Pe urmele lui César Franck

Standard

Dragii mei,

Vreau să vă povestesc ceva din umblările mele pe urmele lui César Franck, Pater Seraphicus al nostru, al franckienilor de altădată din Bucureşti.

Transferarea mea din Geneva la Aachen s-a efectuat, cred, conform unor directive subconştientale, dar şi providenţiale. Pentru că altminteri nu înţeleg de ce a trebuit să renunţ eu de a-mi deschide un drum mai uşor în ţara gazdelor de hoţi şi de ce a trebuit  să mă  vâr între ulubele strâmte şi dure ale locului numit „La trei poteci”, sau „Dreiländereck”, adică la Aachen, un oraş german  faimos care, cu ruşine mărturisesc, nu figurase în educaţia mea geografică primită în România.

Aachen, supranumit de Bonaparte „Aix la Chapelle”, a fost încă de pe vremea lui Carol cel Mare, întemeietorul Europei, din secolul VIII până în secolul XVIII, capitala Imperiului Romano-German. Faima oraşului e legată de acţiunea vindecătoare a apelor lui sulfuroase, ca ale Pucioasei, drept pentru care cea mai veche numire a localităţii este Aquisgranum, de la aqua – apă şi Granus – zeul tămăduitor.  Pe lângă faima lui ca centru balneologic încă din antichitate şi ca ziditor încă din secolul VIII al Domului bizantin,  oraşul mai are şi faima celei mai bune universităţi tehnice din zonă (circa 35.000 de studenţi), pe cea de centru comercial, pe cea de gazdă a concursului internaţional de călărie CHIO.  Doar echipa lui de fotbal, Allemania-Aachen, nu reuşeşte de decenii să ajungă şi ea măcar în Divizia B!

Dar cea mai mare descoperire a mea este puzderia de nume Franck în Aachen, printre care şi a părinţilor lui César-Auguste. Probabil că pe vremea înţepăcioasă a Revoluţiei franceze, dacă nu şi mai înainte, au avut loc unele mutări de stâni, cum a fost, spre exemplu, cea a unor familii cu numele de Francken (din Austria?), în sus pe Dunăre şi apoi în jos pe Rhein până la locul „La trei poteci”, regiunea cea mai vestică a lumii germanice, dar în strânsă vecinătate cu Liège-ul belgian şi cu Maastricht-ul olandez.

Pe vremea când se decidea prima oară, cu forţa, ca Basarabia noastră să fie înstrăinată,  aici, la acest leagăn al Occidentului, pe aceste dealuri şi văi amintind de Cluj, Iaşi şi Târgovişte, în această, zonă plină de răspântii lingvistice, unde toţi vorbesc trei limbi: dialectul öcherplatt, germana şi franceza,  aici, la 2-3 kilometri depărtare de Aachen şi la 50 de kilometri depărtare de Liège, la Aachen, are în loc 1820 căsătoria  părinţilor compozitorului, şi apoi de aici mutarea lor în centrul comercial de pe malurile Meusei, acolo unde se va naşte în 1822  primul lor copil, César-Auguste.

Mâine, sau când voi avea timp, voi merge în satele mărginaşe ale Aachenului, dincoace şi dincolo de graniţa cu Belgia, la Gemmenich sau Waelkenrath, de unde tânăra familie Franck a plecat spre Liège.

La Liège, 1974

De data aceasta însă vă povestec câte ceva din prima noastră vizită, a Puichii şi a mea, la César Franck la Liège, locul unde s-a născut compozitorul.

Apropo de naţionalitatea lui! Până nu demult franţujii strâmbau de nas şi ziceau că Franck nu e francez sadea, ci belgian, iar belgienii, tot aşa, că nu e belgian sadea, ci francez. Acum se zbat şi unii şi alţii să tragă de el: Franţujii zic că e compozitor francez, belgienii că e compozitor belgian, când în realitate Franck este un compozitor francez de origină germană.

Iată cum am procedat:

Aveam o zi liberă de la patronul meu, chirurgul Lautermann din Aachen. Era o vineri, vinerea dintre Înălţare şi Duminica Înălţării. Cam pe la orele 8 de dimineaţă am plecat cu maşina de la Aachen la Liège. Vremea era aşa şi aşa. Autostrada era liberă. Dealurile erau învelite de o vegetaţie copioasă şi fragedă, un har al lunii mai şi al Oceanului. După trecerea frontierei, cu formalităţile ei, şi după parcurgerea celor 50 de kilometri, am ajuns în mai puţin de o oră pe malul Meusei, la Liège. Şalupe, vapoare mici şi şlepuri îşi legănau încărcăturile pe cheiuri.

Liège-ul, oraş bogat şi curat altădată, mi se spune, azi cu o catedrală imensă şi palate de o calitate arhitecturală mai mult decât ambiguă, lasă să se vadă în mod clar că viaţa de azi i se datorează cărbunelui exploatat din zonă şi trasportat pe fluviul Meuse, comerţului şi învestiţiilor provenite din renditele şi despăgubirile primite de la fostele colonii belgiene, aşa cum a stabilit Tribunalul de la Haga. Viaţa culturală şi spirituală, precum şi sobrietatea în muncă sunt şi acum, ca şi acum 152 de ani, în oraşul în care s-a născut Franck, de o calitate de la mediocru până la insuficient. Doar instituţiile care apără interesele culturii franceze faţă de cea flamandă, precum şi aspiraţiile elitei negustoreşti liègeoise de a fi promovate în cercurile monarho-guvernamentale din Bruxelles, explică de ce mai există totuşi o oarecare viaţă spirituală. Când veţi vedea Liège-ul, oraş sclipitor ca şi Geneva, doar că mai murdar şi mai catolic decât oraşul de pe malul lacului Leman, veţi înţelege, poate, de ce César n-a putut fi decât bucuros că poate pleca să trăiască şi să studieze la Paris, să se căsătorească la Paris, să-şi schimbe la Paris cariera de pianist cu cea de compozitor şi profesor, să se naturalizeze la Paris, spre siguranţă!, de două ori ca francez. Lucrul acesta nu-l uită liègeois-ii  şi îi îndreptăţeşte, ori de câte ori istoria vrea să-i condamne pentru uitarea fiului lor, că „la urma urmii, Franck a trăit la Paris!”

Singurul punct de reper în vizita mea de o zi la Liège era adresa librăriei muzicale „Chez Brahy” de pe Rue du Pont d’Ile, o stradă pietonieră cu magazine, aflată în centru, aproape de catedrala St. Paul, un fel de Lipscani. Acolo am găsit ceea ce-mi doream, colecţia de melodii pentru armoniu de César Franck publicată în două volume de elevul său, Charles Tournemire. Din motive economice mi-am procurat doar primul volum şi am aflat cu acea ocazie de la moş Brahy-librarul că pe Rue St, Jacques, puţin mai sus de Eglise Ste Croix, se află şi casa unde s-a născut şi a copilărit César Franck al nostru.

Am mai aflat de la moş Brahy că pentru o beşleagă ca Gretry, şi el un fiu al Liège-ului, şi el plecat la Paris ca şi César Franck,  ca şi pentru Eugène Ysaye, există în oraş muzee şi case memoriale, dar pentru César Franck nu. Cu furie şi înlăcrimat, Brahy îmi spune că nu există în Liège societăţi muzicale, studenţeşti, persoane oficiale sau particulare care să se ocupe de César Franck şi opera lui.

Şi cu toate acestea, pe zidul casei cu numărul 13 din Rue St  Jacques găsesc aşezată o placă memorială modestă pe care notabilitatea oraşului a lăsat să fie scris că acolo s-a născut la 10 decembrie 1822 César Franck, cel mai mare compozitor de la sfârşitul secolului al XIX – lea. Se pare că mai cunoscut, mai iubit şi mai „născut” e César Franck  la Bucureşti, decât la Liège.

Am găsit un locşor pe strada St. Jacques unde am putut lăsa maşina în apropierea casei cu numărul 13. Casele de pe stradă sunt joase, din cărămidă aparentă, multe din ele au prăvălie la stradă, toate cu curţi interioare. St. Jacques e o stradă neîngrijită, simplă, obişnuită, deşi aproape de centru, chiar în spatele Palatului Episcopal, cea mai impunătoare clădire din oraş.

Casa în care s-a născut şi a copilărit César Franck  are două nivele. La stradă, la înălţimea unui om, este fixată placa memorială. E minusculă.  Scrisul de pe ea e foarte greu de citit. Placa e ruginită, acoperită de săruri de cupru şi pierdută în tonul zidului de cărămidă.

Am intrat printr-un gang într-o curte interioară îngustă, supraîngustată prin garajele improvizate ale maşinilor celor trei locatari actuali. Pe stânga mai există un grup de case acoperit de viţă sălbatecă. Acolo a locuit familia César Franck  până la plecarea ei la Paris. O femeie binevoitoare din curte ne-a explicat că sunt multe încercări de demolare a acestei case şi că nu se ştie ce se va alege de ea.

Ajuns în fundul curţii, am făcut cu ochii un tur de orizont asupra oraşului, pe deasupra acoperişurilor, închipuindu-mi că văd acolo un anumit băieţel timid, jucându-se cu frăţiorul lui…

Am coborât pe stradă până la colţul cu biserica Ste Croix. Uşa bisericii era deschisă, aşa cum e la toate bisericile catolice. Am intrat şi am dibuit în colţul din stânga un fel de avizier unde am citit un înscris palid în care se declară că acolo a fost botezat în ziua de… copilul  César-Auguste  Franck…

Nu ştiu cum s-a făcut de am ajuns în curtea bisericii unde am dat de o căsuţă. Din ea a ieşit o făptură pirpirie, modest îmbrăcată. Era organistul bisericii. Se pregătea de slujba de vecernie. I-am spus că sunt rudă spirituală cu César Franck şi că sunt din România. M-a invitat în casă şi mi-a povestit, între altele, cu amărăciune şi indignare, cât de nepăsătoare este societatea belgiană faţă de valorile ei umane, cât de putredă e moraliceşte. „C’est pourrie, monsieur! C’est pourrie!”

La rugămintea mea, făptura pirpirie  a intrat în biserica goală şi cântat pentru mine la orgă unul din faimoasele corale ale lui Franck. Deodată în biserică mai era Cineva cu noi!

La Aachen, 1975

Întors la Aachen, m-am pomenit într-o zi cu o pacientă purtând numele de Franck. De la ea am aflat că acest nume e foarte curent în Aachen şi că César Franck se află printre rudele soţului ei. În cartea de telefon am dat peste vreo 30 de Franck.

Nu ştiu cum cum m-a condus Duhul de am ajuns şi la Biblioteca oraşului găzduită la Arhivele oraşului Aachen de pe Schmiedtstrasse. Plictistă, singură cu ea şi cu nasul ei cam înroşit, dar nu de frig, doamna bibliotecară şi-a amintit vag, la întrebarea mea despre Franck, de unele documente privitoare la compozitor şi utilizate de muzicologul Eberhard Quadflieg în 1972 cu ocazia  aniversării a 150 de ani de la naşterea lui Franck. Şi mi-a spus că va căuta în publicaţiile de acum 3 ani materialul respectiv.

După două săptămâni, văitându-se că am un nume aşa de complicat, doamna bibliotecară şi-a pus mâinile-n cap că are o zi grea,  că e mult de căutat în pivniţă şi că Frau Jansen poate să-mi găseasacă materialul lui Quadflieg. Când i-am reamintit că mi-a promis că-l va căuta ea şi-l va găsi, doamna bibliotecară a mai făcut ceva eforturi şi m-a invitat să iau loc în bibliotecă. Aici ea s-a mai bâlbâit încă vreo zece minute printre rafturi şi mi-a pomenit iar de doamna Jansen. Atunci i-am arătat ce frumos e afară, şi cum, pe o asemenea vreme, am lăsat-o singură pe Puica în nădejdea că voi lua în primire ceea ce mi-a promis. Atunci ea a mai tuşit niţel în dreapta şi-n stânga şi mi-a scos materialul Quadflieg-Franck care se afla la două degete de nasul ei, în raft, la numărul respectiv.

Studiul lui Quadflieg este un studiu larg, cu hărţi genealogice, bazat pe cercetări îndelungate făcute de  el, în care muzicologul dovedeşte origina germană a lui César Franck. Tatăl lui, Nikolaus Franck, este al nu ştiu câtelea Franck, al treisprezecelea parcă, dintr-o familie germană stabilită cu secole în urmă în satele germane din jurul Aachenului. Mama lui, Maria Katharina Barbara născută Frings, provine din Aachen şi anume de pe Franzstrasse nr. 75 din vestul oraşului, nu departe de Marschiertor „Poarta Marşului” de lângă Gara Aachen de azi. Franck este deci jumătate german din Aachen şi jumătate german din împrejurimile Aachenului.

Primele concerte la vârsta de 13 ani le-a dat César în Aachen împreună cu fratele său Josef: César la pian, Josef la vioară, în ”Die Redute”, pavilonul balnear de azi. Primele lui compoziţii au fost dedicate unor doamne din Aachen.

Documentul lui E. Quadflieg poate fi găsit în „Zeitschrift für Musik (1834)“, Heft 9, September 1940, pag. 1-5.

La Gemmenich, 1975

Nu departe de Aachen, de cealaltă parte a graniţei, se află Gemmenich, o mică localitate, în care au locuit strămoşii de pe linie paternă ai lui César Franck.

Pe parapetul cimitirului vechi din jurul bisericii sunt inclavate cruci mici de piatră de circa 50-80 cm. Una din ele poartă numele unui Franck din secolul XVII. La peretele bisericii se află mormântul unui Brandt căsătorit cu o Petronelle Franck în secolulul XIX.

În localitate se află o fostă mânăstire franciscană, azi şcoală de reeducare pentru băieţi. Acolo ar exista o piatră comemorativă „César Franck” . Mai jos, la „Menuiserie” ar fi o familie Pionquet, singurii continuatori în localitate ai familiei Franck.

Adaptarea mea în oraşul german al lui Carol cel Mare a fost mult înlesnită de descoperirea făcută cu privire la originea germană şi aacheneză a compozitorului iubit.

Mă bate deci gândul să dedic – atât oraşului Aquisgranum, cât şi compozitorului german naturalizat francez  César Franck – câte o modestă lucrare compusă de mine, unul din fiii spirituali ai lor.

Mircea Valeriu Diaconescu,

Aachen, 1975

P. S.  Trebuie să remarc, cu bucurie, că în 1990 Belgia walonă (franceză) a sărbătorit cu mare pompă la Liège, timp de o săptămână, prin sesiuni ştiinţifice, concerte de muzică de cameră şi concerte simfonice, împlinirea a o sută de ani de la moartea fiului ei, César Franck. La seziunile ştiinţifice a participat şi contribuit şi un român, fiu spiritual al lui Pater Seraphicus.

Promisiunea de a dedica o compoziţie memoriei lui Franck mi-am îndeplinit-o prin ciclul de 7 melodii pentru armoniu (orgă) intitulat „Coral” în 1975, iar cea dedicată oraşului Aachen prin „Vecernia Aquisgrana” în 2003.

Mircea Valeriu Diaconescu

Această prezentare necesită JavaScript.

Descărcaţi partiturile de aici:

1-Melodie in mi

2-Melodie in do

3-Melodie in do

4-Coral

5-Melodie in mi

6-Cincisprezece imagini

7-Melodie in re

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s