Premiera operei Tannhäuser de Wagner la Opera din Cluj-Napoca

Standard

Anul comemorativ Wagner-Verdi, a prilejuit reprezentarea la Opera Română din Cluj- Napoca a două opere de referinţă din creaţia wagneriană:  Olandezul Zburător şi Tannhäuser. Este singura instituţie din ţară care a montat în 2013 vreo operă a compozitorului german, în mare parte graţie admiraţiei şi pasiunii managerului general, Marius Budoiu pentru muzica acestui titan al muzicii romantice. Opţiunea pentru Wagner, este o provocare atât pentru interpreţii operei cât, mai ales pentru publicul clujean, în general iubitor al operelor lui Mozart, Rossini, Donizetti, Verdi dar în acelaşi timp o mare şansă pentru toţi,  de a pătrunde în mrejele muzicii acestui  genial“maestru  cântăreţ al iubirii” deoarece spectacolul intră în stagiunea 2013-2014. Cu o echipă  alcătuită exclusiv din resursa umană autohtonă (solişti, cor, orchestră, regie, coregrafie) dar cu un entuziasm şi o tenacitate rar întâlnite în ultimul timp la acest colectiv, premiera operei a avut loc în data de 8 decembrie fiind realizată aproximativ în 6 luni, lucru declarat a fi miraculos de către dirijoarea canadiană Keri-Lynn Wilson care a mărturisit că la Paris  i-au fost necesare 164 de repetiţii pentru montarea acestui spectacol. Adesea însă a fost refuzată datorită bugetului mare pe care-l necesită reprezentarea operelor wagneriene. Cu un buget mic şi un orizont de timp relativ scurt, dar cu ingeniozitate şi perseverenţă, regizoarea Mihaela Bogdan, scenografa Viorica Petrovici, lighting-designerul Mădălina Mânzat, soliştii Marius Budoiu, Carmen Gurban,  Geani Brad, Iulia Merca, Andrei Yvan, Tony Bardon, Florin Pop, Cristian Hodrea, Beniamin Pop, corul condus Corneliu Felecan, orchestra dirijată de Keri-Lynn Wilson, corpul de balet  coordonat de Felicia Şerbănescu, au realizat poate cel mai bun spectacol al ultimelor stagiuni.

Discursul spectacular pe care regizoarea Mihaela Bogdan l-a creat în Tannhäuser începe cu un surprinzător “prolog”vizual, care se desfăşoară pe parcursul uverturii. În faţa scenei două trupuri întinse, o maşină avariată, şi o “cortina” transparenta pe care se proiectează imaginea unei electrocardiograme, semn că cei doi se află încă în viaţă. In timpul proiecţiei, un echipaj de salvare încearcă să-i resusciteze. Doar tânărul rămâne, în agonie, pe scena populată încetul cu încetul cu imagini halucinante realizate printr-un light design  spectaculos sugerând   călătoria imaginară a sufletului şi a trupului prin timp şi spaţiu în căutarea salvării.

Cunoscuta poveste a cântăreţului îndrăgostit, prins în mrejele venusiene, într-atât încât îşi periclitează nemurirea, este astfel transpusă într-o foarte posibilă actualitate. Un eu scindat de opoziţia dintre  dragostea carnală, instinctuală si iubirea pură, ce tinde spre sacru si consfinţire, între damnare şi mântuire,  rămâne o tema romantică ce transcende timpul. Această perenitate a temei îi este sugerată spectatorului încă de la început. Extraordinara idée scenografica a Vioricăi Petrovici (proiecţie pe ecran transparent) serveşte ulterior creării unor spatii vizuale, cinematice, tridimensionale, care încarcă scena fie de culoare, forme de flăcări de un albastru rece sau roşu viu, incandescent, fie de forme alb negru, gri, componente vizuale anticipative dramaturgic –  precum motivele şi temele uverturii, ale unui simbolism discret, creator de atmosferă. Imaginile proiectate au propriul lor demers descriptiv, scena capătă adâncime şi este încadrată în forme geometrice ce sugerează o descreştere temporală. Desenele proiectate se amestecă ca într-un vortex cu roşul intens care “rupe” formele geometrice venite din spatele scenei unde se afla o deschidere triunghiulara inundată de  lumina roşie. Tannhäuser se trezește în acest spațiu. Din zona triunghiului roşu, peştera lui Venus zeiţa iubirii, începe redefinirea timpului, un timp încărcat de o mistica incendiară. Se desprinde astfel noua realitate scenica pregătită de prologul pictural al formelor proiectate. Uvertura se încheie spectaculos încărcând auditorul cu o energie emoţională fenomenală realizată printr-o gradare a tempo-ului şi dinamicii muzicale inteligent conduse de dirijoarea Keri-Lynn Wilson. Orchestra a răspuns admirabil gestului dirijoral, sincronizat, omogen ca sonoritate, arătând măiestria unui ansamblu experimentat, sudat, care face posibilă performanţa şi măiestria.

De la debutul actului întâi până la sfârşit,  scenografia şi regia  spectacolului rămân  elemente vii, încărcate de simbolistică. De sus, coboară la trezirea lui Tannhäuser, tubulaturi luminoase care împart ulterior spaţiile de joc. Aceste coloane sunt la început o pădure apoi o sală de judecată,  metamorfozele formelor şi culorilor fiind realizate prin light designul foarte ingenios, care nuanțează trăiri, accentuează stări, creează atmosferă.   Tubulaturile se transformă apoi în copaci încărcaţi cu ghirlande de frunze şi flori agăţătoare. Roşul intens irumpe în toată scena. Aparitia lui Venus interpretată impecabil de Iulia Merca este  monumentală şi fabulos realizată vizual. Ca o zeitate indiana cu mii de braţe Venus, este completată de trupuri de femei si bărbați care se mișcă lasciv sub rochia ei roșie transparenta, cucerind ca o curgere întreaga scena. Femeile se agaţă de copaci si întreaga scena, într-o mișcare lentă, se transformă într-un tablou orgiastic încărcat de senzualitate. Tanhäuser este captiv în îmbrățișarea pasională şi lauda calitățile lui Venus. Pledoaria muzicală  a lui Tannhäuser  interpretată de Marius Budoiu a dat dintru început spectacolului vigoarea şi monumentalitatea, lirismul şi profunzimea pe care Wagner le-a pus în acest personaj. O voce puternică, dramatică de o penetranţă bine proporţională în raport  cu densitatea scriiturii  orchestrale, cu un timbru ce îmbină culoarea baritonală cu cea lirică şi mai ales un joc actoricesc de mare clasă în care am întrevăzut o aprofundare  măiestrită a psihologiei personajului. Completând partitura virtuoză realizată de Marius Budoiu, Iulia Merca construiește un rol fabulos, de intensitate pasională rară, subliniate de o diversitate de stări, o gestică şi o mimică foarte naturale,  într-un registru culminativ de trăire, întruchipând creatura mitică, esenţă a voluptăţii, supusă, sau mânioasă,  ameninţătoare, capricioasă,  vicleană, ce încearcă  să-l subjuge cu orice preţ pe nefericitul trubadur. Cu o voce bine stăpânită, puternică,  susţinută perfect în  toate registrele şi cu o dicţie pe măsură, Iulia Merca  a convins  publicul,  atât  în duetul pasional din primul act cât şi în cel din actul al III-lea. Tannhäuser învinge în încleştarea psihologică fenomenală dintre el şi zeiţa păgână invocând numele Mariei care face ca totul să dispară ca un vis. Rezolvarea scenică şi regizorală a acestui moment supranatural se face prin închiderea bruscă a triunghiului “păcatului”,  schimbarea luminii într-un verde crud, şi apariţia a doi păstori printr-o scenă mobilă ce se iveşte din pământ, imagine pastorală realizată cu ajutorul  a doi copii gemeni cu voci splendide, Alexandru şi Andrei Maier, membri ai corului de copii Junior Vip, dirijat de Anca Mona Mariaş. Gemenii sunt identici, nemarcați de antagonism iar apariţia lor subliniază pe de o parte dualitatea eului scindat, pe de altă parte ei sunt creatorii noii lumi în care pășește Tanhäuser, puşi “in pragul acesteia” cu scopul  de a resacraliza lumea întru purificarea personajului damnat.   Simbolistica se întăreşte prin revelarea unei  cruci uriaşe albe care împarte vizual întregul spaţiu, sacralizat astfel, dar şi prin vocile cristaline ale copiilor consideraţi simbolul purităţii, care-l îndrumă şi-l ghidează pe Tannhäuser pe drumul spre mântuire îndesând în rucsacul de călătorie eşarfa  roşie a păcatului cu care acesta porneşte în pelerinaj. In timp ce pun eșarfa roșie in rucsacul lui Tannhäuser, gemenii se armonizează sunt perfect oglindiţi în gesturi arătând astfel că drumul spre mântuire este imperativ necesar si nici un dubiu polemic nu se poate ivi.  Apariţia lui Hermann langraful Turingiei ( Andrei Yvan), şi a meistersingerilor Walther von der Vogelweide (Tony Bardon), Heinrich der Schreiber (Florin Pop)  Biterolf (Cristian Hodrea), Reinmar von Zweter (Beniamin Pop) care-l recunosc şi-l întâmpină pe trubadur, se face într-un décor luminos  schimbat în culori silvane. Sextetul a evidenţiat o foarte firească preluare a dialogurilor, într-o sonoritate individuală şi colectivă convingătoare, de efect, impunându-se prin virtuozitatea  susţinerii scriiturii wagneriene polifonice de mare anvergură.

În actul al doilea, apariţia sopranei Carmen Gurban întruchipând-o pe Elisabeta, a electrizat seara prin timbrul bogat, sunetul consistent, constant în frumuseţe  atât în momentele de intensitate maximă a tensiunii emoţionale, cât şi în momentele lirice în care a convins prin sensibilitate şi culoare vocală splendidă. Din punct de vedere al  ambitusului vocal foarte mare, al scriiturii dense a acompaniamentului ce implică un volum imens de susţinere a intensităţii vocii, rolul reprezintă o piatră de încercare atât în ceea ce priveşte buna timbrare a glasului în registrele grav şi acut cât mai ales rezistenţa psihică şi fizică a interpretei.. Carmen Gurban a demonstrat şi de data aceasta, ca de altfel în fiecare rol abordat cu mare profesionalism, că este mereu capabilă să se metamorfozeze, să se adapteze  psihologiei şi vocalităţii oricărui personaj,  căruia i se dedică în întregime.

Impresionant şi copleşitor  duetul  Tannhäuser- Elisabeta de la începutului actului, a constituit un preludiu în crescendo al gradaţiei dramaturgiei muzicale şi scenice. Apariţia  cetăţenilor şi a judecărilor la concursul meistersingerilor a schimbat cromatica generală a tubulaturilor, luminilor costumelor, într-un alb imaculat cu inserţii de negru simbolizând binele şi răul, precum şi  idealul moralităţii creştine şi al iubirii idealizate. Doar buchetul de trandafiri roşii pe care Tannhäuser îl dăruieşte odată cu iubirea sa, Elisabetei, sparge această monotonie cromatică. Scena competiţiei a evidenţiat timbrul cald şi frazarea inteligentă a lui Tony Bardon, alături de el, Andrei Yvan, Florin Pop, Cristian Hodrea şi întregind, prin calităţile vocale deosebite dramatismul scenei, într-un contrapunct teatral bine sincronizat, energic, în care Marius Budoiu a strălucit atât prin impetuozitatea vocală cât şi printr-o extraordinară capacitate de a îmbina cântul cu mimica si gestica. teatralizate adecvat si bine dozat, în aşa fel încât personajul transcende dincolo de convenţie, devenind pur si simplu frumos.  Corul, într-o formă vocală excelentă, a împletit scenele solistice cu cel monumentale imnice, sau cu cele dialogate, construind o partitură impresionantă prin forţa volumelor sonore. Scena finală, a revoltei publice faţă de  pledoaria “neruşinată”  a lui Tannhäuser pentru iubirea carnală, a adus din nou un element simbolic surprinzător: la ieşirea din scenă femeile aveau pe spate bulina roşie a păcatului, a păcatului originar, oglindind în acelaşi timp şi făţărnicia societăţii acuzatoare.  Semne ale carnalității manifestate, ele sunt astfel puse în opoziţie cu puritatea Elisabetei pe de o parte şi desemnează un imbold spre revoltă pentru Tannhäuser, faţă de ipocrizia socială. Acum, în această scenă se petrece izolarea Elisabetei de conflictul care se desfăşoară pe mai multe paliere: social, doctrinar, estetic. Elisabeta devine astfel simbolul procesului victimar, culoarea galbenă a rochiei sale indicând asta, ea întrunind astfel calităţile victimei cauzatoare de purificare a sufletului lui. Cu respiraţia tăiată am asistat la precipitarea evenimentelor culminând cu pledoaria apărătoare a Elisabetei, singura care nu acuză, scenă a cărei forţă de reprezentare muzicală nu putea fi mai spectaculos realizată decât aşa cum a făcut-o soprana Carmen Gurban-  ameninţătoare, hotărâtă, imploratoare, “ Şi pentru el, Dumnezeu a murit !

În actul al treilea, scena se deschide cu duetul Elisabeta- Wolfram von Eschenbach, florile buchetului ce întruchipează iubirea lui Tannhäuser schimbându-şi destinaţia de la funcţia celebrativă a iubirii-nunţii la cea funerară. Corul pelerinilor ce se întorc de la Roma cu lumina  iertării a fost admirabil redat printr-o gradaţie  lină a intensităţii imnului, cu voci bărbăteşti clare, curate. Ca în transă Elisabeta îşi pregăteşte mormântul şi dispare printr-o scenă mobilă, în timp ce Wolfram – Tony Bardon îşi cântă de fapt iubirea fără de speranţă într-un lirism cald şi pasional. Teribila scenă finală, când Tannhäuser se întoarce din pelerinaj fără lumina iertării papale dar cu eşarfa păcatului încă în rucsac, căutând drumul înapoi către iubirea afrodiziacă, singura pe care nu a pierdut-o, este cea în care interpretarea lui Marius Budoiu şi a lui Tony Bardon a excelat prin veridicitatea încleştării dramatice redată atât vocal cât  şi actoricesc. Eşarfa roşie este legătura  prin care Wolfram îl trage deznădăjduit spre partea Binelui pe Tannhäuser. Acesta aleargă însă către Venus apărută din nou din tenebrele pământului, şi mai ademenitoare, şi mai seducătoare, şi mai puternică. Un terţet  vocal “incandescent”  răzbate printre “talazurile” orchestrale, şi se stinge odată cu rostirea numelui salvator al Elisabetei ce se iveşte din nou prin scena mobilă îmbrăţişându-l pe Tannhäuser şi salvându-i astfel sufletul prin sacrificiul iubirii. Această rezolvare regizorală şi scenografică  a scenei finale, destul de ambiguu concepută de Wagner în spiritul idealismului romantic –  Tannhäuser moare lângă sicriul Elisabetei fără vreo cauză anume – este realizată, într-o cheie suprarealistă. Reapariţia  proiecţiei electrocardiogramei  confirmă simbolic ideea  nemuririi sufletelor salvate prin iubirea pură şi prin iertarea divină. Corul final, închinat măreţiei lui Dumnezeu, monumental, emoţionant, orchestra amplificând energia artistică la dimensiuni copleşitoare, au realizat ceea ce Wagner a definit ca ideal în drama  sa muzicală privită ca reprezentare totală a lumii, modificarea cathartică a trăirii colective.

Minunata dirijoare a spectacolului, Keri-Lynn Wilson care a primit adeziunea şi aprecierea totală a  instrumentiştilor operei prin entuziasmul şi atenţia cu care au răspuns gesturilor şi intenţiilor dirijorale, afirma într-un interviu recent:  “Nu trebuie decât să aduni la un loc toate emoţiile care se învârt în jurul muzicii, toate sentimentele  şi magia  au loc într-un spectacol!”. Interpreţii au contribuit cu o energie fantastică la recrearea magiei muzicii lui Wagner în acest  spectacol care credem că  va rămâne de referinţă în istoria Operei Române din Cluj-Napoca şi nu numai.

                                      

Mirela Mercean-Ţârc şi Cristina Raţiu

*

*

Un răspuns »

  1. Minunata cronica. O corectura, doar.
    Wolfram a fost interpretat nu de Tony Bardon, ci de Geani Brad.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s