A visa cu ochii deschiși

Standard

Noaptea își are fără îndoială, farmecul. Caracterul său cu totul și cu totul special face ca lucrurile să se înfăţişeze altfel decât de obicei. Mai încărcate parcă de acele substraturi pe care nu arareori le trecem cu vederea, din pricina luminii atotcuprinzătoare pe care ziua ne-o oferă, consecvent. Dar, dacă stau să mă gândesc, nici noi nu mai suntem aceiași. Supuși la ceas nocturn unei schimbări interioare radicale, începem să visăm. Totul se produce instantaneu. Întunericul şi starea de visare s-au dovedit întotdeauna compatibile. Nu în acelaşi fel stau însă lucrurile atunci când vine vorba de visarea cu ochii deschiși. Structura-i definitorie recomandă o formă diferită de orânduire, lipsită de necesitatea oricărui stimulent.

Ce rost are să mă ascund printre degete? Precum probabil că deja ați intuit, fac parte din categoria persoanelor care pur și simplu adoră să viseze cu ochii deschiși. Nu cunosc circumstanțele ce mi-au determinat acest obicei. Îmi amintesc în schimb cu maximă precizie de insinuarea sa în existența mea încă de timpuriu, din anii copilăriei. Familiarizată excesiv cu starea de visare, îmi permit deci să mărturisesc că am încetat, nu de puțină vreme, să mai fac apel către vreun stimulent exterior, toate momentele zilei dovedindu-se, în ceea ce mă privește, la fel de oportune. Pot să visez și la amiază. Sau dis-de-dimineață, la scurt timp după ce am luat decizia să mă trezesc, dovedindu-mă de-a dreptul impasibilă la confortul așternuturilor călduroase care mă îmbie, fie și preț de câteva minute, să îmi prelungesc odihna.

Nici o interdicție nu mai este valabilă, atunci când îți propui cu tot dinadinsul să visezi cu ochii deschiși. Ba chiar din contră, primești disponibilitatea de a visa oriunde și oricând, acolo sau aici, în clipa de față sau dimpotrivă, puțin mai încolo, precum consideri de cuviință: când te așezi la masă pentru a servi micul dejun; când îți alegi bijuteriile pe care le vei purta în ziua respectivă, multitudinea lor aurită determinându-te să te confrunți, la fel ca și de fiecare dată, cu o dilemă nu tocmai facil de rezolvat; când te prezinţi, dată fiind speţa circumstanţei, într-un loc fastidios şi repugnant, iar șirul exemplelor poate continua la nesfârşit.

Din fericire, dreptul de a visa cu ochii deschiși nu constituie un lux. El aparține nouă, tuturor, oferindu-ni-se posibilitatea extraordinară de a ne situa simultan, fără vreo restriște ori excepție anume, în două locuri, în două orizonturi, în două realități cu totul și cu totul diferite. Pe de o parte, suntem, în carne şi oase, acolo unde trebuie să fim. Datoria, cuvântul dat şi punctualitatea se cuvin în chip obligatoriu respectate. Pe de altă parte însă, sufletește vorbind, pătrundem cu paşi repezi pe un plai fermecător și fermecat. Un plai al minunilor, cu tinerețe fără bătrânețe, cu viață fără de moarte şi un extaz la cote maxime, desăvârșirea, departe de a reflecta o stare excepțională, constituind însăși natura firească şi permanentă a lucrurilor. Totul se încadrează armonios în constelația plenitudinii, iar nici măcar propriile dorințe nu par a face în vreun fel excepție. Este suficient numai să ne gândim la ele, pentru ca materializarea de care beneficiază să reușească a depăși cu mult în încântare chiar și iluziile care inițial le-au plăsmuit.

Pe plaiul fermecător și fermecat, orice se dovedește cu putință. Cuvântul imposibil îşi pierde accepţiunea, drept pentru care gândul îmi zboară brusc, într-un chip mai mult sau poate mai puțin paradoxal, la lumea reală. Ce reprezintă aceasta? Ori altfel spus, suntem oare capabili a departaja realitatea de fantezie fără să ne înșelăm? Depinde din ce perspectivă privim lucrurile. Spre exemplu, dacă judecăm după complexitatea senzorială fără precedent, realitatea autentică o reprezintă plaiul fermecător şi fermecat. Nu ştiu dacă s-ar dovedi însă chiar oportun să pun problema astfel. Poate s-ar cuveni să mă rezum la clasicele limitări şi uzualele convenţii, resemnându-mă. În fond, aceasta e realitatea cea adevărată. Și totuși, în pofida a tot și a toate, un nou punct de vedere îmi solicită cu insistență maximă imperativul de a-l exprima. Mă văd așadar obligată să recurg la o soluţie de compromis. La o situaţie de mijloc, în virtutea căreia consider mai degrabă oportun să iau în calcul existenţa a două tipare de realităţi desfăşurate într-un ritm concomitent, fiecare dintre noi posedând dreptul irevocabil de a-şi revendica apartenenţa acolo unde consideră că și-a găsit cu adevărat locul, în absența oricărei urme necesare, prealabile sau viitoare, de retuș.

 Roxana Moldovan

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s