta naţională să devină un mijloc de expresie artistică.

În acest context, viaţa lui Donizetti a început în anul victoriei lui Napoleon în Italia (1797) şi a sfârşit în anul de revoltă împotriva suveranităţii austriece (1848), anul naşterii unei Italii moderne şi independente. Donizetti a transpus prin propriul limbaj muzical istoria acestor mutaţii antagonice: mizeria şi splendoarea, veselia şi eroismul, omul de rând şi regele. Călătorind mult în Italia dar şi în Europa, de la Milano la Viena şi Paris, Donizetti a surprins toate aspectele epocii sale, pe care le-a zugrăvit în creaţia sa complexă.

Anii de studii şi formare ca artist i-a început în oraşul natal, Bergamo, cu maestrul Giovanni Simone Mayr (Johannes Simon), compozitor german (1763-1845) stabilit în Italia şi dirijor al vestitei Capele Muzicale veneţiene dar şi a coralei Bazilicii Santa Maria Maggiore din Bergamo. Ca maestru al Societăţii Culturale Italiene (1830), Donizetti a călătorit la Roma, Napoli, Milano, Veneţia, Paris, Viena pentru ca la sfârşitul carierei să revină în oraşul natal, Bergamo. Cariera sa artistică însumează cincizeci de ani de asiduă creaţie. Centenarul morţii sale din noiembrie 1948 a fost sărbătorit printr-o celebrare religioasă în cadrul Bazilicii Santa Maria Maggiore şi apoi printr-o festivitate artistică în incinta Teatro Comunale din Bergamo.

Foto: Monumentul dedicat lui Donizetti (1897) în Bergamo, Piazza Cavour

2

Sub titlul  Donizetti riscoperto [Donizetti redescoperit], spectacolul de gală cu arii din operele donizettiene a fost patronat de Giorgio Mirandola, assesore alla cultura della provincia di Bergamo [consilier al Societăţii muzicale Mirandola] şi coordonator principal al ceremoniei. Festivalul a omagiat creaţia donizettiană şi spiritul revoluţionar al artistului bergamez. Selecţiuni din cele mai cunoscute opere donizettiene au fost montate într-un spectacol de amploare scenică sub conducerea lui Riccardo Allorto, cunoscut regizor lombard. Specificul umanist donizettian şi ataşamentul său tenace faţă de rădăcinile muzicii populare bergameze sunt pe larg furnizate de un alt biograf al compozitorului, Guido Zavadini. În lucrarea sa Donizetti, vita – musiche – epistolario publicată la Bergamo în 1948, el aprofundează stilul donizettian şi uşurinţa extraordinară cu care acesta compunea. Talentul său sintetizează verva comediei cu ardoarea stărilor emoţionale tragice.

Donizetti a lăsat posterităţii peste şaptezeci de lucrări de scenă şi peste o sută instrumentale, între care se numără un Requiem. El urmăreşte tradiţia belcanto-ului în scopul poetizării expresiei vocale dar este interesat şi de construcţia dramaturgică şi psihologică a personajelor sale. Debutul componistic l-a avut în 1816 cu opera Pigmalione – reprezentată la Bergamo. Au urmat alte încercări de operă: L’Olimpiade şi L’Ira di Achille (1817), opere pierdute în arhivele din Bologna. Prima sa operă semi-seria Enrico di Borgogna datează din 1818 şi e scrisă pentru Teatrul San Luca din Veneţia. Pentru Teatrul San Samuele din Veneţia a scris Il Falegname di Livogna (1819) iar pentru Teatro Vecchio din Mantova, Le nozze in Villa (1820).

Primul succes recunoscut al lui Donizetti a fost abia după 1821 când s-a transferat la Roma, cu opera Zoraide di Granata, reprezentată la Teatro Argentina în ianuarie 1822. Acesta este considerată opera care a deschis drumul carierei sale artistice. După acest succes, impresarul Barbaja l-a invitat la Napoli sa-şi reprezinte noua sa operă, La Zingara la Teatro Nuovo în mai 1822. În acelaşi an, talentatul deja cunoscut compozitor şi-a reprezentat pe scena Teatrului La Scala din Milano opera Chiara e Serafina. Începând cu anul 1822, teatrele napoletane vor lansa rând pe rând şirul de opere donizettiene. Dacă în operele sale de început, stilul său s-a aflat sub influenţa muzicii rossiniene şi belliniene, după 1823, aflându-se în Napoli, Donizetti a început să-şi creeze propriul stil componistic mai puţin influenţat de ornamentaţia specifică belcanto-ului dar foarte apropiat de sursa populară a muzicii italiene. Indiferent de valoarea libretului de care a uzat, Donizetti a realizat o muzică în măsură să revigoreze textul pentru a da expansivitate interpreţilor şi sentimentelor pe care eroii  săi să le transmită publicului.

Din nefericire, viaţa personală a lui Donizetti a parcurs evenimente tragice care i-au influenţat sănătatea şi cariera: moartea soţiei (1837), Virginia Vasseli (foto) şi a celor trei copii ai săi la scurtă vreme după naştere, ca şi moartea părinţilor. Aceste pierderi iremediabile i-au cauzat profunda depresie manifestată în anii de după 1837 şi care va persista până la sfârşitul vieţii.

3

Cu toate acestea, compozitorul nu şi-a abandonat contractele încheiate cu diversele teatre. Lista creaţiilor sale numără şaptesprezece opere pentru Napoli, şapte pentru Milano, două pentru Roma şi două pentru Florenţa. Multe dintre aceste creaţii au fost apreciate de public şi de cronicarii vremii, dar dintre ele se detaşează doar câteva care au rămas şi astăzi pe afişele teatrelor. Anna Bolena a fost opera cu care Donizetti a câştigat Concursul pentru cea mai bună operă a anului (1830) în confruntarea de la Roma cu opera La Sonnambula a lui Bellini.

Muzica operei Anna Bolena a fost compusă într-o singură lună iar primadonna a fost Giuditta Pasta, aceeaşi şi din opera La Sonnambula.

Foto: Giuditta Pasta în Anna Bolena

4

Opera lui Donizetti fost preferata comisiei datorită subiectului ales de Romani, subiect real din istoria engleză, în timp ce acelaşi Romani a tratat subiectul somnambulismului ca pe o boală rară şi neexplicată încă în epocă. Cert este că ambele opere au rămas în istoria genului ca valoroase pagini lirice.

Pentru a răspunde obligaţiilor contractuale cu Napoli şi Milano, Donizetti a scris opere alternând între genul seria şi cel comic. El i-a avut colaboratori pe libretiştii: Felice Romani (Anna Bolena 1830, Gianni di Parigi – 1830, Ugo Conte di Parigi- 1832, L’elisir d’amore – 1832, Alina regina di Golconda – 1828Lucrezia Borgia – 1834) ; Domenico Gilardini (Otto mesi in due ore – 1829, Le convenienze ed inconvenienze teatrali, L’Esule di Roma, Gianno di Calais, Francesca di Foix, Fausta – 1832); Giuseppe Bardari (Maria Stuarda1835); Emanuele Bidera (Gemma di Vergy – 1834, Marino Faliero – 1835); Salvatore Cammarano (Lucia di Lammermoor 1835, Belisario, L’Assedio di Calais –1836, Pia di Tolomei, Roberto Devereux – 1837, Maria di Rudenz, Poliuto – 1838,  Maria di Rohan – 1843).

Următorii libretişti, J.F. Alfred Bayard şi J.H Vernoy de Saint-Georges, au semnat alături de Donizetti următoarea sa operă: La fille du Regiment pentru L’Opera Comique şi Theatre des Nouveautes din Paris, în februarie 1840.

Foto: Edita Gruberova în Fiica regimentului

 5

Pentru La favorita (dec. 1840), Donizetti a apelat la Alphonse Royer şi Gustave Vaez, reprezentată la Theatre de l’Academie Royale de Musique din Paris şi reluată la Padova în 1842. Colaboratorii Felice Romani şi Girolamo Marini i-au fost libretişti ai operei Adelia, reprezentată la Teatro Apollo din Roma în februarie 1841. În decembrie 1841 a scris şi Maria Padilla pentru La Scala din Milano în colaborare cu Gaetano Rossi, libretist şi pentru Linda di Chamounix, comandată de Teatro di Porta Carinzia din Viena (mai 1842) şi reluată în august 1842 la Torino. Pentru succesul Lindei diChamounix Donizetti a fost numit Kapellmeister and Hoffkomponist al împăratului vienez Ferdinand I. Opera constituie o oportunitate pentru sopranele de coloratură şi în acest sens menţionez înregistrările de referinţă ale sopranelor Mariella Devia şi Edita Gruberova.

Foto: Mariella Devia în Linda de Chamounix

6

 Foto: Edita Gruberova în Linda de Chamounix

 7

În 1843 Donizetti îşi reprezenta celebra Don Pasquale, pe libretul lui Giovanni Ruffini, pe scena Theatre des Italiens din Paris, operă care a făcut înconjurul lumii şi care este reprezentată cu succes şi astăzi.

                         Foto: Mirella Freni în Don Pasquale

8

Ultimele două creaţii de operă ale lui Donizetti datând din 1843 au fost Don Sebastien, roi du Portugal şi Maria di Rohan, ambele pe libretele lui Salvadore  Cammarano şi reprezentate la Viena la Teatro di Porta Carinzia.

 În 1832, la cea de-a doua etapă a Concursului pentru cea mai bună operă a anului de la Milano, opera L’Elisir d’amore a lui Donizetti câştigă la o diferenţă foarte mică în faţa  operei Norma a lui Bellini.

Foto: Mirella Freni în L’elisir d’amore

9

Opera Poliuto, scrisă pentru San Carlo din Napoli în 1838 a fost respinsă pentru caracterul ei excesiv sacru. Timp de mai mulţi ani Donizetti va lucra la refacerea ei pentru a putea fi reprezentată la Paris în aprilie 1839. Aceasta a fost o variantă franceză. Pentru reprogramarea ei la Paris, conducerea teatrului Grand Opera i-a impus unele schimbări în stilul tradiţional francez. Textul francez a fost adaptat de Eugene Scribe. Titlul operei a fost schimbat în Les Martyres iar acţiunea dramaturgică a fost lărgită de la trei la patru acte. Donizetti a fost obligat să rescrie toată partitura operei: preludiul iniţial a fost înlocuit de o uvertură amplă, în actul II a fost introdus un balet pe o muzică divertimento iar pentru Poliuto, Donizetti a mai scris încă două arii. În această a doua variantă franceză, opera s-a reprezentat în 1848 la Paris, în 1852 la Londra, în 1883 la Roma şi abia în 1940 la Milano. Reluarea sporadică a operei se datorează lipsei unor tenori cu un ambitus extins în acut. În 1960, opera a putut fi reluată la Milano cu celebrul tenor Franco Corelli şi strălucitoarea Maria Callas.

Dintre toate operele, voi focusa atenţia asupra capodoperei Lucia di Lammermoor, întrucât de-a lungul vremii, specialiştii în belcanto au declarat că ea constituie chintesenţa geniului componistic donizettian, în care se regăsesc toate principiile vocalităţii recunoscute drept stil belcanto romantic (studiu realizat în ediţia din luna noiembrie 2013, vezi Vocea Frumoasă I).

 

Lucia di Lammermoor – istoric

Opera Lucia di Lammermoor este o melodramma pe libretul lui Salvadore Cammmarano (foto) (1801-1852) după romanul istoric The Bride of Lammermoor aparţinând scriitorului Sir Walter Scott. Premiera operei a avut loc la Teatro San Carlo din Napoli în 26 septembrie 1835.

Foto: Libretistul Salvadore Cammarano

 10

Distribuţia italiană a fost:

Lucia – Francesca Tacchinari Persiani, soprană de coloratură dramatică;

Enrico, fratele Luciei, lord Ashton – Domenico Cosseli, bariton;

Edgardo, lord Ravenswood, iubitul Luciei – Gilbert Luis Duprez, tenor;

Arturo, lord Buclaw, mirele impus Luciei – Francesco Ballestieri, tenor;

Alice, însoţitoarea Luciei – Teresa Zapucci, mezzo-soprană;

Normanno (Gilbert), aghiotantul şi confidentul lordului Ashton – Anafesto Rossi, tenor;

Raimondo, capelanul calvin al Castelului Lammermoor – Carlo Porto-Ottolini, bas;

Dirijor: Niccola Festa

Reluarea operei la Paris a necesitat un nou libret în limba franceză pentru care Donizetti a apelat la Alphonse Royer şi Gustave Vaez. Premiera franceză a avut loc la Theatre de la Renaissance pe 6 august 1839 iar după câteva luni s-a reprezentat şi la New Orleans (Statele Unite ale Americii). După mutarea în Paris, Donizetti a realizat o a doua versiune franceză (1846) din care au fost eliminate: solo-ul de harpă din actul I, introducerea şi recitativul lui Edgardo din actul III dar la care s-a adăugat un final complex privind moartea eroului.

Discografia de referinţă consideră Opera d’Oro cea din 1953 dirijată de Tullio Serafin de la Royal Opera House Covent Garden, înregistrare realizată de EMI Classics cu orchestra şi corul Operei londoneze. Din distribuţie amintim: Maria Callas (Lucia), Giuseppe di Stefano (Edgardo), Tito Gobbi (Enrico), Rafael Arie (Arturo), Anna Maria Canali (Alice), Valiano Natal (Normanno), Gino Sarti (Raimondo). (foto)

11

Opera a mai fost montată la Milano (1933), la New York Metropolitan Opera (1937), la Berlin (1955), Milano (1957). În 1964, din distribuţia de la New York au făcut parte vestita soprană Joan Sutherland (Lucia), baritonul român Nicolae Herlea (Enrico) şi Robert Nagy (Normanno).

Lucia di Lammermoor poate fi considerată o replică a lui Donizetti la opera belliniană Il Pirata, moment care marcase naşterea melodramei romantice italiene.

Cele mai frumoase pagini ale operei sunt considerate: sextetul din actul II (Enrico-Arturo-Lucia-Alice-Edgardo-Raimondo) şi scena nebuniei din actul III. Timp de multe decenii opera a fost considerată doar o demonstraţie de coloratură a sopranelor deoarece rolul Luciei presupune abilităţi tehnice deosebite. În afară de Maria Callas, puţine sunt sopranele care au reactualizat frumuseţea şi dificultatea personajului Lucia: Anna Moffo (1965), Joan Sutherland (1971), Cheryl Studer (1990), Patrizia Ciofi (2006) şi Natalie Dessay (2008).

Foto:  Dame Joan Sutherland în Lucia

12

Salvatore  Cammarano a realizat pentru această operă o acţiune dramaturgică bazată pe faptele istorice şi politice ale sec. XVII, pe când Scoţia şi Anglia se aflau în război civil şi religios. Aşa cum se desprinde din romanul lui Walter Scott, subiectul aduce în prim plan conflictul a două familii din clase sociale diferite: familia fanaticului catolic James II în opoziţie cu familia oportunistului politic William Dalrymple. Eroii romanului Janet Dalrymple şi David Dunbar au un destin nefericit. Casătoria lor nu este posibilă datorită diferenţelor politice şi religioase dintre ei, situaţie care îi împinge la sacrificiul suprem. Povestea lor se aseamănă cu tragedia shakespeariană Romeo şi Julieta. Iubirea interzisă este tema romantică preferată al cărei deznodământ este moartea personajelor. Romanul lui Walter Scott a fost mult mediatizat în epocă, subiectul lui fiind utilizat şi de alţi compozitori. Spre exemplu, Le nozze di Lammermoor a lui Michele Caraffa, reprezentată la Paris în 1829; La sposa di Lammermoor a lui Ivan Frederik Bredal reprezentată la Copenhaga în 1832 şi LaFidanzata di Lammermoor de Alberto Mazzuccato, montată la Padova în 1834.

Donizetti şi Cammarano s-au ghidat după opera lui Caraffa, proaspăt reprezentată la Paris în martie 1835. Pentru condensarea acţiunii, cuplul compozitor-libretist a eliminat din acţiunea operei pe mama Luciei, tatăl şi alţi doi fraţi, păstându-l doar pe fratele Enrico, căruia îi vor transfera calităţile negative ale mamei şi mai ales dorinţa de înavuţire. Din libret au dispărut şi alte rude ale familiei precum şi figura bătrânei oarbe Alice, cu preocupări oculte, care a fost transformată în confidentă a Luciei. Finalul romanului a fost şi el modificat. Dispariţia misterioasă a lui Edgardo – probabil înghiţit de nisipurile mişcătoare în timp ce se îndrepta spre locul duelului cu Enrico – a fost transformat în marea scenă a sinuciderii eroului lângă mormântul părinţilor săi din Ravenswood. Adaptarea finalului a fost rezultatul călătoriei lui Donizetti la Paris şi a cunoaşterii stilului grand opera. Scopul călătoriei lui era reprezentarea operei Marin Faliero în ianuarie 1835 în batălia cu I Puritani a lui Bellini. Marele succes al operei I Puritani a umbrit soarta operei Marin Faliero. În schimb, Donizetti a luat contact cu stilul înaintaşilor francezi Meyerbeer şi Halevy dar şi cu nivelul remuneraţiei franceze. Comparativ cu Italia, viaţa muzicală pariziană se desfăşura la standarde mult mai înalte, astfel încât compunerea a trei-patru opere pe an îi asigura unui compozitor un trai liniştit şi decent. Întors în Italia, Donizetti a creat opera Lucia di Lammermoor în spiritul realist, revigorat de impresiile muzicii franceze, realizând o versiune franceză a operei în 1839, destinată a fi reprezentată la Theatre de la Renaissance.

Din unghi hermeneutic, metmorfozarea realului istoric în adevărul operei de artă constituit în libretul operei Lucia di Lammermoor, deschide orizontul către ceea ce exegetul francez Paul Ricoeur (1913-2005) numeşte lumea proprie acestui text unic, text cu statut propriu de fiinţare-în-lume şi cu noi referinţe de sens.

Acţiunea operei va mai fi modificată pentru cea de-a două versiune franceză din 1846, când personajul Alice dispare total, rolul lui Raimondo este diminuat în timp ce rolul lui Arturo creşte iar în locul lui Normanno (intrigantul) Donizetti introduce personajul Gilbert, un intrigant care pentru bani unelteşte şi serveşte pe rând pe Enrico şi pe Edgardo. În această versiune, cavatina Luciei Regnava nel silenzio a fost înlocuită de o cavatină şi de cabaletă preluată din opera Rosmonda d’Inghiltera (1834). Scena Luciei cu Raimondo din actul II a fost eliminată pentru a mări spaţiul acordat sextetului. În Paris, varianta italiană (Napoli 1835) a circulat în paralel cu varianta franceză (Paris 1839). Casa Ricordi a realizat o înregistrare a ediţiei franceze în 2002 cu opera din Lyon sub bagheta lui Evelino Pido, având ca  protagonistă pe Natalie Dessay.

Adoptând un limbaj mai realist prin suprimarea sau reducerea înfloriturilor şi ornamentelor mai ales în partiturile masculine, Donizetti a creat în paginile operei teme melodice mai simple dar încărcate de melancolie şi dramatism, denumite cantilene. Exemplu este melodia duetului Lucia-Edgardo din actul I Verranno a te sull’aure ca şi aria finală a lui Edgardo Dio spiegasti l’ali. În funcţie de materialul literar, Donizetti a diversificat stările psihologice printr-un limbaj muzical adecvat: spianato – atunci când Lucia pomeneşte de fantomă în cavatina Regnava nel silenzio  şi cel fiorito când ea îşi exprimă dragostea pentru Edgardo: Quando rapita in estasi.

Încă mai mult, Donizetti a reuşit să exprime prin acelaşi cânt fiorito şi stările de oroare şi spaimă, aşa cum este celebra scenă a nebuniei din actul III în care apar toate formele caracteristice vocalităţii d’agilita: Ardon gl’incensi/ Spargi d’amaro pianto. Momentele magice ale operei: sextetul din actul II, scenele corale de la începutul şi finalul actului II, secvenţele solistice de virtuozitate ale harpei, oboiului şi flautului (armonica de sticlă) din actul III (scena di pazzia), toate sunt susţinute armonic de o orchestraţie originală, abil corelată cu momentele acţiunii şi cu psihologia personajelor.

Simt o deosebită atracţie faţă de personajul corespondent vocii mele – Lucia, datorită calităţii compozitorului de introspecţie şi psihologizare a personajului dramatic, talentului său în reliefarea sentimentelor şi a contrastelor emoţionale – specificităţi ale curentului romantic. Înzestrarea mea naturală mă face compatibilă cu stilul expresiv belcanto, aşadar eroinele donizzetiene pe care le-am intepretat de-a lungul timpului şi le interpretez mereu cu bucurie spirituală crescândă, sunt: Lucia, Linda, Norina, Adina.

13

*

14

 

 15

 Drd. Simona Nicoletta Jidveanu

Soprană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s